Ca introducere se poate citi Fil. 3, 1-21

Fragmentul citit ne prezintă într-un alt mod textul pe care-l vom interpreta în această cateheză. Este experiența convertirii lui Pavel, dar și experiența fundamentală a oricărui creștin. Pavel nu s-a convertit de la păcat sau de la ateism la religie: această convertire este foarte ușoară. Pavel s-a convertit de la religie – căci era brav, vrednic – la credința în Isus Cristos, iar acest lucru este foarte dificil. Iar trecerea pe care o face Pavel în acest loc este acea trecere care deosebește creștinismul de oricare altă religie și de oricare ateism. El trece la cunoașterea lui Isus Cristos ca fiind noul chip diferit al lui Dumnezeu, ba mai mult, chiar opus față de chipul pe care fiecare religie-l vestește și pe care fiecare ateism îl neagă. Și acest nou chip este rădăcina Evangheliei, adică vestea bună a unui Dumnezeu care ne iubește și ne mântuiește, o veste pe care Pavel a experimentat-o direct pe drumul Damascului, când a împlinit cel mai mare discernământ din viața sa: schimbarea radicală.

Discernământul privește tot ce trebuie făcut din punct de vedere personal, colectiv (de grup) sau eclezial. Discernământul este ceva ce ne folosește să înțelegem sentimentele care se mișcă în noi. Pavel, în Scrisoarea către Filipeni, la cap. 3, subliniază ceea ce a mișcat existența sa, ceea ce a inversat sensul și însemnătatea existenței sale. Mai înainte Pavel se „învârtea” în jurul său, căuta dreptatea sa, care deriva din împlinirea perfectă a legii. Apoi îl află pe Isus. Mai mult, Isus îl află pe el. Din acest moment existența lui Pavel se va învârti în jurul lui Isus Cristos… și-și va pierde importanța tot ceea ce mai înainte însemna pentru Pavel sensul maxim. Discernământul pe care-l face Pavel este acela de a înțelege ce s-a întâmplat în el și cine este autorul acestei schimbări. 

Se citește Gal. 1, 13-24

¹³ Aţi auzit, desigur, de purtarea mea când eram în iudaism; cum persecutam peste măsură Biserica lui Dumnezeu şi încercam s-o distrug. ¹⁴ Şi pentru că eram plin de zel pentru tradiţia [primită] de la strămoşi, îi întreceam în iudaism pe mulţi de o vârstă cu mine din neamul meu. ¹⁵ Dar când i-a plăcut lui Dumnezeu, cel care m-a ales încă din sânul mamei mele şi m-a chemat prin harul său, ¹⁶ mi l-a descoperit pe Fiul său în mine ca să-l vestesc păgânilor, imediat, fără să mă sfătuiesc cu cineva. ¹⁷ Şi fără să urc la Ierusalim, la cei care erau apostoli înaintea mea, am mers în Arabia, apoi m-am întors din nou la Damasc. ¹⁸ Trei ani după aceea, am urcat la Ierusalim să fac cunoştinţă cu Chefa şi am rămas la el timp de cincisprezece zile. ¹⁹ Dar nu am văzut pe nimeni altul dintre apostoli, în afară de Iacob, fratele Domnului. ²⁰ Ceea ce vă scriu, iată, [mărturisesc] înaintea lui Dumnezeu, că este adevărat. ²¹ După aceea am mers în ţinuturile Siriei şi ale Ciliciei, ²² dar nu eram cunoscut la faţă Bisericilor din Iudeea care sunt în Cristos. ²³Acestea auziseră numai: „Cel care ne persecuta odinioară acum vesteşte credinţa pe care căuta atunci să o distrugă”. ²⁴ Şi îl preamăreau pe Dumnezeu pentru mine.

Mai înainte de a explica textul biblic, subliniem motivele acestei scrisori… În bisericile din Galația s-au infiltrat câțiva creștini proveniți din rândul iudeilor, persoane brave și devotate, perfecționiști care spuneau: „E bine, voi sunteți creștini. Credeți în Isus-Mântuitorul, dar noi vrem să vă învățăm cum trebuie să fiți mai perfecți decât alții, respectând unele legi în plus, căci așa veți fi mai bravi”. Ar fi ca și cum ar spune: doi plus doi nu fac patru, ci ești mult mai brav dacă spui că-i egal cu șase. Se poate greși din defect (lipsă) sau din exces. Ei vor „mai mult”, dar Pavel răspunde imediat: dacă voi faceți așa, distrugeți Evanghelia, pentru că mântuirea este numai iubirea lui Cristos care a murit pe cruce pentru voi; mântuirea este credința care primește acest adevăr! Iar mântuirea nu stă în efortul vostru de a face mai mult sau mai puțin… ci în a spune „da” pentru tot ceea ce Dumnezeu a făcut: aceasta este rădăcina mântuirii.

