Se citește Fil 4,10-23

¹⁰ M-am bucurat mult în Domnul pentru că v-aţi putut arăta din nou ataşamentul faţă de mine. Voi vă gândeaţi deja, dar vă lipsea ocazia. ¹¹ Nu vă spun aceasta din cauza lipsurilor mele, pentru că eu m-am învăţat să fiu mulţumit în orice împrejurare aş fi. ¹² Ştiu şi să duc lipsă, şi să am din prisos. În toate şi în orice împrejurare m-am învăţat şi să fiu sătul, şi să-mi fie foame, şi să am din prisos, şi să trăiesc în lipsuri. ¹³ Toate le pot în cel care mă întăreşte. ¹⁴Totuşi aţi făcut bine că aţi luat parte la necazul meu. ¹⁵ Ştiţi şi voi, filipenilor, că la începutul evangheliei, atunci când am plecat din Macedonia, nici o Biserică nu m-a ajutat cu vreo donaţie în bani, decât numai voi. ¹⁶ Chiar şi atunci când eram în Tesalonic, voi mi-aţi trimis o dată, chiar de două ori, cele de trebuinţă. ¹⁷ Nu că aş căuta darul vostru, dar caut rodul care face să sporească folosul vostru, ¹⁸ căci am de toate şi îmi sunt de prisos. Am fost îndestulat când am primit prin Epafrodit ceea ce mi-aţi trimis, ca o bună mireasmă, jertfă primită şi plăcută lui Dumnezeu. ¹⁹ Iar Dumnezeul meu va avea grijă să suplinească orice trebuinţă a voastră după bogăţia măririi sale în Cristos Isus. ²⁰ Lui Dumnezeu şi Tatălui nostru să-i fie glorie în vecii vecilor. Amin.  ²¹ Salutaţi-l pe fiecare sfânt în Cristos Isus. Pe voi vă salută fraţii care sunt cu mine. ²² Vă salută toţi sfinţii, dar mai ales cei din casa împăratului. ²³ Harul Domnului Isus Cristos să fie cu duhul vostru.

Pavel mulțumește pentru că a primit ajutoare de la filipeni. El n-a acceptat niciodată ajutoare de la nimeni, ci se întreținea singur „muncind cu mâinile sale”, însă de la filipeni le-a primit bucuros.

El nu dorea ajutor dintr-un simplu motiv: deoarece foarte ușor se asociază religia cu banii. Acest fapt se verifică și-n cazul religiilor fără Dumnezeu, pentru care este suficientă o lege, o asceză, o rigoare (o obligativitate), căci ceea ce le unește este faptul de „a cere bani”. Este ușor să se confunde bunurile spirituale cu cele materiale.

Deoarece bunurile spirituale – mântuirea – stârnesc o mare dorință tuturor, judecata comună este: eu îți dau bunuri spirituale, iar, în schimb, tu îmi dai restul…

Acest schimb Pavel l-a evitat mereu cu multă grijă, deși știa că apostolii – care dau totul – au dreptul să primească ceea ce le este suficient pentru a trăi.

Dar trebuie să fim atenți la un lucru: ceea ce alții îmi dau, nu trebuie să reprezinte recompensa (plata) pentru munca mea de apostol, pentru că această muncă este gratuită, căci este munca harului. Apostolul comunică harul lui Dumnezeu, iar harul nu poate fi plătit, căci în caz contrar nu este har, ci este distrus în natura sa, deci se distruge direct mesajul evanghelic prin faptul că pretind să-mi fie plătit, pentru că este mesajul gratuității, al iubirii și al harului (grației). A-l plăti înseamnă că nu mai este gratuit acest mesaj, nu mai este nici iubire și nici har. Așadar gratuitatea transmiterii Evangheliei este fundamentală.

Totuși Pavel a acceptat ajutoare din partea filipenilor, dar numai în baza unui alt fapt, afirmând că pe el nu-l interesează ajutoarele, ci faptul că ei au avut ocazia să dea… Faptul de a da ne face similari cu Dumnezeu care este dar. Așadar pe apostol nu-l interesa avantajul său, ci cel al filipenilor care, deoarece anterior au primit, acum sunt în măsură să dea.

Prin urmare, dăruirea în acest fel nu mai este un „a da pentru a avea” (adică un comerț) în sens economic, egoist sau avantajos, ci este răspunsul la iubirea lui Dumnezeu, pentru că un om care a primit, până la urmă trebuie să fie în măsură să dea, căci dacă nu știe să dea, atunci înseamnă că nu a primit. Deci este un argument interesant…

Tema textului este euharistică, adică o mulțumire. Pericopa – dincolo de tema gratuității – ne propune atât tema fundamentală a folosirii corecte a bunurilor, cât și cea a libertății: două subiecte importante…

v. 10

¹⁰ M-am bucurat mult în Domnul pentru că v-aţi putut arăta din nou ataşamentul faţă de mine. Voi vă gândeaţi deja, dar vă lipsea ocazia.

