Se citește Fil. 3, 12-4, 1

¹² Nu că aş fi dobândit deja aceasta sau aş fi ajuns la desăvârşire, dar mă străduiesc s-o cuceresc, aşa cum am fost şi eu cucerit de Cristos Isus. ¹³ Fraţilor, eu nu consider că l-aş fi cucerit, dar un singur lucru fac: uit cele din urma mea şi mă avânt către cele dinainte. ¹⁴ Alerg spre scop, spre răsplata chemării de sus a lui Dumnezeu, în Cristos Isus. ¹⁵ Aşadar, toţi câţi suntem desăvârşiţi să avem acest gând şi dacă gândiţi ceva altfel, Dumnezeu vă va revela şi aceasta. ¹⁶ Totuşi, de acolo de unde am ajuns, să continuăm în acelaşi mod.
¹⁷ Fraţilor, fiţi imitatorii mei şi priviţi cu atenţie la aceia care se poartă după modelul pe care îl aveţi în noi. ¹⁸ Căci, v-am spus de multe ori şi vă spun şi acum plângând: mulţi se poartă ca duşmani ai crucii lui Cristos. ¹⁹ Sfârşitul lor este pieirea, Dumnezeul lor este pântecele, iar mărirea lor este în ruşinea lor, fiind frământaţi numai de cele pământeşti. ²⁰ Însă patria noastră este în ceruri, de unde îl aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Cristos. ²¹ El va schimba trupul umilinţei noastre, făcându-l asemănător cu trupul gloriei sale prin puterea cu care este în stare să-şi supună toate.
^4,1 Aşa încât, fraţii mei iubiţi şi doriţi, bucuria şi coroana mea, rămâneţi astfel statornici în Domnul, iubiţii mei!

Al III-lea capitol al Scrisorii către filipeni ne prezintă autobiografia interioară a lui Pavel. În prima parte a epistolei ni s-a prezentat cine era Pavel mai înainte de a fi creștin: un om perfect, un om religios. Apoi el L-a descoperit pe Cristos, iar viața lui s-a schimbat radical. Pavel subliniază toate acestea, împotriva celor care din nou recomandă tăierea împrejur și Legea, adică propun diferite încercări religioase, pentru a reduce mântuirea la ceea ce noi facem, nerecunoscând că mântuirea este ceea ce Dumnezeu a făcut și face pentru noi. Aceste încercări greșite sunt ispitirea constantă a progresului, adică a crede că eu mântuiesc lumea și că eu mă mântuiesc pe mine: este ispitirea auto-îndreptățirii (auto-justificării).

Începutul mântuirii constă în a-L pune pe Cristos în centru, deci nu propriul eu.

Pavel este cuprins de iubirea pentru Cristos, pentru că Isus este „Domnul meu”, Cel care și-a jertfit viața pentru mine. Pavel a descoperit iubirea lui Dumnezeu pentru el în Cristos… și atunci începe dinamismul nou, viața nouă care nu mai este trăită în baza bravurii lui, în baza autoîndreptățirii lui sau în faptul că el se evidențiază înaintea lui Dumnezeu. Toate acestea nu mai sunt importante! Ci doar Domnul este important: El stă înaintea mea!

Astfel începe întregul dinamism și întreaga existență a vieții creștine, pe care le vom expune în această cateheză.

Să încercăm să ne însușim cât mai mult această învățătură, căci adevărata problemă a credinciosului, odată ce a început să se miște, este aceea de a continua să umble în direcția justă, în timp ce mereu este mare riscul de a se considera reașezați sau de a avea evoluții ciudate… Adică creștinul începe bine, începe prin a-L căuta pe Domnul, dar apoi sfârșește numai în a se afla și a se căuta pe sine însuși, sau a fi interesat doar de ceea ce face el însuși…

Această interpretare se potrivește cu celebrarea misterului Pascal, cu trăirea realității Paștelui, adică a morții și a învierii lui Isus Cristos, la care noi suntem chemați. Este realitatea din care facem parte. Pavel spunea: că tot efortul său i s-a părut un gunoi, atunci când a experimentat acest a fi cu Cristos, prin credință, „în puterea învierii Lui, fiind părtaș la patimile Lui, făcându-mă asemenea cu El în moartea Lui, ca să pot ajunge la învierea cea din morți (vv. 10-11)”

v. 12

¹² Nu că aş fi dobândit deja aceasta sau aş fi ajuns la desăvârşire, dar mă străduiesc s-o cuceresc, aşa cum am fost şi eu cucerit de Cristos Isus.

