¹² Vreau să ştiţi, fraţilor, că cele ce mi se întâmplă au venit mai degrabă în folosul evangheliei, ¹³ aşa încât este clar pentru tot Pretoriul şi pentru toţi ceilalţi că lanţurile mele sunt datorită lui Cristos, ¹⁴ şi, întăriţi în Domnul de lanţurile mele, cei mai mulţi dintre fraţi au îndrăznit şi mai mult să predice cuvântul fără frică. ¹⁵ Unii, ce-i drept, îl predică pe Cristos din invidie sau din duh de ceartă, pe când alţii, din bunăvoinţă. ¹⁶ Aceştia o fac din iubire, ştiind că eu stau aici pentru apărarea evangheliei, ¹⁷ ceilalţi însă îl predică pe Cristos din gelozie, nu cu intenţii curate, ci cu intenţia de a-mi mări necazul lanţurilor mele. ¹⁸Dar ce importanţă are? Numai ca în orice fel, fie din făţărnicie, fie cu sinceritate, Cristos să fie vestit. Şi pentru aceasta mă bucur şi mă voi bucura, ¹⁹ căci ştiu că aceasta se va întoarce spre mântuirea mea prin rugăciunea voastră şi prin ajutorul Duhului lui Isus Cristos, ²⁰ potrivit cu aşteptarea şi speranţa mea că nu voi fi făcut de ruşine în nimic, ci ca, în mod public, acum ca şi întotdeauna, să fie preamărit Cristos în trupul meu, fie prin viaţă, fie prin moarte,²¹ căci pentru mine a trăi este Cristos, iar a muri este un câştig. ²² Dar dacă a trăi în trup îmi este de folos pentru lucrare, nu ştiu ce să aleg. ²³ Sunt constrâns de acestea două: am dorinţa să mă despart [de viaţa aceasta] şi să fiu cu Cristos, şi aceasta ar fi cu mult mai bine. ²⁴ Însă este mai de folos pentru voi să rămân în trup ²⁵ şi, convins de aceasta, ştiu că voi rămâne şi voi trăi cu voi toţi spre creşterea şi bucuria credinţei voastre, ²⁶ ca, prin revenirea mea la voi, să prisosească lauda voastră în Cristos Isus prin mine.

În acest text se vorbește de nouă ori despre Cristos. E un refren, iar punctul central este: „pentru mine a trăi este Cristos”, reprezentând experiența profundă a lui Pavel și pornind de la această lumină el își evaluează situația: se află în închisoare, fiind în pericol de a fi condamnat la moarte. Deci se întreabă: ce înseamnă acest lucru?

Apoi există unii tovarăși – apostoli – care, aflând că Pavel este întemnițat, decid că-i mai bine să-l abandoneze, ca să nu fie compromisă Evanghelia. Așadar ei spun că nu-l cunosc, că-și merită soarta și-L predică pe Cristos, independent de întemnițatul Pavel… Așadar, dintr-o dată, Pavel are aceste probleme: cum să interpreteze cele două evenimente negative. Vom descoperi un mod nou pe care ni-l arată Pavel, pentru a interpreta (a privi) pozitiv acele realități pe care noi le considerăm negative.

Punctul al III-lea: Pavel se simte strâmtorat; se întreabă „trebuie să mor, sau să trăiesc?. Căci a muri, pentru mine este un câștig: merg la Cristos. Dacă trăiesc, însă, pot fi util altora”. Și atunci face o alegere. Să vedem cum… Nu alege ceea ce-i convine lui cel mai mult, ci alege ceea ce-i mai folositor altora.

În acest text avem două lucruri importante: cum să interpretăm propria noastră istorie negativă – faptul că el era în temniță – și istoria negativă a altora – a celor care-l abandonează – și cum să luăm o hotărâre (cum facem o alegere) importantă, la fel ca cea dintre viață și moarte. Textul este foarte educativ.

Este o lecție importantă despre cum să învățăm să trăim și să interpretăm realitatea, chiar cea mai potrivnică și mai dificilă; apoi cum să învățăm să alegem, să discernem…

vv. 12-14

¹² Vreau să ştiţi, fraţilor, că cele ce mi se întâmplă au venit mai degrabă în folosul evangheliei, ¹³ aşa încât este clar pentru tot Pretoriul şi pentru toţi ceilalţi că lanţurile mele sunt datorită lui Cristos, ¹⁴ şi, întăriţi în Domnul de lanţurile mele, cei mai mulţi dintre fraţi au îndrăznit şi mai mult să predice cuvântul fără frică.

