¹ O, galateni fără minte! Cine v-a vrăjit pe voi, înaintea ochilor cărora a fost prezentat Cristos răstignit? ² Numai aceasta vreau să ştiu de la voi: aţi primit Duhul din faptele Legii sau din ascultarea credinţei? ³ Sunteţi atât de fără minte? După ce aţi început în Duh, sfârşiţi acum în trup? ⁴ Aţi suferit atâtea în zadar? Dacă totuşi [a fost] în zadar! ⁵ Aşadar, cel care vă dăruieşte Duhul şi înfăptuieşte minuni printre voi [le face] datorită faptelor Legii sau datorită ascultării credinţei?

Galatenii erau creștini convertiți din rândul păgânilor, dar intrând în legătură cu unii creștini proveniți din rândurile iudeilor, au înțeles că era necesar să fie mai bravi, adică să respecte unele legi, pentru a fi mântuiți. Pavel le scrie în grabă, spunându-le: fiți atenți că dacă voi credeți că mântuirea vine din lege, ați pierdut credința în Cristos, căci Evanghelia subliniază că suntem mântuiți prin har, prin iubirea lui Dumnezeu; prin urmare, a spune că mântuirea derivă de la altceva înseamnă a nega harul, a nega iubirea lui Dumnezeu, a nega însăși mântuirea și înseamnă a fi pe linia „auto-mântuirii”.

Pavel amintește despre experiența sa cristică, spunând: „Am fost răstignit cu Cristos. Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine, iar viața pe care o trăiesc în trup, o trăiesc prin credința în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și s-a dat pe Sine pentru mine”.

După cum Pavel a făcut această experiență a unei vieți noi, a unei vieți identificate cu a lui Cristos – acesta este sensul botezului -, acum le adresează șase întrebări galatenilor, sintetizate astfel: experiența voastră de viață nouă – care este darul Spiritului Sfânt – de unde vine? Vă vine de la faptul că ați respectat unele legi – norme – prin care sunteți mai bravi decât alții, sau de la faptul că ați spus „da” iubirii lui Dumnezeu, arătată pe cruce?

În textul de față Pavel caută să le amintească galatenilor experiența lor de botez… Botezul rămâne botez – un Sacrament – întreaga viață, însemnând a se scufunda în iubirea lui Cristos pentru noi: acesta este sensul vieții creștine.

Sunt descrise două moduri radical opuse de a trăi: cel al faptelor și cel al ascultării credinței. Legea înseamnă faptele legii, implică omul religios care caută să ajungă cu propriile puteri la Dumnezeu: cu cât mai mult caută să se urce la Dumnezeu, cu atât mai mult rămâne la nivelul trupului (al păcatului), adică în egoism și-n moarte. De cealaltă parte avem „ascultarea credinței” care ne dăruiește Spiritul, viața. Să intrăm în aceste opoziții dintre fapte și ascultare, dintre lege și credință, dintre trup și Spirit, indicând drumul pe care fiecare dintre noi este chemat să-l înfăptuiască.

Textul biblic ne prezintă și cele trei etape fundamentale ale credinței. Prima etapă este Isus Cristos răstignit, adică vestirea Răstignitului: acesta este punctul central al credinței. A doua etapă este „ascultarea credinței”, adică văzându-l pe Cel răstignit, ascult, adică permit să intre în mine acest Cuvânt, mă abandonez acestui Cuvânt, mă abandonez Răstignitului, îi spun „da” Lui. Spunându-i Lui „iată-mă!”, abandonându-mă iubirii Sale pentru mine, iată că primesc darul Spiritului, adică am o viață nouă… Acestea sunt cele trei puncte fundamentale ale vieții creștine, pe care acum le vom expune detailat.

v. 1

¹ O, galateni fără minte! Cine v-a vrăjit pe voi, înaintea ochilor cărora a fost prezentat Cristos răstignit?

