Se citește Ps. 133 (132)

Acest Psalm ne spune cât este de frumos ca frații să trăiască împreună… În această seară citim istoria unui incident petrecut între Petru și Pavel… când Pavel îl ceartă pe Petru. Acest episod aparține sferei: „cât e de frumos ca frații să trăiască împreună…” Această ceartă (luptă) este necesară pentru a conserva adevărul și a trăi împreună în adevăr. E o temă delicată și este izvorul tuturor controverselor din Biserică, dar trebuie să stea și la baza tuturor punților de unitate în Biserică.

Dacă voi credeți că Scrisoarea către galateni este greu de înțeles, vă informez că Pavel o adresează „stupizilor galateni” și le cere să o înțeleagă. Nouă ne e mai greu să o pricepem, căci ne lipsesc unele elemente pe care ei le știau… În cateheza precedentă am expus importanța sinodului din Ierusalim pentru credința creștină. Pavel s-a urcat la Ierusalim să apere adevărul Evangheliei. La Ierusalim s-a tratat o problemă foarte importantă: cine se face creștin – aceasta era pe atunci problema – trebuie să fie tăiat împrejur și să respecte legea lui Moise, sau nu?

Să ținem cont că tăierea împrejur a fost poruncită de Dumnezeu – tatălui nostru în credință Avraam – apoi legea a fost dată de Domnul lui Moise, întemeietorul poporului. Dacă tăierea împrejur și legea – date direct de Dumnezeu – trebuie lăsate de-o parte (ignorate) înaintea adevărului Evangheliei, pentru că ceea ce ne mântuiește nu este nici tăierea împrejur și nici legea… acest adevăr ne spune ceva și nouă în dialogul dintre religii… După cum un om poate fi evreu și să respecte toate legile sale, dar în același timp să fie și creștin, la fel un om poate fi păgân, să trăiască precum un păgân cu obiceiurile sale, dar în același timp să fie creștin și, tot la fel un om ar putea fi musulman, hindus sau de orice altă religie și să fie în același timp și creștin, deoarece creștinismul nu este o religie, ci este libertatea față de lege! Creștinismul înseamnă a cunoaște că Dumnezeu este Tată, noi suntem fii, deci frați. Prin urmare, orice lege care discriminează și este împotriva paternității și a fraternității trebuie abolită. Având apoi libertatea – datorită oportunității, curtoaziei, convenienței – de a trăi într-un loc respectând unele legi iar în alt loc alte legi. Noi știm că Petru, la Ierusalim, trăiește ca un iudeu, iar la Antiohia, ca un păgân. Petru și Pavel ne învață că atunci când apar problemele, ele trebuie rezolvate, dar această libertate este substanța vieții creștine, căci dacă nu, atunci ne închidem într-un ghetou, într-o religiozitate în care nu credința ne mântuiește. Deci problema poate fi formulată așa: „ce este mântuirea”? și este foarte actuală.

De aceea este necesar ca noi să înțelegem ce este mântuirea: este iubirea pentru Cristos, care Cel dintâi m-a iubit și s-a dat pe Sine pentru mine și atunci eu trăiesc ca fiu al lui Dumnezeu în El, m-am unit cu El și, deci, trăiesc ca un frate și mă adaptez tuturor situațiilor, având ca unică lege, aceea de a-l ajuta pe frate să atingă această libertate de fiu al lui Dumnezeu. Acesta a fost în sinteză tema catehezei precedente.

Astăzi vom aborda o altă temă, care nu privește dialogul inter-religios – care e esența Evangheliei – ci dialogul inter-confesional. Cearta dintre Petru și Pavel a fost fundamentul separării dintre creștini în sec. al XVI-lea. Dar vom discuta și despre dialogul intra-eclezial: care este libertatea, caritatea, diversitatea și unitatea ce trebuie să existe în interiorul Bisericii? Pentru înțelegerea acestor teme delicate trebuie să ținem seama de multe aspecte…

Se citește Gal. 2, 11-14

¹¹ Dar, când a venit Chefa la Antiohia, l-am înfruntat făţiş, căci era de condamnat. ¹² De fapt, înainte de a fi venit unii de la Iacob, stătea la masă cu păgânii, dar când au venit ei, s-a ferit şi a stat deoparte, temându-se de cei circumcişi. ¹³ Împreună cu el au început să se poarte cu ipocrizie şi ceilalţi iudei, aşa încât şi Barnaba a fost ademenit de ipocrizia lor. ¹⁴ Dar când am văzut că ei nu merg drept, după adevărul evangheliei, i-am spus lui Chefa în faţa tuturor: Dacă tu, care eşti iudeu, te porţi ca un păgân şi nu trăieşti ca un iudeu, cum îi poţi constrânge pe păgâni să trăiască asemenea iudeilor?

