V-am sfătuit să citiți Psalmul 118 (119) care este o variațiune pe tema Cuvântului – a Legii – înlocuind noțiunile „Cuvânt, Lege” cu „Evanghelie sau Isus Cristos”, pentru a înțelege într-adevăr ce înseamnă Evanghelia. Evanghelia – Isus Cristos – înseamnă cel puțin ceea ce înseamnă Legea, adică înseamnă viața. Legea era viața ca promisiune; Evanghelia – Isus Cristos – este viața ca realitate, ca dar.

V-am spus toate acestea pentru că noi, creștinii, de multe ori spunem că știm Evanghelia, dar nu știm într-adevăr că Evanghelia este o problemă de viață sau de moarte, adică Evanghelia este viața! A te îndepărta de Evanghelie – de Isus Cristos – înseamnă a cădea în non-viață.

Întorcându-ne la Scrisoarea de față, vă amintesc că Pavel le scrie galatenilor, pentru că aceștia încep să abandoneze Evanghelia, ei provenind din lumea păgână. Au descoperit credința în Isus Cristos care mântuiește, au înțeles iubirea lui Dumnezeu revelată în Cel răstignit și au înțeles că a accepta această iubire, înseamnă credința, viața și mântuirea noastră. Aceasta este esența Evangheliei pentru toți.

Dar în mijlocul lor sosiseră unii creștini – proveniți din rândul iudeilor – care afirmau: „E adevărat că Cristos vă mântuiește, dar noi vă spunem că există ceva mai bun. Pentru a fi siguri de mântuire, începeți să faceți ceva mai mult, spre exemplu, să vă tăiați împrejur, să urmați unele reguli alimentare, să respectați unele legi astfel încât să fiți creștini mai bravi, căci așa vă mântuiți mai bine”. Atunci Pavel le spune: „Ori vă mântuiește Cristos, ori vă mântuiți singuri”. Dacă voi credeți că Legea vă mântuiește – adică faptul că voi sunteți bravi – voi distrugeți Evanghelia, căci Evanghelia înseamnă că Dumnezeu ne mântuiește prin purul har, prin pură iubire. După cum un om nu poate avea doi tați, la fel nici mântuirea noastră nu poate avea două origini. Deci, Scrisoarea către galateni ne ajută să reflectăm la esența Evangheliei, adică să înțelegem că numai iubirea gratuită a lui Dumnezeu ne mântuiește.

Însă adversarii lui Pavel îl calomniau, Pavel le răspunde prin această Scrisoare. Adversarii considerau că Pavel vorbește așa pentru că vrea să convingă și să-și facă adepți, deci Pavel reduce prețul Evangheliei și în acest fel își strânge mulți prozeliți, căci acest lucru îl urmărește. Ce garanție ne dă că Evanghelia sa e adevărată? De unde știe el acest lucru? Cu acest text Pavel își începe argumentarea, pe care o va dezvolta, prin care arată că Evanghelia sa e adevărată. Începe subliniind că Evanghelia e adevărată pentru că a primit-o direct de la Isus Cristos și apoi vom vedea de ce… 

Se citește Gal. 1,10-12

¹⁰ Caut eu oare acum bunăvoinţa oamenilor? Sau a lui Dumnezeu? Ori caut eu să plac oamenilor? Dacă aş căuta să plac oamenilor, n-aş fi slujitorul lui Cristos. ¹¹ Dar vă fac cunoscut, fraţilor, că evanghelia predicată de mine nu este după om: ¹² nici n-am primit-o, nici n-am învăţat-o de la vreun om, ci [am primit-o] prin revelaţia lui Isus Cristos.

Prin aceste cuvinte Pavel începe să le răspundă celor care obiectează că Evanghelia sa nu e adevărată. Mai întâi Pavel dezvăluie de unde a primit Evanghelia… Primii discipoli L-au văzut direct pe Domnul, dar Pavel nu L-a văzut. Dacă totuși L-ar fi văzut, oare Pavel nu ne înșală? Sunt întrebările pe care și noi ni le punem: oare, este adevărată Evanghelia? Cine a scris… ne relatează adevărul sau ne minte? Cum putem fi siguri?

Pavel răspunde acuzațiilor, spunând că nu se susțin… În cateheza următoare va argumenta cu probe istorice că nu sunt acuzații pertinente: adică el nu s-a sfătuit cu nimeni cu privire la Evanghelie. A vestit-o după viziunea avută de el la Damasc, a predicat-o fără să meargă la Ierusalim să se informeze de la ceilalți apostoli… Ce înseamnă? Înseamnă că în acea viziune Pavel a primit exact cunoașterea Evangheliei; altfel ar fi trebuit să meargă să se intereseze cu privire la ce este Evanghelia. Și, numai după trei ani s-a urcat la Ierusalim. Dar nu s-a dus pentru a fi validat (aprobat, ratificat) sau pentru că apostolii l-au chemat să-l dojenească… Pavel spune că a mers la Ierusalim în mod spontan, pentru a-l vizita pe Petru, dar că nici măcar nu au vorbit despre aceste lucruri, căci timpul vizitei a fost scurt. Prin urmare, Evanghelia pe care eu v-o vestesc – zice Pavel – am primit-o direct prin revelația lui Isus Cristos.