Pavel vedea că esența creștinismului este amenințată cu distrugerea de aceste „îmbunătățiri”. În sfera religioasă trebuie să fim foarte atenți la îmbunătățiri, perfecționări… Cine reușește să facă o lume mai bună (mai perfectă) decât aceea pe care Dumnezeu a creat-o, mereu îmi trezește o suspiciune. Cine pretinde că reușește să fie mai perfect decât Isus, îl felicit… Cu siguranță, urmează o altă cale decât aceea urmată de Isus.

Pavel răspunzând, întărește că Evanghelia este una singură. Evanghelia înseamnă „vestea bună”, deci celelalte sunt „vești rele”. Aceasta este Evanghelia harului, a iubirii și a mântuirii; celelalte sunt vești rele, de dizgrație, de pierzanie, deși pretind perfecționarea Evangheliei.

Ei l-au întrebat pe Pavel: „cum poți garanta că Evanghelia predicată de tine este unică? Tu nu L-ai văzut pe Domnul, probabil te-ai dus la Ierusalim să te informezi de la alții cine este Isus, apoi ei te-au chemat la Ierusalim pentru că tu nu predicai corect. Deci noi nu ne încredem în Evanghelia ta, ci în aceea a altora”.

Atunci Pavel răspunde acuzelor – în versetele citite – arătând că el nu a învățat Evanghelia de la nimeni, nu s-a dus la Ierusalim să o învețe – căci la Ierusalim s-a urcat numai după trei ani, pentru o vizită de curtoazie făcută lui Petru, iar apoi, s-a mai dus odată la Ierusalim, după paisprezece ani, pentru a critica pe unii și pentru a apăra Evanghelia. Vom vedea că el îl va critica pe Petru cu privire la Evanghelie. Prin urmare, nu doar că nu a învățat Evanghelia de la oameni, ci a și apărat-o la Ierusalim și toți i-au dat dreptate. La Antiohia îl va certa pe Petru pentru că nu se comportă după Evanghelie. Deci Pavel spune: „Este clar că această Evanghelie nu am primit-o de la alții, ci – vom arată în textul citit – am primit-o direct de la Tatăl”.

Textul biblic se împarte în două părți: vv. 13-17 Pavel ne spune că el – mai înainte de experiența Damascului – n-a putut să cunoască Evanghelia, căci îndeletnicirea sa principală era aceea de a-i prigoni pe creștini. Era un iudeu zelos, deci cu siguranța nu a cunoscut Evanghelia mai înainte. Apoi imediat s-a dus să vestească Evanghelia fără a merge să o învețe de la vreun om. Numai după trei ani s-a suit la Ierusalim, dar pentru o vizită de curtoazie – și aceasta este partea a doua – și apoi s-a dus să facă prima mare călătorie apostolică timp de 14 ani.

Numai în trecere este amintit centrul textului, adică experiența lui Pavel pe drumul Damascului și cum L-a întâlnit în mod direct pe Domnul, căci deja era cunoscută de întreaga Biserică. Vom încerca și noi să înțelegem această experiență…

Tocmai în această experiență pe drumul Damascului, Pavel a înțeles cine este Domnul. Și apoi tocmai această experiență a vestit-o. Căci Pavel spune indirect – fără să nareze această experiență în mod direct – că Domnul i-a descoperit „când i-a plăcut să-i reveleze” și apoi Pavel nu a consultat pe nimeni. Este interesant că în scrisori lucrurile principale niciodată nu sunt spuse în mod direct: căci sunt acele lucruri pacifice, cu care toți sunt de acord. Dacă noi uităm aceste lucruri – care reprezintă adevărul comun – riscăm să uităm despre ce vorbim.

Vom explica acest text, punând în centru schimbarea lui Pavel.

vv. 13-14

¹³ Aţi auzit, desigur, de purtarea mea când eram în iudaism; cum persecutam peste măsură Biserica lui Dumnezeu şi încercam s-o distrug. ¹⁴ Şi pentru că eram plin de zel pentru tradiţia [primită] de la strămoşi, îi întreceam în iudaism pe mulţi de o vârstă cu mine din neamul meu.

În aceste două versete Pavel se descrie ca fiind o persoană foarte religioasă, foarte zeloasă în religia iudaică, chiar în mod exagerat. Religia iudeilor consta în respectarea Legii și a tuturor prescrierilor care ușurau respectarea legii, deci el era un om perfect. El însuși ne informează că făcea parte din secta fariseilor, cea mai rigidă, fiind ucenic al lui Gamaliel, mândrindu-se că era fariseu și zelos.