Pavel le spune galatenilor că au înnebunit, nu că sunt proști, ci că și-au pierdut mințile, că sunt fără cap. Adică ei au trecut de la înțelepciunea lui Dumnezeu la înțelepciunea lumii. Și celor doi ucenici pe drumul spre Emaus, care erau scandalizați de cruce, triști, Isus le zice că sunt fără minte și cam înceți în a pricepe. Deci galatenii au făcut o prostie, s-au întors de la înțelepciunea lui Dumnezeu la cea a omului, a lumii. În ce sens?

Este adevărat că sunt două forme de înțelepciune incompatibile: înțelepciunea lui Dumnezeu și cea a omului.

Înțelepciunea omului este aceea pe care toți o avem, sau căutăm să o avem, este aceea de a căuta să ne mântuim (să ne salvăm) cu puterile noastre. Persoana înțeleaptă și șmecheră socotește că poate să se mântuiască oricum, cu orice preț și în orice situație. A se mântui cu orice preț înseamnă egoism: aceasta este înțelepciunea omului. Omul înțelept este cel care știe să se salveze și, deci, știe să-i piardă pe toți ceilalți, dar el să se salveze. Este acea înțelepciune care se exprimă prin a avea (a poseda), prin putere, prin a apărea bine înaintea altora (a avea o bună imagine), prin autojustificare, prin stăpânirea peste alții, prin a deține în aparență controlul lumii… Este înțelepciunea morții.

Există însă înțelepciunea lui Dumnezeu, care e înțelepciunea iubirii, înțelepciunea darului, înțelepciunea nebunului, pentru că omul înțelept cu adevărat pierde până la a se pierde pe sine. Este înțelepciunea omului care este liber de egoism, liber față de lucruri și de putere, liber față de propriul eu până la a-și da viața: aceasta e înțelepciunea lui Dumnezeu, înțelepciunea iubirii.

Galatenii au acceptat această înțelepciune a lui Dumnezeu și s-au botezat, apoi s-au gândit: „da, înțelepciunea lui Dumnezeu este un lucru bun, la fel și botezul, dar noi vrem să fim mai bravi, vrem să ne implicăm, să intrăm mai profund în această înțelepciune a lui Dumnezeu respectând reguli, legi, astfel încât să fim mai bravi”. Ei nu-și dau seama că în acest fel ies din înțelepciunea lui Dumnezeu, pentru că înțelepciunea lui Dumnezeu este iubirea gratuită, iar iubirea gratuită nu poate fi meritată.

În acest fel, galatenii intră în „înțelepciunea umană a meritului, a datoriei, a debitului, a comerțului, a puterii, care – la urma urmei – este ispita de a avea putere asupra lui Dumnezeu”: aceasta este marea ispită religioasă… pe care toți o avem. Noi facem ceva pentru Dumnezeu sperând să avem avantaje, sau să avem un anume control asupra Lui, sau cel puțin să avem asigurată mântuirea, ca și cum Dumnezeu nu ne-ar da-o, ca și cum noi ar trebui să ne-o garantăm… Dar o mântuire cumpărată – dacă mântuirea este iubirea Tatălui pentru fii – ce iubire este? Înseamnă să amenințăm rădăcinile mântuirii.

Deci, galatenii au înnebunit: au trecut de la înțelepciunea lui Dumnezeu la înțelepciunea lumii, dar travestită în cheie religioasă, care distruge radical tocmai Evanghelia. Este acea înțelegere greșită, destul de ușor întâlnită în viața tuturor: se începe cu Spiritul și se termină cu trupul, adică se caută propriul eu religios.

Aluzia la cruce ne amintește de 1Cor. 1,18: uitând cuvântul crucii, care este o nebunie pentru cei care se pierd, dar care este puterea lui Dumnezeu pentru cei care se mântuiesc.

Pavel îi întreabă pe galateni cu privire la cine i-a înșelat. Cineva i-a vrăjit: este o lucrare de seducere, de magie: nu e o lucrare umană, ci ați fost vrăjiți. Nu se spune de cine: este vraja pe care fiecare om o experimentează din partea șarpelui, din partea răului.

