În cateheza precedentă am tratat „adresa” Scrisorii, primele cinci versete. Vom continua să explicăm textul de la versetul al șaselea. 

Se citește Gal. 1, 6-9

⁶ Mă mir că aţi trecut atât de repede de la cel care v-a chemat, prin harul lui Cristos, la o altă evanghelie. ⁷ De fapt, nu este alta, ci sunt doar unii care vă tulbură şi vor să deformeze evanghelia lui Cristos. ⁸ Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar predica o altă evanghelie în afară de aceea pe care v-am predicat-o, să fie anatema. ⁹ Aşa cum am mai spus, o spun acum din nou: dacă cineva vă predică o altă evanghelie în afară de aceea pe care aţi primit-o, să fie anatema.

Textul este ciudat, căci la începutul scrisorilor, de obicei Pavel spune: „mulțumesc, Îl binecuvântez pe Dumnezeu”, dar în acest loc începe Scrisoarea prin cuvintele „mă mir”; apoi în loc să scrie „să sporească această binecuvântare”, spune „să fie anatemă”. Ce s-a întâmplat?

Am subliniat în cateheza precedentă că galatenii erau păgâni convertiți la creștinism și trăiau creștinește în mod liniștit. Însă au ajuns la ei niște creștini proveniți din lumea iudaică și au început să le spună: „voi, pentru a fi creștini mai bravi, trebuie și să vă tăiați împrejur, trebuie și să respectați legile curățeniei, să țineți unele sărbători iudaice și să mâncați numai unele lucruri… Căci mântuirea vine de la Cristos, dar este bine să ne-o garantăm și prin alte lucruri”. Deci, problema era gravă.

Imediat Pavel a spus că această teorie distruge adevărul credinței creștine, distruge Evanghelia, pentru că mântuirea ori vine de la Cristos, ori nu vine de la Cristos… Un om nu poate fi fiul a doi tați: este ori fiul unuia, ori al celuilalt.

Deci această poziție a creștinilor din lumea iudaică, deși părea mai bună – sub aparența unui bine – de fapt era distrugerea Evangheliei, a veștii bune a lui Dumnezeu care ne iubește. El și-a dat viața pentru noi și ne mântuiește prin mila Sa. Aceasta este esența credinței creștine!

Noi nu ne mântuim pentru că suntem mai mult sau mai puțin bravi, sau perfecți, ci prin faptul că Dumnezeu ne este Tată. Acesta e adevărul Evangheliei, amenințat de această teorie care ar vrea să îmbunătățească Evanghelia. Însă există îmbunătățiri care distrug substanța Evangheliei. Acestea au fost motivele care au cauzat redactarea Scrisorii.

Pavel intervine imediat arătând oroarea sa în locul binecuvântării. Repulsia lui Pavel – subliniată la începutul Scrisorii – este un semnal de alarmă, pentru a le arăta galatenilor ceea ce se întâmplă: galatenii nu-și dau seama de ceea ce se întâmplă, ci sunt convinși că fac un lucru bun; în realitate ei distrug Evanghelia.

Pavel nu e un fanatic, care sacrifică lumea pe altarul ideilor sale religioase, ci este un om care cunoaște iubirea lui Dumnezeu pentru toți oamenii, după cum spune în 2Cor. 5,14 că-i invadat și împins de această iubire și nu poate să nu-i iubească pe toți oamenii, cu aceeași iubire a Domnului. Dacă Pavel se adresează tuturor oamenilor – chiar și păgânilor și nu vrea să excludă pe nimeni – înseamnă că nu face acest lucru din prozelitism, ci pentru a le descoperi lor iubirea Tatălui, care este necesară pentru a trăi. Căci viața veșnică este „a cunoaște că suntem iubiți de Tatăl și suntem fii”. Și aceasta este viața veșnică pe care trebuie să o trăim deja acum. Și este acea viață care ne eliberează de orice rău. Căci răul îl facem noi, pentru că nu cunoaștem că suntem iubiți de Tatăl și că suntem fii… și ne permite acum să semănăm ceea ce apoi vom culege pentru veșnicie.

Pentru Pavel este în joc însăși Evanghelia, marea valoare, pentru că Evanghelia este mântuirea omului. Noi suntem obișnuiți să considerăm Evanghelia ca o opțiune religioasă, un fel de ornament pentru sufletele curate… Însă nu! Evanghelia este mântuirea omului ca om. Dacă nu, omul este pierdut, căci fiecare caută să se mântuiască; orice om este victima egoismului, a răului și a morții, chiar dacă nu crede. Evanghelia nu este pentru credincioși, ci este pentru om, ca să poată trăi ca om în plinătate, adică să poată trăi ca fiu al lui Dumnezeu. Și să nu trăiască sub amenințarea fricii de moarte, a neliniștii, a lipsei de sens.