„Fariseu după lege, după zel, prigonitor”, iar apoi adaugă în Fil. „perfect cu privire la dreptatea care vine din Lege”. Cu alte cuvinte, nimeni nu-i putea reproșa că ar fi greșit ceva sau că nu ar fi zelos…

Pentru ca să înțelegem despre ce vorbește Pavel, să ne amintim că el spune: „sunt perfect în respectarea Legii”. Legea este și conține voia Domnului, iar Pavel se crede perfect în respectarea ei. Deci el era împlinirea maximă a persoanei religioase care putea exista pe pământ. Pentru a fi perfect, și-a dedicat întreaga viață și a reușit. Ceea ce alții căutau să facă, fără să reușească, el ne spune că a reușit.

Apoi afirmă că „prigonea peste măsură”. Spune acest fapt cu mult umor: perfecțiunea mea m-a condus să-i prigonesc pe creștini. Zelul său a devenit fanatism, la fel ca în cazul persoanelor pioase, căci ele țintesc la perfecțiunea lor dar neglijează lucrurile fundamentale, adică iubirea lui Dumnezeu și a aproapelui. Dar iubirea lui Dumnezeu și a aproapelui nu reprezintă perfecțiunea mea: sunt un fel de „deranj”, un lucru care mereu complică, deranjează perfecțiunea mea, căci îmi lipsește această dublă iubire… De fapt Pavel notează „prigoneam peste măsură”, după ce a cerut scrisori „pentru sinagogile din Damasc ca, dacă va afla acolo pe vreunii – atât bărbați, cât și femei – că merg pe calea aceasta, să-i aducă legați la Ierusalim” (F.Ap. 9,2).

Intenția sa principală era să caute să distrugă Biserica lui Dumnezeu și în același timp progresa în iudaism mai mult decât confrații săi. Nu doar că apăra curățenia iudaismului – combătându-i pe cei care o amenințau, până la a-i distruge – ci el însuși respecta toate legile.

Pavel s-a implicat și-n exterior tocmai pentru a păstra puritatea religiei, dar nu a neglijat interiorul, adică progresul persoanei sale, respectând toate cele 613 porunci. Prin urmare, Pavel se descrie ca fiind persoana religioasă – pioasă – perfectă. După unii, dacă un creștin ar reuși să fie ca Pavel, ar atinge culmea perfecțiunii: ar face totul bine și ar combate pe oricine face răul. Ce am vrea mai mult? Este vorba de ceea ce un om ar vrea în mod normal să facă.

Când Pavel se descrie, în mod intenționat spune: „prigoneam peste măsură, doream să distrug, exageram în zel”, dar această exagerare (peste măsură) este calitatea sa principală… Faptul de a exagera este și calitatea principală a fiecărui om: omul este prea mare pentru ca să-și fie suficient sieși.

Păcatul omului stă în faptul că nu este excesiv, că se închide în josnicia celor două-trei lucruri pe care reușește să le facă, fără să-și dea seama că are o dimensiune care mereu este excesivă, adică deschiderea sa către Dumnezeu. Va putea fi greșit modul de a o folosi, dar dacă-i elimini omului acest „excesiv” pe care-l are, este ca și cum ai tăia aripile unui porumbel, care-n consecință nu va mai zbura. Dacă nu mai zboară, își schimbă specia. La fel și omul, fără acest exces (mai mult) – care-l deschide, dar care este supus tuturor greșelilor pe care Pavel le înșiră (aici intervine discernământul) – omul nu poate exista ca om, adică se închide față de dimensiunea sa specifică de împlinire transcendentală; și nici măcar nu devine om, pentru că numai această dimensiune îi permite atingerea libertății și călătoria înspre Domnul.

Prin urmare, aceste defecte mari ale lui Pavel vor deveni marile sale virtuți, căci vor căpăta un sens pozitiv. Problema lui Pavel este a discernământului: cine este Dumnezeu? Care este gloria Lui? Întrebarea „Cine e Dumnezeu?” este problema fundamentală a credinței noastre. De ce-i prigonește Pavel pe creștini în numele lui Dumnezeu? Căci după el, Dumnezeu era altul și nu era acel Isus răstignit. Pavel se împotrivea creștinilor pentru că ei prezentau un Mesia răstignit: nu există așa ceva, nu se poate ca Dumnezeu să dea faliment, să piardă, să sfârșească pe cruce.

Pavel luptă împotriva acestor lucruri, dar aceasta este Evanghelia pe care apoi o va vesti. Toate acestea sunt incluse în episodul de pe drumul Damascului, care înseamnă, marchează „un mai înainte” și „un mai pe urmă” în viața sa. Ca și cum am spune că credință noastră este punctul decisiv, este întâlnirea cu Domnul care înseamnă „un mai înainte” – care înaintează pe o cale a morții, chiar și-n numele religiei – și „un după” diferit, care este „viața nouă în Cristos” pe care Pavel o experimentează.

De fapt vv. 13-14 descriu efortul omului care prin natura sa este religios și care-și angajează toate capacitățile sale (mintea și inima), dar este o strădanie care se bazează doar pe capacitățile efortului său uman. Dar începând cu v. 15 se va vorbi despre experiența de credință, de darul credinței, indus de Dumnezeu.

