Ne este sete de Cuvântul lui Dumnezeu. Acest Cuvânt coboară ca ploaia, care neîndoielnic adapă şi fecundează pământul… Cu siguranţă acest Cuvânt produce rodul său la vremea sa, şi de aceea noi ne-am adunat să citim, să descifrăm şi să înţelegem Cuvântul Domnului. Vom căuta să explicăm, să lămurim înţelesurile Scrisorii către galateni.

Scurtă introducere despre însemnătatea Scrisorii

Scrisoarea este interesantă, fiind vorba despre „prezenţa unei persoane absente” – de obicei absentă involuntar – iar această prezenţă este plăcută, dar nu întotdeauna: depinde de ceea ce spune.

În acest caz, nu sunt plăcute lucrurile pe care le spune Pavel. Însă când cineva scrie, are-n inima sa persoanele cărora le vorbeşte şi, prin scrisoare, vrea să fie cu aceste persoane. Deci scrisoarea este o formă de prezenţă prin cuvânt, tipic umană, este o prezenţă foarte discretă, care lasă destinatarii liberi şi care nu aşteaptă numaidecât un răspuns… Deci scrisoarea are toate acele avantaje pe care le presupune situaţia când persoana e de faţă, fără dezavantajul de a fi apăsătoare, ameninţătoare, exigentă, presantă la fel ca persoana… Altfel spus, scrisoarea lasă destinatarului un spaţiu de distanţă, de libertate.

Scrisoarea este un gen literar aparte: prezenţa scrisorii este de un tip special. O deschizi când vrei, dacă vrei şi când vrei, o citeşti, apoi cugeţi la ce ai citit, o reciteşti, răspunzi când poţi, când ai înţeles despre ce este vorba şi când ţi-ai dat seama ce vrei să răspunzi… Cu atât mai mult cu cât acest scrisori nu cer un răspuns, şi de aceea noi le citim şi după 2000 de ani.

Scrisoarea prezintă avantajul nu doar de-afi o prezenţă prin cuvânt care lasă întreaga libertate, distanţă şi posibilitatea de a comunica, dar cuvântul scris este bine filtrat (cernut, cântărit), pentru că, pentru a scrie, tu gândeşti, cugeţi bine… Trebuind să scrii, evaluezi mult mai bine, nu reacţionezi în baza primului impuls, la fel ca atunci când discuţi direct, faţă-n faţă.

Trebuie să ţinem cont că 21 din cele 27 de cărţi ale Noului Testament sunt scrisori, iar scrisorile reprezintă prelungirea prezenţei apostolice.

Apostolul este un om care vesteşte Evanghelia, aduce oamenii dintr-un loc la credinţă şi apoi merge în altă parte… Astfel scrisoarea reprezintă o prezenţă a apostolului, de citit/auzit şi atunci când el lipseşte, deci ea continuă activitatea sa apostolică.

Scrisoarea este o necesitate apostolică pentru a completa, a încuraja, a corecta, a interveni şi a clarifica. Ea permite acea mobilitate tipică apostolului care nu stă mereu într-un anume loc: apostolul vesteşte Evanghelia, dar este şi responsabil de reacţiile care se manifestă şi de dificultăţile întâlnite. De fapt, toate scrisorile lui Pavel au ca ocazie (motiv) un fapt petrecut la întâmplare (ar putea fi chiar un alt fapt). Deci Pavel răspunde unor probleme precise, întâmplate în acea comunitate.

Răspunsurile date de Pavel sunt construite plecând de la rădăcinile credinţei, fapt pentru care problemele particulare pe care comunitatea le-a întâmpinat devin apoi un stimul, un imbold să clarifice mai profund Evanghelia pe care a înţeles-o.

Practic, scrisorile ne mărturisesc problemele şi dificultăţile pe care un om le întâmpină atunci când caută (încearcă) să trăiască Evanghelia în situaţia sa personală.

De obicei, primele probleme care se întâlnesc sunt cele mai importante şi – vom vedea în Scrisoarea către galateni – prima problemă este tocmai cea a credinţei creştine.

O altă adnotare despre scrisorile NT: ele nu au un caracter privat (un destinatar privat). Nu sunt nici scrisori adresate unor prieteni şi nici scrisori de tip comercial: ele au un caracter public, iar apostolul le adresează unei comunităţi sau mai multora şi sunt un instrument de comunicare, de transmitere a credinţei (şi în credinţă) şi sunt suportul, temelia comunicării: fără comunicare nu există comuniune.

Aspectul cel mai frapant al scrisorii este că ea implică un interes: adică un om scrie unei persoane pentru că-l interesează, altfel nu i-ar scrie. Interes înseamnă „a fi înăuntru” (inter esse), adică tocmai prin scrisoare un om arată că este înăuntru, că e prezent, deşi este absent fizic, este în interiorul realităţii, este solidar cu alţii, şi caută – împreună cu alţii – să-şi clarifice propria credinţă şi problemele concrete pe care le întâlneşte în viaţă.

