Textul din F.Ap. 16,11-15 povestește nașterea Bisericii filipenilor, prima Biserică din Europa, Biserica noastră maică. Este bine să reflectăm asupra acestui text, pentru a cunoaște cum se naște biserica.

Pavel scrie celor din Filipi în jurul anului 50, în timp ce este în închisoare – probabil la Efes – neștiind încă dacă va fi sau nu ucis. Este singura Scrisoare paulină fără tonuri polemice, căci în celelalte Pavel are mereu ceva de corectat sau de precizat sau își exprimă unele îngrijorări…

În această Scrisoare, Pavel nu are mari lucruri de precizat, este o Scrisoare motivată, inspirată numai de afect, de dragoste, de grijă (atenție), căci Pavel, înaintea morții sale, în închisoare, re-vede situația bisericii din Filipi și, ca temă fundamentală, re-privește propria sa viață, dar concomitent și viața comunității la lumina morții și învierii lui Cristos, subliniind temele bucuriei și ascultării (auzirii): lucrurile lui Cristos, misterul Său în viață; acestea le aude Pavel precum și comunitatea filipenilor. Toată această auzire este în bucurie.

E o scrisoare bogată în simțiri spirituale. Dacă scrisorile către romani și galateni sunt bogate doctrinal, pentru că Pavel trebuie să probeze unele teze, Scrisoarea către filipeni e bogată de experiență spirituală, pentru că Pavel mărturisește cu simplitate comunității sentimentele sale profunde și spirituale, astfel încât și membrii ei să dobândească aceleași sentimente, pe care le-a avut și Isus. Așadar, vom revedea viața noastră spirituală la lumina acestei Scrisori.

Scrisoarea transmite experiența lui Pavel și exprimă ceea ce a trăit această comunitate mică și săracă… Este o comunitate care se naște imediat, în mod provizoriu, dar se hrănește cu ceva foarte solid: cu experiența iubirii Domnului.

Se citește Fil. 1,1-11

¹ Paul şi Timotei, slujitori ai lui Cristos Isus, către toţi sfinţii în Cristos Isus, care sunt în Filipi, împreună cu episcopii şi diaconii: ² har vouă şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Isus Cristos. ³ Îi aduc mulţumire Dumnezeului meu, ori de câte ori îmi aduc aminte de voi, ⁴ totdeauna, în fiecare rugăciune a mea pentru voi toţi, rugăciune pe care o fac cu bucurie ⁵ pentru participarea voastră la evanghelie din prima zi şi până acum. ⁶ Sunt pe deplin convins că cel care a început în voi această lucrare bună o va duce la îndeplinire până în ziua lui Cristos Isus. ⁷ Ca atare, este drept să cred aceasta despre voi toţi, pentru că vă am în inima mea pe voi toţi care luaţi parte, împreună cu mine, la acelaşi har, atât în lanţuri, cât şi în apărarea şi întărirea evangheliei, ⁸ căci martor îmi este Dumnezeu că vă iubesc pe voi toţi cu aceleaşi sentimente ca ale lui Cristos Isus. ⁹ Şi pentru aceasta mă rog ca iubirea voastră să crească din ce în ce mai mult în cunoaştere şi discernământ în toate, ¹⁰ ca să distingeţi ceea ce este mai bun, aşa încât să fiţi curaţi şi neprihăniţi pentru ziua lui Cristos, ¹¹ plini de rodul dreptăţii care [se obţine] prin Isus Cristos spre gloria şi preamărirea lui Dumnezeu.

Primele două versete cuprind salutul, expeditorul și destinatarii. Celelalte versete sunt o rugăciune de mulțumire pentru speranța, credința și iubirea pe care această comunitate le are… apoi, urmează invocația și cererea ca această iubire să crească mereu și tot mai mult. În ultimele trei versete avem o descriere a vieții spirituale care ne arătă modul în care crește această iubire.

Așadar cele trei teme ale Scrisorii sunt: salutul, mulțumirea pentru credință, speranță și iubire și felul concret în care crește iubirea.

vv. 1-2

¹ Paul şi Timotei, slujitori ai lui Cristos Isus, către toţi sfinţii în Cristos Isus, care sunt în Filipi, împreună cu episcopii şi diaconii: ² har vouă şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Isus Cristos.