Din vecie am fost ispitiți să ne întoarcem ochii de la Dumnezeu și de la iubirea Sa, pentru a ne concentra pe eul nostru mai mult sau mai puțin religios. Este acea vrajă obișnuită, care ne împiedică să înaintăm în credință și în realizarea persoanei: a ne întoarce ochii de la Dumnezeu. Este ceea ce șarpele a făcut în Cartea Genezei. În textul de față, în loc să ne amintim că totul este un dar al lui Dumnezeu, adică să trăim în comuniune cu El plinătatea vieții noastre prin darurile Sale, începem să-L lăsăm de-o parte pe Domnul și să spunem: „dar cine sunt eu?”.

În istoria mântuirii care se realizează în NT, după Isus există, la fel ca în povestirea primei creații – să zicem că NT este „noua creație”, noua Geneză – povestirea seducerii diabolice. Geneza 3 ne descrie tocmai vocea satanică, glasul care aruncă suspiciuni asupra lui Dumnezeu și – atât în VT cât și în NT – i se sugerează omului: tu poți fi independent de Dumnezeu, tu vei reuși singur, ești mare… Dumnezeu însă te vrea mic, dependent de El. Ca și cum cineva i-ar fi vrăjit pe galateni, ei spuneau: mântuirea nu vă este dăruită, ci voi trebuie să faceți ceva pentru a vă o câștiga. Se aseamănă cu povestirea păcatului strămoșesc, care este păcatul de la originea oricărui rău. Nu este atât de original pentru că se repetă, deci putem spune că este vorba de un fel de re-propunere a păcatului originar.

În ce a constat vraja? În a-i face să-și ia ochii de la Cristos răstignit „zugrăvit înaintea ochilor voștri” (adică vestit în mod public). Pavel nu era pictor, dar își descrie acțiunea care, prin cuvintele: „eu nu cunosc nimic altceva decât pe Isus Cristos și pe Acesta răstignit”, prezintă în mod viu Cuvântul lui Dumnezeu… Cuvântul care-L revelează pe Dumnezeu este crucea lui Cristos: aici Dumnezeu ne arată cine este, adică iubire infinită și necondiționată pentru om. Așa cum spune Io. 3, 14 că atunci când în deșert erau mușcați de șarpe, doar cei care priveau șarpele înălțat erau vindecați, la fel acum, cine privește la Fiul omului pe cruce, este vindecat de rău.

Noi, privindu-L pe Isus ridicat pe cruce, suntem vindecați de răul nostru originar, care este ignoranța (necunoașterea) noastră despre Dumnezeu. Pe cruce înțelegem cine este Dumnezeu: „când voi fi înălțat, veți ști că Eu sunt”. Tocmai de la cruce, de la o iubire fără condiții Îl înțelegem pe Dumnezeu pentru prima dată, iar Pavel vrea să-l conducă pe credincios la contemplarea Răstignitului… Căci toate relele noastre vin din faptul că noi credem că nu suntem iubiți de Dumnezeu și că trebuie să ne gândim la viața noastră, că trebuie să ne mântuim, deci se naște egoismul. Dacă văd că un om mă iubește (pe mine) mai mult decât pe sine, dacă-L văd pe însuși Dumnezeu care-și dă viața pentru mine și contemplu acest mister, atunci în mine se schimbă ceva. Încep să înțeleg cine sunt eu: sunt un om iubit infinit de Dumnezeu. Înțeleg demnitatea mea: sunt fiu, nu pentru că merit, căci eu L-am pus pe cruce, ci pentru că El mă iubește infinit.

Atunci înțeleg întreaga duioșie, toată compasiunea lui Dumnezeu. Încep să-mi schimb criteriile mele de viață, iar acestea devin: duioșia și compasiunea lui Dumnezeu, „judecata” Sa. Dar judecata lui Dumnezeu este opusă judecății noastre!

Cuvântul a judeca (krino, în limba greacă) înseamnă a cerne. Noi, cernând, ținem mizeriile și lăsăm să treacă făina, cu alte cuvinte toate părerile, ideile, judecățile noastre despre oameni sunt negative pentru că ignorăm binele, îl lăsăm să treacă… Noi spunem: „Este brav, dar…”. Și din acest „dar”… izvorăște totul. Noi suntem specialiști în a vedea răul, pentru că se află în interiorul nostru.