Sublinem faptul că scrisoarea este o comunicare şi că denotă un interes, adică un „a vrea să fie înăuntru”. „A fi înăuntru”: putem spune că întreaga Biblie este o scrisoare a lui Dumnezeu adresată omului, adică arată interesul lui Dumnezeu pentru noi şi ne clarifică – prin acest interes – modul în care Dumnezeu este în mijlocul nostru şi ne declară interesul Său pentru noi, pentru ca şi noi să ne interesăm de El.

De fapt, credem că întreaga Biblie este întotdeauna o comunicare directă, la fel ca în scrisori, adică ne vorbeşte nouă, dar nu ne cere un răspuns scris… Nu conservăm nici un răspuns dat scrisorilor, pentru că nu avem nimic de răspuns: răspunsul este viaţa concretă a comunităţii. Acest adevăr îl spune Pavel celor din Corint: „scrisoarea mea sunteţi voi, scrisă nu cu cerneală şi nu pe table de piatră, ci scrisă de degetul lui Dumnezeu pe table de carne, care sunt inimile voastre”.

Scrisorile sunt precum „instrucţiunile de folosire”: nu înseamnă că un om, dacă are o nelămurire , citeşte instrucţiunile de folosire şi începe să răspundă celui care a scris acele instrucţiuni: nu, ci le urmează.

Aşa pretind să fie scrisorile lui Pavel, la fel ca şi Cuvântul lui Dumnezeu: iau parte la autoritatea apostolului (sunt marcate, sigilate de autoritatea acestuia, aderă la autoritatea apostolului), iar apostolul, vom vedea, este pe deplin conştient că are autoritatea lui Dumnezeu – dincolo de orice falsă modestie – pentru că apostolul nu scrie şi nu transmite cuvântul său, ci Cuvântul lui Dumnezeu.

Dacă apostolul ar scrie sau ar vesti cuvântul său, ar fi mai bine să tacă… Însă Cuvântul lui Dumnezeu îl judecă şi-l măsoară pe apostol, după cum îi judecă şi-i măsoară pe toţi oamenii… Deci este o modestie falsă aceea de a diminua Cuvântul lui Dumnezeu, scuzându-mă că-l transmit eu ca om… Însă cuvântul Domnului este transmis apostolului, preotului, la fel cum este transmis şi tuturor oamenilor… şi acest Cuvânt are autoritate peste apostol, aşa cum are autoritate peste toţi oamenii. Şi când ascultăm (ne apropiem de, citim) Cuvântul Domnului, întotdeauna ne aflăm înaintea autorităţii lui Dumnezeu, altfel înşelăm. Şi nu ne interesează nici măcar cine vesteşte cuvântul… De fapt, apostolul este „trimis” şi (nu contează graţie calităţilor sale sau datorită a ceea ce el este sau nu este, acest adevăr îl va spune clar Pavel) este important în baza Celui care l-a trimis, adică apostolul reprezintă, este reprezentant.

Un alt aspect al scrisorilor este că ele sunt adresate unor comunităţi deja evanghelizate şi catehizate, adică sunt comunităţi care deja cunosc Evanghelia.

În Evanghelie, după kerigma, care dă prima vestire, urmează o doctrină ordonată – la fel ca în Evanghelia după Luca sau după Marcu – care expune (prezintă) tocmai ceea ce constituie centrul credinţei noastre, adică viaţa lui Isus.

Istoria lui Isus este centrul credinţei noastre şi de fapt este revelaţia lui Dumnezeu pe care noi o contemplăm şi ne-o însuşim. Iar credinţa noastră are ca ţintă şi conţinut Evanghelia şi nu Scrisorile.

Scrisorile sunt răspunsuri concrete la problemele pe care Evanghelia le întâlneşte în viaţa concretă şi reprezintă trecerea pe care toţi trebuie să o facem în viaţa noastră, de la a-L fi contemplat şi înţeles pe Domnul, la a reflecta asupra problemelor reale întâlnite, pentru a încerca să înţelegem cum să trăim practic Evanghelia.

Prin urmare, scrisorile sunt parţiale, pentru că răspund unor probleme parţiale, dar e adevărat că scrisorile dau posibilitatea naşterii unor erezii, tocmai pentru că răspund unor probleme parţiale. Dacă un om ia în calcul problema scrisorii, dar fără să ţină seama de întreaga Evanghelie – pe care Pavel presupunea că este cunoscută – atunci se bazează numai pe scrisoare, însă scrisoarea dorea să sublinieze numai acea problemă, chiar dacă era una profundă…

De fapt, fiind polemice şi răspunzând ereziilor vremii, scrisorile îi ajută pe cei care doresc să facă polemici şi pot împinge la erezie.

Vom încerca să nu facem vreo polemică sau să cădem în vreo erezie interpretând această scrisoare după cum s-a făcut de obicei, ci să înţelegem că nu trebuie să alegem un adevăr sau altul, ci trebuie să pricepem integral Evanghelia, în situaţia dată în care suntem… dar nu în cheie polemică pentru a-l combate (contracara) pe vreunul, ci pentru a ne converti la acest adevăr. Scrisorile sunt punctele fierbinţi ale actualizării Evangheliei, aşa cum le-a întâlnit Pavel în comunităţile sale. Şi când există un punct fierbinte, o dificultate, o aporie^[1], ceva care nu ne limpezeşte, ce trebuie să facem? Tocmai această dificultate este punctul prin care trebuie să trecem.