În textul nostru, Pavel mulțumește, mai întâi, pentru darul primit și este interesant felul în care mulțumește, căci ne arată în ce constă darul. Este o problemă delicată, deoarece foarte ușor se asociază, mai mereu, religia cu banii: sunt serviciile spirituale plătite cu bani. Este clar că omul trăiește și cu lucruri concrete, însă „Nu numai cu pâine trăiește omul, ci cu fiecare Cuvânt care iese din gura Domnului”, care înseamnă că trăiește și cu pâine, dar pericolul este să unească (să asocieze) „darul Cuvântului” și „a-l plăti cu pâinea”. Dar atunci nu mai este Cuvântul harului și al darului, ci este o recompensă și este strâmbată (răsucită) însemnătatea Evangheliei.

Acest fapt este important, deoarece există oameni care, atunci când ne cer să celebrăm o Liturghie, vor să plătească, căci în caz contrar, Liturghia nu-i valabilă. Eu le răspund mereu: dacă tu plătești, Liturghia nu-i valabilă. Harul, dacă îl plătești, nu mai este har, deci îl distrugi. Iubirea plătită este prostituție, nu mai este iubire… Așadar este esențial să nu plătești, iar cine folosește logica (economia) cumpărării (plătirii) lucrurilor spirituale, nu a înțeles nimic din Evanghelie.

În textul nostru avem o altă logică (economie) care este explicată. Pavel spune: „M-am bucurat mult în Domnul, că a înflorit iarăși purtarea voastră de grijă pentru mine”. Pavel este bucuros pentru că „a înflorit din nou grija lor pentru el”, adică prin darul pe care i l-au făcut lui Pavel, ei au experimentat bucuria de a da… Și Isus spune „Există mai mare bucurie în a dărui decât în a primi”, și este adevărat! Dar este adevărat și opusul, că există mai mare bucurie în a primi decât în a dărui…

Tatăl este Cel care toate le dă: Dumnezeu este dar, le dă pe toate, până la a se da pe Sine. Așadar, în faptul de a da eu – omul – experimentez bucuria Tatălui; în a primi, experimentez bucuria Fiului, căci Fiul este cel care toate le primește. Noi, primind, participăm la bucuria Fiului și, deoarece suntem fii, primul lucru pe care-l facem este să primim. Noi nu avem nimic, dacă mai întâi nu primim! Așadar actul nostru fundamental nu este nici acela de a da și nici acela de a face, ci acela de a primi: există mulți creștini care fac și apoi dau lucruri, dar este ceva periculos, deoarece pot cădea în delirul atotputerniciei, substituindu-se însuși Tatălui.

Noi, în esență, suntem persoane care primim, dar există un pericol în faptul de „doar a primi”: un om care doar primește, fără să dea ceva vreodată, înseamnă că nu este la fel ca Tatăl, care este dar, adică niciodată nu este un adult.

Așadar „a da” și „a primi” sunt – împreună – oglindirea vieții noastre treimice: a primi este actul fundamental care ne face fii, deci ne dă identitatea noastră de fii și, în măsura în care noi ne primim și ne acceptăm pe noi înșine și iubirea Tatălui, suntem capabili să fim egali cu Tatăl, adică să dăm și să iubim așa cum suntem iubiți și după cum percepem că suntem iubiți.

Putem spune că, prin faptul că filipenii dăruiesc, înseamnă că deja credința lor este completă, pătrund în ciclul vital al lui „a primi și a dărui”, sunt creștini adulți, lucru care nu se putea afirma despre ei mai înainte: de fapt este singura comunitate întemeiată de Pavel, de la care Pavel a primit ceva, pentru că era singura care – după părerea lui – era suficient de adultă pentru a dărui, fără să cadă în logica schimbului (a comerțului). Cât timp însă există minima impresie a schimbului economic, adică „eu îți dau pentru a-ți plăti serviciile spirituale”, tu nu trebuie să primești daruri de la asemenea credincioși.