Pavel era încarcerat în temnița care în vremea aceea nu era precum cea din zilele noastre! Închisoarea era închisoare! Pavel și-ar fi putut plânge de milă „vai de mine, că sunt în temniță”, însă el judecă altfel: „Eu mă aflu în această stare reală, de prizonier. La ce folosește?”. Folosește! Căci mi-a devenit clar motivul pentru care mă aflu aici, în temniță: este pentru Cristos! Deci starea sa de om blocat în temniță devine o vestire obiectivă a Evangheliei și deci este bucuros pentru că-i legat el, dar nu și Evanghelia!

Pe Pavel nu-l interesează persoana sa, ci binele altora, binele Evangheliei, binele omenirii. El îl iubește pe Cristos și-și iubește frații: dacă viețuirea lui în temniță ajută această cauză, el este bucuros. Așadar, în loc să murmure și să se vaiete de starea sa, Pavel e bucuros.

Pe de altă parte, frații – văzând atitudinea lui Pavel – devin încrezători, considerând că indiferent dacă vor fi întemnitați sau omorâți, ceea ce contează este faptul de a trăi cu adevarat Evanghelia, ca oameni liberi. Prin urmare și faptul de a fi întemnițat – precum și mărturia martiriului – dă curaj altora.

Aici avem un prim mod de a interpreta realitățile noastre negative: toți trecem prin ele. Poate că nu ajungem în temniță… Noi, de obicei, suntem blocați de realitățile negative, care ne împiedică să vedem rezultatul bun care izvorăște din acea situație. Aici Pavel spune că din această stare a sa, el vede că apar lucruri foarte bune. Deci, mă interesează să văd lucrurile bune, care rezultă din această situație a mea, fiind indiferent față de situația mea.

A fi indiferent față de propriul eu: un om indiferent față de starea sa ori e nebun, și atunci nu-i bine, ori este un om care cu adevărat știe să-L iubească atât de mult pe Dumnezeu și pe aproapele, încât îl interesează numai Dumnezeu și aproapele… În acest caz îi este indiferentă situația sa.

În evaluare trebuie să se țină seama de un lucru fundamental: ce vrei de la viață? Dacă cu adevărat Îl iubești pe Domnul și pe frați, atunci ai ca unitate de măsură această iubire și te comporți, acționezi în baza acestei iubiri, iar eul tău nu te interesează. A ști să uiți de eul tău la acest nivel este lucrul cel mai important, dacă ești normal: înseamnă că ai o iubire atât de mare, încât tot restul este subordonat, evaluat de această iubire.

În F.Ap. se vorbește despre dificultăți, despre prigoane, ca despre niște momente providențiale: sunt momente de creștere… Atunci când în cap. 4-5 se relatează despre primele prigoane și despre creștinii risipiți în diferitele zone, departe de Ierusalim, se subliniază că prigoana și risipirea contribuie la răspândirea creștinismului. Apoi se va spune că sângele martirilor creștini devine sămânța creștinilor, adică persecuțiile sunt premisa răspândirii și aprofundării creștinismului.

Poate că noi nu vom cunoaște o astfel de situație, dar dacă ni s-ar întâmpla să fim prigoniți, problema este cum să reușim să evaluăm situația noastră – chiar și-n mijlocul dificultăților – în mod pozitiv, raportat la scopul pe care-l dorim de la viață. Dacă scopul vieții mele este să mă simt doar eu bine, este clar că minima prigoană mă face trist. Persoanele care se gândesc numai la ele, atunci când ceva nu funcționează după voia lor, totul se termină; întreaga lume este evaluată, cântărită în baza „durerilor lor de dinți”…

În schimb există o altă unitate de măsură: este Domnul, este binele fraților și al altora. Este clar că Pavel putea spune: e adevărat că pe primul loc este binele fraților, dar dacă eu aș fi liber, aș putea face mai mult… Însă istoria nu se construiește cu „dacă”: Pavel ține cont că situația este aceea și nu-și imaginează o alta mai bună, ci vede binele din acea împrejurare dificilă.