Prin urmare, scrisorile ne învaţă că problemele nu trebuie evitate, nici discuţia (confruntarea) şi nici obstacolele. Evitându-le, devenim un ghetou^[2], o sectă care are ideile sale, dar care nu are niciodată curajul să le pună în discuţie şi să se măsoare cu alţii, cu lumea şi cu realitatea… Deci nu este o credinţă capabilă să alcătuiască o cultură, o viaţă concretă care trăieşte într-o lume concretă.

Scrisorile mărturisesc această vivacitate a spiritului care ştie să intre concret în diferitele situaţii şi să se măsoare, chiar şi să greşească şi să înfrunte riscuri şi pericole. Însă tocmai pericolele şi riscurile sunt punctele la care un om este constrâns să reflecteze (cugete) la esenţial. Adică, atunci când în joc este însuşi sensul credinţei, un om este constrâns să înţeleagă mai bine ce este credinţa pe care doreşte să şi-o păstreze?

Aceasta a fost o introducere generală despre scrisori… Scrisorile sunt aşezate în NT după cele 4 Evanghelii şi după Faptele apostolilor, dar nu în sens cronologic, căci e greu să datăm exact aceste scrieri.

S-ar putea spune că întreaga Biblie poate fi numită o scrisoare a lui Dumnezeu adresată omenirii… Scrisorile trebuie să urmeze după cunoaşterea Evangheliei, după participarea la explicarea Evangheliilor. Interpretarea evangheliilor este cea de bază şi ea pune rădăcinile, este vestirea care ne îndreaptă atenţia la Isus Cristos, la ceea ce El a făcut şi a spus… Apoi trebuie să urmeze explicarea scrisorilor lui Pavel, pentru că dacă, pe de o parte, pun în evidenţă vreun anume aspect, pe de altă parte, sunt o aprofundare a ceea ce am auzit despre Evanghelii şi apoi am experimentat… Scrisorile aprofundează unele aspecte din Evanghelie tocmai în impactul cu o anume realitate trăită de comunitate. Este vorba de primele dificultăţi pe care le întâmpină comunităţile în care a fost vestită Evanghelia… Iar aceste probleme/dificultăţi nu sunt limitate cronologic la timpul acelor comunităţi, ci sunt dificultăţile care ating orice comunitate din orice generaţie.

Introducere

Vom prezenta mai întâi cauza (ocazia) scrisorii, apoi conţinutul şi divizarea ei şi, la urmă, vom începe să comentăm primele versete.

Motivul (cauza) scrisorii constă în următoarele: Pavel evanghelizase în zonele Galaţiei comunităţile galatenilor şi ale celţilor. În partea de nord a Antiohiei trăia de câteva secole o colonie celtă de războinici, care a devenit autonomă. Pavel evanghelizase aceşti locuitori – care proveneau din lumea păgână – păstrând obiceiurile lor… Ei nu respectau legea lui Moise (ex.: tăierea împrejur…). La un moment dat în comunităţile lor pătrund unii „iudaizanţi”, persoane care spuneau: voi nu puteţi fi mântuiţi dacă nu vă tăiaţi împrejur, dacă nu respectaţi legea lui Moise, dacă nu respectaţi regulile alimentare şi calendarul sărbătorilor din VT.

Să ne amintim că nu era greu să se taie împrejur, căci evreii se tăiau împrejur, puteau şi trebuiau să respecte regulile alimentare, pentru că fiecare popor are regulile sale, şi e bine să le respecte, se respecta cu siguranţă un calendar, căci altfel viaţa ar fi fost dezorganizată: prin urmare propunerile iudaizanţilor păreau lucruri bune şi nepericuloase, dar în realitate nu este aşa, căci problema era gravă… „Dacă mântuirea vine din respectarea legii, înseamnă că mântuirea nu vine de la Cristos, deci înseamnă a distruge esenţa Evangheliei”.

Cu alte cuvinte, dacă „mântuirea” – vom explica profund această noţiune – derivă din respectarea din partea mea (prin puterile mele) a unor legi, a unor reguli, înseamnă că nu vine de la Cristos. Atunci înseamnă că eu singur mă mântuiesc şi că nu sunt mântuit. Pavel intervine şi spune „nu ne mai înţelegem”, deoarece, dacă ar fi aşa, Evanghelia ar fi depăşită, nu ar mai avea sens, Isus Cristos ar fi anulat.

Deci răspunsul lui Pavel va privi (va sublinia) „adevărul Evangheliei”, poate… un adevăr pe care nu l-am înţeles prea bine nici măcar noi, deşi am citit Evangheliile… Deci, vom fi constrânşi să cugetăm la „ce este esenţa Evangheliei?”.

Al doilea aspect care derivă de la adevărul Evangheliei şi care vrea să sublinieze că suntem mântuiţi prin har, prin iubirea gratuită a lui Dumnezeu şi nu prin meritele noastre, stă în răspunsul la întrebarea „ce este o viaţă mântuită?”. Este o viaţă nouă, filială şi frăţească, deci suntem „buni şi bravi”, ducem o viaţă filială şi frăţească „nu pentru a merita harul, ci pentru că am primit harul”, care este Dumnezeu-Tatăl care ni-l dăruieşte pe Fiul, de aceea trăim ca fraţi şi fii.