„Prigoneam Biserica lui Dumnezeu”. Pentru Pavel – la fel ca și pentru evrei – Biserica lui Dumnezeu este totalitatea poporului lui Dumnezeu (Deut. 23,2) este unica Biserică alcătuită din multe biserici.

vv. 15-16a

¹⁵ Dar când i-a plăcut lui Dumnezeu, cel care m-a ales încă din sânul mamei mele şi m-a chemat prin harul său, ¹⁶ mi l-a descoperit pe Fiul său în mine ca să-l vestesc păgânilor,

Ceea ce i s-a întâmplat lui Pavel în mod fulgerător pe drumul Damascului desemnează și experiența botezului nostru. Fără această experiență noi nu suntem nici credincioși, nici creștini. Această experiență are ca autor pe Dumnezeu, ne vine de la faptul că El ne-a ales „când i-a plăcut lui Dumnezeu”. Cu alte cuvinte, rădăcina convertirii noastre întotdeauna este în Dumnezeu și nu în noi, este în acțiunea Sa și nu într-a noastră: este bunăvoința Sa. Și când binevoiește Domnul? Încă din sânul matern. Cu alte cuvinte, Dumnezeu ne-a ales încă din sânul matern – după cum l-a ales pe Pavel, la fel ne-a ales și pe fiecare dintre noi – căci toți suntem fiii Săi, toți suntem aleși și iubiți încă „de la început”.

„De la început” înseamnă că în mod radical inițiativa este a Domnului. Ca exemplu, avem Ps. 138 (139) care începe „Nu sunt ascunse de Tine oasele mele, pe care le-ai făcut întru ascuns, nici ființa mea pe care ai urzit-o ca în cele mai de jos ale pământului… Doamne, cercetatu-m-ai și m-ai cunoscut”, și continuă „Că Tu ai zidit rărunchii mei, Doamne, Tu m-ai alcătuit în pântecele maicii mele”. Există și profeți care se simt chemați din sânul mamei lor.

Dumnezeu care ne alege din veac, ne cheamă în timpul istoriei: „m-a chemat prin harul Său”, deci harul Său care există din veac, află momentul just pentru a interveni în viața noastră, iar numai Domnul știe care este timpul.

Pentru Pavel era timpul cel mai nepotrivit „în timp ce mergea să-i prigonească pe creștini”: nu înseamnă că timpul va fi cel pe care noi îl considerăm mai oportun, căci totul stă în mâinile lui Dumnezeu. Iar chemarea lui Pavel întotdeauna este icoana chemării la credință a Bisericii.

Prin urmare nu doar un om este chemat la credința în Isus Cristos și gata! Și pentru că credința în Isus este credința în Fiul lui Dumnezeu care ne face frați, orice chemare la credință în Cristos Fiul este o chemare la fraternitate. Fără aceasta nu există credință în Isus Cristos, cel puțin în mod eficient, iar Pavel o vede mereu ca pe o chemare la credință în Cristos, în Biserică, adică în comunitatea fraților, unde se trăiește filiațiunea.

Ce conține această chemare, care îi este dată prin harul Domnului? Revelația! Prin urmare, credința este un act de revelație, este Dumnezeu care-și îndepărtează voalul înaintea ta, iar tu-L cunoști: aceasta este credința! Credința nu este o idee, nici o iluminare ciudată, ci are drept conținut pe Fiul lui Dumnezeu. Credința este revelația lui Isus ca Fiu al lui Dumnezeu.

Acest fapt înseamnă un lucru simplu: că, în sfârșit, eu înțeleg prin Isus cine este Dumnezeu. Acel Dumnezeu pe care nimeni nu L-a mai văzut, și pe care toți ni-L închipuiam în mod greșit – începând cu Adam – ca judecător teribil care ne pedepsește, care face legea, care impune interziceri și apoi te pedepsește pe vecie… Acest Dumnezeu pe care toți îl vedem așa – mai mult sau mai puțin – și pe care, în consecință, ori îl adorăm ca să-L ținem binevoitor, ori Îl refuzăm pentru că ne ia libertatea… Acest Dumnezeu este cineva care moare pe cruce pentru mine, păcătosul, și așa mă mântuiește, fără nici un merit de al meu. Căci El nu poate să nu mă iubească, pentru că El îmi este Tată, chiar dacă eu refuz să-I fiu un fiu: acesta este centrul Evangheliei.

Iar Pavel a înțeles acest adevăr: a înțeles cine este Dumnezeu și cine este Fiul lui Dumnezeu… Prin Fiul a înțeles cine este Dumnezeu și astfel a priceput cine este el însuși: este fiu. Deci Pavel a înțeles care este identitatea sa, care nu constă în efortul său religios, după cum credea mai înainte… Identitatea sa este de a fi fiu iubit al lui Dumnezeu, trăind libertatea fiilor prin iubirea frățească.