În aceste două versete foarte scurte, de trei ori sunt repetate cuvintele „Isus Cristos”, așadar, acest fapt e foarte important pentru Pavel, care redactează această Scrisoare împreună cu Timotei și ne dă o definiție despre sine și despre Timotei, numindu-se „sclavii lui Isus Cristos”. Gloria lui Pavel este să fie sclavul lui Isus Cristos. Pavel vrea să spună că-i aparține Lui. Servul este cineva care muncește pentru altul. Sclavul este cel care aparține altuia.

Iubirea înseamnă a-i aparține altuia. Așa cum Isus este sclav (Dumnezeu s-a făcut sclavul omului, îi aparține omului), tot astfel Pavel îi aparține lui Isus… Aceasta este cea mai frumoasă definiție a creștinului: este sclav. Apogeul libertății este să fim sclavi din iubire, în acest sens.

E frumos acest adevăr din punct de vedere spiritual. Salariatul este cel care-și cedează munca (roadele muncii sale) altuia. Sclavul însă este – în ființa sa – proprietatea altuia, a patronului. Așa se definește Dumnezeu față de noi. În VT ne-a fost dată creația, care este rodul activității lui Dumnezeu. În Isus Cristos, Dumnezeu ni se dă pe Sine, devine sclavul nostru. Privit din prisma credinței, acesta e un lucru mișcător.

Pavel și Timotei – care împreună cu Silvan au fondat Biserica din Filipi – sunt expeditorii Scrisorii și se adresează „tuturor sfinților în Isus Cristos, care sunt în Filipi”.

Creștinii sunt numiți „sfinți”. Creștinul e „sfânt”! Sfânt înseamnă că aparține lui Dumnezeu: eu nu sunt al meu, ci sunt al lui Dumnezeu, sunt separat, diferit, după cum diferit este Dumnezeu. Care este diversitatea lui Dumnezeu? E diversitatea care ne-a apărut în Isus Cristos, un Dumnezeu care e milă, compasiune, un Dumnezeu care nu judecă și nu condamnă… Un Dumnezeu diferit de acela pe care fiecare om și-L închipuie. Creștinul este sfânt, pentru că trăiește această realitate a imaginii lui Dumnezeu, pentru că-i aparține acestui Dumnezeu.

E minunat că toți sunt sfinți și sunt sfinți pentru că sunt (trăiesc) în Isus Cristos. Așadar eu sunt sfânt nu pentru că sunt brav, ci pentru că ființa mea este în Isus; eu sunt în El fiu, și deoarece sunt în El (botezul înseamnă a fi în Cristos) sunt al lui Dumnezeu.

Aș dori să înțelegem corect ce înseamnă „a fi în Cristos”: încă nu era inventat cuvântul „creștin”, dar expresia „a fi în Cristos” e mai frumoasă decât cuvântul creștin… A fi în Cristos înseamnă că sunt înăuntru, viața mea este El și El este în mine și eu în El. Această descentrare este prima definiție a cuvântului creștin. Isus este centrul interesului meu, al vieții mele: acest fapt înseamnă a fi creștin. Înseamnă că-L iubesc pe El cu toată inima, pentru că El m-a iubit și s-a dat pe Sine pentru mine: acesta este creștinismul!

Să înțeleg această iubire infinită a lui Dumnezeu pentru mine, care-mi dă identitatea mea, care mi se dă pe Sine, înseamnă să spun „da” acestei iubiri, fapt pentru care El este în mine și eu sunt în El. Și aici regăsesc întreaga creație, regăsesc libertatea și identitatea mea.

Această comunitate a sfinților se află în Filipi: Biserica este una singură, dar se află în multe părți. Există o comunitate care se află aici la Oradea; când sunteți în altă parte, vă adunați acolo: nu este o comunitate care stă într-un anume loc, excluzându-i pe alții, ci este o apartenență în Dumnezeu care, oriunde ești, face în așa fel încât, stând în acel loc, tu aparții lui Dumnezeu și aparții întregii comunități. Noi facem parte dintr-o singură Biserică, cea care locuiește (se află) în întreaga lume și care apoi stă la Filipi și aici la Oradea, la Roma și peste tot.