PROBLEMA omului este mântuirea. Omul nu are alte probleme… Mântuirea de ce? De rău! Omul confundă mereu răul cu suferința, însă răul este ceva mai radical: răul înseamnă a face rău altuia, este egoismul, e moartea…

Fiecare știință, fiecare cunoaștere a omului, fiecare tehnică (progres) este o mântuire parțială, în sfera sa. Și fiecare religie (religioasă, laică sau atee) ar vrea să fie o mântuire globală; cele trei forme de religie propun forme egale de mântuire.

Toate acestea exprimă dorința tipică și proprie a omului de a ieși din acea limită de care omul este conștient. De fapt, omul e singurul viețuitor conștient de limita sa, conștient de moarte, dar are în sine dimensiunea veșniciei – spune Ecclesiastul – fapt pentru care nu acceptă moartea, limita și este nefericit… Ori află o mântuire de moarte, ori trăiește o viață nefericită, care produce nefericire sieși și altora.

Când Pavel vorbește de Evanghelie – Evanghelia însemnând vestea cea bună – el vorbește despre vestea bună a lui Dumnezeu care ne mântuiește prin pură iubire și har și a biruit păcatul, egoismul și moartea și… ne dăruiește această viață, pe care să o trăim aici și acum prin darul Său, și nu în baza meritelor și a faptelor noastre.

Prin urmare miza e mare! Este viața omului și sensul ei! Este vorba despre viața omului uman, cel pământesc.

Poate că nu ne gândim la acest lucru, pentru că am închis Evanghelia în spațiul strict religios, în timp ce Evanghelia este vestea bună pentru om, așa cum este el, pentru tot omul! Dacă vestim Evanghelia necreștinilor, nu o facem pentru a ne face prozeliți și a ne lăuda că suntem numeroși și că organizația noastră e mai tare…

Pe noi ne interesează lucrul următor: dacă noi am cunoscut că Dumnezeu este Tatăl, că celălalt ne este frate, atunci noi îi vestim celuilalt iubirea Tatălui, care-i este necesară lui la fel cum ne este necesară și nouă, precum pâinea. Căci aceasta este adevărata viață, mai mult decât pâinea, pentru că într-o zi pâinea ne va lipsi! Sunt mulți oameni care nu au pâine și aproximativ omul ca individ poate mânca pâine timp de 90 de ani, să spunem. Însă iubirea Tatălui pe care o vestim este viața veșnică, e viața frățească și filială, care ne ajută să trăim viața pe pământ ca oameni.

Înțelegem de ce Pavel, înaintea perspectivei de a vedea amenințată Evanghelia, reacționează într-un mod atât de violent. Imediat, la începutul Scrisorii, își exprimă oroarea (uimirea) și le spune: „De fapt voi cădeți în prăpastie, voi care ieșiserăți”. Și a sta înăuntru e mai puțin grav decât a cădea. Fiind într-o prăpastie un om poate trăi până când nu moare, dar căzând într-o prăpastie, moare.

v. 6

⁶ Mă mir că aţi trecut atât de repede de la cel care v-a chemat, prin harul lui Cristos, la o altă evanghelie.

Primul cuvânt l-am tradus „simt oroare”. În textul grec este „mă mir”. Dar există două feluri de mirare. Uimirea pozitivă care se încearcă înaintea a ceva frumos, bun, măreț; este mirarea înaintea divinului. În Evanghelie, după săvârșirea minunilor, lumea se miră… Apoi avem mirarea negativă, simțită de om înaintea unui rău neașteptat și monstruos, care depășește așteptările noastre. Pavel se află înaintea acestei uimiri. Atunci simte oroarea (scârba, aversiunea). E mirarea negativă, percepută înaintea unui rău infinit și exprimă pierderea binelui infinit.

E frumos acest prim cuvânt, care iese din gura sa, în locul binecuvântării. Pavel nu poate binecuvânta în această situație. El se simte maica galatenilor și e minunată duioșia lui Pavel când spune: „Eu încă sufăr pentru voi durerile nașterii”. Se simte maică. Iubește acești oameni, dar văzându-i că sunt aproape să cadă în prăpastie – căci îi ascultă pe acești infiltrați – începe să strige: „Vă rog să vă opriți!” .

Vrea să-i ajute să conștientizeze răul care prinde viață în ei, fără ca ei să-și dea seama.