Noi, sub aparența unui bine mai mare, neglijăm situația reală care există: însă situația este aceasta și trebuie să ne întrebăm „ce bine există în această stare?”. Așa trebuie să privim (să abordăm) realitatea: ce bine există în această situație? Și nu ce bine ar fi dacă situația ar fi diferită… De obicei noi facem așa, cu rezultatul că acționăm rău acum și ne plângem de toți din jur…

Binele îl face Domnul, noi suntem cei care-l vedem. Acest optimism este semn al capacității de a interpreta situația noastră cu ochii lui Dumnezeu: El este Cel care conduce istoria și care conduce „totul” spre binele celor care-L iubesc!

Nu este vorba de a fi ingenui, ci este marele dar al Spiritului Sfânt, care ne ajută să vedem aspectul pozitiv și, datorită acestuia, noi Îl lăudăm pe Dumnezeu și ne bucurăm să trăim, și acesta-i lucrul cel mai mare…

Nu înseamnă că făcând mii de alte lucruri mai bune, decât acestea pe care le facem în prezent, vom aduce un serviciu mai bun lumii, căci adevărata slujire adusă lumii este să trăim în laudă, în bucurie, în comuniune cu Dumnezeu, în situația concretă în care ne aflăm în prezent…

Acesta e primul punct și este o mare învățătură pentru viața noastră, căci noi mereu ne supărăm pe acele lucruri care nu merg: mereu există ceva care – mulțumită Domnului – nu merge în viața noastră…

În primele trei versete (vv. 15-17) atenția se mută de la Pavel la cei din jurul lui.

vv. 15-17

¹⁵ Unii, ce-i drept, îl predică pe Cristos din invidie sau din duh de ceartă, pe când alţii, din bunăvoinţă. ¹⁶ Aceştia o fac din iubire, ştiind că eu stau aici pentru apărarea evangheliei, ¹⁷ ceilalţi însă îl predică pe Cristos din gelozie, nu cu intenţii curate, ci cu intenţia de a-mi mări necazul lanţurilor mele.

După ce a văzut împrejurarea în care se află, Pavel privește situația Bisericii. În Biserică există două categorii de persoane: acelea foarte brave, care vestesc Evanghelia din iubire și o vestesc bine; și apoi celelalte – mai numeroase – care vestesc din invidie și din rivalitate împotriva lui Pavel. Erau persoanele care îl împiedicau și mai înainte în vestirea Evangheliei.

Invidia este un lucru teribil, căci atunci când tu ai motive așa zis „drepte” pentru a fi rivalul cuiva, nu te mai oprești din rivalitate; când motivele sunt greșite e mai ușor să te oprești…

Rivalitatea și invidia lor o exprimă în sens religios, deci devine justificată (îndreptățită) din punct de vedere teologic. Acum că Pavel este slab și în temniță, consideră că trebuie să se distanțeze (să se separe) de el și să spună că nu au nicio legătură cu el, decât numai că și Pavel e creștin. Atunci Îl vestesc pe Cristos, dar caută să-l înlăture pe Pavel. Situația este foarte gravă: el se simte abandonat de tovarășii săi, tocmai în timp ce era încarcerat pentru cauza pe care o vestea, fiind în temniță pentru Cristos. Sunt incomprehensiuni grave, care se întâmplă continuu în viața relațională, în familie, în comunitate, în Biserică.

Răul există și iese la iveală în multe feluri: iese la lumină în special în lucrurile bune și le înrăutățește. Pavel își exprimă părerea asupra acestor lucruri…

vv. 18-20

¹⁸ Dar ce importanţă are? Numai ca în orice fel, fie din făţărnicie, fie cu sinceritate, Cristos să fie vestit. Şi pentru aceasta mă bucur şi mă voi bucura, ¹⁹ căci ştiu că aceasta se va întoarce spre mântuirea mea prin rugăciunea voastră şi prin ajutorul Duhului lui Isus Cristos, ²⁰ potrivit cu aşteptarea şi speranţa mea că nu voi fi făcut de ruşine în nimic, ci ca, în mod public, acum ca şi întotdeauna, să fie preamărit Cristos în trupul meu, fie prin viaţă, fie prin moarte

Pavel răspunde: „ce mă interesează?”. Vreau doar un singur lucru: ca Isus să fie vestit! Și pentru că acest lucru se întâmplă, este fericit. Noi am spune „e adevărat că-L vestesc pe Cristos, dar îl propovăduiesc în mod greșit”. Și ne-am fixa pe „ei Îl vestesc greșit” și am continua să-i criticăm. Pavel spune „Îl proclamă având un comportament greșit, dar fac binele!”. Și încep să mă bucur de acest bine și mă bucur deplin și voi continua să mă bucur.