Prima afirmație este clară: Pavel nu se consideră perfect, sau un om care deja a ajuns la sfârșit, la împlinire. În drumul credinței noastre este esențial să știm că drumul nostru în credință este mereu deschis și incomplet și durează întreaga viață. Mereu există o formă de neîmplinire dintr-un motiv profund: noi am fost creați pentru Dumnezeu, iar Dumnezeu este infinit, deci înaintăm spre infinit.

Cine se oprește din drum sau se mulțumește cu nivelul la care a ajuns, L-a redus pe Dumnezu la un idol, ceea ce înseamnă că nu-L mai caută pe Dumnezeu, ci dorește să aibă o bună imagine despre sine și să apară bine înaintea altora.

Așadar în viața spirituală, omul progresează, ori cade în idolatrie, adică se mulțumește cu faptul că a atins un nivel care-i este suficient, se comportă bine, nu face mari eforturi și acum poate să trăiască liniștit. Aceasta deja este idolatrie! Căci în loc să-L iubescă pe Dumnezeu, omul iubește imaginea bună despre el însuși și se mândrește înaintea lui Dumnezeu cu aceasta. Acest lucru este atât de natural, încât îl practicăm în procent de 100% (din cazuri), fără să ne dăm seama.

După moarte, drumul nostru va continua la infinit, căci pe Dumnezeu cu cât îl cunoaștem mai mult, cu atât mai mult îl iubim, și cu cât mai mult îl iubim, cu atât mai mult îl cunoaștem și așa mai departe la infinit…

Pavel subliniază că „deoarece încă nu am ajuns, eu alerg”. În viață putem trândăvi, putem să ne plimbăm sau putem alerga. Pavel aleargă.

De obicei noi trândăvim: nu știm încotro mergem; în cel mai bun caz ne plimbăm ca să dobândim puțină curăție spirituală, care cel puțin știm că ne face bine, uneori călătorim spre vreo țintă, însă uneori alergăm…

De ce suntem pe lume? Ca să alergăm în urma Domnului, ca să-L întâlnim! Dacă nu, după ce alergăm? Fugim după gol sau după diferitele goluri, după diferitele deșertăciuni… De obicei alergăm după deșertăciuni cu multă grabă și cu mult zel. De aceea ne simțim viața mereu goală și fără sens, căci deșertăciunile nu oferă un sens vieții noastre. Sensul vieții constă în a alerga în urma Domnului.

De ce suntem pe lume? Pentru a alerga după Domnul?! Nici măcar pentru a călători: textul nu spune „călătorește după Mine”, ci ne îndeamnă „vino!”, iar atunci când mergem după El, vezi că și El merge: El ține pasul cu tine, dar tu cu cât înaintezi mai repede, cu atât este mai bine… De ce alerg? Pentru a-L putea afla, întâlni și prinde; iar motivul profund este „pentru că eu am fost prins”. Pavel este un om care a fost prins, cucerit de Cristos. Atunci, întreaga sa viață este acest dinamism pentru a-L ajunge, pentru a-L prinde. Isus a străbătut un drum, iar eu străbat același drum pentru a-L afla; este istoria povestită în Cântarea Cântărilor: descrie tot acest drum, toată această alergare pentru a-L întâlni, a-L prinde.

Întreaga noastră viață este o alergare pentru a-L prinde pe Domnul, dar nu pentru ca apoi să-L ținem în buzunar, ci pentru că El ne-a prins cel dintâi, iar centrul creștinismului este să fim prinși de Domnul; centrul credinței este iubirea pentru Domnul, nu este o ideologie, ci faptul că El m-a prins, și acest a fi prins îmi vine de la contemplarea crucii, loc în care eu văd iubirea Sa infinită pentru mine și, prin botez mă scufund în această iubire, mă înnec în această iubire, astfel încât să viețuiesc din această iubire, și astfel nu mai trăiesc în baza eului meu.