Dar este aceeași „comunitate una” a sfinților, pentru că toți suntem în Cristos. Cine nu înțelege aceasta, nu a priceput ce înseamnă a fi în Cristos, e un sectant care încă nu a înțeles creștinismul, care nu exclude pe nimeni. Acesta este sensul cuvântului „catolic”: catolic înseamnă universal, faptul că Biserica este una și îmbrățișează toți oamenii; chiar și necreștinii sunt fiii lui Dumnezeu, deși nu știu acest adevăr… Trebuie să-i prezentăm înaintea lui Dumnezeu.

Apoi, în mod concret, noi trăim fraternitatea cu oamenii cu care ne întâlnim, nu cu alții pe care nu-i cunoaștem și despre care mereu credem că-s mai bravi… Comunitatea – fraternitatea – trebuie să o trăiesc cu cei din casa mea, cu cei din familia mea, cu persoanele pe care nu eu le-am ales, dar care sunt lângă mine. Numai trăind fraternitatea cu cei de lângă mine, arăt că am înțeles ceva din credință: am înțeles că Dumnezeu ne alege nu pentru că suntem bravi sau distinși, ci pentru că suntem fiii Săi, așa cum suntem. Noi de multe ori am dori o Biserică alcătuită din persoane mai bune, pe care le-am alege noi, excluzând altele… din fericire Dumnezeu judecă diferit.

Și este frumoasă această Biserică a sfinților – sfinți pentru că sunt în Cristos – și această Biserică se află în Filipi, la Tesalonic, aici la Oradea, se află peste tot, dar este „una”. Și peste această Biserică, peste acești sfinți, Pavel invocă „grație și pace”. Acestea sunt cele două noțiuni fundamentale ale creștinismului: cuvântul „grație, har” este tipic lui Pavel și indică dar, iubire, bucurie, frumusețe, bunătate, gratuitate, o constelație de cuvinte care desemnează tot ceea ce omul caută și unde el poate să se simtă acasă (să locuiască acasă), căci altundeva omul nu se simte în casa sa. Și aici el află pacea: semnul că ți-ai aflat casa este plinătatea oricărui bine, altundeva ești neliniștit.

Grația și pacea sunt mai mult decât o simplă urare: harul – ca rădăcină – și pacea ca rod, sunt daruri ale Domnului, pe care Pavel le-a cunoscut și pe care le observă și-n filipeni: este o vestire. Un om spune „bună ziua” apoi de-a lungul zilei va vedea ce va fi… Aici Pavel nu spune „har și pace” iar apoi vor veni sau nu vor veni, căci vestește ceea ce deja a venit: harul și pacea, care deja există… El vestește ceva ce deja există și lucrează în filipeni.

vv. 3-6

³ Îi aduc mulţumire Dumnezeului meu, ori de câte ori îmi aduc aminte de voi, ⁴ totdeauna, în fiecare rugăciune a mea pentru voi toţi, rugăciune pe care o fac cu bucurie ⁵ pentru participarea voastră la evanghelie din prima zi şi până acum. ⁶ Sunt pe deplin convins că cel care a început în voi această lucrare bună o va duce la îndeplinire până în ziua lui Cristos Isus.

Pavel începe mulțumind. În limba greacă avem cuvântul „evcaristein”: euharistia. Așadar, tonul Scrisorii este euharistic. I se mulțumește lui Dumnezeu pentru că El dă orice bine, noi Îl binecuvântăm, spunem bine despre El.

Euharistia este mișcarea fundamentală a vieții umane: tot ceea ce suntem este dar; dacă-l primesc ca dar și mulțumesc, tot ceea ce am și sunt mă pune în comuniune cu Tatăl care dăruiește. Dacă, în schimb, nu mulțumesc și mă închid față de Tatăl, mă auto-posed, mă închid în eul meu, mă exclud din raportul cu Tatăl, mă separ de frați. Așadar, euharistia este ceea ce vindecă inima omului, care-i permite să primească, în semn de iubire, tot ceea ce este – și ce are – și să-l trăiască cu iubire, împărțindu-l cu alții. Unde nu există euharistie, există fetișism, ne facem stăpânii lucrurilor, pentru noi numai lucrurile devin importante și atunci ne separăm de Tatăl și de frați.