Dumnezeu, care în interiorul Său are numai binele, cerne în sens invers și lasă răul să plece… sau, mai bine zis, îl ia asupra Sa pe cruce, pentru că ne iubește și păstrează pentru noi numai binele. Judecata lui Dumnezeu este mila și mântuirea pentru toți. Sf. Francisc de Sales spunea: „Prefer să fiu judecat de Dumnezeu, decât de mama mea”, și crucea este judecata Domnului asupra lumii. Este vorba de judecata care ne arată că există o iubire mai mare decât viața și moartea. Dacă cineva mă iubește așa, pot să încetez să mă mai gândesc la mine: este El, Cel care se gândește la mine mai mult decât la Sine și chiar mai mult decât mine.

Încep și eu să uit de mine câte puțin și să mă gândesc la El și să mă abandonez în mâinile Lui. Credința înseamnă tocmai a mă abandona. Cui? Acestei iubiri pe care Dumnezeu o are pentru mine. Fapt pentru care nu mai trăiesc în egoism, ci cu această încredere în El și în iubirea Sa pentru mine și, în sfârșit, sunt justificat. Omul are nevoie de încredere: o cerșește de la toți, dar nimeni nu i-o dă, numai Dumnezeu i-o dă în totalitate. Ceilalți ne acordă puțină încredere, dacă o merităm…

Ce este botezul? A boteza înseamnă a merge în profunzime, a se scufunda: înseamnă a intra în această iubire. Credinciosul este cel care s-a scufundat, a intrat, s-a abandonat total acestei iubiri pe care Dumnezeu o are pentru noi și trăiește în și prin această iubire. De aceea, pentru cel botezat este indispensabil să contemple Răstignitul, căci contemplând această iubire, în sfârșit se abandonează acestei iubiri, se scufundă în ea și începe să trăiască din această iubire, spunând ca și Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine, iar viața pe care eu o trăiesc în trup… o trăiesc pentru El, după cum El a trăit pentru mine”. Cu alte cuvinte, se naște reciprocitatea iubirii cu Dumnezeu și aceasta este viața nouă: trăim ca fii, ca oameni liberi, în timp ce mai înainte eram sclavi.

De aceea Pavel dorea să insiste pe Cristos răstignit și să le spună: voi, căutând să vă justificați (să vă mântuiți) prin faptele voastre, v-ați îndepărtat ochii tocmai de la centrul întregii revelații care este Cristos răstignit, care este iubirea lui Dumnezeu. V-ați reîntors din nou la iubirea față de voi înșivă, față de eul vostru religios, față de bravura voastră.

v. 2

² Numai aceasta vreau să ştiu de la voi: aţi primit Duhul din faptele Legii sau din ascultarea credinţei?

Pavel argumentează ceva pornind de la experiența trăită… Cu alte cuvinte, galatenii au experimentat ceva, au simțit în profunditate că le-a fost dăruit Spiritul, adică însăși vitalitatea, dinamismul lui Dumnezeu și acest lucru ar trebui să fie în afara oricărui dubiu: Pavel le spune să caute în experiența lor și să-și dea seama că la un moment dat, ceva în interiorul lor s-a schimbat… Deci întrebați-vă: schimbarea voastră derivă de la faptele legii? Este rodul căutării voastre? Este o răsplată, un „salariu” al muncii voastre? Sau mai de grabă este un dar gratuit? Această schimbare provine de la „faptele legii” sau de la „ascultarea credinței”?