La sfârșitul catehezei vom vedea ce înseamnă că Pavel a avut Evanghelia „direct prin revelația lui Isus Cristos”. Evanghelia este „revelația lui Isus Cristos”, fie pentru Pavel, fie pentru noi. Pentru Pavel s-a întâmplat într-un mod direct (imediat, nemijlocit). Pentru noi, Evanghelia este revelația directă a lui Isus Cristos, dar intermediată de Cuvânt. În spate avem întreaga problemă a Bisericii care este apostolică: Biserica în mod obligatoriu este apostolică, deoarece este întemeiată pe apostolii care L-au văzut și cunoscut direct pe Isus. Iar apostolii – precum apoi și Biserica de după apostoli – ce rol au? Au rolul de a ni-L transmite pe Cristos, Fiul lui Dumnezeu, deci au rolul de a ne naște la credință. Iată de ce iubim Biserica și tradiția: acestea ni-L transmit pe Cristos, deci Biserica este mamă cu adevărat! În spatele nostru avem memoria, amintirea. Cine nu are o amintire (o tradiție, o istorie) nu are nici prezent și nici viitor. Și poate să spună ceea ce vrea, căci totul este și adevărat și fals… Însă noi avem o memorie de respectat: o istorie… O istorie care ne transmite o realitate: revelația istorică a lui Dumnezeu. Iar noi pătrundem în această revelație istorică cu ajutorul istoriei, prin tradiția apostolică. Dacă negăm tradiția apostolică, putem spune tot ceea ce vrem despre Cristos, dar sunt doar fanteziile noastre. Deci Pavel atinge o problemă interesantă, despre secte și despre multele persoane care au multiple viziuni… Dar dacă un om are revelații private, să și le țină: sunt private, sunt o problemă personală a sa. Revelațiile publice deja s-au terminat toate cu Isus Cristos, odată cu Înălțarea la cer. După acest episod, Dumnezeu nu mai are nimic de spus: deja ne-a revelat totul. Într-adevăr, apoi Domnul poate spune câte ceva unor persoane dar numai pentru a confirma, a întări cele deja spuse în Biblie, pentru a le ajuta în credința lor, dar nu sunt revelații publice.

Nu știu dacă este clar, dar vom reveni asupra acestui argument. Oricum, mai întâi, Pavel răspunde acuzațiilor aduse. Să vedem ce scrie:

v. 10a

¹⁰ Caut eu oare acum bunăvoinţa oamenilor? Sau a lui Dumnezeu? Ori caut eu să plac oamenilor?

În vv. 8-9 Pavel a spus „să fie anatemă”, blestemat, lăsat pe mâna focului, a judecății lui Dumnezeu – care apoi este mila – dar subliniază că un astfel de om este în totalitate „afară” și numai mila Domnului îl poate mântui. Anatema este pentru oricine schimbă Evanghelia sau vrea să o îmbunătățească. Evanghelia nu are nevoie să fie îmbunătățită sau schimbată, pentru că este vestirea Fiului lui Dumnezeu care m-a iubit și s-a dat pe Sine pentru mine, și aceasta este mântuirea mea. Și nu există nicio altă lege de respectat în afară de porunca iubirii, care derivă din faptul că El m-a iubit și astfel îmi dă posibilitatea să iubesc.

Apoi este clar că omul care iubește respectă legea, dar o respectă nu pentru a se mântui, ci pentru că este mântuit. Este limpede că acela care iubește nu ucide – dar nu pentru că respectă legea – ci pentru că omul care iubește nu ucide… Este clar că cine-și iubește soția nu face adulter, dar nu pentru că îi este interzis de o lege, ci pentru că-și iubește soția. Cu alte cuvinte, ceea ce legii îi este imposibil este realizat de și prin iubire. Este limpede că omul care iubește nu vorbește de rău, nu minte, nu fură, deci cu adevărat respectă legea… Dar un astfel de om nu e mântuit pentru că respectă legea: ci pentru că deja este mântuit și iubit, deci poate iubi și respecta legea.

Deci această temă este inversată… În timpul lui Pavel această problemă era mare, dar rămâne o problemă și pentru timpul nostru. Căci a deveni creștin – pentru că primii creștini erau evrei – însemna să devii evreu și pentru faptul că legea și făgăduințele erau pentru evrei. Deci acești primi creștini doreau să impună, pe lângă porunca iubirii, legile ebraice ale tăierii împrejur, ale alimentației și ale sărbătorilor. Doreau să instaureze o lege, care de fapt să-i separe de alții, astfel încât să poată spune „noi suntem diferiți”: noi suntem cei buni, cei mântuiți. Apoi, aceste legi ne garantează că suntem bravi, mântuiți și diferiți. Dar celelalte legi – acelea de a-L iubi pe Dumnezeu, pe aproapele și să nu furăm – doar le vom plăti, dar nici nu ne simțim bravi, din multe motive… Mai întâi, pentru că ne dăm seama că le respectăm cu greu, apoi pentru că le încălcăm destul de des, deci ne simțim ca toți ceilalți oameni: păcătoși și nevoiași de milă.

Pavel scrie în continuare: „prin faptul că eu vă spun aceste lucruri, nu vreau să conving oamenii”. Vreau să subliniez că el nu a predicat o Evanghelie liberă înaintea legii doar pentru a convinge lumea atunci când spune: „vedeți că Isus Cristos ne-a mântuit, nu legea, dar dacă eu mai adaug Evangheliei și legea, nu reușesc atât de bine să-i conving pe păgâni de mântuire căci legea este mai grea pentru ei și atunci, pentru a-i atrage pe păgâni, reducem prețul… Și astfel îi conving că noi dăm mântuirea…”.