Așadar, creștinul este un om care se uită pe sine, uită de meritele sale sau nevredniciile sale, uită de ceea ce știe să facă, dar care își amintește de Domnul și-L caută pe Domnul.

„Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine”: viața pe care eu o trăiesc în trup o trăiesc pentru El, pentru că El m-a iubit și s-a dat pe Sine pentru mine. Iar Pavel adaugă „pentru mine a trăi este Cristos”. Aceste cuvinte redau întregul sens al creștinismului: am fost prins de Isus Cristos.

Dacă un om îmi comunică: „Și eu sunt credincios deoarece cred în Cineva care stă deasupra noastră”, consider că o asemenea credință este cam tristă… Ce a înțeles despre Isus Cristos sau despre Dumnezeu? Dacă altul mi-ar spune că toate religiile sunt la fel, atunci eu îi răspund că nu a înțeles nimic!

Textul nostru este opusul oricărei religii: este Cristos care m-a prins! Creștinismul nu este o idee bună pe care eu o am, nu e o bună morală, ci este Cristos care m-a prins, este Domnul meu, este iubirea lui Dumnezeu pentru mine, care-și dă viața pentru mine! Toate acestea sunt lucruri evenimente, realități precise. Nu sunt o idee! Ci reprezintă experiența fundamentală a vieții creștine, care niciodată nu este încheiată, dar am fost prins și atunci, întreaga mea viață este un dinamism pentru a-L putea prinde, pentru a-L putea întâlni. Și-L caut în toate lucrurile, în toate persoanele și în toate realitățile: în toate și peste tot îl caut pe El.

Mai înainte de întâlnirea lui Cristos, Pavel afirmă că se simțea – și cu adevărat era – neprihănit în respectarea Legii. Deci era drept și s-a oprit (a poposit) în dreptatea sa: era închis, imobilizat, aproape înghețat în dreptatea sa. Însă în acea zi i se întâmplă să fie prins de Isus Cristos și atunci se dezleagă, se topește: avem această tensiune, adică se instaurează această alergare. Cu adevărat dintr-o stare de pace aparentă, dintr-o imobilitate care era o paralizie, o moarte, începe în acest punct un proces de viață, de tensiune, de mișcare, adică o alergare.

vv. 13-14

¹³ Fraţilor, eu nu consider că l-aş fi cucerit, dar un singur lucru fac: uit cele din urma mea şi mă avânt către cele dinainte. ¹⁴ Alerg spre scop, spre răsplata chemării de sus a lui Dumnezeu, în Cristos Isus.

Repetă cu alte cuvinte același concept, spunând că încă nu consideră că a dobândit îndreptarea (că încă nu L-a prins pe Cristos), dar că știe cu siguranță un lucru: că uită ceea ce a fost în trecutul său și tinde în totalitate către ceea ce este înaintea lui…

Ce stă în spatele lui? Multe lucruri! Să ne gândim la toate cele de care ne amintim: nenorocirile (bolile, pagubele, suferințele) noastre, nedreptățile și greșelile noastre, lucrurile greșite ale noastre și din lumea-ntreagă, dar și bravurile și priceperile noastre, dorințele noastre pioase, sau mai puțin pioase, sau mai prostești. De obicei ne amintim de toate acestea…

Era să uit: faptul că a fost prins de Isus este întorsătura coperniciană: dacă mai înainte Pavel era centrul totului și mereu amintea câștigul obținut cu puterile sale, acum, centrul este Domnul și totul se raportează la El.

Centrat pe eul său, Pavel era blocat dar, renunțând la centrul care era el și îndreptându-se (țintind) spre Dumnezeu, Pavel devine dinamic, se mișcă.

Cum se întâmplă renunțarea la el ca centru, care întotdeauna este un proces progresiv și tot mai mare? Dorința tot mai mare după Dumnezeu se întâmplă într-un mod simplu: citind Cuvântul și rugându-te, căci cu cât mai mult Îl guști pe Domnul, cu atât mai mult Îl cunoști și cu atât mai mult Îl dorești. Dorința se naște din contemplare (din reflectare, din acordarea atenției), din evaluarea cu atenție: privești stelele și apoi dorești; nu le mai privești căci știi deja ceea ce vrei. Deci este foarte important să acordăm atenție, să contemplăm aceste lucruri: dacă nu le privești, nu le vezi.

