Psalmul – de la începutul Psalteriului – ne prezintă omul care se află înaintea vieții și a morții: dacă urmează legea are viața, dacă nu o urmează, află blestemul și moartea.

Evanghelia ne spune exact opusul, adică faptul că legea înseamnă blestemul și moartea în orice situație: fie că tu o respecți, fie că nu o respecți, îți aduce moartea. Viața omului vine dintr-o altă parte: vine de la credință. Prin urmare, binecuvântarea și blestemul, realizarea și ruinarea despre care vorbește Psalmul, nu mai privesc raportul nostru cu legea – care ne condamnă pe toți pentru că nici un om nu poate respecta legea – ci raportul nostru cu Cristos. Adică noi primim binecuvântarea și darul Spiritului prin credință. Dacă noi rămânem în sfera legii, cazurile sunt două: ori nu o respectăm – și nici un om nu o poate respecta – deci suntem blestemați, sau, dacă din întâmplare o respectăm, ajungem la acel păcat maxim care este autojustificarea, deci suntem ultra-blestemați. Deci din și prin lege nu există mântuire.

Acest al doilea caz – în Evanghelie – este „fariseul”. Fariseul nu este numaidecât o persoană condamnabilă, ci este o persoană devotată și dacă-i merge bine respectă întreaga lege, dar tocmai din acest motiv se apără pe sine, printr-o pretinsă dreptate de-a sa și, prin urmare, devine impermeabil înaintea mântuirii, a mântuirii care-i vine de la Dumnezeu, sau izvorăște din interiorul inimii omului, dar întotdeauna ca dar al lui Dumnezeu. Fariseul este impermeabil (de nepătruns) față de mântuire tocmai datorită „dreptății sale”. Aceasta este o temă foarte importantă în Scrisoarea către galateni, care ne ajută să înțelegem corect darul credinței care ne intermediază mântuirea ce ne vine de la Isus Cristos. 

Se citește Gal. 3,10-14

¹⁰ Cei care se bazează pe faptele Legii sunt sub blestem, căci este scris: Blestemat să fie oricine nu rămâne [fidel] tuturor celor scrise în cartea Legii ca să le împlinească. ¹¹ Pe de altă parte, este clar că nimeni nu este justificat prin Lege înaintea lui Dumnezeu, căci cel drept va trăi din credinţă. ¹² Însă Legea nu este din credinţă, ci cel care împlineşte acestea va trăi în ele. ¹³ Cristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-se pentru noi blestem, căci este scris: Blestemat oricine este atârnat pe lemn, ¹⁴ pentru ca binecuvântarea lui Abraham pentru popoare să vină în Cristos Isus ca să primim promisiuneaDuhului prin credinţă.

Contextul textului: Pavel afirmă că galatenii au primit Spiritul Sfânt, adică viața lui Dumnezeu, prin credință și nu prin faptele legii.

Reamintim că galatenii provin din lumea păgână, deci nu respectau legea, dar experimentează (cunosc) mântuirea, primesc darul Spiritului, adică Spiritul înseamnă viață: este însăși viața lui Dumnezeu. Ei acceptă și primesc darul lui Dumnezeu nu prin lege, nu prin respectarea legii, fiind păgâni. Pornind de la această realitate, Pavel spune aceste lucruri.

În cateheza precedentă am arătat că Pavel concluzionează că acest mister era prevăzut în Biblie: deja Avram a fost justificat nu prin faptele sale, ci prin credința sa… Iar în textul de-abia citit apar de cinci ori cuvintele „blestemat, blestem”. Așadar, în acest text Pavel arată că legea aduce numai blestem. Legea religioasă „aduce blestem”, adică nu îndreptățește (nu justifică) pe nimeni, deci justificare vine numai din credință. Pavel tratează subiectul și ne spune cum se întâmplă acest lucru: prin faptul că Isus Cristos se face blestem pentru noi. Vom explica aceste probleme…

În acest loc ne aflăm înaintea unei teme fundamentale: credința noastră. Cu alte cuvinte noi trăim în baza credinței sau în baza legii? Trăim în baza a ceea ce Dumnezeu face pentru noi, sau în baza a ceea ce noi facem pentru El? Trăim în baza datoriei sau a harului? Așadar, stă în puterea noastră să alegem între calea vieții și a morții.

Moartea și blestemul înseamnă să trăiesc în baza datoriei și a lucrurilor pe care eu le fac, în baza respectării legii. Mântuirea, în schimb, este tocmai a primi ceea ce Dumnezeu a făcut pentru mine. Ce a făcut El pentru mine? S-a făcut blestem (condamnare). A înțelege și a primi acest mister al unui Dumnezeu blestemat, condamnat pentru mine – tocmai acesta este scandalul creștinismului – înseamnă să accept mântuirea!