Când citim acest text, în care Pavel ne spune că i se împotrivește „pe față” lui Petru, la urmă proclamăm „Cuvântul lui Dumnezeu” și răspundem „Mulțumim lui Dumnezeu”. Importanța acestui text constă în faptul că este „Cuvântul lui Dumnezeu”, deci și această ceartă dintre Petru și Pavel devine o normă pentru credința noastră…

Mai întâi clarificăm argumentul, apoi cum se desfășoară și cum a fost interpretat de-a lungul istoriei și-n final vom explica textul biblic… Problema nu este cea din Ierusalim, unde au discutat dacă păgânii trebuiau să fie tăiați împrejur și s-a răspuns că nu! În textul nostru problema este alta: ce trebuie să facă iudeii? Până când trăiesc în Israel este clar că respectă legile lor, dar când trăiesc în afara pământului făgăduinței, în comunități creștine mixte, cu oameni care vin din lumea păgână, pot lua parte la sf. Liturghie, pot mânca împreună cu ei, deci să încalce legile lor iudaice? Este clar că pot!

Au ajuns la un acord, dar nu știm dacă mai înainte sau după această ceartă… descrisă în F.Ap. 15,27, unde se subliniază că păgânii – la care există o comuniune de mâncare – trebuie să se supună din respect pentru iudei unor reguli fundamentale. E la fel ca atunci când cineva ar mânca împreună cu mine, i-aș spune să nu-mi pună șopârlele vii în farfurie, căci nu-mi plac și nu fac parte din obiceiul culturii mele deci, în acel moment eu prefer o bucată de brânză și această mâncare o va avea și el… Așadar ei au căutat un compromis când mâncau împreună cu păgânii convertiți la creștinism și, în același timp, iudeii depășeau interzicerile de a mânca împreună cu păgânii. Vom vedea sensul de-a mânca împreună: este centrul textului nostru.

În Antiohia – zonă păgână în care trăiau și mulți iudei, loc în care s-au mutat primii creștini după cea dintâi prigoană, aici primind pentru întâia oară numele de creștini și de aici răspândindu-se creștinismul -, Petru s-a comportat în mijlocul lor la fel ca ei, stătea la masă cu ei și mânca tot ceea ce primea, fără vreo problemă.

Problema a apărut când de la Ierusalim au sosit unii creștini de origine iudaică – din partea lui Iacob – care spuneau: nu, iudeilor nu le este permis să facă așa! Iudeii trebuie să respecte legile lor și se pare că doreau să-i oblige și pe păgâni să facă la fel. Atunci Petru – din bunătate sufletească dar și pentru a-și salva imaginea – se retrage de la masa păgânilor. Nu era ceva grav. Un om poate să se retragă… Care este problema? Urmând propria conștiință, un om poate face ceea ce vrea. Problema este alta: în faptul că, retrăgându-se Petru – cu autoritatea pe care o are și pe care Pavel i-o recunoaște – este ca și cum i-ar constrânge pe păgâni să respecte legea pentru a avea comuniunea cu el și cu iudeo-creștinii. Deci păgânii sunt induși în eroarea de a crede că mântuirea vine de la respectarea legii.

Petru este liber să respecte sau nu legea, este ceva indiferent… Deci se putea retrage de la masa păgânilor. Însă scandalul pe care-l prilejuiește păgânilor – care nu cunosc în profunzime acest adevăr – determină obiecția lui Pavel, care îl acuză pe Petru de ipocrizie.

În istoria exegezei, acest text a avut multe interpretări… Cele mai binevoitoare susțineau că Petru și Pavel au înscenat această ceartă, cu scopul ca lumea să înțeleagă adevărul Evangheliei și, de fapt, Spiritul Sfânt a făcut toate acestea și nu cei doi… Interpretarea cea mai dură este cea a lui Luther, care spune că Petru a păcătuit grav împotriva credinței, iar Pavel îi atrage atenția. Interpretările de mijloc – care sunt mai aproape de adevăr și care deschid o problemă interesantă în Biserică – susțin că Petru, din motive pastorale, pentru a conserva unitatea Bisericii, spune „să facem așa”. Deci Petru făcea un fel de compromis, iar Pavel îi atrage atenția, pe bună dreptate, căci prin aceste compromisuri despre adevăr, nu se salvează unitatea Bisericii.

Unitatea și adevărul nu sunt în antiteză. Antiteza adevărului este adevărul parțial sau falsitatea. Antiteza unității este separarea, ruptura, în timp ce singurul adevăr posibil al lui Dumnezeu – care-I iubire – este uniunea, unitatea, iar unitatea posibilă există numai în adevăr, nu în minciună: de fapt minciuna este cea care divide, singura care separă!

Intervenția lui Pavel trebuie să o înțelegem nu pentru a separa Biserica. Greșeala în trecut a fost folosirea acestui text pentru a divide Biserica. Pavel nu a separat Biserica, ci a unit-o! Petru era cel care risca să o dividă! Deci nu este corect să ne folosim de intervenția lui Pavel pentru a divide Biserica! Pavel a intervenit pentru a uni Biserica într-un adevăr mai profund!!!