Aceasta este o muncă importantă: să știm ce să contemplăm în viață, despre ce să reflectăm, ce să luăm în calcul, ce să privim, ce să punem înaintea ochilor noștri…

Este minunat că Pavel nu mai vede trecutul său ca pe o cursă, ca pe o piedică sau o amenințare… Este limpede că are multe amintiri, dar sunt diferite de amintirile care-l trag înapoi pe om: amintirea pe care el o are de acum, este ceva care stă înaintea sa: este Domnul mort și înviat și atunci întreaga sa viață este îndreptată și este o fugă înspre această țintă.

Cuvântul grec „țintă” în limba română înseamnă „scop”, care înseamnă a vedea și exprimă faptul că mereu îl are înaintea lui: așadar Pavel Îl ține înaintea ochilor pe Domnul mort și înviat și-n toate lucrurile vede acest scop. Și mereu se întreabă: ce mă ajută să ajung la scopul meu? La ce-mi folosește ceea ce fac acum? Noi trebuie să avem un scop pentru fiecare lucru pe care-l facem!

Care este scopul vieții? Ceea ce eu fac acum (și orice lucru) mă ajută sau nu, să-L prind (să-L dobândesc) pe Domnul? Acest scop ultim dă valoare vieții mele, iar Pavel și-a aflat scopul său.

Scopul este tot ceea ce tu ții înaintea ochilor, ca să ajungi la Dumnezeu și aceasta este amintirea pe care tu o ai, iar a o avea înaintea ochilor înseamnă a o duce în inimă.

Acest scop este „premiul, răsplata”. Cuvântul premiu – în textul nostru – înseamnă două lucruri: premiul trebuie și meritat, căci dacă un om nu aleargă, nu primește premiul, însă premiul nu este proporțional cu meritul, ci cu darul și cu libertatea celui care dăruiește.

În acest fel întreaga viață spirituală nu este doar un merit, nu înseamnă că prin eforturile mele Îl obțin pe Dumnezeu! Căci Dumnezeu deja există! Pe de altă parte, nici efortul meu nu este indiferent sau nesemnificativ. Deci nu pot spune că este tot una chiar dacă nu depun efort, chiar dacă nu fac binele… Nu! Efortul meu este important! Este premiul dat celui care participă, celui care ia parte la cursă! Deci eu trebuie să particip, să alerg, deci este angajată libertatea mea și responsabilitatea mea, dar răsplata rămâne mereu un dar gratuit, căci nu este un salariu, ci este un premiu care depășește cu mult ceea ce eu am făcut și am realizat. Dacă însă eu nu fac nimic, nu am nimic!

Efortul tău, munca ta nu produce rezultatul, ci indică dorința ta de a primi darul, precum și responsabilitatea ta să umbli în această direcție. Și acest fapt este indispensabil: căci viața de credință nu te face iresponsabil. Nu poți gândi că „oricum, totul este un dar, deci fericit cel care crede. Deci eu cred și atunci stau liniștit; sau, eu nu cred și totuși pot sta liniștit, căci oricum voi primi răsplata”. Nu! Credința este un angajament cotidian!

Noțiunea de premiu, de răsplată în sens biblic, trebuie să o redescoperim, căci de obicei noi ne oprim asupra noțiunii de „merit”… Este clar că eu nu merit darul, căci nu-i rezultatul desfrânării, ci cu adevărat este un premiu! Este adevărat că este un dar care depinde de libertate, dar care mie îmi cere să fiu responsabil și să colaborez la primirea darului.

Acest premiu-răsplată stă „sus”. Nouă nu ne place acest cuvânt… Sper să descoperim însemnătatea simbolică a cerului, a pământului și a iadului, astfel încât să știm deosebi că picioarele sunt jos, iar capul este sus; că trebuie să umblăm cu picioarele, iar capul stă deasupra și nu este ceva doar simbolic…

Să știm că există un „sus” care este ceva care-i destinul omului și că este superior față de tot ceea ce eu produc și aflu aici pe pământ, iar dacă omului îi iei acest „rai”, nu mai are niciun sens pământul, viața sa pe pământ, căci nu mai are orizont, nu mai are direcție, nu mai are sens, iar omul devine animal: este în totalitate aici, „jos”. Trebuie să descoperim dimensiunea spirituală prezentă în acest limbaj figurativ.