Noi putem infinit de mult să vorbim rău despre Biserică: „ei spun lucruri pe care nu le fac…”. Dar, cel puțin le spun… Voi încerca eu să le fac și mă bucur că vreunul le vestește…

Dacă noi privim lucrul care lipsește, mereu vom fi nefericiți, căci numai Dumnezeu este infinit, noi toți suntem limitați și atunci am putea la infinit să ne întristăm pentru ceea ce ne lipsește… În spatele întristării pentru ceea ce ne lipsește se află prezumția (delirul) atotputerniciei: am vrea să fim cine știe cine… Veniți, în schimb, să începem să ne bucurăm de ceea ce există. Ceea ce există, este darul lui Dumnezeu. Să nu-i criticăm doar pe alții, ci să vedem binele care există și de acela să ne bucurăm! Iar răul există în celălalt și există și în mine – este experiența trupului – dar pentru acest rău, eventual mă pot „certa” cu Dumnezeu, nu cu aproapele…

Atât în cazul anterior – unde Pavel reflectă despre starea sa în temniță și despre felul în care din această situație poate izvorî binele – cât și în acest caz, în care vede răul în alții, în loc să se oprească să ia în seamă răul și să se învârtească în jurul lui – așa cum facem noi pentru a-i răspândi putoarea – Pavel are curajul să vadă acel bine minim, prezent în acea situație dată și să se bucure: acesta este marele dar!

Îi numește „sfinți”. De ce? Pentru că-l interesează Cristos. Nu-l interesează că ar face o figură frumoasă sau urâtă, nici că el se simte bine sau rău: ci faptul că oricum Îl vestesc pe Domnul, este ceva bun…

Lui Francisc de Assisi i-a scris un „provincial” plângându-se de dificultăți… de piedicile pe care unii franciscani i le puneau. Să ascultăm ce-i răspunde Francisc: „Eu îți spun, așa cum pot, cu privire la sufletul tău, că acele lucruri care-ți sunt o piedică pentru suflet – orice persoană care-ți va fi o piedică, fie frați, fie alții, chiar dacă te-ar bate – toate acestea trebuie să le consideri ca pe o grație (un har): Și așa tu trebuie să vrei, nu altfel. Să ții seama să fii supus cu adevărat Domnului, căci aceasta e adevărata obediență și iubește-i pe cei care se comportă așa și nu cere de la ei nimic altceva, decât ceea ce Domnul îți va da ție. Și iubește-i, și nu pretinde să devină creștini mai buni. Acest lucru să fie mai important pentru tine, decât a sta separat în mănăstire„.

„Nu pretinde să devină creștini mai buni, iar pe cine te împiedică să-L iubești pe Dumnezeu, iubește-l”. Pare un paradox, dar este așa…

E această speranță absolută – care e divină – că răul nu învinge, și fiecare mizerie umană este numai locul milei, deci e locul unei revelații mai mari a lui Dumnezeu. Nu înseamnă că Dumnezeu a pierdut controlul lumii. El devine cu adevărat Dumnezeu în ochii noștri, când noi vedem că-n lupta cu răul El nu pierde, pentru că în răul Lui (în moarte), mila înseamnă acceptare absolută. Și acest spirit trebuie să-l avem și noi: spiritul victoriei asupra răului, deci un spirit curat.

Cu ajutorul acestor două lucruri am văzut cum trebuie evaluată și privită istoria concretă: putem să o privim cum fac ziarele, care răspândesc veștile rele, în fiecare zi, iar dacă nu există, le inventează și le creează… În schimb, în istoria privită cu ochii lui Dumnezeu, răul dispare și există un țesut al binelui, chiar minim, care-i precum razele luminii, una lângă alta, care, până la urmă împlinesc planul lumii.

Chiar puțina lumină iluminează multe nopți, și toți pot aprinde această lumină, însă multe nopți nu produc multă lumină…

Așadar răul, indiferent cât ar fi de mare, nu-i atât de important. Să ne obișnuim să considerăm binele din noi și din jurul nostru. Este ceea ce a făcut Dumnezeu când a creat lumea. Și să spunem „este bună Creația” și a vedea că-i bună înseamnă a o face bună. În schimb, dacă noi vedem că-i rea, o facem rea, căci răspundem răului. Dacă vedem binele, noi facem binele. Așa privește Dumnezeu realitatea.