Euharistia e o mulțumire plină de bucurie, pe care de acum putem să o aducem mereu, pentru că tot ceea ce avem nevoie ne-a fost dat, pentru că Tatăl ni L-a dat pe Fiul și pe Spiritul Sfânt… Așadar, suntem destinați vieții veșnice; deci avem lucrurile fundamentale… ne lipsește numai lucrul fundamental – cel de a muri – care oricum va sosi…

În loc să murmurăm și să ne plângem pentru lucrurile pe care nu le avem, să începem să mulțumim pentru darurile pe care le avem, pentru că nu ne lipsește nimic din câte avem și… e mult!

Noi suntem specialiști să vedem numai ceea ce ne lipsește, pentru că-L invidiem pe Dumnezeu, care are totul… Însă, pentru a exista, noi suntem ceva. Cine acceptă să fie ceva de la Dumnezeu și pentru Dumnezeu, acceptă și totul, acceptă iubirea lui Dumnezeu și intră în comuniune. Cine nu acceptă să fie ceva, chiar ceva minuscul, începe să se supere pe sine, pe alții, pe Dumnezeu, se simte rău și-i face și pe alții să se simtă rău, dar nu merită…

Această atitudine de mulțumire putem să o avem mereu. E interesant că Pavel mulțumește pentru că „îmi amintesc de voi”, așadar nu-i mulțumit pentru că uită lucruri, ci-i mulțumit pentru că-și amintește persoanele.

La sfârșitul 1Tes. Pavel ne îndeamnă să facem euharistie în orice lucru. Dar putem mulțumi dacă avem perceperea darului, a vieții ca dar, dacă progresiv începem să vedem totul ca fiind un dar, un har… atunci se naște ca răspuns mulțumirea.

Această euharistie/mulțumire există mereu, este pentru toți și e însoțită de o mare bucurie și de rugăciune. Iese la iveală tema bucuriei: e mesajul fundamental al acestei scrisori.

Bucuria este specifică (proprie) vieții creștine; este o bucurie pe care nimeni nu o poate răpi, nici măcar moartea, căci bucuria este prezența lui Dumnezeu, care oricum e prezent. Adevărata asceză creștină constă în a ști păstra bucuria inimii și nu în a ne preocupa de lucrurile negative care apar în interiorul nostru… Bucuria înseamnă să fim mulțumiți că Dumnezeu ne iubește și deja ne-a mântuit, deja a murit pentru păcatele noastre și deja a înviat. Deci mă bucur pentru El, pentru că-L iubesc. Atunci am bucurie!… Dacă însă mă plâng de răul meu, mă voi plânge până la sfârșitul zilelor mele, și niciodată nu voi fi bucuros.

Ești bucuros dacă ești mulțumit de un altul și nu dacă te simți tu bine… Dacă tu te simți bine, experimentezi plăcerea și nu bucuria… Bucuria este pentru altul, pentru că se simte bine el, se simte bine Domnul, care m-a iubit, s-a dat pe Sine pentru mine și a înviat. Aceasta este bucuria pe care nici un om nu ne-o mai poate răpi, pentru că El deja a murit și a înviat.

A ne bucura pentru cineva, a fi mulțumiți pentru el, înseamnă a lua parte la bucuria lui, la viața lui. Noi ne bucurăm de Dumnezeu, suntem părtași la bucuria Lui, la iubirea lui infinită față de toți oamenii.

Bucuria e semnul vieții spirituale, aspectul pe care omul trebuie să-l păstreze cu cea mai mare grijă, deși este lucrul cel mai amenințat de împrejurările vieții, căci există infinite motive (pretexte) pentru a pierde bucuria… Însă nici măcar moartea nu poate să ne ia bucuria, căci moartea este întâlnirea cu Tatăl. Nici prigoana nu ne poate fura bucuria, căci ne face asemănători cu Cristos… Nici păcatul – odată săvârșit – nu ne poate lua bucuria, căci păcatul este locul iertării.