Acest „sus” indică o chemare a lui Dumnezeu în Isus Cristos. Așadar în Isus, Dumnezeu m-a chemat, m-a creat și în Cristos Isus am fost al Său; aceasta este chemarea și iubirea mea și se află aici! Acesta este premiul „sus”: al meu de a fi fiu, care este și viața mea care călătorește în această direcție, spre și în Cristos Isus și nu în altă parte, căci El este Fiul și numai în El devin eu însumi și aceasta este chemarea mea. În vederea acestui scop Dumnezeu m-a chemat și m-a creat.

Pavel spune că a uitat ceea ce era înapoia lui și este îndreptat spre ce stă înainte și aleargă spre scop. El nu-și neagă trecutul, nu-și taie rădăcinile, ci are o libertate față de condiționările trecutului; spre exemplu, el privește înainte, dar are o amintire despre trecut, înțeles ca dar al lui Dumnezeu, însă darul lui Dumnezeu se trăiește în prezent, îl amintește trăindu-l; și nici nu se refugiază în viitor. Faptul că tinde spre ceea ce-i stă înainte – alergarea sa – este anticipația, prin dorință și inimă, a ceea ce face: se înfăptuiește ceva care este începutul realității la care aspiră. Observăm aici această tensiune dinamică, această mișcare care este tipică vieții.

vv. 15-16

¹⁵ Aşadar, toţi câţi suntem desăvârşiţi să avem acest gând şi dacă gândiţi ceva altfel, Dumnezeu vă va revela şi aceasta. ¹⁶ Totuşi, de acolo de unde am ajuns, să continuăm în acelaşi mod.

Pavel nu spune că el consideră că e perfect, ci „așadar, câți suntem perfecți”.

În ce constă perfecțiunea, desăvârșirea? În a se recunoaște imperfecți și persoane care trebuie să călătorească: aceasta este perfecțiunea!

Noi – care ne credem imperfecți, căci avem deschis înainte un drum infinit – trebuie „să gândim aceasta”, adică scopul nostru să fie premiul. Așadar darul este dat libertății noastre și acest dar este în același timp și chemarea noastră în Isus, adică al nostru „a fi fii în Cristos”: acesta este modul nostru de a gândi.

Oare „gândiți cumva în alt fel?”. De fapt voi gândiți altfel! Bine: „Dumnezeu vă va descoperi și aceea”…

Pavel nu vrea să convingă pe nimeni: „Dumnezeu vă va descoperi”! Numai Dumnezeu poate revela acest fel de a cugeta. Noi putem trăi în modul de a fi deschiși. Pavel spune „să știți că există acest mod de a gândi, de a simți, iar Dumnezeu vi-l va descoperi”, voi însă, să fiți disponibili, să fiți dispuși să primiți acest fel de a gândi.

Pavel concluzionează că-i adevărat că suntem „desăvârșiți” – în sensul că-L urmăm pe Cristos – însă de la nivelul la care am ajuns trebuie „să urmăm același dreptar”, să mergem înainte pe această cale… Principiul este acesta: nivelul la care am ajuns acum, nu este linia de sosire, ci punctul de pornire. În limba greacă îndemnul este „să mergem înainte în mod ordonat, în rând, la fel ca în timpul unei lupte”: cu adevărat este nevoie de o bătălie pentru a merge înainte, o luptă ordonată, precisă, cu multă disciplină, pornind din punctul în care acum eu mă aflu, oricare ar fi…

Până acum Pavel a repetat același lucru în mod diferit.

Este important să subliniem că nu este hotărâtor și definitiv punctul (nivelul convertirii) în care acum ne aflăm. Pavel spune – într-un alt loc – că nimeni nu poate judeca, dar nici nu se poate judeca, căci judecata îi este rezervată lui Dumnezeu. Așadar nu este hotărâtoare starea în care acum suntem, punctul unde acum te afli, punctul din care acum începi călătoria: importantă este călătoria, important este să te miști, dar nu să te miști doar pentru a te mișca, ci să te miști ghidat, adică să fii condus de Spiritul, atras de Isus, adică în urma lui Isus.

Este important să permitem să se pună în mișcare în noi acest dinamism al alergării în urma lui Cristos. Acest fapt este determinant, acesta contează.