Pavel ne învață că trebuie să privim conținutul bun al istoriei – mic sau mare, așa cum este – și să nu ne oprim la ambalaj, ci să privim mai mult cadoul. Noi privim cum este ambalat cadoul, și pierdem din vedere cadoul din interior. Pavel spune: partea bună este că – într-un fel sau altul – Cristos este vestit: acest fapt mă bucură… Atenția sa se fixează cu adevărat pe ceea ce contează. Apoi va sublinia că el ține mai mult la Isus decât la el însuși…

Atitudinea lui Pavel mi se pare importantă pentru a revedea întregul nostru spirit critic față de situațiile vieții noastre, ale comunității și ale Bisericii. Critica niciodată nu vine de la Spiritul Sfânt: dacă Domnul ar începe să ne critice, ar fi vai de noi! Mai întâi ar trebui să se critice pe Sine, pentru că El ne-a creat. Apoi, ne-ar ucide pe toți, imediat, dacă ar avea judecata noastră…

Dar El nu judecă la fel ca noi, ci în mod adevărat și profund. El folosește judecata iubirii și a milei, care vede binele și-l face să crească. Cine are această privire pură, cu adevărat schimbă lumea, se schimbă pe sine și-i schimbă pe cei din jurul său. Dar schimbarea este făcută de această privire pură, care-i privirea divină asupra realității. În schimb, privirea rea face ca totul să fie rău: dacă tu vrei ca o persoană să te privească rău, privești-o tu rău, căci imediat și ea te va privi la fel…

Realitatea este ca o oglindă: te reflectă așa cum o privești. Prin urmare, dacă o privești cu inima curată, totul este curat și bun; numai teama și răutatea noastră o face rea. Și pentru că toți avem răutate, toți reușim să facem lumea destul de rea… Dar în loc să criticăm, Pavel ne invită să vedem binele. Adevărata asceză spirituală este tocmai această capacitate de a nu judeca, a nu critica și condamna, ci de a iubi, a avea un raport de simpatie față de realitatea care există, fiind singurul mod de a o accepta, a o trăi (a o simți aproape), pentru a o schimba în măsura în care e posibil. Aceasta e atitudinea pe care o are Domnul față de lumea creată…

Domnul privește creația „și a văzut că era frumoasă”. Iar cu privire la om, Domnul spune: „era foarte frumos” și nu atât bun… Povestirea creației – făcută într-un moment greu pentru popor – ne arată cum ne privește Dumnezeu: el ne vede frumoși și deci ne face frumoși. Aceste persoane, care au adunat tradiția orală și apoi au scris-o, văzând că lucrurile nu merg bine ar fi putut spune că totul este un dezastru. Însă, nu! Acești oameni au recuperat sensul de la început al Creației, sensul modului în care Dumnezeu ne privește, deci sensul profund al bunătății a tot ceea ce există, pentru că Dumnezeu se află la originea mea și a noastră. Iar cu această conștiință se poate trece și printr-un moment greu, urât, la fel ca cel al lui Israel prin deșert…

Repet: adevărata creștere și adevărata asceză spirituală (exerciții spirituale purificatoare) este această capacitate progresivă – care-i darul Spiritului – de a privi (interpreta) bine. Și acest fapt îl putem face cu certitudine, căci răul maxim deja s-a întâmplat și este uciderea Fiului lui Dumnezeu: mai rău decât atât nu putem păcătui! Iar acest rău a devenit binele maxim: Dumnezeu care și-a dat viața pentru noi! Așadar, dacă maximul rău este deja binele maxim, celelalte rele mai mici devin ceea ce spune Pavel: „totul contribuie la arătarea binelui” (Rm. 8, 28).

v. 21

²¹ căci pentru mine a trăi este Cristos, iar a muri este un câştig.