Aceasta este noutatea percepută de Pavel, iar în spatele ei se află o alta: dacă Dumnezeu este Tată și eu sunt fiu, atunci ceilalți sunt frați, iar eu trăiesc paternitatea în fraternitate. Pavel imediat se simte mânat să vestească Evanghelia – adică vestea bună că Dumnezeu este Tată, precum și vestea bună a darului Fiului – tuturor fraților, începând de la cei îndepărtați, adică de la păgâni. E interesant că revelația lui Cristos, adică venirea la credință – care înseamnă cunoașterea Tatălui – în mod necesar te face să-i iubești pe toți frații și devine misiune către frați. Dacă nu, înseamnă că tu nu ai înțeles iubirea Tatălui pentru tine, care este o iubire egală cu cea pe care El o are pentru cel de lângă tine, începând cu cei mai îndepărtați, pentru că aceia au mai mare nevoie.

În Pavel, revelația credinței și vocația la misiune sunt același lucru, după cum sunt în fiecare credincios. Descoperirea că suntem fii înseamnă în același timp descoperirea fraternității, a vestirii paternității și a propovăduirii: dacă nu, tu nu ai înțeles că ești fiu. Prin urmare dimensiunea apostolică (misionară) este o latură a vieții creștine și a Bisericii. Apostolic înseamnă a fi trimis, adică iubirea Tatălui te trimite în mod necesar către frați.

Iar Pavel a avut într-o clipă această mare experiență. În ce a constat? Pavel o descrie în mod diferit. În prima descriere – făcută de Luca și nu de Pavel – în F.Ap. vocea de sus îl întreabă : „Saule, Saule de ce mă prigonești?”. Ce înseamnă? Că Pavel a priceput două lucruri, dincolo de numele său: că acea voce – care cu siguranță este Domnul – se identifică cu creștinii prigoniți. El înțelege că Domnul, Cristos Cel viu, este și astăzi viu în Biserică (în comunitate) ca Domn și că încă duce crucea pătimirii în lume.

Iar în Scrisoarea către corinteni afirmă că el „L-a văzut pe Domnul”: L-a văzut la fel ca apostolii. Prin urmare, ceea ce apostolii au văzut timp de mai mulți ani, Pavel a văzut în acel moment: i s-au deschis ochii. În Scrisoarea către filipeni această experiență este descrisă, accentuându-se efectele ei. El ne spune că „tot ceea ce mai înainte considera un câștig, acum îl consideră un gunoi”. Ce a descoperit pentru ca să considere un gunoi întreaga sa religiozitate, atât de profundă și de bogată? El ne spune: „Am fost cucerit de Isus Cristos”. A fost cucerit pentru că a primit măreția cunoașterii lui „Isus Cristos, Domnul meu”. El L-a descoperit pe Isus ca Domnul său. Domnul, Adonai, înseamnă Dumnezeu. Pavel descoperă că-I aparține Lui și că acesta este raportul său fundamental.

Toate aceste lucruri le-a descoperit Pavel iar în textul nostru le spune doar în treacăt, dar acestea au fost centrul întregii sale vieți. Și este centrul experienței botezului nostru și e centrul întregii Biblii. Și întreaga noastră viață nu este nimic altceva decât a împlini acest centru, adică o înțelegere tot mai profundă despre Tatăl și o viață care tot mai mult vestește această iubire a Tatălui, în iubirea către frați.

Această descoperire, iluminare avută de Pavel are unele diferențe față de alte iluminări pe care le-au avut alte persoane, până în zilele noastre. Nu este o iluminare prin care Pavel vede lucrurile, situațiile, persoanele, adică lumea, istoria cu ochi noi, ci această iluminare este un raport personal cu Cineva, adică e descoperirea Fiului lui Dumnezeu, este o comunicare. Nu este ceva care-ți dă ochi noi, ci îți dă o ființă nouă. Întăresc aceste spuse prin cuvintele „revelându-L pe Fiul Său”, nu mie, ci în mine.

Această iluminare, comprehensiune, în care Pavel se simte „luat”, nu este un rod al efortului uman – nu este vorba de faptul că depune puțin efort și reușește – ci este rod al harului. Acest fapt este importat: este un dar. Pavel vrea să sublinieze sensul gratuității, dincolo de adevărul Evangheliei. Această viziune este un dar al Domnului, un har al Său.

E interesant că această experiență hotărâtoare din viața sa o amintește doar în treacăt „când I-a plăcut să descopere”, apoi continuă „atunci am făcut aceasta…”. Este uimitor că lucrurile profunde mai mereu nici nu sunt spuse, dar ele sunt motorul întregii acțiuni de a fi.

vv. 16b-17

¹⁶ imediat, fără să mă sfătuiesc cu cineva. ¹⁷ Şi fără să urc la Ierusalim, la cei care erau apostoli înaintea mea, am mers în Arabia, apoi m-am întors din nou la Damasc.