Centrul experienței la care se referă Pavel este „Spiritul pe care l-ați primit”. Dacă am întreba vreun creștin de unde vine Spiritul pe care l-a primit, dacă de la faptele legii sau din ascultarea credinței, ar răspunde „care spirit?”. La fel ca și tinerii din Efes (cf. F.Ap. 19,2) care spun că niciodată nu au auzit vorbindu-se despre Spirit. Apoi, mă întreb, „ce experiență avem despre Spirit?”. Ce înseamnă „faptele legii” și „ascultarea credinței”? Și toate acestea sunt evenimente, experiențe fundamentale ale credinței…

Primul eveniment este dat de „Spiritul primit”: ce Spirit am primit? Am primit Spiritul Fiului prin care strigăm Abba, Tată! Am primit Spiritul iubirii, al bucuriei, al păcii, al răbdării, al bunăvoinței, al carității, al blândeții și al libertății. Spiritul înseamnă viața: viața pe care nu o vezi, ci vezi doar efectele ei. Tu vezi că respiri și constați că dacă un om nu mai respiră este mort. Deci noi vedem Spiritul din efectele Sale, ele fiind transformarea radicală a vieții, descrisă de Pavel în Gal. 5, 19-20 unde amintește faptele trupului (adică faptele legii) dar și în Gal. 5, 22 unde vorbește de rodul Spiritului. Spiritul este cel care face trecerea de la faptele trupului (ale legii) la celelalte. Iar faptele trupului sunt: „adulterul, desfrânarea, necurăția, destrăbălarea, închinarea la idoli, farmecele, vrajbele, certurile, zavistiile, mâniile, gâlcevile, dezbinările, eresuri, pizmuirile, uciderea, bețiile, chefurile și toate cele asemenea acestora”

Prin urmare, faptele trupului sunt tocmai expresia egoismului și lovesc omul la toate nivelele, de la cel al trupului la nivelul sufletului și al raportului său cu Dumnezeu. Păcatul cel mai rău al trupului este religia: a dori să-ți câștigi iubirea lui Dumnezeu, e păcatul fariseului. Iar roadele spiritului sunt „dragostea, bucuria, pacea, îndelung-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea, curăția, libertatea”. Prin urmare, experiența fundamentală a botezului înseamnă trecerea de la egoism la iubire, de la neliniște (îngrijorare) la bucurie, de la război la pace, de la nerăbdare la răbdare, de la rea-voință la bunăvoință, de la răutate la bunătate, de la infidelitate la fidelitate, de la împietrirea inimii la blândețe, de la sclavie la libertate. Aceasta este schimbarea concretă a vieții!

De unde vine această schimbare a vieții? De la faptele legii, adică din faptul că v-ați străduit voi în toate felurile să vă schimbați viața, sau de la ascultarea credinței?… Adică din faptul că ați „ascultat” iubirea lui Dumnezeu pentru voi – revelată în Cel Răstignit – și v-ați abandonat ei… Nu în baza acestei ascultări ați primit această viață nouă?!

De-a lungul vieții ne-am dat seama că schimbarea vieții nu ni s-a întâmplat pentru că ne-am făcut propuneri bune, moraliste, ci pentru că văzând (contemplând) Cuvântul Domnului, lăsându-L să intre în noi, cunoscând criteriile și părerile Domnului, am început să ne schimbăm modul de a evalua, am început să simțim în chip diferit, deci am început să trăim în mod diferit, fără să ne dăm seama… Pentru că am văzut… Ce? Am văzut Răstignitul, adică am văzut iubirea lui Dumnezeu pentru noi și am văzut valorile noi spre care să ne îndreptăm viața.

v. 3

³ Sunteţi atât de fără minte? După ce aţi început în Duh, sfârşiţi acum în trup?

Pavel reia expresia „sunteți fără minte”. E oarecum șocant că-i atât de sever cu galatenii. El înțelege că a iubi înseamnă și a fi dur, atunci când este necesar. Și nu înseamnă că a spune „da” (a aproba mereu), a împlini cuiva dorințele și a-l lăuda înseamnă a-i vrea binele, deci le atrage atenția în mod aspru. De ce îi întreabă: „ați început cu Spiritul și acum vreți să încheiați cu trupul?”. Aici avem o mare problemă a vieții noastre de credincioși. De multe ori începem bine și sfârșim rău, de obicei din lipsă de discernământ, la fel ca și galatenii: ei au început cu Spiritul, cu o mare credință, dar cum de au sfârșit cu trupul? Putem spune că au regresat…

Vă spun un lucru simplu: când un om începe să facă binele, imediat îi apar ispitele cu intenții bune… Galatenii nu doreau să facă nimic rău, doreau să facă doar „mai bine”, erau la fel ca și Isus la începutul misiunii Sale: a început să aibă ispite pe care mai înainte nu le avea. Ispitele erau: „Dacă ești Fiul lui Dumnezeu…”, deci cu intenții bune.