Primul lucru fundamental este că Evanghelia nu vrea să convingă pe nimeni! Credința nu se poate demonstra, după cum eu nu vă pot demonstra că acolo există un bec, vi-l pot doar arăta. Demonstrațiile sunt din sfera logicii, sunt deducții (argumentări), dar credința nu se deduce: ori o constați că există – dacă vrei să o privești – sau te întorci în cealaltă parte și spui că nu există. La fel, pe Dumnezeu nu-L poți demonstra; ar fi ridicol un Dumnezeu care este o deducere a cugetărilor (ideilor, argumentărilor) tale. La fel, mântuirea nu este o demonstrare: ori este un lucru evident, ori nu există. Deci, a încerca să-l convingi pe un om despre existența mântuirii înseamnă a-l înșela: mântuirea ori există, ori nu există, nu trebuie să convingi (să lămurești să creadă) pe nimeni.

De fapt, creștinismul este vestirea mântuirii deja împlinite și nu este un convingător ocult care spune „umplându-i mintea, îndoctrinându-l cinci ore pe zi, îl conving că-i dau mântuirea, căci astfel l-am legat de mine, l-am plagiat și-l stăpânesc”. Modul cel mai sigur pentru a face bani este acela de a întemeia secte religioase, căci „ele îi promit omului mântuirea și-l au la mână, îi spală creierul și-l stăpânesc cum vor…”.

Evanghelia însă ne vestește iubirea lui Dumnezeu care ne iubește în mod liber și vrea tot în mod liber să fie iubit. Dacă un om m-ar convinge, înseamnă că eu nu am credință. Deoarece credința nu este lămurirea pe care un om mi-o lipește în minte, ci este răspunsul meu liber, este consensul meu dat Domnului care mi s-a arătat mie cu iubirea Sa: „Și-I spun, da. Mulțumesc”. De aceea Pavel zice: „Eu nu am venit să vă lămuresc cu argumentările înțelepciunii umane, căci astfel eu aș elimina crucea lui Cristos” .

Mă interoghez cu privire la evanghelizare, la modul în care ne prezentăm înaintea oamenilor. Căutăm să-i convingem prin cuvinte? Nu! Eu le pot spune „Iată că Dumnezeu mă iubește și eu Îl iubesc și această iubire mi-a schimbat viața… Acest fapt îmi permite să mă iubesc și să caut să-L iubesc pe Domnul și pe frați, la fel cum El mă iubește”. Apoi este just și să cugetăm pentru a răspunde obiecțiilor altora. Însă credința niciodată nu are legătură cu încercarea lămuririi, convingerii altora. Credința nu este un șarlatan care caută adepți, ci doar vestirea unui fapt, a unui eveniment istoric pe care un om în mod liber poate să-l accepte. Și e un gest de maximă libertate a spune „da” acestei iubiri a lui Dumnezeu pe care El însuși ți-o arată. Acestea vă pot fi de folos pentru transmiterea credinței: este acest fapt, eveniment, care tu mai întâi îl experimentezi și apoi îl vestești și… atât.

Dacă vedeți episodul cu samarineana în Io. 4, ea afirmă că L-a aflat pe Mesia. Deci aleargă în sat și le spune altora: „Am aflat un om care probabil este Cristosul”. Și toți aleargă la El. La sfârșit ei îi spun samarinenei: „El e Cristos nu pentru că tu ne-ai zis, ci pentru că noi am văzut și L-am recunoscut”. E interesant: celălalt om doar poate să mi-L vestească. Dar de ce cred eu? Nu pentru că el mi-a spus sau m-a lămurit, ci pentru că eu L-am recunoscut.

Pentru fiecare dintre noi credința este un act liber „merg” și e o experiență directă cu El, egală cu aceea pe care a avut-o celălalt. Eu o fac pentru că mai întâi mi-a spus-o el. Și în acest fapt stă importanța educației religioase a fiilor. De ce? Tu le mărturisești, le spui ceea ce tu ai experimentat. După aceea, fiul trebuie să facă această experiență. De fapt, eu pot să mănânc, dar nu în locul altui om. Pot însă să-i spun: „această mâncare e bună. Dacă vrei, poți să o mănânci și tu”.

Evanghelia nu înseamnă că trebuie să o demonstrezi sau să-l convingi pe un altul de adevărul Evangheliei, ci tu doar trebuie să o arăți, să o vestești, după care este nevoie de experiența directă a celuilalt. Putem să ne întrebăm: ce este pentru noi Evanghelia? Ce experiență directă – a iubirii lui Cristos pentru noi – avem? Aceasta este vestea bună a vieții mele, aceasta îmi schimbă viața? Sau, alte lucruri?

Avem în Evanghelia după Marcu două episoade care întăresc acest discurs. Există un caracter direct (nemijlocit) al prezenței și al lucrării Domnului – o prezență și o lucrare de mântuire prin mijlocire, doar prin mijlocirea Cuvântului – dar Evanghelia este această revelație directă.Vă amintesc prima minune din Ev. după Marcu, săvârșită de Isus în casa lui Petru, unde o ia de mână pe soacra acestuia, iar ea, în același moment se ridică, adică învie. La sfârșitul capitolului, un lepros Îi cere lui Isus să-l vindece. Isus îl ia de mână și-l vindecă. Acest contact direct, această atingere directă, fizică – arătată în mod vizibil în acest loc – devine vindecare, mântuire.