Acesta este centrul textului nostru… Pavel spune că viața sa e Cristos. De ce? Cristos este Cel care m-a iubit și s-a dat pe Sine pentru mine… E Cel care mă iubește în mod absolut și a devenit eu (S-a făcut om). De atunci viața mea este un răspuns la această iubire: și eu Îl iubesc. Iubitul devine viața celui care-l iubește: în iubire Cristos devine viața Sa. Viața noastră este Cristos – Fiul lui Dumnezeu – care ne-a iubit și s-a dat pe Sine pentru noi, și aceasta este afirmația de bază a creștinismului: cel care iubește, arată că viața sa este celălalt, dacă nu, este un egoist.

Răul meu derivă în totalitate din faptul că „viața mea sunt eu, și raportez totul la eul meu, iar ceea ce dăunează eului meu, este în întregime greșit”… Însă dacă viața mea este un altul, acest fapt este cu totul altceva…

Deplina maturitate a unei persoane constă în a ști să uite de sine și a-l iubi pe altul. În textul nostru „altul” este Cristos, Fiul lui Dumnezeu, însuși Dumnezeu. De fapt aceasta e porunca iubirii: îl vei iubi pe Dumnezeu cu toată inima ta… Pavel trăiește pe deplin această poruncă. A-l iubi pe altul înseamnă a deveni altul: celălalt devine viața mea. Omul devine ceea ce iubește: și cu adevărat devenim fiii lui Dumnezeu; iubindu-L pe Cristos, noi devenim Dumnezeu.

Atunci moartea, pentru omul care iubește astfel , este un câștig, dar nu pentru că Pavel vrea să moară sau pentru că disprețuiește viața (el iubește viața), ci pentru că moartea înseamnă comuniunea deplină cu El. Viața noastră pământească are un sfârșit: nu-i o valoare absolută: viața mea este El, iar moartea mea este trecerea totală la El; deci Pavel nu se mai teme de moarte. Așadar viața sa nu mai este ghidată de frica de moarte, deci, de egoism, ci de dorința după această comuniune și atunci este o viață liberă…

Tocmai în baza libertății el face evaluările sale, deja prezentate, și apoi va face și alegerile sale…

„Pentru mine a trăi este Cristos”. Să ne amintim textul din Gal. „Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine”. A trăi în Cristos arată o aparținere: Pavel este al lui Cristos. Este o apartenență profundă, dar care nu-i totală, nu-i o simbioză (conviețuire reciproc avantajoasă) sau o fuziune cu o altă ființă: ci este cu adevărat o scufundare (intrare) în Cristos. În Cristos, Pavel își află identitatea sa, iar în El aflăm și noi identitatea noastră adevărată…

vv. 22-24

²² Dar dacă a trăi în trup îmi este de folos pentru lucrare, nu ştiu ce să aleg. ²³ Sunt constrâns de acestea două: am dorinţa să mă despart [de viaţa aceasta] şi să fiu cu Cristos, şi aceasta ar fi cu mult mai bine. ²⁴ Însă este mai de folos pentru voi să rămân în trup

Aici observăm felul în care Pavel face alegerea sa. Alegerile nu sunt între un lucru bun și unul rău, căci între bine și rău nu există o alegere. Este clar că răul este o „non alegere”, e o lipsă de libertate (o lipsă a exercitării libertății) și este o distrugere, deci nu este o alegere…

Întotdeauna alegerea se face între două lucruri bune: care-i cel pe care trebuie să-l aleg? Care-i cel care mă bucură, mă ajută să cresc? Care-i lucrul pe care Dumnezeu îl vrea de la mine? Aceasta-i problema dificilă a discernământului, care-i categoria fundamentală a comportamentului creștinului, care nu-i diferența între bine și rău… Căci în acest sens ar fi suficientă legea, ar fi suficientă conștiința laică, pentru că toți oamenii trebuie să facă binele și să evite răul… În schimb problema este între două lucruri bune: lucrul bun este a muri, pentru a fi cu Cristos. Ce-i mai bun decât acest lucru? Celălalt lucru bun este ca eu să trăiesc, pentru ca voi să aveți viața.

Pavel simte dificultatea acestei alegeri. Fiecare alegere este un fel de strâmtoare între două lucruri: fă ori un lucru ori celălalt. Nu ambele. Nu poți să le faci pe ambele. În baza cărui criteriu alegi? Pavel are două criterii: un lucru e mai bun pentru mine (adică să mor și să fiu cu Cristos); celălalt e să rămân, și acesta vă folosește mai mult vouă… vă folosește pentru progresul credinței voastre. Folosește mai mult lui Cristos, folosește mai mult la creșterea iubirii în lume… Atunci alegerea sa este evidentă: pentru el este la fel a muri sau a trăi. Mai mult, ar prefera să moară, căci dorința sa pozitivă este aceasta…Dar, de ce alege să trăiască? Pentru că acest fapt e mai folositor iubirii aproapelui și iubirii lui Dumnezeu.