Vizavi de a ști să primim… Atunci când Isus îi trimite pe discipolii Săi în misiune (cf. Mc. 6,6ș.u., și textele paralele) se pare că le spune discipolilor să meargă să vestească Evanghelia și apoi să accepte ospitalitatea în schimbul a ceva important: „intrați în case și mâncați ceea ce ei vă dau”. Dar mai înainte le-a spus să meargă fără traistă, fără sandale, fără bani și pâine. Atunci Isus, tocmai pentru ca ei să nu înțeleagă greșit misiunea lor, le spune apostolilor să rămână vulnerabili în acest aspect, să lase de o parte multe lucruri, căci trebuie să se prezinte asemenea celui care este nevoiaș, și astfel, într-un anume sens, să micșoreze (atenueze) acea pretenție de „doar să dăruiască”și, numai ulterior, ei să ducă Vestea bună a mântuirii. Împotriva unei interpretări echivoce – adică faptul de a face pe binefăcătorii și, deci, a se pune într-o poziție superioară altora – apostolul este cel care merge lipsit de multe lucruri, pentru ca să-i fie foarte clară lui și, apoi să mărturisească această stare (condiție) umană, această situație în care toți oamenii au nevoie să primească de la Tatăl…

Așadar, există două moduri de a da și de a primi: cel dintâi – Pavel ar spune – psihic, trupesc și uman, iar al doilea, cel spiritual. Un om poate dărui pentru a avea stăpânirea peste altul (celălalt depinde de mine), pentru a-și exercita atotputernicia proprie. De obicei facem exact astfel: și acesta este modul cel mai răspândit de a da și apoi de a lua (a primi), pentru că îl legăm pe celălalt de noi, avem gratitudinea, iar noi, prin cele două-trei lucruri dăruite, avem ca sclavă persoana celuilalt. Acesta este modul greșit de a da. Există și un mod greșit de a primi, care este acela de a lua, pretinzând să devenim stăpânii darului primit, uitând Cine ni l-a dăruit.

Există modul spiritual de a da și de a primi: cel al Tatălui. Tatăl – dăruind – nu exercită un act de manifestare a puterii, ci unul de manifestare al slăbiciunii: dăruind, El se dă pe Sine, se compromite pe Sine, se pierde pe Sine. Nu vrea să aibă putere (să domine) peste altul: vrea ca altul să fie el însuși. Deci depinde El de celălalt, căci se dă pe Sine. La fel și Isus-Fiul – Cel care primește – nu înseamnă că primește luând, spunând „sunt Eu”, ci primește totul ca semn al iubirii Tatălui – chiar și Eul propriu – deci primește cu supunere, ascultare și umilință.

Primul mod de a dărui și a primi reprezintă „economia morții”, pe care toți o cunoaștem, fiind toți sclavii mentalității lui „a da pentru a primi”; celălalt, însă reprezintă „economia lui Dumnezeu”, adică economia iubirii. Iar Pavel este fericit că în raportul său cu filipenii se naște deja această economie. De fapt spune: „voi ați făcut să reînflorească”: gestul lor de a dărui, după ce, mai întâi, au primit – este cu adevărat o reînflorire a primăverii, după iarnă… Cu acest gest se încheie iarna! S-a născut deja viața nouă. Acest „a da” reprezintă florile primei vieți noi… Așadar Pavel interpretează minunat această capacitate de a da: începe noul anotimp, viața nouă.

„Deja voi aveați aceste sentimente, dar vă lipsea ocazia potrivită”: ei așteptau o ocazie potrivită „să arate”. Așadar aceste sentimente, care există în om, trebuie să se arate (manifeste) în împrejurări favorabile, căci dacă niciodată nu se arată, se atrofiază și dispar.

„Au avut ocazia”: l-au trimis pe Epafrodit să-l asiste și să-l îngrijească pe Pavel, profitând de această ocazie ca să dea.

Pavel expică din nou motivul pentru care le-a acceptat darul, pentru ca gestul său să nu fie înțeles greșit…

vv. 11-12

¹¹ Nu vă spun aceasta din cauza lipsurilor mele, pentru că eu m-am învăţat să fiu mulţumit în orice împrejurare aş fi. ¹² Ştiu şi să duc lipsă, şi să am din prisos. În toate şi în orice împrejurare m-am învăţat şi să fiu sătul, şi să-mi fie foame, şi să am din prisos, şi să trăiesc în lipsuri.

Din conținutul acestor versete observăm că Pavel nu se plânge de situația sa și nici nu-i laudă pe filipeni pentru gestul lor caritabil, astfel încât ei să-i dea și mai mult.

„N-o spun ca și cum aș duce lipsă”: pe el nu-l interesează darul în sine, căci se descurcă singur, pentru nevoile sale.