În Biblia din Ierusalim se spune că ar fi vorba despre „un blestem apostolic”, opus obișnuitei binecuvântări. În această uimire-oroare a lui Pavel se poate intui experiența lui, care provine dintr-o situație din care el încerca cu puterile lui să se mântuiască, prin dreptatea care derivă din lege… și apoi a cunoscut o altă experiență, profundă, pe care o relatează în Scrisoarea către Filipeni 3, în care el cunoaște că mântuirea vine din credință: mântuirea este un dar, nu e un salariu sau o răsplată pentru o muncă depusă. Mântuirea e un dar pe care Domnul ți-l dă gratis.

Pavel vede că galatenii se precipită în situația din care el a ieșit, fiind scos de Domnul. De aceea are acest strigăt de mirare-oroare.

Să înțelegem sensul profund al acestui strigăt. E un semn de mare iubire, prin care vrea să înlăture acel voal de siguranță, care de obicei acoperă răul. Întotdeauna răul se prezintă ca fiind ceva sigur, natural, frumos, bun, de dorit… Ca fiind lucrul cel mai evident din lume pe care trebuie să-l faci… Răul trebuie demascat!

În acest text însă, răul apare ca fiind chiar un bine mai mare. „Voi credeți în Cristos? Noi vă oferim ceva mai mult, prin care puteți deveni mai bravi”. Trebuie să nu ne încredem în convertirea de felul „și mai bravi, decât propune Evanghelia”.

Mai bravi decât mila Domnului… nu putem fi!

Faptul că-i avertizează de răul în care pot cădea, e un gest de mare caritate.

Falsul profet se deosebește de cel adevărat prin faptul că adevăratul profet ne deranjează, ne pisează. Nu te pisează pentru că-ți vrea răul – medicul milos nu te îngrijește bine – ci pentru că-ți vrea binele. Deci îți spune cu precizie răul tău. Adevăratul profet nu-ți mângâie răul pentru a-l păstra și pentru a se sprijini el pe acest rău. Îți arată răul chiar în mod brutal: dar e semn de mare caritate!

În general noi suntem mult mai liniștiți în ce privește răul, pentru că suntem inconștienți: nu știm cât de mult rău face răul. Dar Pavel – care cunoaște ce se întâmplă cu galatenii – exprimă imediat oroarea sa.

Și le spune: „atât de repede” se întâmplă… Răul mereu trebuie să se întâmple repede. Nu trebuie să te gândești prea mult, căci altfel îți dai seama că e un rău. Este ca și coborârea, e mereu mai rapidă decât urcarea. Răul are nevoie de grabă.

Ce se întâmplă repede? Ei dezertează (adică trec la o altă Evanghelie). Cuvântul grec este „a dezerta”, a se muta dintr-un loc, într-altul. Adică ei trec în tabăra dușmanului. Cu pretextul de a îmbunătăți Evanghelia, ei merg spre partea opusă.

Dezertează nu de la unul oarecare, ci de la Cel care ne-a chemat, adică de la Dumnezeu. Și alternativa la Dumnezeu este nimicul, distrugerea, moartea.

Alternativa la Evanghelie – care e har, grație, binecuvântare și viață – este dizgrația (nenorocirea), blestemul, moartea. Dumnezeu nu are alternativă! Ci departe de El, cădem „în nimic”… Deci galatenii cad în această prăpastie. La fel ca-n cazul păcatului lui Adam care a căutat o alternativă lui Dumnezeu. Domnul nu are alternative! Alternativa Sa este lipsa de sens, nimicul, distrugerea…

E interesant că ei trec „împotriva lui Dumnezeu”, tocmai în numele lui Dumnezeu, pentru a fi mai bravi.

Iar Domnul e numit „Cel care ne-a chemat prin har”.

„Opus celeilalte Evanghelii”: am spune, la o primă privire, că este vorba de trecerea de la adevărata Evanghelie la o altă Evanghelie. Însă Pavel spune: „în locul adevăratei Evanghelii, Cel care v-a chemat prin har”… Vreau să spun că Evanghelia este identificată cu Persoana Tatălui, care lucrează prin Cristos, prin har. Prin „har” este indicat și conținutul Evangheliei, care e dar.

E minunată definiția lui Dumnezeu: cine e Dumnezeu? „Cel ce te-a chemat, prin har”.

Încercați să înțelegeți ce înseamnă a chema o persoană, a o chema pe nume. Înseamnă a o iubi, a intra în relație. Dumnezeu e Cel care te iubește, care intră în relație cu tine, care te face să exiști, care îți dă și-ți pronunță numele. Domnul te cheamă pe nume. Mai mult, tu ești numele pe care Domnul ți-l dă, adică iubirea pe care El o are pentru tine.