Astfel avem toată partea a doua a Scrisorii, care vorbeşte despre libertate. În ce constă libertatea? Constă într-un tip de viaţă nou, frăţesc şi filial.

Această scrisoare era numită de Luther „logodnica sa”, pentru că-i plăcea mult, căci îi folosea pentru polemica sa cu catolicii. Şi au făcut din această scrisoare calul de bătaie^[3] şi au sfârşit la fel ca şi calul baronului Münchhausen. Dacă vă amintiţi, când au lăsat jos „poarta mobilă verticală”, el lupta la jumătatea porţii oraşului, au lăsat poarta mai jos iar calul a fost tăiat în două: protestanţii şi-au ţinut o parte, iar catolicii cealaltă. Însă acesta nu este un lucru bun. De fapt, această separare a făcut rău ambelor tabere: adică adevărului Evangheliei şi libertăţii fiilor. Această scrisoare care a fost una dintre cauzele separării, trebuie să devină un motiv în vederea unirii creştinilor, pornind de la o comprehensiune nouă a ei, înţelegând că adevărul Evangheliei devine apoi libertatea fiilor. Deci trebuie să ţinem unite cele două teme mari ale scrisorii.

Care este actualitatea scrisorii?

Poate fi actuală o scrisoare redactată în anul 48 după Cristos (sau între anii 48-58) şi adresată unor celţi, care locuiau în Asia Mică, pentru că aveau probleme cu tăierea împrejur?

Să ne punem în situaţie. S-ar părea că pe noi, celţii din Asia Mică, problemele de tăiere împrejur ori tema sclaviei nu ne privesc. Apoi, a ni se vorbi nouă despre „libertatea înaintea legii” – noi, care nu avem nicio lege, căci pentru noi legea înseamnă libertatea absolută – ni se pare ciudat. Deci s-ar părea că Scrisoarea către galateni nu are ce să ne spună. Însă toate acestea mă fac să spun că această Scrisoare este mai actuală în zilele noastre decât atunci, deoarece abordează teme fundamentale, ca de exemplu: ce este Evanghelia, ce este mântuirea – pe care astăzi o confundăm cu sănătatea – ce este libertatea, pe care astăzi o confundăm cu a face ceea ce-mi place, căci nu pricepem că libertatea înseamnă capacitatea de a iubi şi a sluji. Deci trebuie să aprofundăm (să revedem) toate temele fundamentale ale culturii noastre şi ne vom da seama că şi-n zilele noastre există multe forme de „tăiere împrejur”.

Televiziunea, spre exemplu, este o formă puternică de „tăiere împrejur”: ne condiţionează şi ne taie capul, ne face pe toţi să cugetăm la fel, mai rău ca iudaizanţii. Ce înseamnă pentru noi a ne recâştiga libertatea în acest câmp?

Mai subliniem un aspect, înainte de a pătrunde în conţinutul scrisorii… Pentru a-şi îndeplini planul lor – acela de a face să pătrundă legea ca bază a mântuirii, în locul lui Isus Cristos – aceşti iudaizanţi spuneau: în Pavel nu trebuie să vă încredeţi din multe motive… Mai întâi de toate, el nu este apostol pentru că nu L-a văzut pe Cristos, ba mai mult, el a prigonit Biserica. Apoi s-a urcat la Ierusalim ca să se informeze despre cum mergeau lucrurile şi după aceea a început să predice pe cont propriu… Dar ceilalţi apostoli l-au chemat să dea seama la Conciliul din Ierusalim, l-au pus la punct, dar Pavel nu i-a ascultat, deci iudaizanţii considerau că Pavel este un om care trebuie discreditat, îndepărtat, pedepsit… Însă voi credeţi-ne pe noi, pentru că noi suntem nu numai creştini, ci creştini care respectă foarte strict legea: nu numai că respectăm Evanghelia, ci respectăm şi întreaga lege a VT şi în plus, respectăm şi sărbătorile voastre păgâne… Prin urmare, aceştia erau un fel de „super-creştini”. Şi probabil nu erau de „rea-credinţă”. Mai mult, trebuie să presupunem că erau de bună credinţă. Erau foarte bravi, mult mai bravi decât Pavel şi decât ceilalţi…

Noi suntem obişnuiţi să-i catalogăm ca „oameni de rea-credinţă”, dar nu este aşa, ci trebuie să presupunem că erau de bună credinţă. De fapt, toate ereziile, toate devierile, izvorăsc mereu dintr-un exces de „bună credinţă” şi se poate greşi spunând că doi plus unu este egal cu „unu” sau că este egal cu „patru”: adică se poate greşi din exces sau din lipsă (insuficienţă)… Când un om greşeşte prin „lipsă” şi spune că persoanele treimii sunt două, noi vedem imediat că lipseşte una… Însă când ne spune că sunt „patru”, noi replicăm că „a descoperit una nouă”, deci nu o percepem imediat ca pe o greşeală… Deci este mult mai greu să-i descoperim pe cei care greşesc datorită excesului şi, de obicei, toate ereziile izvorăsc mereu din exces, adică se bazează pe dorinţa „după un mai mult” pe care o are omul, dar le lipseşte discernământul. Ispita este că „li se pare că este mai sigur să facă aşa…”.