În 1Cor. 9, 7-18 ni se descrie cum se comporta Pavel: niciodată nu dorea absolut nimic. Mai întâi spune că ar fi just să primească daruri pentru că el muncește, dar nu lucrează pentru sine, deci este just să aibă un salariu: „cei ce slujesc altarului au parte de la altar. Tot așa a poruncit și Domnul celor ce propovăduiesc Evanghelia, ca să trăiască din Evanghelie. Dar eu nu m-am folosit de nimic din acestea și nu am scris acestea, ca să se facă cu mine așa. Căci mai bine este pentru mine să mor, decât să-mi zădărnicească cineva lauda. Căci dacă vestesc Evanghelia, nu-mi este laudă, pentru că stă asupra mea datoria. Căci, vai mie dacă nu voi binevesti! Căci dacă fac aceasta de bună voie, am plată; dar dacă o fac fără voie, am numai o slujire încredințată. Care este, deci, plata mea? Că, binevestind, pun fără plată Evanghelia lui Hristos înaintea oamenilor, fără să mă folosesc de dreptul meu din Evanghelie.” (vv. 13-18) Aceasta este recompensa lui Pavel!

Așadar Pavel se organizează în mod precis, deși recunoaște că-i legitim și modul diferit, dar e periculos. Care este diferența? Pavel mergea acolo unde nu exista o comunitate creștină întemeiată, cu scopul de a întemeia comunitatea; prin urmare, dacă nu există o comunitate deja adultă în credință, cu ușurință aceasta confundă ajutorul pe care i-l dă lui Pavel cu salariul pentru munca depusă de el. În schimb, dacă există o comunitate care deja este adultă, Pavel poate primi ajutor fără să fie amenințat de acest pericol; dar el fiind evanghelizator, în mod necesar evenghelizează gratuit.

El primește daruri de la filipeni, nu atunci când se află la Filipi, ci atunci când se află în altă parte, și nu primește daruri pentru sine, ci pentru a putea munci într-o altă parte pentru alții.

Aici spune că el nu-i în lipsă, căci se descurcă singur să-și procure cele necesare traiului: autarhic (autonom), dar nu în sensul stoicilor, care reduc nevoile lor și astfel sunt independenți de alții: de persoane și de lucruri… nu! Autonomia lui Pavel este diferită. El spune: „m-am învățat, în situația mea, să fiu îndestulat cu ceea ce am”. „A fi îndestulat cu ceea ce am” nu înseamnă că-și reduce nevoile astfel încât mereu să aibă cele suficiente traiului, pentru că și-a diminuat nivelul de trai, ci că el știe trăi „și în belșug și în lipsă”. Aceasta este libertatea lui Pavel.

Este aproape mai ușor ca omul să renunțe la un lucru, decât să fie liber să-l folosească – dacă există – și să nu îl folosească, dacă nu există, sau să renunțe la el în funcție de oportunitate. Pavel a învățat toate acestea care, de fapt, înseamnă folosirea corectă a lucrurilor. Noi toți ar trebui să o practicăm: nu trebuie să fim sclavii lucrurilor, trebuie să învățăm să le folosim atunci când este just să le folosim și să ne descurcăm fără ele, atunci când este drept să ne descurcăm fără ele.

Așadar Pavel nu admitea oferte atunci când el credea că era just să nu le aibă, atunci când puteau fi confundate cu salariul, și le primea doar atunci când nu exista acest pericol; el acceptă umilința (lipsurile) ,atunci când există, dar și bunurile lui Dumnezeu, atunci când acestea există.

Aceasta este deplina libertate! Este o libertate care mai înainte trece prin negare, prin sărăcie, căci așa înveți să te descurci fără… Când ai învățat să trăiești fără cele necesare, ești chemat să înveți să stai cu acele lucruri, dar fără a fi sclavul lor… Este deplina libertate.

În textul nostru scopul nu este să fii lipsit, după cum scopul nu este nici moartea Domnului pe cruce, ci învierea. Însă și moartea pe cruce este necesară în vederea învierii. La fel și privarea de bunuri este necesară, pentru a nu trăi abundența precum alipirea idolatră, ci pentru a o trăi ca fiind un dar al lui Dumnezeu, pentru care-I mulțumești Domnului.

Libertatea înaintea realităților create și, în special, înaintea bunurilor este foarte importantă.