Vom interpreta acest text biblic nu urmând polemicile care au existat în istorie, ci supunându-ne și urmând intenția textului. Să ne ajute Domnul să-l înțelegem… având libertatea lui Pavel și umilința lui Petru, două elemente importante ale credinței noastre. Pentru a înțelege acest text trebuie să avem o mare iubire pentru adevăr și nu o iubire de sine sau una pusă pe ceartă, ci o iubire a adevărului.

Trebuie să fim bine înrădăcinați în adevărul iubirii, ca și Pavel, care iubește Biserica, îl iubește pe Petru, îi iubește pe toți și tocmai în baza acestei iubiri acționează, nu mânat de polemici. Polemicile nu defineau caracterul Bisericilor lui Dumnezeu. Pavel intervine cu acest spirit de iubire pentru adevăr și numai pentru adevăr.

Numai un mare adevăr în iubire – fără pasiuni dezordonate – permite libertății să devină nu un motiv de separare în interiorul Bisericii, ci de unire.

Facem analiza versetelor…

v. 11

¹¹ Dar, când a venit Chefa la Antiohia, l-am înfruntat făţiş, căci era de condamnat.

Nu știm când și de ce, Petru a plecat în Antiohia. La Ierusalim deja Iacob devenise conducătorul Bisericii și, deoarece prin Antiohia – teritoriu păgân în care locuiau mulți iudei -, trecea calea principală ce ducea la Roma, putem presupune că Petru se afla în trecere. Deși se adresa iudeilor, deja Petru avusese o experiență cu păgânii. În F.Ap. 10 se povestește întâlnirea lui Petru cu Corneliu: apostolul e trimis chiar de Dumnezeu. Deci Petru s-a deschis și față de păgâni. În acest text, pentru Petru apare o problemă nouă: conviețuirea iudeilor încreștinați cu creștinii proveniți din păgâni. Acesta este tabloul…

Tocmai la Antiohia Pavel spune: „pe față i-am stat împotrivă”. Pavel scrie aceste lucruri galatenilor, care au aceeași problemă. Acest aspect e important. Este ca și cum le-ar spune: „Gândiți-vă puțin, dacă eu m-am opus lui Petru, credeți că nu mă voi împotrivi și vouă?”. „Pe această temă nu fac compromisuri”.

„M-am împotrivit lui Petru pe față”. Pavel i se împotrivește lui Petru nu din dorința de a se certa, nu din rivalitate, nu din nesupunere, nu pentru că vrea să se separe de el, ci pentru un motiv mai profund: pentru că Petru greșește în privința unui lucru fundamental și e datoria sa frățească să-i atragă atenția.

„Căci Petru era vrednic de osândit”… Ce înseamnă? Există mai multe ipoteze… Osândit, spre exemplu de conștiința sa, căci deja Petru știa că trebuia să fie liber de lege; sau „osândit de adevărul Evangheliei” sau „de comunitate”, adică de acei oameni care au înțeles care era miza și care spuneau că Petru greșește, creându-se deja o ruptură în comunitate, de care Pavel a aflat… sau poate „judecat, osândit de Dumnezeu”, căci verbul este la pasiv. Vulgata ne spune că Petru era „vinovat”, adică greșise. Oricare ar fi interpretarea corectă, Petru a făcut o greșeală, iar acum Pavel descrie în ce constă aceasta.

În F.Ap. 10 Petru dorea să-l refuze pe Corneliu, dar, rugându-se, are o vedenie în care i se oferă pe un cearșaf animale de multe specii, iar o voce-l îndeamnă să mănânce… Petru răspunde că el nu trebuie să mănânce orice fel de animale, căci poate să le mănânce numai pe cele pure… Vocea îi răspunde să nu mai spună că toate animalele create pure de Dumnezeu ar fi impure… De fapt, în această vedenie lui Petru i se spune să nu facă discriminări între persoane. Deci Petru greșește atunci când discriminează nu atât animalele, ci persoanele.

v. 12

¹² De fapt, înainte de a fi venit unii de la Iacob, stătea la masă cu păgânii, dar când au venit ei, s-a ferit şi a stat deoparte, temându-se de cei circumcişi.

Iată motivul pentru care Petru greșește și este osândit: mai înainte el a mâncat cu păgânii. A mânca împreună înseamnă a trăi împreună, a-i considera frați și aceasta este esența Evangheliei: că Dumnezeu este Tată și nu există nimic care să ne dividă sau să ne separe, pentru că Isus – prin sângele Său – ne-a răscumpărat pe toți, cu preț scump și toți suntem frați și orice separare pe care noi o creăm și care e împotriva iubirii frățești este nedorită de Dumnezeu.

Deci criteriul suprem al validității oricărei legi este: îl ajută pe frate să crească în adevăr și în libertate? Astfel se termină toate separările între oameni: nu mai există vreo religie sau vreo rasă, vreo naționalitate care ne separă. Singurul criteriu este iubirea aproapelui, iar iubirea aproapelui înseamnă să-l ajutăm ca el să-l iubească pe Tatăl și pe frați. Așa se împlinește iubirea aproapelui. Acesta este adevărul Evangheliei care ne-a fost dăruit de credința în Isus Cristos, care și-a dat viața pentru noi.