Așadar, bucuria e importantă: este termometrul vieții spirituale. Când suntem tulburați (neliniștiți) suntem astfel ori pentru că facem ceva rău (atunci e just să fim tulburați) sau pentru că facem ceva bun iar dușmanul ne tulbură, pentru a ne împiedica să ne bucurăm de Dumnezeu, pentru a ne obosi (a ne slăbi) și a ne fura puterea…

Dumnezeu e Domnul bucuriei și al păcii, nu al neliniștii, nici măcar al neliniștii pentru lucrurile bune. Dușmanul, dându-ne tristețe și neliniște în lucrurile bune, ni le prezintă ca fiind grele, mizerabile și urâte de toți, deci deja a obținut efectul dorit…

Cu această bucurie, care e semnul prezenței lui Dumnezeu, Pavel se roagă și acum spune primul motiv al bucuriei, al mulțumirii: „pentru participarea voastră la Evanghelie”, deci pentru credința voastră.

A crede în Isus înseamnă a lua parte la Vestea cea bună – la Evanghelie – și a fi părtaș la Evanghelie în multe feluri… Primul mod constă în faptul că tu participi (ești părtaș) la conținutul Evangheliei, adică la faptul că Domnul a murit pentru tine, că trăiește, că e adevărat și că-L accepți. Eu Îl accept pe Domnul în viața mea și aceasta este prima participare la Evanghelie. Este faptul că eu accept iubirea infinită a Domnului pentru mine. Al doilea fel de a fi părtaș la Evanghelie constă în faptul că, dacă eu accept iubirea infinită a lui Dumnezeu pentru mine, pentru că sunt fiul Său în Fiul-Isus, atunci încep să-i iubesc pe frați și să răspândesc Evanghelia. Așadar, prin această modalitate de participare la Evanghelie eu devin un membru activ. A treia participare, prezentă în Scrisoarea către Filipeni, este că particip (ajutându-l pe Pavel, care evanghelizează). Ajutându-i, sprijinindu-i pe alții – care vestesc Evanghelia – eu contribui la faptul ca ei să poată răspândi Evanghelia. Acestea sunt cele trei nivele de participare la Evanghelie.

Cei din Filipi au participat „din prima zi până astăzi” la toate trei nivelele, dintre care al treilea este cel mai delicat.

Pavel mereu a refuzat să fie ajutat de comunități, ca să nu lase impresia că el ar urmări unele interese, câștiguri. El accepta numai ofertele pentru alții, pentru biserica săracă din Ierusalim, dar numai când era deja plecat din comunitatea în care se afla… Însă de la cei din Filipi a primit ajutorul, deși numai când era deja plecat din mijlocul lor, și numai pentru a putea evangheliza… Dar vom vedea sensul profund al comportamentului lui Pavel. El a acceptat ajutorul, spijinul, pentru că a înțeles că era o participare a filipenilor la Evanghelie și nu pentru că acel ajutor era un interes sau o îmbogățire a sa personală.

„Darul credinței” sunt aceste trei moduri de a participa la Evanghelie: a participa la Cristos, a răspândi și a-i ajuta pe cei care răspândesc Cuvântul.

Pavel e convins că Cel care a început această lucrare bună, o duce la împlinire: Pavel crede că aceasta este o lucrare a lui Dumnezeu și nu-i este frică de faptul că va falimenta, pentru că lucrările Domnului rămân dincolo de schimbările omului. Dumnezeu începe această lucrare și o duce la bun sfârșit. Din partea noastră cere numai „da”-ul, care este tot ceea ce noi putem spune sau face. Pavel are această încredere interioară, deși ar putea să aibă și o atitudine opusă, spunând: „O, Doamne, va continua această prigoană?” și să se neliniștească, la fel ca mulți oameni care se întreabă „cum se va sfârși?” și sunt mereu neliniștiți… Însă Pavel are încredere, e convins.

Există convingeri interioare, pe care Domnul le pune în noi: sunt acele convingeri bune, certe și care ne dau încredere, căci dacă Pavel ar fi spus „sunt convins că voi, nemernicilor, veți abandona imediat credința”, de îndată s-ar fi oprit din predicare…

Există convingeri ale Spiritului care favorizează și creează binele: credința creează credință! Și există mișcări ale Spiritului care ascultă aceste convingeri. Este o convingere interioară, pentru că niciun om nu i-a vestit-o și nicio evidență umană nu-l ajută să o prevadă și să o creadă, deoarece Pavel – cu ai săi – se află într-o situație foarte dificilă: sunt o minoritate, într-un climat păgân. Comunitatea s-a născut de curând, fiind adevărat că deja avea structurile cu episcopii și diaconii săi. Așadar Biserica nu este anarhie – fără cap și coadă – sau un loc în care fiecare poate face orice… În Biserică fiecare are rolul său…

Diversitatea este lucrul cel mai frumos din lume. Uniformitatea e lucrul cel mai urât. Ar trebui să ne tăiem toți capul, pentru a fi la fel… În schimb, mulțumim Domnului, fiecare om este unic și așa cum este nu e inferior altui om, pentru că fiecare este în slujirea celorlalți. De aceea e importantă diversitatea.