Libertatea mereu este o realitate care ne inspiră teamă. În cazul nostru, frica poate cauza abținerea de la folosirea bunurilor… O frică nu atât de bunuri, ci de libertate, adică de disponibilitatea care antrenează responsabilitatea: în loc să-și asume responsabilitatea, omul preferă să alcătuiască o ideologie, o filozofie care este împotriva folosirii bunurilor. Privitor la abandonarea (debarasarea) bunurilor sau la a nu dori folosirea bunurilor lumești din teama de a nu rămâne seduși, alipiți de ele, un exemplu este cel al mediului înconjurător: în zilele noastre, după unii fanatici, nu ar trebui să atingem nici măcar un fir de iarbă. Mai presus de toate, domnește frica de a trebui să gestionăm complexitatea raporturilor dintre om și natură luând toate instrumentele necesare în vederea unei conviețuiri acceptabile. Cu privire la bunuri, consider că multe atitudini de dispreț și multe forme „ascetice”, ne arată tocmai dificultatea de a trăi în libertate față de această realitate.

Bunurile nu sunt nici diavolul și nici Dumnezeu. Dar pentru că noi facem din bunuri un dumnezeu (un idol), le demonizăm. Însă deoarece nu putem trăi fără bunuri, prin faptul că le demonizăm înseamnă că le justificăm în vreun fel: pentru că trebuie să le folosim, în loc să le utilizăm corect – căci după părerea noastră nu se pot folosi corect – le întrebuințăm incorect.

Bunurile sunt darurile lui Dumnezeu: deci nu sunt diavolul și nici nu sunt Dumnezeu. Ele trebuie folosite de noi ca daruri ale lui Dumnezeu și să-i mulțumim Domnului care ni le dă, pentru a-L iubi pe Dumnezeu și pentru a-l iubi pe aproapele. Așadar noi trebuie să utilizăm bunurile numai în măsura în care ne folosesc pentru a-l iubi pe Dumnezeu și pe aproapele.

Aceasta este folosirea corectă a bunurilor: așadar atât timp să rămâi fără bunuri, cât trebuie să rămâi fără ele pentru a-l iubi pe Dumnezeu și pe aproapele și, atât de mult să le folosești, cât de mult te ajută (îți fac bine); așadar avem un criteriu superior – care e Dumnezeu – iar bunurile sunt simple mijloace. Greșeala fundamentală este că noi transformăm mijloacele (instrumentele) în scopuri: banii devin un scop! Nu! Sunt un mijloc! Dacă instrumentul nu are un scop (care este scopul?), devine el un scop! Devine dumnezeu!

Și pentru că apoi ne tulburăm pentru că devine dumnezeu, îl demonizăm, dar este la fel! A ști să ne folosim de toate bunurile (de întreaga creație) ca de niște instrumente (mijloace), aceasta este problema… Căci omul trebuie să aibă scopuri.

În zilele noastre, noi, occidentalii, am ajuns la o anume bunăstare materială. Și există populații care doresc și ele să ajungă la anumite nivele de bunăstare, dar noi ne împotrivim, spunând că atunci va fi un dezastru…

Acest fapt arată dificultatea de a trăi acest raport, această divinizare care apoi devine demonizare… Apoi, dincolo de faptul că există teama că nu vom avea suficiente resurse, există și frica de a le avea. Există multe atitudini care par virtuoase, dar, în schimb, sunt problematice și negative.

Dezordinea omului nu se află, de obicei, în faptul de a nu avea, ci în faptul de a avea. Este adevărat că există sărăcia – care este un dar pe care Domnul îl face unora – dar nu pentru că acel om ar spune că bunurile sunt un rău, căci atunci ar fi un eretic, ci sărăcia ne vestește că, deoarece noi folosim greșit bunurile, să renunțăm la ele (la modul de a le folosi greșit), pentru că bunurile nu sunt Dumnezeu! Așadar însemnătatea sărăciei pe care creștinul o vestește lumii – și a sobrietății, pe care persoanele consacrate trebuie să o propovăduiască – este tocmai această libertate față de idol, adică o corecție, o dojană profetică față de o situație (direcție) greșită, dar nu pentru că sărăcia ar fi ceva drept în sine, ci pentru că există folosirea greșită a bunurilor, pentru că noi considerăm bunurile un dumnezeu, iar profeții ne arată că bunurile nu sunt un dumnezeu, căci putem trăi fără ele. Acest adevăr îl afirma cu tărie sf. Toma când vorbea despre sărăcie și castitate: ele nu sunt valori în sine, ci sunt valori profetice, motivate de faptul că noi folosim incorect bunurile lui Dumnezeu, și atunci vestim tuturor că nu așa trebuie folosite.

Pavel continuă: „în orice și în toate m-am învățat (sunt inițiat, instruit) să fiu și sătul și flămând”.

Cuvântul „sunt inițiat”, în limba greacă se referă la „mister”, iar misterul vieții este acela de a fi sătul sau înfometat, bogat sau lipsit, viu sau mort. Acesta este misterul vieții, iar omul trebuie să fie inițiat (instruit) în tot misterul vieții, pentru că inițierea este un rit care-l introduce pe fiecare om în complexitatea vieții și-i permite să trăiască.