Mâncarea cu păcătoșii – putem spune – este motivul fundamental pentru care a fost ucis Cristos… De fapt, fundamentul întregii legi a lui Israel este „fiți sfinți pentru că Eu sunt sfânt”, adică fiți diferiți, fiți separați de persoanele imorale, pentru că Dumnezeu este sfânt, este diferit… Și fiecare religie propune legi prin care tu devii sfânt, separat, diferit și așa ești plăcut lui Dumnezeu.

Adevărata sfințenie în NT – dar deja era prezentă în VT (cf. Iona) – adică diversitatea lui Dumnezeu este aceasta: faptul că Dumnezeu este Dumnezeu! El nu este om! În timp ce noi dividem și separăm, Dumnezeu este Dumnezeu pentru că-i iubește pe toți și este Tatăl tuturor și aceasta este dumnezeirea Sa! Acest adevăr nu putea Iona să-l priceapă, însă evanghelistul Luca îl întărește în Lc. 6,36 (reluând textul din Levitic „fiți sfinți, pentru că Eu sunt sfânt”) „fiți milostivi, pentru că Eu sunt milostiv”.

Cu alte cuvinte, noua sfințenie – diversitatea (deosebirea) lui Dumnezeu – constă în faptul că Dumnezeu este milostiv și deci nu-i mai divide pe cei buni de cei răi, pentru că păcătoșii sunt cei care au mai mare nevoie de milă, deci stă mai mult cu ei, îi iubește mai mult.

Textul din Lc. 6,36 ne spune „fiți milostivi” pentru că din naștere noi nu suntem milostivi. Corect ar fi „deveniți milostivi!”. Experimentând mila Tatălui, puțin câte puțin, devenim milostivi.

Diversitatea lui Dumnezeu față de noi constă în faptul că noi dividem, deosebim lucrurile, excludem. Dumnezeu însă nu exclude pe nimeni, pentru că El este Tatăl tuturor! Iar dacă noi excludem un singur om, îl negăm pe Dumnezeu, care este Tatăl tuturor. Este istoria fratelui mai mare care nu vrea să intre la ospăț cu fratele cel mic, pentru că acela este un păcătos, deci rămâne afară. Deci singurul care rămâne în afara mântuirii este dreptul, deoarece Dumnezeu îi mântuiește pe toți oamenii prin milă, pentru că este Tatăl tuturor.

Deci baza excluderii este tot ceea ce distruge diversitatea lui Dumnezeu, este tot ceea ce ne împiedică să fim creștini. Din acest motiv toate diversitățile sunt însușite (acceptate) de creștinism nu ca motiv de separare, ci de unire, de complementaritate.

Deci, Petru separându-se și retrăgându-se de la masă, anulează Evanghelia. Petru s-a comportat așa din bune motive, căci răul mereu se face având motive bune, adică „nu vreau să mi-i fac dușmani pe cei din Ierusalim, pe cei care sunt Biserica mamă”. Petru este impulsiv dar destul de conciliant, nu este lucid în analizarea situației, ci mai cu seamă e instinctiv… Apoi vrea să-și salveze imaginea, la fel ca toți oamenii. Deci Petru, în mod spontan, puțin din frică, puțin din lașitate, puțin prin bunăvoință (cu intenții bune) se retrage fără să-și dea seama de răul pe care-l face.

Acesta este un fel de viciu al lui Petru… În Lc. 5,1-11 se povestește pescuitul miraculos… Petru – ascultând de Isus – își aruncă mrejele, dar când prinde mulți pești și-și dă seama că lângă el este prezența extraordinară a lui Dumnezeu, zice: „Du-te de la mine, căci sunt păcătos”. Petru, aproape instinctiv, pune o distanță între el și Isus, căci este un om religios: „Doamne, sunt păcătos, mergi de la mine”; deci Petru vrea să se separe, să se îndepărteze… Isus spusese că, tocmai pentru că El era Mântuitorul, îi căuta pe păcătoși…

Poziția lui Petru este tipică imaginii pe care noi o avem despre Dumnezeu precum și despre religiozitatea noastră. Noi credem că Dumnezeu este cel separat, despărțit. Însă Domnul s-a făcut blestem pe cruce, este Cel care ia asupra Sa tot răul nostru, făcându-se păcat… Cu alte cuvinte, Dumnezeu este solidar cu omul, pentru că El este iubire și e solidar cu partea negativă a omului, adică Dumnezeu are acele însușiri fundamentale ale iubirii – despre care vorbește Pavel – prima fiind macrofilia, adică el are un suflet mare, care-i îmbrățișează pe toți și care nu poate exclude pe nimeni; El este cel din urmă care ia totul asupra Sa simpatia, adică El pătimește (suferă) cu toți.