Marcu subliniază și în ce constă „vestirea Evangheliei”. Ce-i spune Isus îndrăcitului din ținutul Gadarenilor, care vrea să stea cu Isus după ce a fost vindecat (Mc. 5,19)? „Mergi și vestește ceea ce Domnul a făcut pentru tine și cum s-a îndurat de tine”. Deci vestirea Evangheliei este mărturia experienței pe care tu personal ai avut-o: adică tu vestești, mărturisești, arăți experiența ta. Nu o demonstrezi, ci o arați. Că mai înainte erai așa, trăiai printre morminte, gol, te loveai, îți făceai rău ție și altora, dar acum ești liniștit, sănătos mintal, îți vrei binele ție și altora: acestea le arăți. Aceasta este mila pe care Domnul a avut-o față de mine: m-a vindecat tocmai întâlnirea cu El!

Dacă vrei… și tu-L poți întâlni. Aceasta este vestea pe care eu o pot da. Dar să mergem mai departe, căci am vorbit numai despre „a-i lămuri, a-i convinge pe oameni”. 

v. 10b

¹⁰ Dacă aş căuta să plac oamenilor, n-aş fi slujitorul lui Cristos.

Am uitat să spunem cum putem să-L convingem pe Dumnezeu. Noi vrem mult să-L lămurim pe Dumnezeu. Evanghelistul Matei ne spune să nu procedăm ca păgânii „care prin vorbe multe vor să-L înduplece pe Dumnezeu” (Mt. 6,7). În mod obișnuit rugăciunile noastre sunt un sistem pentru a-L convinge pe Dumnezeu – pentru a-L înșela – să facă voia noastră sfântă: noi vrem să ne dai ceea ce noi Îți cerem. Aceasta este directiva (norma) rugăciunilor noastre. Pentru noi Dumnezeu este egal cu voia noastră, adică cu fricile noastre și acestor frici vrem să-L subjugăm și pe Domnul. Aceasta se numește magie. De obicei, în chip instinctiv, religiozitatea, pioșenia noastră, este de acest fel, deoarece noi credem că Dumnezeu este rău și trebuie să-L îmbunăm, să-L ținem bun prin rugăciunile și faptele noastre bune… Aceasta e esența religiei – a pioșeniei naturale – care de fapt este opusul credinței, care înseamnă abandonarea în iubirea lui Dumnezeu pentru că tu te simți fiu. Interesant că acest fapt este lucrul cel mai dur pentru Dumnezeu. În Maleahi 3,13 Domnul spune: „voi mergeți spunând un lucru dur împotriva Mea”. „Ce spunem împotriva Ta?”. Domnul răspunde că „e dur” pentru că voi întrebați „ce avantaj avem să respectăm Legea Ta și cuvintele Tale?”. Ce înseamnă? Noi căutăm să avem avantaje de la Dumnezeu pentru noi: acesta este lucrul dur pentru Dumnezeu, pentru că noi nu-L căutăm pe El. Nu ne interesăm de El și nici nu ne pasă că ne iubește, dar de la El vrem numai avantaje prin rugăciunile și prin faptele noastre bune… În loc să-I cerem să fim uniți cu El, să răspundem iubirii Sale și să trăim ca fii. Acesta este lucrul „dur”.

În baza acestei religiozități naturale, Pavel a fost certat pentru că ar fi vrut să-L convingă pe Dumnezeu pentru că a spus: „Eu am această părere. Că trebuie să nu se practice tăierea împrejur și să nu se respecte legea”. Apoi ar mai fi spus: „Să fie anatemă”, apelând la Dumnezeu și căutând să-L atragă pe Domnul de partea sa”. Pavel se apără de aceste acuzații și zice: „Nu vreau să-L atrag pe Domnul de partea mea! Iar ceea ce v-am spus eu este tocmai esența Evangheliei”. Căci Pavel afirmă „Dacă eu aș încerca să fac pe placul oamenilor, nu aș fi sclavul lui Cristos”. În trecut, Pavel făcea pe placul oamenilor, dar acum, nu!

Profetul nu caută să mulțumească omul. Este prima regulă a discernământului spiritual: dușmanul îți dă o plăcere imediată, te momește pentru ca apoi să te ucidă. Dumnezeu însă – pentru că tu te afli în starea de rău – denunță răul tău, pentru ca tu să-l recunoști și să ieși din rău. Prin urmare, profetul este un om care nu spune vorbe pe placul urechilor omului, ci-i spune unde greșește. De ce? Pentru ca omul să se convertească.

Pavel este conștient de faptul că dorința sa de a înlătura legea – sau respectarea legii – din Evanghelie, nu este pentru a plăcea oamenilor „pentru că în acest fel oamenii s-ar adapta mai bine, căci am redus Evanghelia după puterile omului…”. Nu! Ci acest fapt este tocmai esența Evangheliei! Pentru că ceea ce Pavel face este să prezinte scandalul crucii: adică noi suntem mântuiți de iubirea gratuită a lui Dumnezeu pentru noi. Și a accepta această iubirea gratuită ca origine și cauză unică a propriei noastre vieți este ceva mult mai dificil decât să ne comportăm în mod brav. Pentru că această iubire gratuită contrazice instinctul nostru profund de autoafirmare înaintea lui Dumnezeu. Un instinct care are în spatele său ideea că Dumnezeu este rău iar noi trebuie să ne afirmăm, să ne apărăm de Dumnezeu, care este antagonistul nostru. Acesta este păcatul autoafirmării noastre: e faptul de a nu-L cunoaște pe Dumnezeu și iubirea Sa gratuită pentru noi, a nu cunoaște cine suntem noi, adică fiii Săi.

Pavel nu vrea să mulțumească oamenii prin faptul că înlătură legile iudaice. El dorește să ne conducă înaintea crucii, a acestui scandal radical al creștinismului, care este: ori ne mântuiește iubirea gratuită a lui Dumnezeu, ori suntem pierduți. Însă acest lucru nu înseamnă că noi putem încălca legea… (vom vedea).