Îmi amintesc mărturisirile unor persoane care nu s-au spovedit de mai mulți ani: „Părinte, vedeți dumneavoastră… nu am făcut nimic rău”… „De când nu v-ați spovedit?” „De câțiva ani…”. „Ferice de tine…”. Mă întreb, ce fel de dinamism spiritual poate avea o astfel de persoană? Și mulți trăiesc acest fel de viață, care nu mai este viață, ci este moarte: ei cred că viața constă în faptul de a nu face nimic rău… Dar ar fi suficient să fim morți, căci nu am mai face nimic rău… De fapt, astfel de persoane, de obicei sunt „foarte moarte”, adică au renunțat la orice fel de viață spirituală, la orice călătorie: Viața este iubirea față de Domnul, pe care tu cauți să-L iubești cu adevărat în toate lucrurile: atunci începi să înțelegi câte ceva și, numai atunci, are sens spovedania; deci, descoperirea tuturor incapacităților și a căderilor mele în această călătorie înseamnă reînnoirea încrederii și a speranței în această călătorie și nu este doar respectarea unei legi în plus, sau pentru a mă simți și mai brav și mai mort, așa cum se întâmplă de obicei, căci așa am împlinit și această lege deci sunt și mai brav…

Este trist să vedem că există o mare delăsare, o mare indiferență față de viața spirituală…

v. 17

¹⁷ Fraţilor, fiţi imitatorii mei şi priviţi cu atenţie la aceia care se poartă după modelul pe care îl aveţi în noi.

Noi suntem obișnuiți să urmăm exemplele mediocre – deoarece așa suntem siguri că vom reuși – sau exemplele negative, căci așa avem convingerea că nu suntem atât de negativi… În schimb unicul, singurul exemplu este Cristos. Pavel este primul care spune: „și eu caut să-L urmez, să-L imit pe Cristos, deci voi căutați să mă imitați pe mine, care caut să-L urmez pe Isus”. Este foarte importantă responsabilitatea pe care o avem față de frați căci imitarea este impulsul, motivul acțiunilor. Așadar să căutăm să urmăm lucrurile bune și să vedem în fiecare om lucrul bun de imitat. În realitate noi începem să-l criticăm pe fiecare, spunând că este așa sau așa, căci în acest fel și eu mă simt scuzat, dezvinovățit.

Însă noi trebuie să vedem aspectele pozitive ale fraților noștri, ale fiecăruia, și pe acestea să încercăm să le imităm, în loc să criticăm defectele sau să ne scuzăm, dezvinovățindu-ne…

Pavel continuă „precum ne aveți ca pildă, ca exemplu pe noi”. Cuvântul „exemplu” nu exprimă bine noțiunea greacă de „tipo”, din care derivă „tipografia”. „Tipo” înseamnă a lovi, a răni. De fapt Pavel a rămas „lovit” de Domnul, i-a rămas „întipărit” Domnul și atunci Pavel devine model, un model care este repetitiv… În celelalte Scrisori ale lui Pavel, este descris felul în care acesta a fost modelat de istorie, de faptul că a retrăit în viața sa viața lui Cristos. Fiecare dintre noi trebuie să fie remodelat după modelul (exemplul) lui Cristos și, în acest sens, cu adevărat ne este util să-i vedem pe frați cum Îl urmează pe Cristos, să vedem în ei lucrurile bune pe care le putem imita, nu lucrurile negative pe care să le criticăm.

Fără să facem un discurs complex și dificil despre modelul (exemplul) de imitat, cred că se subliniază în exces capacitatea omului de a-și da el un anume stil. Este adevărat că, la urma urmei, omul este cel care decide și care se structurează, dar noi nu suntem atât de irelevanți unii față de alții, căci stilul unui om ne influențează (ne ajută sau nu): ne influențează modul în care o persoană se comportă, vorbește, judecă, decide, planifică… Iar în Biblie de multe ori aflăm acest discurs, care tradus devine o edificare, un exemplu bun, o invitație să facem binele, suntem construiți. Se spune că Cuvântul lui Dumnezeu ne construiește, ne hrănește, dar ne edifică și ne îndeamnă la bine, la exemplul bun al fratelui; ne bucurăm de pilda persoanelor care sunt un bun exemplu, dar trebuie să ne preocupăm și de influența pe care noi o avem față de alții și să ținem cont de faptul că există și o influență dincolo de tot ceea ce noi putem percepe imediat.

vv. 18-19

¹⁸ Căci, v-am spus de multe ori şi vă spun şi acum plângând: mulţi se poartă ca duşmani ai crucii lui Cristos. ¹⁹ Sfârşitul lor este pieirea, Dumnezeul lor este pântecele, iar mărirea lor este în ruşinea lor, fiind frământaţi numai de cele pământeşti.