Acesta este tocmai opusul modului nostru de a ni-L închipui pe Dumnezeu. Noi credem că Domnul judecă, deosebește, separă… Nu! Dumnezeu cuprinde, îmbrățișează totul. Acest fapt nu înseamnă că El nu deosebește între bine și rău, ci că deosebește foarte bine cele două lucruri, dar mântuiește persoanele: sunt persoane care trebuie iubite și, deci, ia asupra Sa negativul persoanelor… Însă Petru, pentru a se salva pe sine, pentru a salva Legea, se retrage. De fapt el se comportă ca un fariseu. Fariseul e cel separat, cel care se retrage, adică se întoarce înapoi.

Dacă Pavel intervine, nu o face în baza temperamentului său reacțional, ci pentru că el era în trecut un fariseu și a experimentat pe pielea sa ce risca un fariseu, adică separarea de alții, motivată religios. Atitudinea fariseului este cea de împotrivire față de darul Evangheliei și al mântuirii, care este gratuit.

Petru și Pavel reprezintă cele două aspecte ale sufletului nostru creștin. Unul este sufletul religios (pios) care judecă și condamnă. Niște femei au văzut un tânăr beat și imediat l-au judecat… Însă acela este fratele nostru! Este just să judecăm, să condamnăm răul, căci îmbătarea îi face rău omului, deci judecata realității este corectă. Însă judecarea persoanei este exact opusul a ceea ce face Dumnezeu și a ceea ce noi trebuie să facem. Cu alte cuvinte, acest a ne separa de persoane, acest a identifica omul cu răul (păcatul) său, tocmai acesta este răul nostru: faptul că judecăm și condamnăm omul. Noua sfințenie – diversitatea lui Dumnezeu – constă în faptul că El nu condamnă pe nimeni și iubește mai mult pe cei care au mai mare nevoie. Aceasta este mila.

Petru însă, reprezintă sufletul nostru religios care din motive de liniște și pace, creează categoriile sale – care să presupunem că sunt drepte – le aplică persoanei și judecă persoana în baza acestora. Însă persoana nu trebuie judecată vreodată în baza vreunei legi. În baza legii se judecă binele și răul. Și e important să deosebim binele de rău, căci dacă nu, înseamnă că nu am fi oameni. Însă în baza credinței noastre, noi iubim pe cei care fac răul mult mai mult, pentru că un astfel de om are mai mare nevoie de ajutor; la fel cum Isus a murit pentru păcătoși… deci mântuirea este pentru noi toți.

Păcatul și păcătosul sunt două lucruri foarte diferite. Petru reprezintă tendința noastră fariseică, religioasă, care este constantă, adică faptul că ne simțim bravi și în regulă. Tocmai datorită acestor convingeri se nasc separările în Biserică: Biserica este rea, dar noi care suntem bravi, întemeiem o Biserică mai bună. Acestea sunt diviziunile (separările) în interiorul Bisericii cauzate de aceeași gândire: „cel mai bun și mai perfect”. Însă, nu! Tocmai această Biserică și această lume sunt iubite de Dumnezeu așa cum sunt. Acest fapt nu înseamnă că nu trebuie să căutăm adevărul în Biserică, dar există un adevăr mai profund, care e simpatia lui Dumnezeu, adică iubirea lui Dumnezeu pentru toți, o iubire care nu exclude pe nimeni.

Ca o concluzie la acest verset, vă citesc o reflexie anonimă: „Când eram tânăr îi separam pe cei buni de cei răi și e clar că mă includeam printre cei buni. Apoi am învățat să deosebesc binele de rău, dar binele era ceea ce eu gândeam. Apoi am căutat cu efort să discern în mine binele de rău și am început să văd în inima mea tot răul prezent în toți oamenii. Atunci am înțeles de ce Cristos a stat la masă cu păcătoșii și de ce și astăzi nu poate să facă în mod diferit..”.

v. 13

¹³ Împreună cu el au început să se poarte cu ipocrizie şi ceilalţi iudei, aşa încât şi Barnaba a fost ademenit de ipocrizia lor.

În acest verset se amintește de două ori cuvântul „ipocrizie”. Petru, ceilalți iudei și Baraba – cel care l-a introdus pe Pavel în comunitatea din Ierusalim – sunt acuzați de ipocrizie.

Ipocrizia este o atitudine fundamentală a omului religios – dar și a omului în general – adică ipocritul este cel care acționează ca un protagonist, care se așează în primul rând, pentru a-și salva imaginea, iar pentru a sta în primul rând, el subordonează totul acestui țel. Prin urmare, adevărul suprem înseamnă să stea în primul rând și tot restul se va supune atingerii acestui obiectiv.

Aceasta e ipocrizia, care nu înseamnă în mod direct falsitate: ipocritul – în drama greacă – era protagonistul, ceilalți fiind corul care trebuie să răspundă. Deci ipocritul trebuie să-și păstreze poziția, și tot restul are acest scop.

Am văzut publicitatea unei discoteci, care îndemna tinerii să fie protagoniști… Protagonistul este ipocritul? Protagonistul caută să reușească și să se realizeze pe sine. Protagonistul despre care se vorbește în textul biblic și care este condamnat desemnează un anume tip de reușită, de rezultat. Niciodată Isus nu a spus că un om nu trebuie să se realizeze. Problema este modul prin care-și urmează scopul… Vrea să fie primul? Să stea în primul rând? Să fie slujitorul tuturor!!!