Tocmai după ce a fost botezat – după ce Isus s-a arătat solidar cu noi – El a fost ispitit. La fel i se întâmplase poporului Israel, care după ce a trecut marea Roșie și a ajuns în deșert, a fost ispitit. Ceea ce a vrut Israel să facă devine emblema experienței credinței: poporul dorea să se întoarcă înapoi în Egipt, plângea după „cepele” din Egipt. Libertatea pe care Israel a câștigat-o și pe care o trăiește – darul lui Dumnezeu, păstrat de apa care țâșnește din stâncă și de mană, pâinea coborâtă din cer – nu o acceptă. Vrea să se întoarcă înapoi, să se întoarcă în sclavia Egiptului. Acest lucru-l făceau galatenii. Pavel le spune că încă trăiesc în greșelile trecutului… Ei repetă aceleași greșeli și slăbiciuni umane.

Cum poate un om să-și dea seama de această ispită? Doar este o ispită cu intenții bune! Cine-și dă seama? Dacă sunt ispite negative, ne dăm seama, dar cum își dă seama un om de ispitele „bune”? Dușmanul este specialist în a ne atrage în direcția în care mergem: dacă mergem pe calea rea, el ne împinge la rău, ca să ajungem mai repede; dacă mergem pe drumul bun, ne împinge mai repede spre bine, astfel încât să cădem, pentru a ne crea tensiuni, până când binele ne devine insuportabil. Sau, te determină să faci binele tot mai mult, până când nu mai reziști. Și așa te oprești din bine, în sfârșit. Aceasta este una dintre metodele pe care le folosește. Cealaltă metodă este că te constrânge să faci binele cu atât de mult zel, dar și cu atâta stupiditate, încât faci răul. Este cazul galatenilor care, dorind să facă binele, se întorc înapoi la lege.

Prin urmare, mereu trebuie să observi rezultatele. Pentru ca un lucru să fie bun, din punct de vedere subiectiv, trebuie să privești dacă în tine există bucurie și pace care rămâne, iar din punct de vedere obiectiv trebuie să vezi, să constați că nu sunt rezultate negative. În caz contrar, înseamnă că nu era un bine nici pentru tine și nici pentru ceilalți.

Acest mecanism este mai greu, îl vom aprofunda prin regulile discernământului. Vom vedea cât de ușor se trece de la Spirit la trup și cum ne putem da seama: prin elementele negative care se întâmplă în procesul deciziilor noastre.

Să fim atenți că se poate face mult bine, dar și răul mult se face cu intenții bune. Mai mult, răul cel mai mare mereu se face cu intenții bune.

v. 4

⁴ Aţi suferit atâtea în zadar? Dacă totuşi [a fost] în zadar!

Expresia „au experimentat mari lucruri” nu înseamnă ceva important, ce trebuie dat la televiziune… „Lucrurile mari” despre care se vorbește în Biblie, mereu arată acțiunea lui Dumnezeu – poate chiar fără relevanță istorică – dar care acționează în profunditate. „Lucruri mari a făcut în mine cel Atotputernic”. Lucruri mari s-au întâmplat și la galateni, ei le-au experimentat. Dar s-au întâmplat în zadar? Nu se spune acest lucru, ci mai cu seamă se afirmă că există riscul ca galatenii să zădărnicească aceste lucruri mari, căci nouă ne este dată și această posibilitate, de a zădărnici ceea ce Domnul împlinește…

E de meditat la aceste „lucruri mari” care nu fac rumoare și care de fapt sunt lucrurile mari ale omului, adică sunt schimbarea inimii. Acesta este lucrul mare! Este schimbarea interioară, schimbarea modului de a gândi, de a evalua și deci schimbarea modului de a acționa. Noi credem că lucrurile mari sunt cele scrise în mass-media, însă Dumnezeu lucrează în istorie prin aceste „lucruri mari” care sunt foarte mici de fapt, dar care, în realitate, îl schimbă pe om.