Și această chemare este în baza harului, a grației, adică a iubirii gratuite. Și aceasta e identitatea, numele tău. Și tu abandonezi identitatea, numele și realitatea ta, pentru a merge la „o altă Evanghelie”, care însă nu există. Cealaltă Evanghelie era, după ei, faptul că pentru a fi creștini mai bravi, trebuiau să respecte multe alte lucruri. Iar Pavel o numește „Altă Evanghelie”.

Ce realitate există, care să fie diferită de Dumnezeu? Există doar nimicul! Prin urmare, realitatea existentă și diferită de Evanghelie – care înseamnă vestea bună – se numește „vestea rea”. Ca realitate diferită de Evanghelie – care e har, grație – există nenorocirea, blestemul… Prin urmare „Altă Evanghelie” înseamnă o Evanghelie stricată. De aceea nu poate exista o alta. Pentru că dacă Evanghelia este faptul că Dumnezeu mă iubește infinit, El și-a dat viața pentru mine și deci viața mea e această iubire infinită pentru mine. Ceva diferit de acest adevăr clar, este exact „nu acest adevăr”. Ceva diferit înseamnă că nu am înțeles Evanghelia!

Deci „altă Evanghelie” în realitate nu există. Nu pentru că Pavel e fanatic spune că adevărata Evanghelie e a sa, ci spune: „chiar dacă eu v-aș spune o altă Evanghelie, să nu mă credeți”. Cu alte cuvinte, Evanghelia e mai presus de cei care o vestesc, e deasupra noastră, a tuturor, este mântuirea tuturor.

În loc de „o altă Evanghelie”, Pavel spune: nu înseamnă că există „o altă Evanghelie”, ci „există unii”…

v. 7

⁷ De fapt, nu este alta, ci sunt doar unii care vă tulbură şi vor să deformeze evanghelia lui Cristos.

Nu se spune numele acestora și nici ce fac. Dar se spune rezultatul acțiunii lor. E acela de a deranja, sau a vrea să schimbe Evanghelia.

În timp ce adevărata Evanghelie prin har dă pacea, acțiunea acestora tulbură… Rezultatul „altei Evanghelii” este tulburarea și inversarea (schimbarea Evangheliei lui Cristos), din binecuvântare în blestem. De ce? Pentru că semnul Evangheliei e bucuria (harul) și pacea. Semnul absenței Evangheliei este lipsa bucuriei și a păcii.

Criteriul acțiunii spirituale întotdeauna este bucuria și pacea. Chiar un lucru bun, dar care nu-mi dă bucurie și pace, înseamnă că eu nu trebuie să-l fac.

Bucuria și pacea pot exista și-n timpul prigoanei sau al dificultăților: adică bucuria și pacea nu sunt plăcerea… De obicei – adică niciodată – plăcerea nu ne dă bucurie și pace. Plăcerea, odată ce s-a terminat, ne lasă goi, în timp ce bucuria și pacea sunt colegate cu sacrificiul. Dar înțelegem că este un sacrificiu (un efort) care ne face sacri, adică ne construiește. Ce ne dă? Bucurie și pace.

În acest loc Pavel vorbește de „schimbarea” Evangheliei, de pervertirea Evangheliei. Există multe moduri de a schimba, de a perverti Evanghelia. Orice schimbare a Evangheliei este o pervertire. Nu se referă la teologii diferite. Pavel tolerează multe teologii, dar ca un bun evreu nu se lipește de nici o teologie… ci-l interesează faptele care pot fi interpretate în diferite feluri, cu condiția ca interpretarea să nu contrazică faptele, deci, Evanghelia.

În acest loc este vorba de faptul că prin această „convingere falsă” – care pătrunde în comunitatea galatenilor – se pierde sensul credinței creștine, adică fundamentul credinței, adică iubirea lui Dumnezeu ca fundament al vieții.

Există multe idei care pot să ne convină, dar ele sunt secundare. În schimb, în sfera adevărului avem nevoie de o unitate fundamentală a ideilor cu privire la evenimentele fundamentale.

v. 8

⁸ Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar predica o altă evanghelie în afară de aceea pe care v-am predicat-o, să fie anatema.

Pavel admite ipotetic că și el ar putea greși… Nu înseamnă că Pavel are Evanghelia în buzunar sau ceea ce spune el este Evanghelia. Pavel însuși este măsurat de Evanghelie: „dacă eu greșesc, dacă spun ceva opus Evangheliei, să nu mă credeți”. Pavel nu se pune deasupra, ci slujește Evanghelia.