Prin urmare, în ce constă răul lui Petru? În faptul că el caută să-și salveze propria sa poziție și imagine înaintea iudaizanților, la fel cum și pe noi, primul lucru care ne interesează este să ne salvăm imaginea în toate sferele. Iar apoi, aflăm justificările, pe cele bune, în mod special. Întotdeauna trebuie să ne îndoim, când căutăm motivele bune ale acțiunii noastre: dacă acțiunea este bună, înseamnă că deja e bună și nu are nevoie de alte motivații. Atunci când avem nevoie de prea multe motive bune, înseamnă că facem un lucru rău, deci căutăm un mod pentru a ne acoperi răul…

Căutăm să ne îmbrăcăm pentru că ne simțim goi… În ce constă ipocrizia lui Petru? La fel ca Pavel, și Petru cunoștea adevărul Evangheliei: Cel care ne-a mântuit este Cristos. Însă se retrage de la masa păgânilor deși știe că este adevărat că mântuirea este Cristos, deoarece el cugetă astfel: „dacă eu stau la masă cu păgânii convertiți, cei din Ierusalim vor privi rău acest fapt, deci îmi convine să mă retrag”.

Petru ignora lucrul fundamental: retrăgându-se de la masa păgânilor, afirma implicit că mântuirea nu este Cristos, ci înseamnă respectarea legilor iudaice. E clar? Deci în mod indirect, el mințea. Nu era o greșeală de doctrină: el știa acest lucru, avusese și vedenia de a mânca „animalele impure”, deci era liniștit… Greșeala sa este practică, vizează oportunismul practic: pentru a ne salva, de obicei, răul îl facem justificându-ne în acest fel. Nu? Având exemplul lui Petru… chiar Baraba și ceilalți iudei cad în această ipocrizie.

Pavel vede că exemplul lui Petru cauzează un rău… „Și Baraba a fost influențat negativ”. Deci ce se va întâmpla cu alte persoane mai slabe? Atunci Pavel intervine.

v. 14

¹⁴ Dar când am văzut că ei nu merg drept, după adevărul evangheliei, i-am spus lui Chefa în faţa tuturor: Dacă tu, care eşti iudeu, te porţi ca un păgân şi nu trăieşti ca un iudeu, cum îi poţi constrânge pe păgâni să trăiască asemenea iudeilor?

Avem constatarea lui Pavel, care ne spune că ei „nu umblau drept” (ortopeden în limba greacă)… Cu alte cuvinte, creștinismul este o problemă de „ortopedie”, a călători drept și nu este o problemă de ortodoxie sau de ortopaxis^[1]. Adevărul este Isus iar noi trebuie să umblăm drepți pe calea Sa. Petru cunoștea drumul, dar mergea pe căi paralele, adică urma căile sale, specialist în fugi – la fel ca noi toți – și urma căile sale secundare, apoi cugeta că va ajunge după… pe drumul drept…

Acest a călători strâmb, acest a umbla pe două cărări… Da, Domnul îmi convine, dar vreau să am și celelalte lucruri, vreau să-mi salvez imaginea… Petru este certat datorită acestei duplicități.

A umbla pe două căi (a oscila între două căi) este descris în 1Regi 18,21, loc în care profetul ceartă poporul pentru că șchiopătează umblând pe două căi.

Deci avem lipsa „ortopediei”. Dar, în ce direcție trebuie să umblăm? „Spre adevărul Evangheliei”: cu alte cuvinte, adevărul Evangheliei – faptul că Dumnezeu este Tată iar noi suntem frați – încă nu e un lucru clar și realizat, ci e un lucru înspre care ne îndreptăm. E adevărat că este deja ceva clar – cu adevărat deja Dumnezeu este Tată și noi suntem frați – dar această realitate trebuie și să se realizeze. Cu alte cuvinte, călătorind în această direcție împlinim fraternitatea în istorie. E frumos acest drum spre realizarea acestui adevăr! Deci adevărul este și un țel, nu este ceva pe care-l avem deja în buzunar; este o propunere pe care Dumnezeu ne-o face. Deja este un lucru realizat în El, dar în noi se împlinește prin participarea noastră, prin călătoria noastră spre acest adevăr.

Pentru că Petru nu umbla în acest fel, Pavel reacționează înaintea lui. Dar să fim atenți: Pavel nu începe să vorbească rău despre Petru, nu-l critică, nu-i amenință poziția, ci-i spune în față. În acest fel îi dă posibilitatea celuilalt să se apere. Fiecare și-a spus punctul de vedere, iar adevărul se naște din acest dialog. Ei nu urmăresc să câștige puterea prin a se înșela unul pe celălalt, ci-și spun fiecare părerile. Acesta este un adevăr important!