Uniformitatea este sinonimul urâțeniei, înseamnă reducerea tuturor oamenilor la o masă, la un număr, astfel încât dacă un om are o calitate diferită trebuie ucis sau privat de acea calitate.

Adevărul este că toți suntem diferiți, iar limita noastră este locul comuniunii și al darului reciproc. Așadar, unde-l trăim pe Dumnezeu? Tocmai în diferență (în diversitate)! Egalitatea înseamnă a crea mase și a-i face pe toți oamenii egali și imbecili. Însă e un bine ca toți să fie diferiți și să învățăm să respectăm toate diversitățile.

vv. 7-8

⁷ Ca atare, este drept să cred aceasta despre voi toţi, pentru că vă am în inima mea pe voi toţi care luaţi parte, împreună cu mine, la acelaşi har, atât în lanţuri, cât şi în apărarea şi întărirea evangheliei, ⁸ căci martor îmi este Dumnezeu că vă iubesc pe voi toţi cu aceleaşi sentimente ca ale lui Cristos Isus.

Pavel spune că e drept să gândească așa, să mulțumească și să aibă încredere. Noi credem că spune aceste lucruri din obișnuință. În schimb, adevărul este că e drept să gândim așa, fiind vorba despre mișcarea Spiritului care ne conduce să mulțumim, să ne bucurăm, să avem încredere. Mișcarea dușmanului ne conduce la neîncredere și la tristețe.

Expresia „Gândesc așa pentru că vă port în inima mea”, în limba greacă înseamnă „vă am în inimă”. Pavel poartă acești creștini în inima sa, deci îl interesează aceste persoane, dar nu în mod banal. Cuvântul „interesse” din limba latină se traduce „sunt înăuntru”; ei sunt înăuntrul lui Pavel, după cum Pavel este în Cristos și toți suntem în Cristos… și fiecare este în celălalt. Există un interes reciproc, deci nu pot spune că „nu mă interesează de tine”. Cine nu se interesează de fratele său nu se interesează nici de Cristos, nici de Tatăl și nici de sine, căci neagă identitatea sa de fiu. Este minunat acest interes mărturisit: „vă port în inimă”… Este adevărat că persoanele se poartă unele pe altele în inimă, căci sunt frați și trebuie să devină frați.

Capacitatea paternității, cea de a purta persoanele în inimă, e capacitatea lui Dumnezeu, la care toți suntem chemați.

În Pavel s-a petrecut o revoluție: el a trecut de la un narcisism uman, psihologic și spiritual prin care era centrat asupra lui însuși, la a fi centrat (fixat) în mod total în Dumnezeu, în Isus. Pavel va spune că „Isus e viața mea”. Iată că Isus, și în Isus toți ceilalți, sunt centrul existenței sale, sunt centrul inimii sale, îi va purta în inimă, mai mult: sunt inima sa, sunt motivul existenței sale, motivul activității sale.

Apoi continuă: „voi sunteți părtași harului care-mi este dat”, adică sunteți împreună cu mine în întemnițarea mea. E interesant că întemnițarea sa e considerată un har (de fapt, înseamnă „a fi egali cu Cristos”) și e privită ca fiind apărare și afirmare a Evangheliei. Întemnițarea nu pune capăt Evangheliei, ci o mărturisește până la capăt.

Cuvintele „și voi sunteți părtași”, indică acea comuniune a sfinților existentă și pe acest pământ. Fiecare este părtaș al darurilor celuilalt, deci, nu trebuie să mă supăr pentru că unul are un anume dar, ci să mă bucur și să particip la darul său. Toate darurile sunt comune: fiecare are un dar și-l pune în slujba tuturor, devenind astfel un dar al fiecăruia.