Subliniem acest „imediat, îndată”. Imediat a plecat, deci Pavel n-a avut cum să învețe Evanghelia de la vreun om, căci a plecat imediat în Arabia. De ce s-a dus acolo? Ca să vestească Evanghelia. Și a mers fără să întrebe pe cineva – „carne și sânge” desemnează omul – despre cine este Isus, căci deja a înțeles cine este când L-a văzut.

Nici nu s-a dus la Ierusalim să-i consulte pe apostolii de dinaintea lui: știe că existau apostoli înaintea lui, dar și el este apostol la fel ca și ei – consacrat după ei – și nu s-a sfătuit cu ei, n-a cerut să fie recunoscut de ei, căci misiunea sa a primit-o direct de la Cristos.

După cum observăm, Pavel vrea să apere Evanghelia pe care el o predică și să arate că este aceeași cu singura Evanghelie, spunând: și eu am primit-o de la Cristos, la fel ca și ceilalți. În acest loc ne dă doar probele negative că n-a primit-o de la alții. Dar proba pozitivă că a primit Evanghelia de la Dumnezeu, de unde o are Pavel? Cum poate să o demonstreze? Nu se poate demonstra, căci este un dar, adică este darul Spiritului care se arată, iar mântuirea pe care o trăiește este prea evidentă și spune, „o vedeți”, deoarece ceea ce înfăptuiește Evanghelia lui Petru printre iudei, același lucru-l înfăptuiește și cea predicată de mine între păgâni. Proba lui Pavel nu este o demonstrație, o argumentare de tip filozofic. Proba este un dar, este dovada teologică a faptului că Spiritul Sfânt lucrează. Prin urmare eu doar vă dau proba negativă, faptul că Evanghelia nu am învățat-o de la oameni. Însă proba pozitivă – că Evanghelia este de la Dumnezeu – o vedeți din fapte. Și aceasta este adevărata argumentare teologică.

Pavel n-a venit cu argumente convingătoare, de felul înțelepciunii umane, pentru a nu lipsi de valoare și a pune în umbră mântuirea – crucea lui Cristos – ci a venit cu puterea Spiritului, cu slăbiciunea predicării. El ne spune că nu s-a urcat la Ierusalim, ci s-a dus în Arabia și s-a întors la Damasc. Apoi adaugă: e adevărat că am fost la Ierusalim, dar adevărul nu este acela pe care-l credeți voi, căci nu am fost „pentru a da socoteală” pentru că ei m-ar fi chemat pentru așa ceva și nici nu am fost să primesc autentificarea sau să văd dacă nu cumva am spus lucruri greșite…

vv. 18-19

¹⁸ Trei ani după aceea, am urcat la Ierusalim să fac cunoştinţă cu Chefa şi am rămas la el timp de cincisprezece zile. ¹⁹ Dar nu am văzut pe nimeni altul dintre apostoli, în afară de Iacob, fratele Domnului.

Pavel a fost la Ierusalim numai după trei ani – dar nu s-a dus pentru că ar fi fost chemat să dea socoteală sau pentru a se confrunta, sau pentru că avea dubii -, a mers pentru a-l vizita pe Petru. Cuvântul grec „a vizita” indică vizitarea unui monument faimos: deci este o curtoazie, un respect. Cu alte cuvinte, Chefa era conducătorul comunității, deci s-a urcat la Ierusalim din respect pentru Petru, nu pentru altceva.

Apoi adaugă „numai 15 zile”. În Orient, în 15 zile, nici măcar nu reușeau să se salute: obiceiul era o săptămână de sărbătoare de bun venit, o alta de pregătire de plecare… Deci Pavel s-a dus doar pentru a saluta…

Și continuă: „Iar pe altul dintre apostoli nu am văzut”, deci nici cu alții nu m-am comparat sau sfătuit.

„L-am văzut numai pe Iacob, fratele Domnului”. Fratele, adică vărul Domnului, este o figură importantă în Biserica din Ierusalim, care-i va lua locul lui Petru în conducerea Bisericii din Ierusalim și va fi acela care-i va crea cele mai multe probleme lui Pavel.

Vreau să spun că persoanele care-i deranjează pe creștinii din Galația vin tocmai din partea lui Iacob. Nu se precizează dacă Iacob este de acord sau nu cu poziția lor. Pavel spune că „nu” și că Iacob „este de acord cu mine” (cf. Gal. 2) pentru faptul că „și-au dat mâna”, deci predică aceeași Evanghelie. Totuși, Iacob – locuind la Ierusalim – respecta toate legile iudaice, după cum era drept, pentru a nu-i scandaliza pe iudei.