Ce s-ar fi întâmplat dacă Pavel nu s-ar fi împotrivit acestor decizii? Atunci creștinismul ar fi rămas o mică sectă iudaică și poate că ar fi dispărut demult, la fel ca discipolii Botezătorului (care au supraviețuit și încă mai există câțiva). Prin urmare miza era mare, era vorba de mântuirea universală; era paternitatea lui Dumnezeu pentru toți oamenii.

Pavel spune „Dacă eu aș căuta să plac oamenilor, să-i mulțumesc, atunci nu aș fi sclavul lui Cristos”. Prin urmare, cine vrea să placă oamenilor, devine sclavul oamenilor. De obicei noi trăim așa: suntem sclavii părerii celor de lângă noi; aparținem altora pentru că ființa noastră este imaginea pe care ceilalți oameni o au despre noi… Noi trebuie să le prezentăm o imagine bună și potrivită: dacă aceștia sunt păgâni, le oferim o imagine; apoi când vom fi cu iudeii, le vom da o altă imagine… Pavel răspunde: nu! Eu nu sunt sclavul acestor lucruri. „Eu sunt sclavul lui Cristos”.

Cuvintele „sclavul lui Cristos”, exprimă în mod maxim ideea lui Pavel despre „libertate”. Sclavul este un om care aparține altuia. Dacă în cazul servitorului, munca sa este a altuia, în cazul sclavului, ființa sa, existența sa, persoana sa sunt ale altuia. Deci Pavel vrea să ne spună: „Ființa mea este să fiu al lui Cristos; îi aparțin Lui”. De ce? Pentru că „îmi aparține mie”. De ce? Pentru că „ființa Sa, viața Sa este să trăiască, să existe pentru mine”. Prin urmare, în sclavia pentru Cristos este exprimat răspunsul iubirii maxime a omului pentru Dumnezeu. Isus mai întâi s-a făcut sclav, îmi aparține mie, „Iubitul meu este pentru mine. Eu sunt al lui și El este al meu”, spune Cântarea Cântărilor.

Această apartenență reciprocă dintre mine și Cristos este centrul vieții lui Pavel și e centrul respectării întregii Legi și, este cea mai frumoasă definiție a creștinului. Cine e creștinul? Este un om care-i aparține lui Cristos, după cum Cristos îi aparține lui.

A fi „al Lui” este ceva important, căci exprimă relația. Cine este al nimănui, nu există. Fiecare vrea să fie al cuiva… Pavel este al lui Cristos. Și aceasta este libertatea sa. „A fi al Lui” în unele limbi desemnează relația care te generează. Tu exiști ca atare, numai pentru că ești al Său! Este misterul cel mai profund al vieții creștine, care-i tocmai iubirea pentru Domnul, care Cel dintâi ne-a iubit și s-a dat pe Sine pentru noi. Și întreaga noastră viață este un răspuns dat acestei iubiri, care apoi se traduce în iubirea față de aproapele.

În spatele cuvintelor „sclavul lui Cristos” să ne amintim scena din Io. 13 când Isus se face sclav, tocmai spălând picioarele discipolilor; într-un alt text evanghelic, Isus spune că nu a venit să fie slujit, ci să slujească și să-și dea viața pentru toți… Cu alte cuvinte, Isus este Domnul, tocmai pentru că s-a făcut serv și sclav, pentru că ne iubește și ni se dăruiește în totalitate. Deci scopul vieții noastre este să devenim ca și El, egali cu Dumnezeu.

Încă două referințe la Evanghelie…: A-i sluji pe mulți, în loc de a-L sluji pe Isus, a fi sclav – dar nu al lui Isus, ci al multora – este un fenomen explicat de Evanghelia după Marcu la cap. 5. Este vorba de omul stăpânit, sclavizat nu de un spirit (energie, dinamism), ci de o mulțime de spirite, de energii. Când Isus îl întreabă cum se numește, răspunde „legiune”. Sunt mulți care divid și împiedică acest om, fapt pentru care acest om este împărțit, rupt. O altă aluzie o aflăm în Evanghelia după Ioan: „A fi sclav al lui Isus, a-L sluji pe El înseamnă a sluji adevărul, iar adevărul vă va face liberi”. Trebuie să vedem acest fapt sub aspectul darului, dar și sub aspectul unei experiențe progresive, dinamice.

vv. 11-12

¹¹ Dar vă fac cunoscut, fraţilor, că evanghelia predicată de mine nu este după om: ¹² nici n-am primit-o, nici n-am învăţat-o de la vreun om, ci [am primit-o] prin revelaţia lui Isus Cristos.

Pavel le vorbește în mod solemn „vă mărturisesc”, vă proclam, vă aduc la cunoștință, numindu-i pe galateni „frați”… Galatenii Îl trădează pe Cristos, trădează Evanghelia, însă sunt frați. Renunță la Tatăl, riscă să renunțe la Tatăl, deci riscă să renunțe și la frați, dar pentru Pavel sunt și rămân frați. Este adevărat că această scrisoare este plină de diferite sentimente: supărare, uimire, oroare, neliniște, dar în acest loc avem duioșia lui Pavel care-i numește „frați”.