Spre exemplu: vineri seara, la Ierusalim, în timpul ramadamului, mai întâi – la apusul soarelui – suna cornul (şofar) care înştiinţa că începea sâmbăta pentru evrei. Apoi urma sunetul tunului, care indica faptul că s-a terminat timpul ramadamului din timpul zilei. Şi ambele sunete erau pe aceeaşi linie a dorinţei, adică de a anticipa puţin sâmbăta: e mai sigur, e mai bine să fie anticipată, căci aşa o respectă mai bine… Iar musulmanii prelungeau cu puţin încheierea ramadamului, căci e mai sigur dacă-l lungesc… Poziţiile erau diferite, dar criteriul era acelaşi. Aceasta este schema devoţiunii (a religiozităţii) naturale care se bazează pe certitudine, pe faptul că „este mai sigură” şi astfel îmi garantez eu ceva mai mult. În spatele acestei gândiri se află convingerea că mântuirea mi-o procur eu, adică nu este un dar.

Dacă în spate se află sugestia „fac aşa pentru a fi mai sigur”. Mai sigur, de cine? De Dumnezeu? Deci în spate se află ipoteza unui Dumnezeu incomplet, de la care trebuie să-mi asigur mântuirea şi pe care trebuie să-L ţin cât mai bun… şi acesta este păcatul radical al acestor siguranţe, certitudini.

Este bine să fii sigur, dar aceste forme de siguranţă denotă că ne lipseşte credinţa, adică încrederea într-un Dumnezeu bun, care ne-a iubit şi s-a jertfit pe Sine pentru noi.

Această siguranţă, care ne face să părem mai religioşi şi mai bravi, în realitate este distrugerea rădăcinii credinţei. Este doar o aparenţă (o imagine) care ne arată mai bravi şi mai religioşi…

Primele cinci versete prezintă temele fundamentale ale scrisorii …

Se citeşte Gal. 1, 1-5

¹ Paul, apostol, nu din partea oamenilor, nici prin mijlocirea vreunui om, ci prin Isus Cristos şi Dumnezeu Tatăl, care l-a înviat din morţi; ² şi toţi fraţii care sunt cu mine, către Bisericile din Galaţia, ³ har vouă şi pace de la Dumnezeu Tatăl nostru şi de la Domnul Isus Cristos, ⁴care s-a dat pe sine însuşi pentru păcatele noastre ca să ne scoată din lumea prezentă, după voinţa lui Dumnezeu şi a Tatălui nostru, ⁵căruia să-i fie glorie în vecii vecilor! Amin.

Aceste versete prime conţin întregul conţinut al Scrisorii. Îl ele se vestesc temele care vor fi apoi dezvoltate. Găsim expeditorul Scrisorii, Pavel; rolul său, apostol; destinatarii, Bisericile din Galaţia şi salutul final, har şi pace. Deci acest început este o formulă tip, care se află în toate scrisorile, iar în această formulă Pavel aminteşte toate temele pe care le va trata în scrisoare.

Prima temă este a apostolatului: Pavel, apostol. Un apostolat primit direct de la Dumnezeu: nu prin mâna omului, ci prin intermediul lui Isus Cristos şi al lui Dumnezeu-Tatăl. Sunt incluse temele paternităţii lui Dumnezeu, ale învierii, ale fraternităţii, ale harului şi păcii, subliniind întregul dar pe care Dumnezeu ni-l face (adică harul şi pacea). Iar harul şi pacea ne vin de la Isus, care S-a jertfit pe Sine pentru păcatele noastre.

Aceste teme, adică „adevărul Evangheliei”, „suntem mântuiţi prin harul Domnului Isus, care S-a jertfit pe Sine pentru păcatele noastre” constituie prima parte a Scrisorii. A doua parte cuprinde tema „libertăţii fiilor lui Dumnezeu” şi astfel ne scapă de răutăciosul secol prezent. Aceste teme sunt deja amintite în introducere.

Harul, pacea şi libertatea izvorăsc nu din efortul omului, ci din Isus Cristos, care s-a jertfit pe Sine şi acesta este adevărul!

v. 1

¹ Paul, apostol, nu din partea oamenilor, nici prin mijlocirea vreunui om, ci prin Isus Cristos şi Dumnezeu Tatăl, care l-a înviat din morţi;

Pe Pavel îl cunoaştem din „Faptele apostolilor”, unde i se spune Saul. Are un nume dublu, pentru că este născut la Tars, este din tribul lui Beniamin, fiul unor evrei emigranţi, fariseu, foarte religios, iar din alte documente cunoaştem întreaga sa istorie.