Problema apare atunci când doresc să impună acele legi și altora… „Dacă iudeii din timpul lui Isus – moștenitori a 1000 de ani de iudaism – aveau numai unele tradiții care să împiedice ori să se împotrivească esenței Evangheliei, să ne gândim câte tradiții de acest fel am putea avea noi după 2000 de ani”.

Trebuie să fim foarte atenți și să nu obligăm pe nimeni să respecte tradițiile noastre, chiar dacă sunt juste, căci pot fi juste doar pentru noi. Noi trebuie să îndreptăm oamenii la Cristos, să-i unim cu Evanghelia și nu să-i legăm de tradiții. Tocmai în acest fapt constă „catolicitatea” Bisericii și faptul de a fi catolic.Să explic: a fi catolic nu înseamnă automat a fi creștin, catolic, de rit roman, cu un singur partid, o singură școală, o singură bancă: această realitate este opusă catolicității! Și înseamnă că nu ești creștin… A fi creștin înseamnă să crezi că Dumnezeu este Tatăl tuturor și că toți suntem fiii Săi și că toți suntem frați. Deci toate diferențele intră în aceeași oală, dar pentru că suntem catolici, îi acceptăm și pe cei diferiți de noi. Dar dacă un om îi exclude pe alții nu mai este catolic: e clar? Însă noi îl acceptăm oricum ca fiind catolic… Cine exclude un om, Îl exclude pe Cristos. Dar pentru că el nu știe, noi îl acceptăm oricum, pentru că – dacă noi îl excludem – îl excludem pe Cristos. Înțelegeți?

Trebuie să-i acceptăm pe toți! Apoi, ceea ce ne face creștini în sens catolic, adică universal, este credința în Isus Cristos care ne mântuiește prin moartea Sa pe cruce, și apoi întreaga Biserică și sacramentele. Cu alte cuvinte nu ne mântuiesc tradițiile culturale sau angajamentele pe care ni le impunem. Dacă o tradiție sau angajamentele sunt juste, atunci pot să le păstrez, dar dacă nu, pot să le analizez și să le schimb. Dacă sunt cinstite și mă ajută la înțelegerea și trăirea Evangheliei, le pot ține. Dacă nu mă ajută să trăiesc după Evanghelie, sau dacă nu sunt oneste, le pot arunca la gunoi. Nu-i nimic intangibil, căci toate sunt ale lui Dumnezeu, nu? Deci Scrisoarea către galateni este extrem de actuală, căci ne vorbește despre o libertate care este legată (condiționată) de ceva precis, adică de revelația lui Dumnezeu, de cunoașterea lui Cristos care cu adevărat este o eliberare; dar este o libertate condiționată și de toate suprapunerile noastre. Și nu-i ceva rău, pentru că este clar că am o identitate culturală a mea: de acord. Dar problema este: pun mântuirea mea în această identitate a mea?

vv. 20-24

²⁰ Ceea ce vă scriu, iată, [mărturisesc] înaintea lui Dumnezeu, că este adevărat. ²¹ După aceea am mers în ţinuturile Siriei şi ale Ciliciei, ²² dar nu eram cunoscut la faţă Bisericilor din Iudeea care sunt în Cristos. ²³Acestea auziseră numai: „Cel care ne persecuta odinioară acum vesteşte credinţa pe care căuta atunci să o distrugă”. ²⁴ Şi îl preamăreau pe Dumnezeu pentru mine.

„Înaintea lui Dumnezeu nu mint”, e o formă de jurământ pe care Pavel o spune înaintea celor din Galația, care l-au acuzat că a învățat Evanghelia la Ierusalim, de la alții. Pavel simte nevoia să jure vizavi de această problemă.

După ce a spus că motivul urcării sale la Ierusalim n-a fost să învețe Evanghelia ori să fie legitimat (recunoscut, autentificat), Pavel adaugă că a mers în ținuturile Siriei și Ciliciei. Și este prima sa călătorie apostolică, descrisă amplu în F.Ap. Astfel timp de 14 ani Pavel evanghelizează, fără să fi fost vreodată în Iudeea – în afară de acea călătorie rapidă. De fapt el afirmă: „Eram necunoscut după înfățișare Bisericii din Iudeea”, adică nu m-a văzut niciunul la față. Dar acum toți mă cunosc, și spun „Cel care odată ne prigonea”, acum vestește Evanghelia „și-L preamăreau pe Dumnezeu”.

De fapt, Pavel vrea să sublinieze că el trăiește în pace cu toate bisericile iudeilor. Deci lucrurile pe care ei vin să vi le spună în Galația, cum că eu nu aș fi de acord cu iudeii, nu sunt adevărate. Mai întâi pentru că Pavel însuși e iudeu.