Scrisoarea este generată de această duioșie explozivă a lui Pavel care, ca o mamă, spune „sufăr din nou pentru voi durerile nașterii”: deja v-ați născut odată, dar acum muriți, însă eu vă regenerez (vă renasc). Pentru Pavel această scrisoare – această situație a fraților care mor – este o suferință asemănătoare cu durerile nașterii. Dar el îi va numi pseudo frați pe cei care-i înșală pe galateni: sunt frați falși. Poate că ei au intenții bune, dar voi, galatenilor, să știți că ei sunt falși, căci problema nu este la nivelul intențiilor bune sau rele: falsitatea este obiectivă – nu știu dacă este clar – și e just să fie denunțată, altfel toți ar cădea în rău.

Pavel notează: „Evanghelia vestită de mine”. De ce „vestită de mine?”. Pentru că Pavel vestește tocmai Evanghelia liberă de prescripțiile iudaice. Să reflectăm din nou ce înseamnă „Evanghelia liberă de prescripțiile iudaice”, căci în zilele noastre nu avem această problemă… Dar avem 2000 de ani de istorie și de tradiții, după cum și iudeii în acel timp aveau tradiția lor. Vreau să spun: dacă un om se face creștin, nu trebuie să devină catolic, de rit latin, apoi să aparțină unui grup bisericesc, să participe la oratoriu, căci numai așa este creștin. Nu! Ci fiecare să aparțină acolo unde vrea să aparțină… Faptul de a fi creștin este un lucru mult mai simplu și profund: înseamnă a-i aparține lui Cristos, care ne-a salvat, mântuit printr-un autentic har… Apoi celelalte apartenențe sunt importante atâta timp cât îmi folosesc pentru a aparține tuturor și pentru a fi fratele tuturor, în caz contrar le putem arunca. Toate celelalte aparțineri sunt în vederea și în slujirea acestei singure apartenențe și niciodată nu trebuie absolutizate.

Există multă lume care absolutizează „grupul său”, lucrurile sale, astfel încât dacă se termină acel grup, se termină și credința. Este adevărat că un grup este un mare sprijin pentru credință, căci nimeni nu poate trăi credința de unul singur, deci este clar că este nevoie de o fraternitate, căci dacă există Tatăl, ceilalți cu adevărat sunt frați. Și această fraternitate se exprimă real, în diferite situații și instituții, căci omul nu inventează totul de fiecare dată, deci este just să existe aceste grupuri, însă vai să le absolutizăm! Înseamnă că am construi ghetouri sau staule, pe care Isus nu le vrea… Știm că Isus se roagă „să fie un staul^[1] și un singur Păstor”, însă textul corect este „o singură turmă și un singur Păstor”. Staulul este diferit de turmă, căci staulul este locul în care turma este închisă, iar în staul oile sunt mulse și pot pieri de foame. Însă turma merge afară la păscut și se simte bine. Deci Isus nu vrea să alcătuiască un staul, ci vrea să ne scoată pe toți afară din diferitele „staule”, pentru a fi liberi să „paștem”, să primim viața (cf. Io. 10).

Dacă un creștin se închide față de un om – chiar dacă acela ar fi cel mai păcătos din lume – , se închide față de Isus care s-a făcut păcat; dacă-l exclude pe un om, îl exclude pe Tatăl care-i iubește pe toți, iar Tatăl îl iubește pe cel mai păcătos dintre toți și mai mult, căci are mai multă nevoie. Faptul că Dumnezeu este Tată și noi suntem fii, această deschidere arată esența creștinismului… Apoi apartenența la unele grupuri este justă, mă refer la toate acele aspecte care te pot ajuta… căci nimeni nu poate trăi singur. Dacă, spre exemplu, un om nu are o familie?… Este clar că se trăiește iubirea frățească într-o familie: fie cea naturală, fie cea a grupului. Dar este importantă această extindere: ceea ce trăiești cu ai tăi este ceea ce te ajută să ai același sentiment de iubire și libertate față de toți; iar dacă-l excluzi pe unul, îl elimini pe Cristos.

Aceasta este Evanghelia vestită de Pavel care, de fapt, este adevărata Evanghelie: faptul că Dumnezeu este Tatăl și noi suntem fiii! Și este Evanghelia harului, a pătimirii lui Dumnezeu pentru om, a lui Dumnezeu care moare pe cruce, pentru noi. Și această Evanghelie nu este inventată de oameni, căci niciun om nu a inventat vreodată un astfel de Dumnezeu. Ci toți am inventat un Dumnezeu diferit și mereu ne străduim să-L facem să fie diferit, să-L închidem în „staulele” noastre, să-l colorăm după ideile și gusturile noastre, spunând altora că acesta e Dumnezeu… Dar Dumnezeu este mai mare decât toate ideile și gusturile noastre!

Pavel vorbește de această „Evanghelie a sa”, adică vestită de el și este Evanghelia libertății fiilor, adică a iubirii Tatălui, care nu este inventată de oameni… Toate celelalte evanghelii sunt inventate de oameni pentru ei, însă Evanghelia vestită de Pavel ne uimește (ne pune în criză), rupând toate barierele, toate supozițiile, fie ale credincioșilor, fie ale ateilor și mereu ne ține deschiși față de toți frații, căutându-L în toți pe Domnul, iar Domnul este al tuturor.

Toți am primit Evanghelia, deci și Pavel. Nimeni nu inventează Evanghelia: aceasta este un dar pe care-l primim! Cine inventează Evanghelia înseamnă că și-a făcut propriul idol, și există mulți… Diferența este că noi primim Evanghelia de la oameni, adică oamenii, Biserica, tradiția, ceilalți apostoli ne-au transmis-o. Cu alte cuvinte, cei dintâi care L-au văzut ni L-au mărturisit și noi prin mărturia lor credem, dar nu credem doar pentru că ei ne-au spus… Faptul că ne-au mărturisit Evanghelia este motivul datorită căruia noi mergem la Cristos… însă credința noastră este faptul că noi comunicăm cu Cristos. Prin urmare, credința noastră întotdeauna este „mijlocită” de apostoli, de Biserică, de tradiție, dar întotdeauna este și „nemijlocită, directă”, adică este comuniune directă cu Cristos. Cu alte cuvinte, noi primim Evanghelia în mod indirect, dar avem experiența directă despre tot ceea ce Evanghelia spune, adică experiența lui Cristos.