El spune „chiar dacă noi”, căci apoi vor veni alții – după cum au ajuns cei de mai înainte – și sunt vestitori, cărora li se spune și îngeri.

„Din cer”, înseamnă de la Dumnezeu.

De obicei, cine vrea să întemeieze o sectă, întotdeauna trebuie să se prezinte foarte pios și, ca un trimis de Dumnezeu. În acest fel păcălește (înșală) pe oricine.

Dacă însă voi sunteți liberi, la fel ca Isus, vă vor pune pe cruce, deși faceți ceea ce este drept. Dacă însă sunteți pioși – pioși în exterior, cu toate recomandările – apoi având convingerea interioară: „mă trimite Dumnezeu”, îi înșelați pe toți. Toate sectele se nasc așa.

Cum putem deosebi falsa cucernicie de cea adevărată? Există o pietate (evlavie) care este o impietate^[1] (o nelegiuire) profundă. Măsura care distinge pietatea de impietate este aceasta: ceea ce tu adaugi Evangheliei, chiar din motiv de pietate și cu intenții bune (căci ei nu aveau intenții rele, ci erau persoane brave și religioase, care din evlavie adăugau practici, devoțiuni religioase pentru a fi mai siguri de mântuire). Ce impietate, nelegiuire stă în spatele acestei adăugiri?… Cine caută o siguranță mai mare decât iubirea gratuită a lui Dumnezeu? Avem impietatea lui Adam care nu crede iubirii gratuite a lui Dumnezeu. Avem impietatea oricărui păcat care nu crede iubirii lui Dumnezeu.

În spatele unei mai mari evlavii religioase, în realitate, se află o lipsă de încredere în Dumnezeu: nu crede în El. Atunci Îl ții bun, îl îmblânzești, tocmai multiplicând faptele tale bune.

Nu trebuie să ne gândim că ei aveau intenții rele. Nu! Mai mult, toate sectele, de obicei, se nasc cu bune intenții – până când nu fac prea mulți bani – și se folosesc de dorința pe care o are omul de a avea garanții de mântuire, pentru că omul nu are încredere… și acesta este păcatul radical al omului. Atunci sectele vor să-ți dea încrederea. De fapt, toate sectele promit mântuirea… Of, o mântuire ce ei pretind să ne spună care este, sau cel puțin ne spun că este „o mântuire mai bună”.

Cine vă promite mântuirea, întotdeauna este cineva care vă înșală. Nu e nevoie să promitem mântuirea, în afara cazului în care tu ai fi Dumnezeu. Atunci spune-le altora că tu ești Dumnezeu și că le promiți mântuirea… Deci, chiar dacă cineva se prezintă ca fiind trimis de Dumnezeu… Nu mă interesează!

În zilele noastre sectele se înmulțesc la infinit datorită necunoașterii adevărului Evangheliei și a naturalei neîncrederi și frici pe care omul le are față de Dumnezeu. Deci, pentru a-L ține bun pe Dumnezeu față de tine, tu multiplici devoțiunile la sf. Anton, la sf. Inimă – care sunt evlavioase și foarte bune și juste, dacă sunt făcute în mod just – dar toate practicile religioase, chiar și Liturghia, poți să le reduci la acest nivel… Cu alte cuvinte, în loc să fie centrul Evangheliei, adică iubirea lui Dumnezeu care te mântuiește gratuit, devoțiunile devin prestația ta, prin care-ți garantezi asistența lui Dumnezeu. Nu!!!

Această mentalitate de pervertire a Evangheliei, este un lucru care se întâmplă instinctiv, în fiecare dintre noi. E important să recunoaștem această poziție greșită.

În text se spune că e vorba de o Evanghelie care se află „dincolo” de Evanghelie, adică o Evanghelie mai bună, perfectă…. Deci fiți foarte neîncrezători în perfecțiuni…

Singura perfecțiune pe care creștinul o cunoaște este aceea a umilinței și a milei. Perfecțiunea constă în a mă recunoaște tot mai profund egal cu toți oamenii, adică păcătos. Cine se recunoaște păcătos – pentru că simte prezent în inima sa răul pe care toți îl au – se simte solidar cu toți și începe să nu mai judece pe nimeni și să înțeleagă că și el are nevoie să fie mântuit. Deci e solidar cu alții, care au aceeași nevoie de mântuire. Aceasta este singura perfecțiune: umilința și mila. Și e perfecțiunea lui Dumnezeu care s-a făcut ultimul dintre toți și i-a iubit pe toți.