Trebuie să învățăm să avem o inițiere, o instruire la viață, să avem o disciplină, căci dacă nu, nu știm trăi.

Libertatea este rodul marilor sacrificii. Trebuie să fim inițiați în toate, dar să fie o inițiere care ne introduce în aspectele opuse ale vieții, astfel încât să fim liberi.

În zilele noastre este important să vedem cum s-ar putea face inițierea în educație, pentru că astăzi noi obținem totul și repede, căci tehnica ne permite acest lucru… Dar acest fapt ne produce mari deliruri (aiureli) de atotputernicie, dar și temeri (anxietăți, neliniști) ucigătoare, pentru că în viața reală nu dobândim totul și imediat deoarece lucrurile principale nu le putem obține astfel… Nu se obțin astfel nici relațiile, nici capacitatea de a trăi în profunditate, nici elaborările (realizările) spirituale, pentru că toate acestea se află la un alt nivel… și, deci, rămâne golul capacității de a se relaționa cu alții, de a trăi, de a se bucura, de a se forma și maturiza.

Cum putem repropune o inițiere într-o societate a consumismului – bazată pe totul și imediat – adică un antrenament, o educație la sacrificiu, la luptă, la maturizare, la renunțare și la îmbrățișarea valorilor pozitive? Cred că trebuie să reîncepem de la toate acestea, dar având norme precise. Căci dacă un om nu are legi, poate depăși toate limitele și niciodată nu încalcă nimic, căci deja a depășit toate limitele, în toate sferele. Un astfel de om, căruia îi este permis orice, și deci nu mai poate încălca, înseamnă că nici nu mai poate să crească…

Este important să stabilim limite, granițe precise, iar apoi omul va interveni – dacă trebuie – și-și va da seama dacă a procedat bine sau dacă a greșit… Dar dacă nu există delimitări înseamnă că, fiecare om se mișcă în nedefinit (nedeterminat) și e ceva urât… căci este vorba despre un om care nu mai poate trăi și decide; în schimb, dacă acolo este o graniță, eu hotărăsc să o trec – dacă am dreptate – sau să fac un pas înapoi, dacă am greșit.

La nivel uman și spiritual, inițierea – și multe alte lucruri – trebuie redescoperite. Inițierea are o mare valoare spirituală, căci ne eliberează de idolatria lucrurilor, căci adorarea acestora distruge omul… căci înseamnă a le absolutiza, a nu reuși să trăiești fără ele…

În textul nostru Pavel face aluzie la Fericiri: el trăiește spiritul Fericirilor în aceste situații opuse, deoarece „toate le pot în Cel care-mi dă viața”. Și Pavel nu se comportă așa din orgoliu, ci pentru că „eu pot totul în Domnul”: dacă eu am încredere în Dumnezeu, că în El le pot pe toate, pentru că sunt fiul Lui și El îmi dă totul, atunci sunt în măsură să înfrunt toate aceste situații… altfel simt că mă scufund.

Atitudinea lui Pavel nu este un gest de atotputernicie: „Toate le pot, în Cel care-mi dă putere”. Pavel este umil, pentru că recunoaște că nu puterea sa, ci a Domnului îl sprijină. Iar cine este umil, este foarte puternic, pentru că are puterea lui Dumnezeu. Omul care este arogant (îngâmfat) este un om foarte slab și are doar puterea pe care o are el, apoi își va da seama că nu-i o mare putere. De fapt, numai omul umil poate avea o mare forță și mari dorințe. Omul care nu este umil, cedează înaintea tuturor dificultăților – chiar și a celor mai mici – se tulbură (se îngrijorează) pentru falimentul cel mai mic, caută rezultatul chiar mai dinainte de a fi acționat, iar acest fapt îi sugerează ca niciodată să nu înceapă să acționeze, ceea ce-i cauzează o nesiguranță absolută.

Sau face apel (caută ajutor) la puterea lucrurilor sau a altor oameni, fapt care este tot o idee greșită. Cum își arăta Isus puterea Sa? Isus se arată Domn și Învățător când spală picioarele discipolilor, deci atunci când slujește… Așadar puterea cea mare a lui Pavel este capacitatea sa de a sluji, deoarece așa a făcut Domnul care, deși era Dumnezeu, s-a smerit pe Sine până la slujirea morții pe cruce.