„Și Dumnezeu îmi e martor” (lucrurile intime Îl lasă pe Domnul să le mărturisească direct) „că eu vă iubesc pe toți cu dragostea lui Cristos”. Aceste cuvinte exprimă dorința lui Pavel de a fi cu ei; o dorință caracterizată de aceeași duioșie a lui Cristos. În limba greacă cuvântul duioșie indică viscerele materne… Așadar – cu această iubire maternă pe care o are Cristos pentru voi, El care și-a dat viața – cu această iubire vă iubesc și eu.

E minunat acest sentiment. De fapt, Pavel are Spiritul Sfânt: iubirea care există între Tatăl și Fiul, Pavel o are pentru toți frații. Iar semnul că este astfel, este faptul că Pavel nu exclude niciun om din comunitate. Dacă ar exclude pe unul singur, n-ar mai avea această duioșie, ci doar pasiunea (iubirea) sa posesivă. Iubirea lui Pavel e precum iubirea unei mame pentru fiii săi, care nu depinde de meritele fiilor. E iubirea pe care o are Tatăl pentru toți fiii. E iubirea pe care o are Cristos pentru toți oamenii. Această iubire o are Pavel față de toate persoanele: el iubește fiecare persoană pentru ceea ce este neexcluzând vreuna.

Rugăciunea finală ne arată dinamismul vieții spirituale…

vv. 9-11

⁹ Şi pentru aceasta mă rog ca iubirea voastră să crească din ce în ce mai mult în cunoaştere şi discernământ în toate, ¹⁰ ca să distingeţi ceea ce este mai bun, aşa încât să fiţi curaţi şi neprihăniţi pentru ziua lui Cristos, ¹¹ plini de rodul dreptăţii care [se obţine] prin Isus Cristos spre gloria şi preamărirea lui Dumnezeu.

Dacă mai înainte Pavel a mulțumit pentru participarea la Evanghelie – care, de fapt, este credința și spera că Evanghelia va ajunge la bun sfârșit – acum se roagă pentru iubire: sunt cele trei virtuți teologale (adică-L privesc pe Dumnezeu și deci pe fiecare om ) iar primul lucru care-l spune despre iubire e ca aceasta să sporească tot mai mult. Căci iubirea ori sporește ori scade, nu e ceva stabil, iar dacă scade… deja e un păcat.

Sensul vieții noastre este să creștem în iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele, căci aceasta este porunca: iubirea să crească tot mai mult. Care sunt mijloacele ca iubirea să crească? Sunt cunoașterea, căci nu poți iubi ceea ce nu cunoști; deci cunoașterea lui Dumnezeu, a Cuvântului Său devine instrumentul principal pentru iubirea fraților, așa cum sunt. Dincolo de cunoașterea externă (obiectivă) a Cuvântului lui Dumnezeu avem sentimentul – ceea ce simțim în interior – care se numește discernământ, căci fiecare Cuvânt pe care-L ascultăm are un conținut obiectiv (care este cel scris) dar și unul interior, care-mi este propriu mie, e modul în care eu simt Cuvântul. Acest Cuvânt vine de la Dumnezeu direct pentru mine și îmi dă identitatea mea… Eu trebuie să-mi descopăr acest sentiment, această sensibilitate a mea, căci apoi mă voi comporta în baza ei și tocmai ea este darul pe care-l am. Tocmai acest a simți în interior mă ajută să cresc în iubire… Dacă nu țin seama de ce simt în interior, reduc Cuvântul la o lege, în timp ce tocmai Spiritul – în interiorul meu – mă ajută să simt (să aud și să ascult) Cuvântul, pornind de la inima, sensibilitatea, deschiderea și libertatea mea…

Începutul și baza vieții creștine este acest sentiment interior, care este criteriul acțiunii: a simți vocea Spiritului în interiorul meu. E o problemă de sensibilitate.

Există o intuiție interioară care e a mea și care mă ajută să înțeleg ceea ce Dumnezeu vrea de la mine și numai de la mine, nu de la un altul, și acesta este numele meu.