Despre orice teorie, îndemn, lucru care pretinde să depășească această perfecțiune, Pavel spune „să fie anatemă”. Anatemă înseamnă să fie expus. Se expunea pe altar și era ars de focul lui Dumnezeu. Deci anatema înseamnă „să fie expus judecății lui Dumnezeu”. Și este blestemul cel mai dur care există.

Ce înseamnă această anatemă? Pavel vrea să ne ajute să înțelegem ce-i rămâne omului care abandonează Evanghelia. Îi rămâne judecata lui Dumnezeu! Adică un astfel de om se așază în afara harului. Care e judecata lui Dumnezeu? E blestemul! Dar nu pentru că Dumnezeu blestemă, ci pentru că tu ieșind afară din Dumnezeu – care e binecuvântare – ești în blestem. Iar blestemul e un lucru foarte serios. Atât de serios încât Cristos a murit pe cruce din cauza acestui blestem. Deci judecata lui Dumnezeu este crucea, loc în care însuși Dumnezeu ia asupra Sa orice blestem.

Judecata lui Dumnezeu este că Dumnezeu e milă și nu judecă pe nimeni, și se lasă condamnat el, luând blestemul asupra Sa. Noi nu trebuie să subestimăm această judecată. Nu trebuie să spunem: „El e bun, deci noi…”.

Focul lui Dumnezeu știm ce este. Nu e focul pe care l-au cerut Iacob și Ioan peste samariteni: „Vrei să facem să coboare un foc din cer și să-i distrugă?”. Isus le răspunde „Nu știți cărui spirit îi aparțineți”. Dumnezeu are un alt foc: Spiritul Sfânt, adică iubirea. Acea iubire care-L va conduce să moară pe cruce.

Într-adevăr, a perverti (a corupe) Evanghelia înseamnă a-L răstigni pe Cristos, care însă este Evanghelia. Este important acest adevăr. Deci nu pot ieși din spațiul Evangheliei nici cei care o pervertesc. Dar e bine să știe, să conștientizeze că pervertesc Evanghelia.

Mt. 6, 24-34 este un text care condamnă îngrijorarea, neliniștea. De ce? Pentru că nu trebuie să vă îngrijorați (literar ne spune că nu trebuie să ne separăm, exprimând preocuparea noastră pentru diferite lucruri), pentru că neliniștea sau preocuparea – în diferite moduri și la diferite nivele, chiar și spiritual – este indiciu de necredință.

Prin urmare, persoanele condamnate de Pavel sunt cele care se preocupă în mod neliniștit pentru mântuire și multiplică lucrurile de făcut, devoțiunile, tocmai pentru că nu se încred în Domnul. Deci ele neagă credința, care este tocmai încrederea în Domnul și abandonarea în mâinile Lui. Credința este încrederea în mântuire ca fiind un dar care ne vine de la Domnul. Nu trebuie să spunem: „Dacă nu mă mântuiesc eu, cine mă mântuiește?”.

v. 9

⁹ Aşa cum am mai spus, o spun acum din nou: dacă cineva vă predică o altă evanghelie în afară de aceea pe care aţi primit-o, să fie anatema.

Pavel simte nevoia să repete anatema. De ce? Pentru că e o greșeală în care noi cădem ușor. Atunci el repetă… Doi este începutul multora, înseamnă că avertizarea anatemei trebuie repetată de multe ori. Mai mult, trebuie spusă de fiecare dată, căci el de abia a pronunțat anatema și imediat o repetă.

Dacă vă propovăduiește vreunul o altă Evanghelie decât cea pe care ați primit-o, să fie anatemă.

Acum Pavel oferă criteriul Evangheliei. Evanghelia nu e cea pe care mi-o inventez, ci e cea pe care „am primit-o”. Nimeni nu poate să o schimbe. Noi putem doar să o transmitem. Nici o Biserică nu are puterea de a schimba Evanghelia, ci fiecare are datoria de a înțelege, de a accepta și de a transmite această veste bună.

„Să fie anatemă”. Pavel, în acest text nu se referă la excomunicare. Excomunicarea apare în Scrisoarea către corinteni unde vorbește despre un incest și spune „să fie lăsat în mâinile satanei, astfel încât să se piardă trupul, dar să se mântuiască spiritul”. E vorba de o „despărțire medicală”. Avem și o altă formă de separare în Biserica primitivă (Mt. 18,17) : când unul păcătuiește și nu se căiește, să fie pentru tine un vameș și un păcătos, adică, desparte-l, dar nu pentru a-l condamna.