Puterea oricărei inițieri este tocmai „a fi în Domnul”: a avea această valoare absolută – care este iubirea lui Dumnezeu pentru mine – și mă face liber înaintea tuturor celorlalte lucruri, mă face capabil să învăț (să mă inițiez). Iubirea Sa este adevărata motivație…

Scopul oricărei inițieri constă în faptul că există ceva care merită efortul… Ceea ce merită efortul este Domnul, și acest fapt îmi dă putere. Primul lucru ce trebuie făcut în orice educație – a noastră și a altora – este să dăm un motiv valid, în jurul căruia se structurează tot restul: dacă nu există un butuc în jurul căruia să se pună toate spițele și cercul, roata nu rezistă, se destramă. La fel este și cu viața noastră: dacă nu există un butuc – un centru – toate energiile pe care le avem, se risipesc și cad peste noi. Însă trebuie să aflăm butucul: centrul trebuie să fie în centru și trebuie să fie Domnul.

vv. 14-16

¹⁴ Totuşi aţi făcut bine că aţi luat parte la necazul meu. ¹⁵ Ştiţi şi voi, filipenilor, că la începutul evangheliei, atunci când am plecat din Macedonia, nici o Biserică nu m-a ajutat cu vreo donaţie în bani, decât numai voi. ¹⁶ Chiar şi atunci când eram în Tesalonic, voi mi-aţi trimis o dată, chiar de două ori, cele de trebuinţă.

După ce a spus că el nu are nevoie de darurile lor, Pavel adaugă: „totuși ați făcut bine că m-ați ajutat, căci astfel luați parte la suferințele mele”. Prin ceea ce ei au făcut nu l-au plătit, ci au luat parte la o formă concretă de solidaritate și de comuniune cu suferințele lui, cu efortul lui și cu crucea lui.

Oferta lor materială nu-i un ajutor material pentru Pavel, ci reprezintă capacitatea lor de a fi părtași, de a fi solidari cu crucea. Este jertfa lor. Deoarece Pavel se sacrifică pentru evanghelizare, ei iau parte la acestă jertfă, așa cum pot. Pavel participă în mod material (substanțial) – pentru că viața apostolică este concretă – iar ei doar în mod material oferă ceva. Binele pe care filipenii îl realizează, constă în faptul că sunt solidari, fapt pentru care, pe Pavel nu-l interesează atât gestul lor material, ci faptul că gestul lor le face bine lor, căci astfel devin solidari.

Pavel nu a acceptat daruri de la nicio altă comunitate, decât numai de la filipeni. De ce acceptă de la ei daruri?

Căci era singura comunitate – din câte rezultă – în care nu exista pericolul ca acest dar să fie considerat o plată. Pavel trebuie „să le repete”: înțelegem că Pavel nu era sigur că ei au înțeles ajutorul lor după logica lui.

v. 17

¹⁷ Nu că aş căuta darul vostru, dar caut rodul care face să sporească folosul vostru,

Pavel e scrupulos: „eu nu caut darurile voastre, ci avantajul vostru”, iar avantajul vostru este rodul pe care-l aveți prin faptul că mi-ați dăruit.

Să ne amintim de Isus care privește în templu la cei care puneau oferta: bogații arătau oferta lor consistentă, iar văduva – punând doar doi bănuți – dă tot ceea ce avea. În acest fel ne putem face o idee despre tipologia dăruirii: putem da, oferind lucrurile care nu ne mai slujesc, sau să dăm în sensul de participare, de arătare a solidarității, chiar sacrificând câte ceva din cele ce ne sunt necesare.

Pavel nu privește valoarea ofertei, căci rodul care se obține din acest gest arată cu ce inimă este făcut acel dar: demonstrează, sau nu, adevărata convertire.

v. 18

¹⁸ căci am de toate şi îmi sunt de prisos. Am fost îndestulat când am primit prin Epafrodit ceea ce mi-aţi trimis, ca o bună mireasmă, jertfă primită şi plăcută lui Dumnezeu.

După ce a spus că el nu caută daruri, repetă „acum sunt bucuros” pentru că a primit cadourile lor și pentru că a explicat ce fel de daruri sunt, apoi adaugă faptul că acestea nu doar că-i sunt plăcute lui, ci au „miros cu bună mireasmă, fiind jertfă primită, bineplăcută lui Dumnezeu.”… Darul lor material este comparat cu mirosul cu bună mireasmă și cu jertfa primită, bineplăcută lui Dumnezeu.