Iar Cuvântul ne folosește căci astfel cunoaștem cine este Domnul, Cuvântul ni-L prezintă și putem crede acestui Cuvânt și să intrăm în această viață nouă. Pavel însă n-a primit Evanghelia de la oameni, după cum nici primii apostoli nu au primit-o de la alți oameni, ci direct de la Cristos: acest adevăr vrea să-l sublinieze Pavel. Dar cum poate spune el aceste lucruri dacă nu L-a văzut și nu L-a cunoscut pe Isus? Pavel răspunde: eu în viziunea de pe drumul Damascului L-am cunoscut pe Cristos și am primit misiunea, însărcinarea oficială de a vesti fraților Evanghelia, la fel precum cei 12 apostoli. Mai mult, în mod direct am fost trimis păgânilor și de aceea eu vestesc această Evanghelie (și această temă o va explica în textul următor).

Pavel își atribuie același rol apostolic avut de cei care L-au văzut direct pe Domnul Isus, deci și el poate vesti altora. El nu vestește Evanghelia în mod generic, ci spune: „am fost instruit”. Căci dincolo de vestirea Evangheliei – care este ceva scurt, probabil se spune kerigma, adică vestirea lui Isus – mort și înviat – precum și vestirea iubirii Sale, a acestui Dumnezeu răstignit care ne mântuiește – există, după aceea, și o instruire: este cea care ne este atestată de textele Evangheliei, care sunt o învățătură despre viața lui Isus care devine calea și viața noastră. Deci Pavel subliniază că a primit cunoașterea vieții lui Isus și instruirea direct de la Cristos.

Dar mulți spun acest lucru… Care este diferența? Diferența stă în roade! Dar mai există ceva: Evanghelia lui Pavel este egală cu aceea a celorlalți apostoli. Adică El n-a învățat Evanghelia de la alții și spune aceleași lucruri în afară de unul, pe care și ceilalți îl aprobă… Și este un lucru prin care-l va corecta pe Petru și Iacob, care au greșit… Deci Pavel continuă: „Nu numai că nu am primit Evanghelia de la oameni, ci i-am certat și pe cei care sunt însărcinați s-o transmită altora, căci cu privire la un lucru au greșit… au căzut în păcatul ipocriziei, știind că greșesc”. Iată curajul lui Pavel! Deci „Evanghelia mea e dreaptă, pentru că și ei o aprobă: ei înșiși au greșit din lipsă de curaj, iar eu i-am certat public”, va spune Pavel mai apoi. Proba că Evanghelia lui Pavel e adevărată constă în faptul că este conformă cu Evangheliile celorlalți.

În versetele următoare Pavel va explica ce înseamnă revelația de pe drumul Damascului…

Este posibil ca un om, într-o singură revelație, să primească atât de multe ilustrări și iluminări? Da! E posibil! La sfârșitul vieții pământești, Ignațiu povestește istoria vieții sale de dinainte de a deveni cunoscută (faimoasă)… El relatează o viziune pe care a avut-o și subliniază că toate cunoștințele pe care și le-a însușit în întreaga viață sunt nimic față de cele însușite și înțelese în acea singură viziune. El ajunge să spună: „dacă ar dispărea Biblia, aș crede toate lucrurile de credință pe care Biblia le conține”. E interesant: adevărul revelației rămâne Biblia… dar un om poate primi, prin darul lui Dumnezeu, într-un mod particular, o cunoaștere profundă, care-i schimbă radical viața.

Mă gândesc și la un alt lucru: există și altă lume care spune că are revelații și astfel întemeiază secte sau pretinde că ar fi „cineva” în Biserică. E posibil, căci există revelații private. Dar atunci, să rămână private! Sf. Ignațiu și-a ținut revelația sa ascunsă, până spre sfârșitul vieții, iar apoi nici nu-l interesa prea mult, iar această revelație i-a folosit lui. E clar? Revelația care folosește tuturor, Dumnezeu deja a dat-o, a spus-o și a împlinit-o. Sf. Ioan al Crucii, referindu-se la cei care caută alte revelații, spune: „cei care astăzi ar dori să-L interogheze pe Domnul și să-I ceară vreo vedenie sau revelație, nu doar că ar face o prostie, ci L-ar jigni pe Dumnezeu prin faptul că nu și-ar fixa ochii în totalitate asupra lui Isus, ci ar căuta vreun alt lucru sau noutate. Iar Domnul i-ar putea răspunde astfel: dacă Eu ți-am spus tot adevărul în Cuvântul Meu, adică în Fiul Meu și nu am nimic altceva să-ți arăt, cum aș putea să-ți răspund sau să-ți revelez vreun alt lucru? Fixează-ți ochii pe El și, la fel ca pe Tabor, îți spun: acesta este Fiul Meu, ascultă-L pe El!”. Revelația totală a lui Dumnezeu este Isus! O luăm în serios, sau căutăm multe alte lucruri? Domnul ne poate da revelații private, dar le dăruiește! Nu se pot cere! Dar ele trebuie să se compare cu Evanghelia! Apoi au doar acea valoare privată și folosesc strict celor care primesc aceste revelații.