În timpul sfântului Ignațiu, un iezuit, în Biserica Sfânta Maria del Popolo, a vorbit despre reforma Bisericii și despre ceea ce trebuia să facă papa și spune lucruri drepte. Ignațiu l-a chemat și l-a întrebat: „Câți papi există?”. „Unul”. „Era prezent?”. Nu! „Atunci mergi să-i spui dacă vrei să-i zici ceva!”. Dacă nu, vino să-mi ceri o pocăință. Și i-a cerut să meargă desculț la Ierusalim…

E important să avem curajul să spunem adevărul în față și nu să criticăm. Critica este cu totul altceva. Prin critică tu urmărești să-l domini pe celălalt, însă Pavel folosește o adevărată corectare frățească; arată o adevărată iubire pentru adevăr, dar și că-l iubește cu adevărat pe celălalt, deci îi spune cum gândește. Comportamentul lui Pavel arată o mare iubire.

Din acest motiv, intervenția lui Pavel nu dezbină Biserica, ci dimpotrivă: o unește. Petru risca să o separe prin comportamentul său.

Adevărul nu separă, ci jumătățile de adevăr divid, adică adevărul afirmat pe jumătate.

Mai întâi a spus: „m-am împotrivit pe față”, apoi adaugă „i-am spus lui Cefa”. Și subliniază „Cefa”, adică stânca și nu Simon… Lui Cefa, care este numele lui Petru, dat de Isus. „I-am spus înaintea tuturor”, înaintea tuturor, deoarece scandalul era al tuturor, altfel nu era necesar să spună aceste lucruri înaintea tuturor. Dacă era ceva privat, îi spunea personal, între patru ochi…

Dacă ne uităm în Mt. 18, corectarea frățească urmează după pilda cu oaia pierdută. În Luca, acea corectare frățească de la cap. 17 urmează după pilda Tatălui milostiv (cap. 15). Cu alte cuvinte, corectarea frățească – fiind forma cea mai mare a iubirii și a adevărului – este posibilă numai dacă există o acceptare absolută a aproapelui. Dacă nu, nu este posibilă și înseamnă că este doar o simplă critică de care celălalt – pe bună dreptate – se apără, în timp ce tu critici doar pentru a-l ataca pe celălalt.

Deci corectarea frățească este aspectul cel mai frumos al comunității creștine dar și cel mai delicat, iar pentru a fi făcută bine are nevoie de două calități fundamentale: adevărul și umilința, care sunt însușirile iubirii. Adevărul și umilința se văd prin faptul că un om nu se caută pe sine, nu-și caută propria putere, sau să-l discrediteze pe celălalt, nu caută separarea, ci cu adevărat caută iubirea lui Cristos și a fraților. Tocmai acest lucru îi permite lui Pavel să-i atragă atenția lui Petru în mod precis.

Tu – care ești iudeu – poți trăi liniștit ca un păgân și nu ca un iudeu, numai că acum tu, prin comportamentul tău – și în acest loc îi spune greșeala pe care Petru o face și de care nu și-a dat seama – îi constrângi pe alții să trăiască la fel ca iudeii. Adică „alții”, care nu au aceeași tărie în credință pe care o ai tu, ar putea să se gândească că mântuirea ar veni de la respectarea legii. Deci tu distrugi Evanghelia în fața lor.

Această atitudine a lui Pavel, sf. Toma o dă ca exemplu de zel și de libertate, elemente pe care toți trebuie să le avem.

Sf. Toma spune „un exemplu de umilință pentru conducătorii care să nu refuze să fie corectați de cei mici, de supușii lor și un exemplu de zel, de libertate, de franchețe pentru cei supuși, pentru ca să nu se teamă să-i corecteze pe conducători, în special dacă este în joc binele altora”. A sta împreună este util, este exemplu de umilință pentru conducători și de zel, de libertate și franchețe pentru supuși.

Acest text care a separat bisericile și mereu este un motiv de separare în interiorul bisericilor ar trebui să conducă la atitudinea care unește bisericile, deoarece Pavel a unit Biserica din Antiohia, ce începea să se dividă, căci s-a lăsat condus de adevăr și de iubire.

E clar ce s-a întâmplat la Antiohia? S-a întâmplat acest „Cuvânt al lui Dumnezeu”, această tensiune dintre Petru și Pavel care – într-un fel – se prezintă mereu în Biserică, adică ni se spune că se poate greși evaluarea practică a adevărului, făcând greșeli practice importante… Deci este nevoie de curaj și iubire, de libertatea de a spune adevărul pe de o parte și, de cealaltă parte, este nevoie de umilință, de primirea și acceptarea adevărului.

Textul ne spune că există un mod de a gestiona autoritatea în Biserică. Vă prezint un argument istoric… La Conciliul Vatican I s-a definit infailibilitatea papei. Apoi Conciliul s-a încheiat brusc, pentru că piemontezii au luat Roma. Căci trebuie să se specifice arătând unde, când și cum, în ce context papa este infailibil. Doar Conciliul Vatican al II-lea explică faptul că această infailibilitate nu înseamnă că papa sau Biserica inventează credința. Ci papa este infailibil pentru că ascultă credința, pentru că acționează împreună cu alții, pentru că fiecare are responsabilitatea sa, pentru că se consultă, pentru că există coresponsabilitatea colegială în Biserică, pentru că există o mulțime de carisme și toate trebuie respectate.