Acesta este motivul compunerii acestei Scrisori, pe care-l repetă printre lacrimi: să nu ne comportăm ca dușmani a-i crucii lui Cristos.

Cine sunt dușmanii crucii lui Cristos? Sunt cei care cred că se mântuiesc în baza actelor (a devoțiunilor, a strădaniilor) lor religioase și care nu știu că mântuirea este iubirea lui Dumnezeu Cel răstignit pentru mine; deci aceștia așază din nou eul lor credincios, actele lor religioase, propria lor tăiere împrejur, propria lor morală, propiul lor efort ca principiu, ca bază a mântuirii.

Scopul lor din cer va reprezenta tocmai sfârșitul lor, prăbușirea și ruinarea lor.

„Dumnezeul lor este pântecele”. Pavel subînțelege tăierea împrejur, adică în loc să-L adore pe Dumnezeu, ei adoră semnele pe care ei și le dau în supunerea lor, adică adoră ceea ce fac ei; fapt pentru care „mărirea lor” – care ar trebui să fie Dumnezeu – „este întru rușinea lor”, pântecele și întregul lor mod de a simți și gândi „este îndreptat spre lucrurile pământului”.

Sunt persoane foarte spirituale, dar în realitate trăiesc în mod pământesc realitățile spirituale, adică trăiesc spiritualitatea lor ca pe un lucru propriu, ca fiind o prestație proprie, trăind egoismul lor religios, în loc să trăiască în baza iubirii lui Cristos pentru ele.

Este ciudat că în fiecare Scrisoare, Pavel subliniază aceste lucruri pe care le scrie unor oameni simpli: înseamnă că aceste lucruri sunt mai mult decât o ispită, sunt ceva înrădăcinat încă de la începuturi. Lucrurile cele mai dificile de care trebuie să ne eliberăm nu sunt nici defectele, nici păcatele, ci acest orgoliu religios care-i profund și care ne conduce la autojustificare, autoîndreptățire… De fapt, noi putem chiar să ne biruim defectele și păcatele pentru a fi buni și autojustificați.

vv. 20-21

²⁰ Însă patria noastră este în ceruri, de unde îl aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Cristos. ²¹ El va schimba trupul umilinţei noastre, făcându-l asemănător cu trupul gloriei sale prin puterea cu care este în stare să-şi supună toate.

Noi trăim pe pământ, suntem în lume, dar nu suntem ai lumii, adică cetățenia noastră este în altă parte, cerurile sunt casa noastră. Noi nu aparținem lumii și nici lumea nu ne aparține.

În realitate noi locuim în cer, locuim cu Dumnezeu! Mai mult, Dumnezeu este casa noastră, suntem acasă numai stând cu El, suntem din familia lui Dumnezeu, iar conversația noastră este cu sfinții.

Este adevărat că creștinul trăiește pe pământ, dar nu folosește criteriile pământului: trăiește deja ca fiu al lui Dumnezeu încă de aici de pe pământ, deci nu este cetățeanul acestei lumi, ci este concetățeanul sfinților, este familialul lui Dumnezeu și aceasta este sfințenia creștină: a arăta în această lume prezența Domnului prin atitudinea sa de milă, a arăta atitudinea crucii lui Cristos iar omul să umble în această direcție.

Pavel folosește acest exemplu pentru că Filipi era un oraș roman, înconjurat de altele, care nu erau romane, deci, care nu se bucurau de drepturi, erau supuse, sclave, zicând: așa cum voi – filipenilor – sunteți cetățeni romani deși locuiți aici, la fel noi, deși stăm în această lume, în realitate suntem cetățeni ai cerului. Acest exemplu era foarte bun pentru ei: așa cum ei se bucurau de drepturile celor care locuiau la Roma, deși locuiau în Filipi; la fel și noi pe acest pământ ne bucurăm de toate drepturile de care se bucură cei care locuiesc în cer, de drepturile Fiului lui Dumnezeu.