Este cu adevărat un cult spiritual pe care l-au săvârșit prin participarea lor materială, pentru că adevărata jertfă adusă lui Dumnezeu este aceea de a deveni fiii Săi, capabili să primim și să dăm. Așadar gestul lor, înfăptuiește în cotidian adevăratul concept de jertfă (de sacrificiu), adică a deveni sacru. Așadar ei au făcut un gest divin.

v. 19

¹⁹ Iar Dumnezeul meu va avea grijă să suplinească orice trebuinţă a voastră după bogăţia măririi sale în Cristos Isus.

Gestul lor va fi împlinit după bogăția lui Dumnezeu – în traducere exactă – „cu gloria, care este în Cristos Isus”. Răsplata pe care filipenii o au de la acest dar este în glorie. Gloria este atributul specific lui Dumnezeu: cresc în asemănarea lor cu Dumnezeu, cresc în ceea ce are valoare, în a fi ei înșiși, adică fiii lui Dumnezeu. Și aceasta este adevărata răsplată pe care o primesc, creșterea în glorie în Isus Cristos.

vv. 20-23

²⁰ Lui Dumnezeu şi Tatălui nostru să-i fie glorie în vecii vecilor. Amin.  ²¹ Salutaţi-l pe fiecare sfânt în Cristos Isus. Pe voi vă salută fraţii care sunt cu mine. ²² Vă salută toţi sfinţii, dar mai ales cei din casa împăratului. ²³ Harul Domnului Isus Cristos să fie cu duhul vostru.

Ultimul verset: „Harul Domnului Isus Cristos să fie cu spiritul vostru!”, ne indică faptul că această scrisoare era citită în timpul Liturghiei și este de uz liturgic. Pavel și ceilalți o considerau Cuvântul lui Dumnezeu.

Încheie salutând unul după altul „toți sfinții în Isus Cristos – adică toți credincioșii sunt sfinți! – și-i salută și din partea tuturor fraților care sunt cu el, „mai ales din partea celor din casa Cezarului.” Pavel se află în temniță, iar cei din casa Cezarului sunt supușii împăratului, soldații, cei care-l păzesc în temniță.

S-a format o comunitate alcătuită din acești supuși ai împăratului, care-l păzeau. Este minunată această fraternitate și această solidaritate care se creează între toți, chiar și între cei care l-au întemnițat, iar el trimite și salutul lor celor din Filipi.

Să ținem cont că Pavel este în așteptarea judecății, care ar putea să-l condamne la moarte. Este interesant acest spirit de libertate pe care-l are Pavel nu numai față de lucrurile materiale, ci și față de sine, față de propria sa viață și față de propria sa moarte, deoarece ceea ce contează este cu totul altceva: Domnul și binele fraților.

Cu aceste cuvinte Pavel își încheie scrisoarea, iar textul nostru ne ajută să înțelegem trei lucruri fundamentale: cel dintâi este gratuitatea vestirii Evangheliei și a vieții apostolice (vai să plătim serviciile spirituale!); al doilea subliniază că comunitatea care știe să doneze, nu înseamnă că plătește, ci este deja răsplătită de darul ei: dăruind, comunitatea devine exact ceea ce trebuie să fie, similară cu Tatăl, care dăruiește. Gestul comunității nu este în favoarea altuia, ci în favoarea ei: dacă dăruiește, nu o face pentru a exercita o putere asupra altuia, sau pentru a-i face bine altuia, ci își face bine sieși, devine ceea ce este, fiul lui Dumnezeu care-l consideră pe aproapele, frate.

În această lumină înțelegem folosirea corectă a bunurilor: folosirea bunurilor nu este lăsată pentru ca eu să le adun sau să le arunc (să le cheltuiesc, risipind), ci pentru a le întrebuința corect, în măsura în care ele folosesc fraților. Așadar Pavel ne învață folosirea corectă a bunurilor și libertatea înaintea lucrurilor create.

Dar pentru toate acestea omul trebuie să se inițieze, are nevoie de o întreagă educație, prin care să-și stabilească o valoare, fixată în „Cel care-mi dă putere”, iar apoi să aibă capacitatea de a măsura (evalua) totul după criteriul utilității – sau al inutilității – în vederea atingerii acestui scop.

Ne uimește prudența cu care Pavel tratează problema, căci îi este teamă că va fi înțeles greșit: „m-a bucurat mult darul vostru, dar nu el mă interesează; nevoile mele nu mă constrâng, căci eu mă descurc în orice situație; totuși ați făcut bine că m-ați ajutat, dar eu nu caut darurile voastre”… Aceste cuvinte înseamnă că filipenii (și noi) nu pricepem automat aceste lucruri. Dar a reuși să intrăm în această mentalitate, înseamnă să intrăm în mod deplin în mentalitatea lui Dumnezeu care apoi devine concretă, adică ne ajută să folosim bunurile cu această libertate.