Exercițiile spirituale ignațiene ne ajută tocmai să avem acest discernământ. Întreaga viață creștină nu se bazează pe lege, căci legea este egală pentru toți… chiar și pentru cei necredincioși. Voia Domnului pentru mine o am prin acest a simți: eu aud (simt) în interior că El mă atrage în această direcție… și aceasta este identitatea mea, adevărul meu, slujirea mea și acest fapt e important: acest fapt mă ajută să cresc în iubire.

Cu acest sentiment, cu această cunoștință, sunteți în măsură „să cercați voi cele ce sunt mai de folos”. În limba greacă ar fi „cu acesta sunteți în măsură să evaluați diferența” sau „să alegeți ceea ce e în plus”, căci a evalua înseamnă și a alege, căci pentru a alege, eu evaluez… Așadar cunoștința aceasta ne folosește pentru a alege sau a evalua…

„Diferența” este „ceea ce este în plus”, așadar eu sunt chemat să evaluez și să aleg ceea ce e mai bine pentru mine, aici și acum.

Este criteriul fundamental al vieții spirituale: a crește în iubire prin cunoașterea obiectivă, prin sensibilitate (ceea ce eu simt), astfel încât să pot evalua diferențele și să pot alege ceea ce e mai bine pentru mine, aici și acum. Acesta este criteriul acțiunii vieții mele spirituale…

„Pentru mine, aici și acum”… : ce mă face Dumnezeu să simt că ar fi mai bine?

Din nefericire, mulți creștini trăiesc încă sub lege: vin la spovadă spunând „am respectat poruncile, dar nu am fost la Liturghie”… „Dar ce mă interesează pe mine aceste lucruri?… Înseamnă că nu ai înțeles nimic! Tu-L cauți pe Dumnezeu și voia Lui? Dacă nu, înseamnă că reduci Evanghelia la o lege. Tu vii și te acuzi că nu ai fost la Liturghie, ca și cum a merge la Liturghie ar fi o lege… Scuză-mă! Participarea la Liturghie este infinit mai importantă decât o Lege: cea mai mare plăcere a vieții este să mergem să-L primim pe Dumnezeu! Ce vrem mai mult? Dacă tu crezi că Liturghia e o obligație, schimbă-ți meseria, nu mai fă pe creștinul!!! Lipsește minimul de sensibilitate și de evaluare a diferenței: se caută acel „mai puțin” impus de lege… Suntem atât de mult în afara logicii creștinismului, a iubirii și a creșterii! Ne aflăm în logica legii minime, care e odioasă și meschină, care ne face să suferim, în timp ce logica iubirii ne deschide dorințe, ne face generoși și ne dă multă bucurie.

Acesta e dinamismul creștin. Așa voi fi integru și impecabil. Cuvântul „integru” în limba greacă înseamnă „măsurabil ca soarele, solar”. Cu adevărat caut în viața mea să cresc în iubire, să cunosc Cuvântul Domnului… să discern ceea ce am în interior, evaluând (alegând) ceea ce este mai bine acum și aici și toate acestea mă fac solar, mă schimbă la față după chipul lui Cristos, mă fac liber și impecabil, adică fără căderi „în ziua lui Cristos”, care e punctul final al istoriei, e orizontul ei.

Și atunci sunt „plin de rodul dreptății”. Prin dreptate se înțelege voia Domnului. Care este voia Domnului? Este Spiritul Sfânt, e iubirea dintre Tatăl și Fiul. Așadar sunt plin de această iubire, care e un rod care dă bucurie, iubire, pace, bunăvoință, bunătate, fidelitate, blândețe, libertate… Așadar viața mea e în totalitate solară și transfigurată în acest parcurs (în această călătorie) fără sfârșit. Toate acestea se întâmplă prin mijlocirea lui Isus Cristos, căci suntem în El spre gloria lui Dumnezeu-Tatăl.

Texte pentru o aprofundare…

F.Ap. 16,11-15, nașterea comunității din Filipi…

Gal. 2,20, de ce Pavel se proclamă sclavul lui Cristos…

Lc. 6, 27-38, Codul creștin de sfințenie: în ce constă sfințenia…

Deut. 8 și Ps. 136 a ști să mulțumim, Euharistia…

Io. 16, 21-23, bucuria pe care nimeni nu ne-o poate lua…

Io. 14, 15-24 și Io. 15, 1-17, caritatea…

Fil. 1, 9-11, dinamismul vieții spirituale.