În sinteză, în acest text biblic, Pavel se apără înaintea acuzațiilor că ar fi învățat Evanghelia de la alții. Apoi spune motivul pentru care s-a urcat la Ierusalim și, în final, în mod indirect expune experiența avută în drum spre Damasc: cum era el mai înainte și cum s-a schimbat după…

Rodul pe care trebuie să-l cerem din acest text biblic e sublimitatea cunoașterii lui Isus Cristos, Domnul meu. Aceasta e experiența fundamentală a lui Pavel și a fiecărui creștin: ce înseamnă pentru mine? Să cer s-o înțeleg. Să cer convertirea de la religie, de la lege, la credința în Evanghelie; de la ideile mele, de la bravura mea, de la iubirea mea pentru Dumnezeu, la iubirea lui Cristos pentru mine!!!

* * *

Ca texte biblice în vederea aprofundării temei se pot citi…

– Întâlnirea lui Pavel cu Isus (Fil. 3, 1-12). Întrebați-vă cum este întâlnirea voastră… cum a fost Pavel înainte și cum a devenit după?

– Episodul de pe drumul Damascului (F.Ap. 9, 1-18). Centrul experienței lui Pavel – apelând la VT – este cel povestit de Cartea lui Iona. E convertirea la care Dumnezue îl cheamă pe Iona. Cartea este icoana Israelului: Iona înseamnă porumbel și e simbolul Israelului… Se povestește convertirea la o imagine nouă despre Dumnezeu: un Dumnezeu milostiv, binevoitor, iubitor, care iubește inclusiv dușmanii: cei din Ninive erau dușmani prin antonomasie. Prin urmare, convertirea este tocmai trecerea de la o religiozitate pe care Iona (la fel ca Pavel) o are și care spune: „eu sunt brav, dar aceștia trebuie pedepsiți…”. Și se aștepta ca Dumnezeu să-i pedepsească pentru că sunt răi, dar când a descoperit că Dumnezeu nu-i pedepsește, afirmă: „Pentru mine e mai bine să mor, decât să trăiesc”. „Ce se va întâmpla dacă Tu, Dumnezeule, te comporți așa? Unde este dreptatea?”. Iona nu reușește să facă tocmai această convertire… Însă aceasta e convertirea lui Pavel și a fiecărui credincios creștin.

Conținutul central al revelației creștine este tocmai revelația Fiului. Fiul este Cel care ni-L revelează pe Tatăl. Cu alte cuvinte, în Isus noi înțelegem cine este Dumnezeu: că este Tatăl Său și Tatăl nostru, în El. Acest adevăr ni-l mărturisește Spiritul.

Din faptul că este revelat Fiul de către Tatăl, se naște misiunea către frați: am fost trimis să evanghelizez păgânii, pentru că dacă Dumnezeu este Tată iar eu sunt fiu, atunci cunosc iubirea Sa pentru toți fiii. Este aceeași iubire pe care și eu o experimentez, și atunci nu pot să nu-i iubesc pe frați. Dacă eu nu-mi iubesc fratele, înseamnă că nu am înțeles că Dumnezeu este Tată. Deci predicarea constă în a-i vesti fratelui iubirea Tatălui, care este mântuirea mea și a sa, pentru că ne face frați, iar fraternitatea nu este o ideologie: cei care se bazează pe o ideologie taie capetele în numele fraternității. Deci fraternitatea ori este o realitate pentru că există Tatăl tuturor, sau este o minciună. Putem vedea 2Cor. 5.14 când Pavel spune: „iubirea lui Cristos mă înconjoară, mă face să mă implic numai la gândul că El a murit pentru toți și atunci și eu îi iubesc pe toți și merg la toți pentru că am aceeași iubire a Tatălui pentru toți”. Iar omul care se întrebă „Oare sunt eu responsabil pentru fratele meu?” este precum Cain: deja l-a ucis, nu-l consideră frate.

– Ultimul punct descrie universalitatea, catolicitatea acestei iubiri: nu putem exclude pe nimeni. În Mc. 9,38 ș.u., sunt cei care-l împiedică pe unul să alunge diavolii „căci nu este dintre ai noștri”. Nu! Niciunul nu trebuie să fie „dintre ai noștri”, ci noi toți trebuie să fim ai lui Cristos; niciunul nu este „de ai noștri și niciunul nu trebuie să gândească la fel ca mine”. Dacă un om gândește ca mine sau vorbește ca mine, vai de mine și de el… Fiecare este făcut așa cum e făcut și este fiu al lui Dumnezeu și toți suntem diferiți și de aceea suntem frați. Iar Domnul nu are fii de aruncat și nu a creat persoanele la imprimantă: El a creat fiecare om cu iubire și fiecare este unic. Când Isus spune: „I-ai iubit cum M-ai iubit pe Mine”, înseamnă că El este iubit cu o iubire unică și totală, pentru că este Fiul, și că fiecare om, la fel ca El, este iubit cu o iubire unică și totală, căci fiecare este cu adevărat fiu.

În această săptămână putem mediata aceste teme extrase din textul biblic explicat.