Separarea nu însemnă condamnare, ci înseamnă să-i arăți situația lui care este de despărțire, astfel încât să se căiască. E acel gest care face vizibil ceea ce tu ai făcut. Căci de obicei răul îl facem fără să ne dăm seama.

Deci excomunicarea nu e o pedeapsă, ci este în favoarea celui care a păcătuit – ca să conștientizeze răul făcut – precum și în favoarea altora, ca să-și dea seama că acel lucru este un rău și că doare. Dacă un om suferă de o boală molipsitoare, este separat de alții nu pentru a-l trata rău, ci pentru a-l îngriji mai bine și ca să nu-i contamineze pe alții… Deci sensul excomunicării întotdeauna e medical.

Dar în acest text Pavel nici măcar nu vorbește de excomunicare, căci în acest caz nu există vreo medicină, ci există numai focul lui Dumnezeu, adică pura milă a lui Dumnezeu care sfârșește pe cruce, luând asupra Sa toate blestemele. Iar un astfel de om se măsoară cu această realitate.

Adică nu mai face parte din Biserică. Căci a aparține sau nu Bisericii, înseamnă a accepta sau nu Evanghelia.

Dacă cu privire la alte aspecte biblice, un om poate accepta Evanghelia și să fie în afara comuniunii ori prin grave nedreptăți față de comunitate, sau prin grave erori care pot face rău altora și scandaluri… Atunci tu îl separi și se numește excomunicare… Adică tu faci vizibilă „ne-comuniunea” în speranța de a o restabili. În textul nostru avem ceva mult mai grav. Nu vorbește nici de comuniune sau de frați, ci va spune „falșii frați”.

În sinteză, Pavel începe discursul său cu această „uimire-oroare” față de ceea ce se întâmplă și-l încheie cu această dublă anatemă. În acest fel putem înțelege cum Pavel ia în serios Evanghelia.

Anii trecuți am explicat Evanghelia. Pentru Pavel Evanghelia înseamnă acest fapt: adică mântuirea omului. Iar a se așeza în afara Evangheliei înseamnă a se așeza în afara vieții.

Acest text ne ajută, în negativ, să arătăm seriozitate Evangheliei pe care de multe ori o subestimăm, zicând: „Noi deja am citit cele patru Evanghelii. Le știm…”. Nu! Evanghelia este o problemă continuă de viață sau de moarte.

* * *

Oferim unele texte despre importanța singurei Evanghelii care nu poate fi înlocuită.

Pentru Pavel, Evanghelia este contrapunctul (contratema) legii. Dar tocmai prin lege se înțelege Evanghelia. Dacă noi citim Ps. 118 (119) – cel mai lung din Psaltire – în care „Cuvântul lui Dumnezeu” este exprimat în multe feluri: „Cuvânt, lege, normă, poruncă…” și înlocuim toate aceste noțiuni cu singurul „Cuvânt” care este „Evanghelia” sau „Isus”… În fiecare verset al Psalmului avem noțiunile „cuvânt, lege, poruncă, statut”, care desemnează același lucru… Deci să punem în fiecare verset noțiunile „Evanghelie” sau „Cristos” și vom descoperi ce înseamnă Evanghelia și ce înseamnă Cristos. Psalmul având 176 de versete, vom afla 176 definiții despre Evanghelie și despre Cristos. Și toate aceste 176 de versete ne oferă atributele legii, adică ale lui Cristos și ale Evangheliei.

Ne poate ajuta să înțelegem ce reprezenta legea pentru un evreu. Pavel a estimat legea un gunoi față de Evanghelie… Înțelegem cât este de importantă Evanghelia?

– Rm. 1,16 unde se spune că Evanghelia „e puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea oricărui om care ajunge la credință, atât iudeu cât și păgân”, adică atât credincios cât și necredincios. Cu alte cuvinte, Evanghelia este mântuirea tuturor! Deci Evanghelia nu e ceva opțional…

– Rm. 10,5-18 unde Pavel vorbește despre dinamismul mântuirii, al Cuvântului mântuirii care conduce la invocarea numelui, la comuniunea cu Cristos…

– În 1Cor. 1,18-25 Pavel vorbește despre importanța vestirii Evangheliei ca fiind mântuire: „Fiindcă și iudeii cer semne, minuni, iar elinii caută înțelepciune, însă noi propovăduim pe Cristos cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie”. În realitate, Evanghelia este puterea lui Dumnezeu care-i mântuiește pe toți.

La v. 21 stă scris: „Căci de vreme ce întru înțelepciunea lui Dumnezeu lumea n-a cunoscut prin înțelepciune pe Dumnezeu, a binevoit Dumnezeu să mântuiască pe cei ce cred prin nebunia propovăduirii.”. Nebunia este un eufemism al stupidității. Aceste texte ne ajută să înțelegem importanța singurei Evanghelii, care nu poate fi înlocuită.