Dar aceste lucruri sunt amenințate, se pot chiar pierde, iar la urmă pot apărea „zadarnice”. Mai mult, dacă ar fi fost zadarnice… Căci este mai rău să le fi avut iar apoi să le pierzi, decât să nu le fi avut. Este ca un om care ajunge pe culme și cade în prăpastie: era mai bine să rămână la poalele muntelui, cel puțin nu făcea efort și nu cădea… Trebuie să fim atenți, căci pierderea credinței e mult mai rău decât a nu fi avut credință: avem o împietrire, sunt vaccinați (imuni) și acesta e pericolul galatenilor denunțat de Pavel.

v. 5

⁵ Aşadar, cel care vă dăruieşte Duhul şi înfăptuieşte minuni printre voi [le face] datorită faptelor Legii sau datorită ascultării credinţei?

În încheiere Pavel repetă întrebarea, dar adaugă „Cel care vă dă Spiritul”, fapt care înseamnă că galatenii încă au Spiritul, adică în mod surprinzător în noi încă poate conviețui viața Spiritului, viața creștină și viața trupului, adică pierderea credinței. Cu alte cuvinte, noi – trăind în istorie – avem două fețe: una care privește într-o parte și cealaltă în cealaltă parte, deci putem trăi două realități. Stă în puterea noastră să alegem și mereu suntem în fața situațiilor duble, căci în orice situație am fi, putem merge în două părți total opuse, putem merge într-o direcție în loc de o alta.

Luăm aminte că ei încă au Spiritul, le este dat, deci încă sunt creștini, încă au credința în Cristos, dar Pavel îi avertizează că „acum ei pierd credința”. Deci Pavel caută să le arate cele două direcții: ascultarea credinței – însemnând a se abandona harului lui Dumnezeu, Cuvântului Său care s-a descoperit în Cel Răstignit și a trăi prin credință – și a se baza pe propria religiozitate neconsacrată, pe propriile reguli și norme, pentru a câștiga mântuirea. Acesta fapt este reîntoarcerea sau la păgânism – căci și păgânii au o astfel de religiozitate – sau la sclavia legii, adică se iese din harul lui Dumnezeu și al Evangheliei.

Acest fenomen este răspândit în viața creștină, adică un om își dă seama că-n viața sa se bazează pe propriile puteri, Îl provoacă pe Dumnezeu, vrea ca Domnul să facă ceea ce vrea el, adică își creează o viața spirituală care nu este abandonarea în mâinile Domnului, nu este nici credința în El și nici în iubirea Sa pentru toți oamenii.

În sinteză, acest text biblic ne îndeamnă să medităm mai întâi de toate la darul Spiritului pe care l-am primit la botez: viața noastră creștină este în mod concret o viață nouă… În ce constă acest dar al Spiritului? Lucrurile mari le putem vedea în Gal. 5, 19-21 unde se descrie situația în care ne aflăm și în Gal. 5,22-23 unde se arată ținta spre care ne îndreptăm, adică bucuria, pacea, iubirea. Aceasta este schimbare pe care botezul o produce în noi.

Originea acestei schimbări nu constă în faptul că noi suntem bravi, ci în iubirea nebună a lui Dumnezeu, a unui Dumnezeu răstignit, a unui Dumnezeu care ne iubește fără să ne impună condiții. Tocmai contemplarea acestei iubiri înfăptuiește în noi această trecere spre omul nou.

În ce privește înțelepciunea lui Dumnezeu, putem citi 1Cor. 1,17-2,15. În ce constă botezul ni se spune în Rm. 6, 4-11: este acest a se scufunda în Cristos, a muri cu El și a învia cu El la o viață nouă.