Acesta este criteriul acțiunilor sale, pentru că-L iubește pe Cristos și tot restul îi este indiferent și nesemnificativ… Nu există nicio alegere, dacă nu am acest criteriu (regulă, normă), căci dacă nu am acest criteriu, este clar că eu aleg ceea ce-mi place mai mult… Iar dacă aleg ceea ce-mi place mai mult, nu am discernământ. Problema este a decide ceea ce folosește, ajută mai mult: ceea ce mă ajută să cresc mai mult eu, aproapele și împărăția lui Dumnezeu pe pământ.

Aceasta este indiferența (despre care vorbește sf. Ignațiu) care nu-i o nepăsare stoică, în sensul de „nimic nu mă interesează”… Această indiferență este o pasiune, o iubire atât de mare pentru Domnul, încât tot restul mă lasă indiferent… Deși simt că dorința ar fi într-o parte iar avantajul meu în altă parte, eu nu mă las condiționat de dorințele mele, ci acționez în baza a ceea ce eu intuiesc că ar fi de un mai mare folos, ajutor.

Acesta e modul în care se fac alegerile, și nu în baza propriului moft…

vv. 25-26

²⁵ şi, convins de aceasta, ştiu că voi rămâne şi voi trăi cu voi toţi spre creşterea şi bucuria credinţei voastre, ²⁶ ca, prin revenirea mea la voi, să prisosească lauda voastră în Cristos Isus prin mine.

Alegerea este o convingere interioară. Pavel are o certitudine interioară care rămâne. De ce? Dacă tu dorești cu adevărat să-L slujești pe Domnul și să-L iubești, simți în interiorul tău ce folosește mai mult; și simți tu, nu-ți poate spune un altul… Este o convingere interioară care vine la tine, nu e o lege exterioară… Dacă tu ești cu adevărat liber, Domnul te ajută să înțelegi ceea ce folosește mai mult și-ți dă convingerea că e așa. Și acesta este discernământul: a fi liber pentru a înțelege Spiritul din tine, în ce direcție vorbește… Pavel îl aude și spune „voi rămâne”; „căci așa contribui la progresul vostru și la bucuria credinței voastre”.

În a doua parte a scrisorii ni se vor arăta criteriile alegerii și nu-i o alegere ușoară. Criteriul alegerii nu-i ceea ce-mi place mai mult mie, care ar fi dorința mea de a fi cu Cristos, ci este ceea ce-i mai folositor Împărăției lui Dumnezeu. Și acest fapt îl înțeleg numai dacă sunt atât de liber, încât să aud (să simt) Spiritul care mă convinge în interior că așa este bine.

Discernământul nu-i un raționament în care tu pui la socoteală avantajele și dezavantajele și apoi decizi rațional. E just să faci această reflexie, dar discernământul este o libertate interioară, o mare iubire pentru Domnul care relativizează fricile și dorințele tale, astfel încât să înțelegi ceea ce Spiritul vrea de la tine. Tu ai libertatea Fiului, acea libertate care însă nu exclude ca tu să poți simți temeri și atracții, însă nu te lași dominat de ele. Nu înseamnă că Pavel nu simte dorințe și atracții, ci le simte și îi este și frică de moarte, dar nu se lasă dominat de toate acestea.

Acest text ne oferă o mare lecție despre trei puncte fundamentale ale vieții noastre: primul este cum să interpretăm istoriile noastre negative; al doilea este cum să interpretăm istoria negativă din jurul nostru, a o pune în discuție cu Dumnezeu și a extrage pozitivul prezent în ea, a-l promova și a crește în acel pozitiv; al treilea este cum să alegem: poți alege atunci când ești liber, mai înainte tu nu poți alege. Ești liber atunci când îl iubești în totalitate pe Domnul: când tu ai o iubire absolută, ești liber înaintea lucrurilor relative, ești indiferent, fapt pentru care nu te lași condiționat de dorințele tale, ci ai mintea destul de lucidă și inima liberă pentru a auzi și simți ceea ce Domnul vrea de la tine.