Din ceruri „așteptăm Mântuitorul, pe Domnul Isus Cristos”: așadar încă nu avem totul! Noi așteptăm reîntoarcerea Sa, deci istoria noastră nu este încheiată. Acest adevăr este important: istoria noastră are un scop, iar scopul întregii istorii este reîntoarcerea Domnului Isus „Care va schimba la înfățișare trupul mizeriei noastre, ca să fie asemenea trupului gloriei Sale”… Noi suntem destinați să devenim ca Isus Înviat, ca Fiul.

Acesta este sensul întregii istorii, căci „El are puterea să-Și supună toate lucrurile” și întreaga istorie și întreaga creație există în slujirea învierii omului. Și întreaga înviere geme în durerile nașterii, în vederea creării acestui om nou. Deci lumea nu se termină în mizerie, ci va sfârși în moarte trupul nostru mizerabil, dar El are puterea să-L facă asemenea trupului Său glorios. Așadar tocmai misterul învierii domină istoria. Astfel moartea și mizeria – pe care le vedem peste tot – nu ne sperie prea tare, căci ele indică misterul crucii pe care însuși Isus l-a trăit, dar care este pasul care duce la înviere.

În aceste versete ni s-a descris întreaga viziune a istoriei (a vieții) personale, dar inclusă în istoria cosmică a întregii lumi, care se îndreaptă spre înviere, în Cristos.

v. 4,1

^4,1 Aşa încât, fraţii mei iubiţi şi doriţi, bucuria şi coroana mea, rămâneţi astfel statornici în Domnul, iubiţii mei!

Îndemnul „să stați întru Domnul, iubiții mei” după ce le-a spus să alerge, nu sună bine… În schimb, este un îndemn just, căci a sta în Domnul, înseamnă a sta înrădăcinați în Dumnezeu, care este viață; este ceva asemănător cu episodul din Evanghelia după Marcu, când ni se spune despre discipolul care stă cu Isus, că este trimis…

Este o sinteză dificilă, poate imposibilă a acestor două lucruri, dar El ne-o dăruiește. Este încrederea de a putea sta cu El, de a rămâne legați de El, deci a afla adevărata mântuire și totuși să ne mișcăm, să călătorim, să fim activi…

Trebuie să cerem – pornind de la acest text – capacitatea de a fi (a trăi) în lume fără să fim ai lumii, dar și să fim eficienți în lume.

În concluzie, am subliniat că Pavel spune că nu este perfect, nu e împlinit, de aceea aleargă, iar scopul vieții sale este să-L prindă pe Cristos pentru că el a fost prins mai întâi. Și acest mister este esența întregului text.

Apoi Pavel concluzionează că dacă aveți idei diferite, să vă lumineze Domnul, însă de la nivelul la care vă aflați, mergeți înainte. Vai vouă să vă opriți!… Deci, îndeamnă la dinamism.

Apoi se propune ca exemplu al dinamismului pe sine, pe Timotei și pe toți ceilalți care trăiesc ca ei…

Apoi spune că, din nefericire, există persoane care se comportă ca dușmani ai crucii lui Cristos, fiind cei perfecți, care deja se consideră realizați, cei care s-au mântuit prin faptele lor; deci sunt dușmanii lui Cristos și ai crucii Sale.

Apoi ne comunică motivul pentru care mereu să fim deschiși: deoarece lucrul măreț trebuie să sosescă, este vorba despre reîntoarcerea Domnului. Însă noi deja trăim în cer, adică deja suntem cetățeni ai cerului și așteptăm reîntoarcerea Sa.

Așadar în textul nostru, Pavel explică tot dinamismul învierii, faptul că viața noastră este în totalitate un dinamism vital, care încearcă să-și atingă plinătatea ei în Cristos, care deja există.

Este un drum, este o alergare: după cum ținta este rezultatul tuturor pașilor, la fel, întreaga noastră viață este, de fapt, ceea ce ne permite să atingem această țintă, care este reîntoarcerea Domnului, atunci când El va fi totul în toți și în toate.