Acest text biblic ne pune înaintea unei răscruci radicale a vieții creștine, care este aceea de a trăi ori prin propriul efort religios, prin propria bravură, sau a trăi prin harul lui Dumnezeu; sunt două moduri radical opuse.

Nu prin strădaniile și preocupările noastre, nu prin industria noastră ajungem la unele rezultate, ci rezultatele sunt darul lui Dumnezeu și ne sunt date… Omului drept îi este dat totul în somn, adică prin mister, spune psalmistul. Domnul ne dă darurile Sale cu multă discreție, fapt pentru care de multe ori nici nu ne dăm seama de ele… Acesta este somnul! Iar în timpul somnului omul nu e activ, nu câștigă: se spune că cine doarme, nu prinde pești… Deci cuvintele psalmistului înseamnă și că omul nu câștigă acele lucruri pe care Dumnezeu i le dăruiește, ci îi sunt dăruite gratuit (cf. Ps. 127. 126).

Domnul își dă propria Sa viață din iubire pentru noi, ne dă o viață în pace și bucurie, o viață care știe să răspunde acestei iubiri. Sau noi putem alege să trăim o viață bazată pe datorie și pe lege. Ier. 2,12-13 spune: „Mirați-vă de acestea, ceruri; cutremurați-vă, îngroziți-vă, zice Domnul! Că două rele a făcut poporul Meu: pe Mine, izvorul apei celei vii, M-au părăsit, și și-au săpat fântâni sparte, care nu pot ține apă”. Textul arată că întregul nostru efort – acela de a-l părăsi pe Dumnezeu și iubirea Sa – ne-a împins ca noi să ne săpăm fântâni… Am abandonat izvorul apei vii și am săpat fântâni care nu (con)țin apă.

În Cartea lui Iosua 24, 11, Iosua întreabă poporul cu cine vrea să fie: cu Dumnezeu sau cu idolii? Nu este vorba de o alegere teoretică… Iosua vrea să le transmită acest mesaj: nu fiți simpliști, căci noi suntem cu Dumnezeu! Și a sta cu Dumnezeu implică o anume mentalitate, o anume „inimă”, chiar mai înainte de un anume „comportament”, și implică o anume coerență.

În Deut. 30,15 spune Domnul: „Iată eu astăzi ți-am pus înainte viața și moartea, binele și răul”.

Aspectele fundamentale pe care le-am explicat sunt trei: întăi, darul Spiritului, care este centrul vieții creștine. Ce experiență avem, ce înseamnă pentru noi acest dar?

Al doilea aspect este tocmai izvorul acestui dar, care este Răstignitul.

Al treilea aspect ne arată dacă ne bazăm viața pe ascultare, pe Cuvântul lui Dumnezeu, pe credință, pe abandonarea în mâinile Sale, pe botez… sau încă ne bazăm viața noastră religioasă pe faptele noastre, pe faptul că noi vrem să-l câștigăm pe Dumnezeu, deci ne bazăm pe eul nostru religios și nu pe Dumnezeu. Acesta este punctul cel mai delicat al alegerii credinței, atunci când un om deja este credincios.

Argumentarea lui Pavel, când îi invită pe galateni să fie atenți la experiența spiritului pe care au făcut-o – fie în comunitate, fie individual – adică la experiența eliberării, a darului, a ceva care s-a întâmplat și a schimbat – cel puțin în parte – inima și înțelegerea realității și a vieții lor. Pavel le cere să înțeleagă că această schimbare este un dar gratuit.

Vă invit să înțelegem că tot ceea ce se întâmplă – la nivel individual și comunitar – este un dar al Domnului: este experiența Spiritului care este dat, adică este experiența acestei noi viețuiri, a acestui dinamism, a acestui mod nou de a gândi și a percepe lucrurile: să înțelegem că toate acestea sunt gratuite. Dacă judecăm așa, înseamnă că începem să înțelegem Evanghelia, adică adevărul Evangheliei.