Acest proces trebuie să se verifice la toate nivelele, începând cu autoritatea paternă în familie și continuând cu autoritatea parohului, a episcopului, până la autoritatea papei. Deci unitatea trebuie conservată, dar în adevăr, în libertate, în iubire și respectând diversitatea.

Acolo unde lipsește unul dintre aceste elemente se falimentează, adică unde nu există respectul pentru diversitate, unde nu există unitate în diversitate, unde lipsește libertatea, adevărul și iubirea, se dărâmă unitatea Bisericii, suferă adevărul Evangheliei și toți ne îndepărtăm de Împărăția lui Dumnezeu.

Mi se pare, deci, că acest pasaj biblic este cu adevărat „Cuvântul lui Dumnezeu” foarte dens, pentru că vrea să ne conducă la aceste atitudini de bază, care împlinesc în Biserică (în poporul lui Dumnezeu) bogăția lui Dumnezeu în unitate, fraternitate, libertate, în diversitate, în respectarea tuturor diferențelor. Deci este un text foarte actual, dincolo de orice polemică.

Ce rod să cerem în rugăciune de la acest text? O iubire pentru adevăr, pentru unitate, pentru libertate, pentru diversitate, pentru toate însușirile fundamentale ale credinței.

– Ca prim text – pentru o reflexie – se poate citi Psalmul 132: cât este de frumos ca frații să trăiască împreună… Unirea frățească este marele dar al lui Dumnezeu, făcut nouă.

– Un al doilea text poate fi 1Cor. 12, unde se arată că această unitate se împlinește în diversitatea cea mai absolută: după cum un trup are mădulare care fiecare e diferit de celălalt. Prin urmare, diversitatea niciodată nu trebuie uniformizată: unde lipsește diversitatea înseamnă că nu există libertate, nu există spiritul lui Cristos, ci există uniformizare, plagiat și distrugerea adevărului și al iubirii.

– În 1Cor. 13 se subliniază că iubirea este carisma superioară specifică tuturor, care-i construiește pe toți și este calitatea lui Dumnezeu.

– Un alt text util este actul libertății din 2Re 12, 1-13. Este profetul Natan care-l dojenește pe David pentru păcatul său. David îi dă dreptate și se convertește. Deci și noi trebuie să avem o mare libertate în a interveni față de superiori.

– Despre corectarea frățească posibilă numai prin milă, se poate citi Mt. 18, 12-18.

– Apoi avem un alt element fundamental în tot textul biblic, care este noua concepție despre sfințenia lui Dumnezeu… Care-i diversitatea Sa? Nu înseamnă că Dumnezeu se separă de alții pentru că sunt păcătoși, ci sfințenia Sa constă în faptul că El este iubire și milă pentru toți păcătoșii. Se poate citi Lc. 6, 27-38, căci centrul textului este „deveniți milostivi ca Tatăl”. Apoi se explică această nouă sfințenie-diversitate, care constă în iubirea dușmanului, a celui de departe, în a nu judeca, în a nu condamna. Acesta este noul cod al sfințeniei.

– Un ultim text este cel cu Zaheu, în care Isus spune „trebuie” să mă opresc în casa ta, Lc. 19, 1-11.

Să ținem cont de criteriile pozitive pe care acest text ni le sugerează în rezolvarea problemelor, astfel încât acest probleme să nu fie motiv de separare, ci de unire și maturizare.

Greșeala stă în a folosi acest text în modul opus în care l-a folosit Pavel, adică pentru a ne separa și certa… Însă trebuie să ne întrebăm: care sunt criteriile de la baza acestui text care fac în așa fel, încât chiar și cearta ce mai dură – ca aceea dintre Petru și Pavel – să devină motiv de adevăr și unitate…?

Cât trebuie să ne supunem propriilor principii în care am fost educați și cât trebuie să cedăm?

Acest text biblic nu ne spune să renunțăm la principiile noastre, ci ne dă unul superior, cu ajutorul căruia putem să discernem… Cu alte cuvinte, principiul superior este adevărul Evangheliei; este iubirea lui Cristos care și-a dat viața pentru toți păcătoșii; este mila. Și atunci toate legile ne folosesc în măsura în care ne ajută să trăim acest principiu superior, care este justiția lui Dumnezeu. Pavel i se opune lui Petru din milă.

Avem acest principiu care este adevărul Evangheliei, această iubire a lui Cristos care și-a dat viața pentru păcătoși și care ne mântuiește cu harul Său. Apoi există iubirea mea pentru fratele ca și el să ajungă la acest adevăr și acest adevăr să ajungă și la alții…

Deci acesta este principiul tuturor legilor și al acțiunilor noastre. Prin urmare, cu adevărat trebuie să avem discernământ…

Notă:

[1] Acţiune corectă în conformitate cu doctrine sau principii religioase.