În cap. 3 al Scrisorii către galateni avem o sinteză a vieţii şi experienţei sale religioase. Pavel se defineşte „apostol” pentru că i se contestă faptul că el ar fi apostol. Şi în acest text Pavel se defineşte apostol în sens strict, nu în sens „larg”. În sens extins, şi noi suntem „apostoli”, adică trimişi; întreaga Biserică este apostolică, trimisă în vederea unei misiuni specifice şi fiecare om are o misiune a sa în cadrul Bisericii. Însă în acest verset, prin cuvântul „apostol” Pavel se referă strict la acelaş rol ca şi al celor 12 apostoli. El este apostol, aşa cum şi cei 12 sunt apostoli. După cum cei 12 nu sunt apostoli prin mâinile oamenilor, nici prin lucrarea vreunui om, ci direct prin intervenţia lui Dumnezeu în Isus Cristos, la fel el spune: „şi eu sunt apostol ca şi ei” şi apoi va explica. În experienţa sa pe drumul Damascului el a fost constituit şi consacrat apostol.

Cine este apostolul? Ne răspunde textul din F.Ap. 1,21 ş.u., care ne descrie momentul în care au trebuit să aleagă urmaşul lui Iuda… Ei aleg un om care „a fost cu noi” (a trăit în comunitatea lor) „de la botez la înălţarea la cer”, astfel încât să fie martor al Învierii. Deci însuşirile (calităţile) apostolului sunt: să cunoască istoria lui Isus, trupul lui Isus, viaţa lui umană, moartea Sa, învierea Sa, pentru a vesti Învierea.

Aici Pavel, care nu L-a cunoscut pe Isus în mod personal, pretinde – şi va explica după aceea – că este apostol, la fel ca şi cei dintâi apostoli.

Vă amintesc însuşirile apostolilor: prima o aflăm în Mc. 3,13 ş.u., unde ni se spune că apostolii au fost consfinţiţi de Isus, pentru că i-a chemat şi i-a dorit. Şi de ce i-a făcut apostoli? „Pentru a fi cu El”. Cu alte cuvinte, prima calitate a apostolului este cea de „a fi cu Isus”, a fi în compania Lui. De ce? Pentru că apostolul este cel care fondează, întemeiază, construieşte şi instruieşte biserica, iar Biserica este construită de cei care stau cu Cristos, cu Fiul, pentru că împreună cu Fiul sunt fii, sunt ei înşişi. Cu alte cuvinte, omul împreună cu Cristos atinge propriul său adevăr, iar apostolul este primul care atinge adevărul, şi în măsura în care stă cu Isus este trimis să vestească.

O altă însuşire a apostolului o aflăm în Mc. 6.6 ş.u.: apostolul este trimis în sărăcie şi gratuitate să vestească Împărăţia lui Dumnezeu, la fel ca şi Cristos, care din bogat ce era, s-a făcut sărac, pentru a ne îmbogăţi cu sărăcia Sa: adică apostolul nu se transmite (comunică) pe sine, ci transmite în mod direct harul lui Dumnezeu, adică Cuvântul lui Cristos, amintirea, povestirea vieţii lui Isus, care este mântuirea noastră.

Este interesant că într-o anume măsură toţi suntem apostoli, adică oricine L-a experimentat (întâlnit) pe Isus nu poate să nu vestească această experienţă şi altora, nu poate să nu o vestească fraţilor… Întreaga Biserică este apostolică în acest sens, nu numai pentru că provine de la apostoli, ci pentru că noi, dacă suntem credincioşi, în măsura în care suntem credincioşi, stăm cu Domnul şi suntem trimişi fraţilor, adică suntem responsabili de soarta şi de credinţa altora.

Este evident că în acest verset Pavel se referă şi la apostol în sens strict, adică la faptul că apostolul are acest rol – specific şi special – în interiorul comunităţii. Un alt om va avea un alt rol, o funcţie, o misiune „poate chiar mai importantă”, spre exemplu, doctorul sau păstorul… Păstorul comandă, eu ca apostol nu comand, nu guvernez (nu conduc), nu sunt cel care organizează comunitatea… Nu, eu am doar acest rol. Deci este interesant că faptul de a fi „apostol” este doar unul din multele roluri, funcţii.

Este clar că toţi avem (deţinem) în vreun fel toate rolurile sau beneficiem de ele. Apoi fiecare are rolul, funcţia, slujba sa specifică, unde-şi aduce slujirea şi este chemat la această slujire. De fapt, Pavel este chemat, dar „nu prin mâna oamenilor” – cu alte cuvinte, un om poate fi trimis pe bună dreptate de Biserică, de comunitate, din motive istorice, pentru că noi pe Cristos nu-L vedem, însă în Biserică se continuă aceeaşi misiune a apostolilor, dar nu „prin mâna oamenilor” sau prin lucrarea omului – ci direct prin lucrarea lui Dumnezeu-Tatăl. Dar întrebarea este: „Cum poate spune Pavel acest lucru?”. Pavel îl spune şi este sigur de ceea ce afirmă, apoi istoria adevereşte şi întăreşte afirmaţiile sale.

Ce certitudine avem noi despre darurile lui Dumnezeu? Avem certitudinea indubitabilă interioară că Dumnezeu ne face acele daruri şi apoi avem proba exterioară, care ne spune că este adevărat.