Acest text este foarte important pentru că ne ajută să înțelegem valoarea muncii pe care am făcut-o în anii precedenți, când ne-am străduit să cunoaștem Evanghelia. Scrisorile lui Pavel sunt lentile de mărire, așezate peste o temă (sunt dezvoltarea unei teme din Evanghelie). Iar tema pusă în discuție este precizată, aprofundată și înțeleasă la adevărata ei valoare… Iar aici tema, miza este tocmai „Evanghelia”.

Scrisorile sunt un gen literar nou față de genul Evangheliilor, de aceea trebuie să avem puțină răbdare…

Un ultim lucru despre importanța Evangheliei…

Se năștea tocmai în acei ani Evanghelia scrisă… în anii în care Pavel redacta Scrisorile și deci, cunoștea ce era Evanghelia la început.

Dacă citim primul capitol din Evanghelia după Marcu, vom înțelege ce este Evanghelia. Marcu își începe povestirea spunând: „începutul Evangheliei lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu”, tocmai folosind cuvântul „început” care este începutul Genezei: deci Evanghelia este începutul lumii noi! Evanghelia este Isus Cristos Fiul lui Dumnezeu… Apoi să privim la v. 14 unde se spune că Isus vestește Evanghelia lui Dumnezeu. Ce înseamnă? Evanghelia lui Dumnezeu este Isus Cristos Fiul lui Dumnezeu, deci înseamnă că Isus Cristos Fiul lui Dumnezeu vestește pe Isus Cristos Fiul lui Dumnezeu. Înseamnă un lucru foarte simplu: Cuvântul lui Cristos este însuși Cristos! Dumnezeu este Cuvânt.

Deci în Cuvânt, în Evanghelie îl întâlnesc pe Dumnezeu și aceasta este puterea Evangheliei.

Pavel știa că Evanghelia este Domnul, că este Evanghelia spirituală, că este Domnul glorios care vorbește inimii oamenilor pentru a-i converti: la fel cum cuvântul unei persoane este însăși persoana care-ți comunică, îți vorbește, Dumnezeu este în totalitate Cuvânt! Deci, de fiecare dată când auzim Evanghelia, suntem cu adevărat în prezența lui Dumnezeu care se auto-comunică și este însăși Persoana lui Dumnezeu, a Domnului, cea care vorbește. Aceasta era ideea lui Pavel despre Evanghelie.

De aceea noi înțelegem Evanghelia și înțelegem că încă după 2000 de ani mai există creștini: nu pentru că există persoane plagiate care cred în lucruri ciudate. Cum pot eu să cred după 2000 de ani într-o persoană pe care niciodată nu am văzut-o și despre care mi se povestesc lucruri dintre cele mai ciudate: că învia morții, făcea să umble șchiopii, orbii să vadă și a înviat din morți. Nimeni nu mă poate convinge de aceste lucruri ciudate! Ori este puterea lui Dumnezeu care-i spune inimii mele: este tocmai așa și aceasta este viața ta! Ori, dacă nu, nu reușesc să înțeleg cum este posibil că o persoană înțeleaptă ar putea crede. Mă înțelegeți?

Prin urmare Evanghelia și predicarea nu sunt lucrarea de convingere a vreunui om, ci puterea Spiritului ne vestește și ne mărturisește că acesta este adevărul pentru care Dumnezeu ne-a creat. Iar Dumnezeu ni se comunică, la fel ca oricare altă persoană, prin cuvânt și acesta este fundamentul întregii credințe, a întregii teologii creștine. Un fundament asupra căruia nu se cugetă suficient, căci se consideră ca fiind ceva de la sine înțeles ori definitiv înțeles.

Cum de noi după 2000 de ani Îl urmăm la fel ca primii discipoli, atunci când Isus, trecând pe lângă Marea Galileii i-a chemat să-L urmeze iar ei „l-au urmat” ?.

Și noi astăzi Îl urmăm datorită puterii Cuvântului Său. Acest Cuvânt este miza vieții noastre, fără să fim fanatici, pentru că înțelegem că în acest Cuvânt se află viața.

Deci cu această conștiință despre Evanghelie, Pavel scrie această Scrisoare și exact această conștiință despre Evanghelie o avem noi în timp ce citim și încercăm să explicăm Scrisoarea…

Notă:

[1] Lipsă de respect faţă de cineva sau ceva considerat sfânt. Sacrilegiu.