Pavel a avut Evanghelia printr-o revelație directă de la Isus. Evanghelia este mereu – și pentru noi – o revelație directă a lui Isus, adică Isus Cristos care ni se descoperă nouă. Cu alte cuvinte, cine ne vestește Evanghelia, ne transmite Cuvântul, dar este Isus, care în acel Cuvânt este prezent și ne deschide inima pentru a-L primi. Dacă nu, atunci cum pot ajunge să cred? Căci nu sunt prost… Un om vine să-mi spună că un alt om în urmă cu 2000 de ani a murit pe cruce pentru mine și apoi a înviat… Cum pot să cred? Eu cred doar pentru că Domnul îmi deschide inima spre credință. Domnul îmi spune: „E adevărat și te ajut să experimentezi că Eu te iubesc și că viața ta e nouă și este înviată cu a Mea. Asta-i tot!”. Deci și pentru noi Evanghelia este o experiență, este o revelație directă a lui Isus în inima noastră. E util – după ce am citit Evangheliile – să reflectăm ce este Evanghelia, pentru a înțelege experiența pe care am făcut-o și o facem și care este rădăcina credinței noastre.

Sintetizând: Evanghelia nu este o propagandă în care unii expun cine este Dumnezeu, cine este Isus, ci este o experiență directă cu El. Evanghelia nu este un plagiat (o imitare), ci este puterea Spiritului; nu este o magie prin care se caută să-L atragem pe Dumnezeu de partea noastră, ci este supunerea noastră față de El; și nici nu este un mod de a face pe placul oamenilor, ci este un mod de a fi serv al lui Cristos, un sclav al lui Cristos. Tocmai a experimenta această aparținere la El te face liber!!!

Evanghelia pe care Pavel o vestește – a iubirii absolute a lui Dumnezeu care a murit pe cruce pentru noi, care ne dă mântuirea – nu este o Evanghelie inventată de om, căci niciun om nu ar inventa o asemenea Evanghelie, ci este tocmai o revelație directă a lui Isus și este revelația pe care o primește fiecare credincios. Pavel a primit-o în mod fulgerător, pe drumul Damascului și în acea vedenie a cunoscut întreaga Evanghelie și întreaga învățătură utilă în vederea misiunii sale, pe care a primit-o de la Isus.

Vă amintesc că Evanghelia nu este o propagandă, ci este o experiență directă cu Domnul (Io. 4,29.39-42): este vorba de locuitorii care merg și experimentează, cunosc cine este Domnul. Apoi Evanghelia nu este o lămurire, convingere sau un plagiat (1Cor. 1,17ș.u.; 1 Cor. 2,3). Evanghelia nu înseamnă a face pe plac oamenilor pentru a-i stăpâni și nici a fi farisei perfecți, pentru a se arăta bravi, căci așa toți ar vrea să fie ca noi, iar noi ne simțim puțin și mai bravi (Mc. 12,38). Ce înseamnă „să fim sclavii lui Cristos”? (Io. 13,1-17- Textul povestește cum Cristos este sclavul nostru). Faptul că Evanghelia este revelație directă a lui Isus Cristos îl putem vedea din F.Ap. 16,14: „Domnul i-a deschis inima Lidiei să adere la cuvintele lui Pavel”. Cu alte cuvinte, tocmai Domnul ne deschide inima ca să aderăm la acest Cuvânt care este El, adică El însuși ni se comunică… În final, fiecare să ne gândim care este experiența noastră directă cu Domnul. Ce înseamnă Domnul (ce sens are) în viața mea reală, ce schimbare aduce? Nu mă refer strict la demonstrații sau raționamente!

În ce privește schimbările pe care Domnul le aduce, vă redau o istorisire a lui De Mello care relatează despre un om care după ce s-a convertit a fost întrebat de un prieten: „te-ai convertit la creștinism… dar știi ceva despre Isus? Câți ani a trăit și câte minuni a făcut?…” „Eu știu că a trăit în Palestina dar nu știu câte minuni a făcut… nu știu prea multe”… „Deci chiar nu știi nimic!”, i-a replicat prietenul… Celălalt a răspuns: „Cu precizie nu știu multe, dar știu un lucru… că înainte eu eram un om care-mi cheltuiam întregul salariu pe băutură și jocuri de noroc și eram temut de întreaga mea familie… Dar la un moment dat, L-am întâlnit pe Isus și atunci viața mea s-a schimbat. Acum mă întorc acasă, unde ai mei mă primesc cu bucurie, așteptându-mă. Mă simt bine cu ei dar și cu toți oamenii. Iată: aceasta este cunoașterea mea despre Isus Cristos”. Este un răspuns simplu, dar care arată cunoașterea și experimentarea lui Isus în viața de toate zilele, în raportul cu alții. Atunci când noi stabilim un raport cu Isus, și relațiile cu alții se reînnoiesc.

Acest lucru vrea să-l sublinieze Pavel când spune: „mesajul meu nu se bazează pe discursuri lămuritoare după înțelepciunea umană și nici pe demonstrații, ci pe arătarea Spiritului și a puterii Sale” (1Cor. 2,4), Spirit care se arată prin faptul că-ți schimbă viața. Spiritul este ca vântul: îl vezi din roade, din modul în care te mișcă. Iar Pavel continuă: „eu am venit la voi cu slăbiciune și frică”, deoarece, acceptarea Evangheliei de către voi nu depinde de mine…

Notă:

[1] Este traducerea greşită a Vulgatei – făcută de Ieronim – care ulterior a fost corectată.