Pavel nu este de o falsă modestie: nu se scuză că nu este sigur sau că nu ştie… Căci aşa ar distruge Evanghelia. Ci el recunoaşte că Dumnezeu i-a transmis acest Cuvânt, această slujire, iar el o îndeplineşte şi acest fapt nu este orgoliu. Doar aroganţa noastră este foarte subtilă: adică orgoliul nostru se manifestă printr-o falsă umilinţă. Mă explic… Eu care sunt un arogant (ambiţios, mândru), fac numai acele lucruri care-mi reuşesc şi apoi cu umilinţă spun: „nu, nu, căci acele lucruri nu sunt pentru mine”, dar aceasta este o falsă umilinţă.

Apostolul nu are o falsă umilinţă, el spune, anunţă lucrurile lui Dumnezeu şi atât. Cine a spus că eu trebuie să fiu la înălţimea acestor lucruri? Dumnezeu este Cel care este la înălţimea acestor lucruri! Este Dumnezeu cel care lucrează! Eu sunt un simplu instrument. Prin urmare, nu priviţi la mine, ci uitaţi-vă la El, pricepeţi Cuvântul şi acesta este puterea cuvântului (vestirii) apostolului, adică faptul că îi pune pe ceilalţi oameni înaintea Cuvântului lui Dumnezeu şi nu înaintea cuvântului său uman de apostol. Doctorul te pune înaintea studiilor sale, care pot fi juste, dar noi trebuie să ştim că sunt doar cuvinte umane. La urma urmei, apostolul este un om mult mai simplu decât un doctor în teologie…

Care este deosebirea dintre orgoliu şi umilinţă? Unele forme de umilinţă sunt un fel de orgoliu rafinat: mă refer la dorinţa continuă de a fi la înălţime, însă niciodată noi nu suntem la înălţimea Cuvântului: cu umilinţă accept acest dar al lui Dumnezeu şi-l pun în slujirea fraţilor. Dacă nu, dacă aştept să fiu la înălţime, niciodată nu voi fi, pentru că nu stă în puterile omului, ci misiunea apostolului vine direct de la Dumnezeu.

Imediat Pavel îl aminteşte pe Dumnezeu-Tatăl care l-a înviat pe Isus din morţi, pentru că apostolul este martorul învierii. Aceasta este însuşirea cea mai frumoasă a apostolului dar şi a credinciosului: este cel care are ca început şi ca principiu al vieţii sale pe Cristos-înviat, adică bucuria Domnului răstignit şi înviat care a biruit moartea, răul şi astfel trăieşte mereu la lumina acestei bucurii.

Şi Pavel nu este singur, ci împreună cu el are mulţi fraţi.

v. 2

² şi toţi fraţii care sunt cu mine, către Bisericile din Galaţia,

Cu Pavel sunt şi alţi fraţi care sunt „co-autorii” scrisorii, iar destinatarii sunt cei din bisericile Galaţiei. Deci apostolul nu se adresează unei biserici, ci mai multora. Deci este o scrisoare care se numeşte „enciclică” (în mod solemn) sau „circulară” (în mod obişnuit). E o scrisoare circulară: sunt invitaţi să o transmită şi altor comunităţi şi este interesant că acelea din Galaţia sunt considerate biserici, deşi greşesc mult. Cu alte cuvinte, faptul de a fi biserică nu înseamnă că trebuie să fie drepţi sau să nu facă greşeli grave: galatenii greşesc grav, dar rămân poporul lui Dumnezeu în baza faptului că Dumnezeu este fidel. Pavel însă, în introducere, nu-i numeşte biserica aleşilor sau sfinţilor pentru că vrea să-i certe, să-i dezaprobe.

vv. 3-5

³ har vouă şi pace de la Dumnezeu Tatăl nostru şi de la Domnul Isus Cristos, ⁴care s-a dat pe sine însuşi pentru păcatele noastre ca să ne scoată din lumea prezentă, după voinţa lui Dumnezeu şi a Tatălui nostru, ⁵căruia să-i fie glorie în vecii vecilor! Amin.

În ce constă salutul în scrisoare? Constă în a-i dori celuilalt ceea ce-ţi doreşti ţie, deci este o formă de dorinţă opusă invidiei: îi araţi destinatarului că-i vrei binele.

Nu este vorba numai de o dorinţă ineficientă, ci Pavel doreşte pentru aceste biserici acel bine pe care Dumnezeu îl vrea, adică harul şi pacea care vin de la Dumnezeu-Tatăl… Cuvântul „har” este tipic limbajului lui Pavel. Har (graţie) înseamnă dar, înseamnă iubire, înseamnă gratuitate, înseamnă frumuseţe. Harul este cuvântul care-L indică cel mai mult pe Dumnezeu în aplecarea Sa peste om prin iubirea Sa gratuită pentru om. Întreaga Scrisoare către galateni conţine tema harului, adică iubirea gratuită a lui Dumnezeu, care este baza vieţii noastre.

Prin ce trăim? Trăim prin har, în baza iubirii gratuite, şi aceasta este frumuseţea, altfel nu trăim, ci murim. Trăim în baza unui dar gratuit, adică în baza unui dar pe care-l acceptăm şi pe care nu-l merităm, nici nu-l câştigăm, după cum pretindeau cei care au intrat ulterior în comunitatea galatenilor.

Contrariul este tocmai dizgraţie, nenorocire: o viaţă care nu mai este trăită în har, adică în această iubire gratuită şi nemeritată, nu mai are graniţe, scop, limite decât abundenţa lui Dumnezeu-Iubire. O viaţă fără har este dizgraţie, adică este o viaţă inacceptabilă, închisă în urâciune, bazată pe principiul „a da pentru a avea”, în zgârcenie.

Iar acest har este originea păcii… Cuvântul şalom – în limba ebraică – indică orice binecuvântare a lui Dumnezeu. Acest har (graţie) este izvorul oricărei binecuvântări pe care noi o putem întâlni. Şi harul de unde vine?…

Dizgraţia devine motivul lipsei păcii, al agitaţiei, al preocupării excesive chiar şi-n câmp spiritual, „pentru a merita”, pentru a câştiga, în timp ce harul şi pacea sunt un cuplu care indică darul Domnului.

Pornind de la opusul lor, adică dizgraţie, nelinişte, noi putem înţelege mai bine ce înseamnă dorinţa harului şi a păcii şi de ce Dumnezeu ne face aceste daruri.

Aceste daruri vin de la Dumnezeu-Tatăl: deja pentru a doua oară Dumnezeu este numit Tată. Paternitatea lui Dumnezeu este centrul Scrisorii. Şi este specific creştinismului să-L numească pe Dumnezeu „Tată”, este centrul Evangheliei, este surâsul Tatălui peste viaţa noastră, este această schimbare a imaginii despre Dumnezeu pe care Isus a venit să ne-o dea, plătind cu propria Sa viaţă, deci cu preţul cel mai scump.

Este evident că tema paternităţii lui Dumnezeu este pentru Pavel fundamentală, pentru că paternitatea nici un fiu nu şi-o câştigă. Unui fiu îi este dat să fie fiul tatălui său, dar nu şi-a câştigat acest drept, nu şi l-a ales el: paternitatea este încă un semn al harului despre care vorbeam.

Apoi vine de la Isus Cristos Domnul. Cristos înseamnă Mesia, iar Mesia înseamnă uns. Regele era uns, consacrat şi era mesia, aşteptat ca salvator, mântuitor… Deci Isus este numit Salvatorul, Mântuitorul, Regele Mântuitor… Apoi Domnul – în limba greacă – este „kurios”, care traduce cuvântul ebraic Adonai, adică Isus are atributul lui Dumnezeu.

Iar faptul că Isus este Domnul, înseamnă că El este stăpânul nostru. În ce constă? În faptul că s-a dat pe Sine pentru păcatele noastre. Cu alte cuvinte, El este Domnul nu pentru că ne domină, subjugă, ci pentru că este slujitorul nostru. Nu pentru că pretinde un tribut, în acest caz tributul ar fi viaţa noastră, ci pentru că El dăruieşte, El ne dă viaţa Sa.

Acesta este adevărul Evangheliei, adică noi trăim pentru că El s-a dat pe Sine pentru noi, pentru că Dumnezeu s-a făcut slujitorul nostru, pentru că Dumnezeu este iubire gratuită pentru noi, păcătoşii.

Prin urmare, în această temă avem primul centru al scrisorii de la care  derivă al doilea. Cu alte cuvinte, primul centru este că noi suntem mântuiţi, „sola grazia, sola fide” spunea Luter, şi este adevărat, şi are dreptate: „sola grazia, sola fide”, dar acest adevăr nimeni nu l-a pus la îndoială şi „acest har şi această credinţă” – iată a doua temă – ne scot din mâinile celui rău. Textul spune „din lumea prezentă perversă”. Deci ce înseamnă să fim eliberaţi de rău şi de păcat? Înseamnă să fim separaţi de răutatea acestei lumi prezente.

Lumea prezentă este întotdeauna rea, perfidă; când se foloseşte cuvântul „lume” în Biblie se desemnează mereu ceva greşit, pentru că prezentul este întotdeauna greşit, dar tocmai în acest prezent noi suntem chemaţi să trăim drept. Noi nu suntem justificaţi pentru că am greşit, născându-ne în această epocă: dacă m-aş fi născut într-o epocă mai dreaptă… Nu! Epoca mereu este greşită pentru că toţi suntem păcătoşi. Dar tocmai în această epocă greşită, plină de persoane care au dat faliment, eu sunt chemat să trăiesc viaţa frăţească şi filială şi aceasta este libertatea fiilor lui Dumnezeu, care este a doua parte a adevărului Evangheliei, adică o viaţă nouă.

Şi aceasta este voia lui Dumnezeu, Tatăl nostru – pentru a treia oară e numit Tată – „Lui să-i fie mărirea pentru vecii vecilor”.

Putem nota că deja în salutul de la început, Pavel înglobează multe lucruri profunde pe care noi suntem chemaţi să le cântărim şi să ni le însuşim.

Mântuirea este pentru noi, pentru ca să recunoaştem că suntem fii şi fraţi!

Note:

[1] Dificultate raţională greu de rezolvat.

[2] Cartier evreu.

[3] Problemă de care s-au ocupat şi catolicii şi protestanţii şi care mereu a revenit în prim plan; o scenă în care autorul şi-a arătat calităţile sale cele mai bune; un comentariu în care s-au simţit mai siguri de sine şi de victoria lor.