Acest fapt ne aduce o strategie de viață foarte diferită de aceea pe care de obicei suntem obișnuiți să o trăim, chiar și-n relațiile dintre noi. De obicei, noi, instinctiv față de noi și față de alții, stabilim un raport bazat pe dreptate. De câte ori nu spunem „Nu este just?”. Cel puțin în ce-i privește pe alții, dar și față de toate sensurile noastre de vină, spunem: „Nu este drept!”.

Este adevărat că maximul pe care-l putem face cu ajutorul legii este să spunem „Nu e just”… Deci, dacă nu e just, mai întâi ne putem ucide între noi, iar apoi ne putem sinucide. Ar fi singurul lucru just, dar nici acesta nu este just. Așadar, nu există nicio salvare prin prisma legii… Un raport dintre persoane bazat pe lege nu duce la nimic bun. Un raport – și-n interiorul familiei – bazat pe lege, pe datorie, nu aduce nimic bun.

Deci să vedem cum trebuie să ne structurăm viața, nu doar în câmp religios, ci la toate nivelele.

v. 10

¹⁰ Cei care se bazează pe faptele Legii sunt sub blestem, căci este scris: Blestemat să fie oricine nu rămâne [fidel] tuturor celor scrise în cartea Legii ca să le împlinească.

„Câți sunt din faptele legii” nu se referă doar la persoanele religioase: fiecare om – fie religios, fie laic sau ateu – crede că mântuirea constă în ceea ce face el. Ateul are o convingere mult mai mare, deoarece neavând credința care mântuiește, el trebuie să facă să consiste mântuirea în fapte, în mod obligatoriu. Dacă nu, ateul trebuie să spună că nu există mântuire și astfel este disperat. Prin urmare „cei care-și bazează propria viață pe ceea ce ei fac” îi desemnează pe toți: religioși sau nu. În textul nostru sunt fie cei care provin din iudaism, fie cei de origine păgână. Cu alte cuvinte, omul – pe bună dreptate, din punctul său de vedere – își bazează propria viață pe ceea ce face el.

Cine-și bazează, întemeiază propria viață pe ceea ce face, se află sub blestem. Cuvântul blestem este tocmai opusul binecuvântării. Binecuvântarea conține tot ceea ce Dumnezeu dorește și vrea să-i dea omului și este legat de VIAȚĂ, cu toate condițiile (situațiile) în favoarea vieții care este PĂMÂNTUL, în vederea continuării vieții, care sunt fiii, în favoarea a tot ceea ce apără viața, care este recolta și pacea, cu tot ceea ce îmbunătățește calitatea vieții, care este bucuria, relația, bunătatea, dreptatea…

Când se vorbește despre binecuvântare, se vorbește despre tot ceea ce este pozitiv și favorizează viața.

Blestemul înseamnă exact opusul: adică este omul despărțit de sensul său, despărțit de viață, de bine, de bucurie, despărțit de alții, adică omul blestemat… Cu toții, cel puțin în unele momente, am experimentat ce înseamnă o viață blestemată, adică o viață imposibilă, fără sens, separată de toți ceilalți…

În acest loc, Pavel ne spune că aceia care-și bazează viața lor pe ceea ce ei fac, pe dreptatea lor, sunt blestemați… și ne explică de ce. Pentru că stă scris că este blestemat oricine nu respectă toate lucrurile scrise în cartea legii, ca să le facă. Cu alte cuvinte, legea are multe legi, norme și cine încalcă doar una este un încălcător… Poruncile sunt 10, oamenii sunt câteva miliarde… E suficient să ucidem un om, pentru a fi încălcători, nu e nevoie să-i omorâm pe toți… Deci o singură încălcare te face încălcător, te face deja blestemat. Prin urmare, nu înseamnă că trebuie să faci tot răul posibil pentru a fi blestemat… Ci acel puțin rău pe care-l faci te indică deja ca fiind blestemat, încălcător și izvor al răului… Prin urmare, un om care vrea să-și întemeieze propria viață pe capacitatea sa de a face binele, de a respecta legile, se lovește continuu de blestem, trebuind să respecte toate legile și normele, să fie mereu brav, să fie perfect în toate… Textul din Deut. 27, 26 întărește aceste spuse: „Blestemat să fie tot omul care nu va plini toate cuvintele legii acesteia și nu va urma după ea! Și tot poporul să zică: Amin!”. Acest „Amin” întărește faptul că este cu adevărat așa… Este o aprobare (un asentiment) din partea poporului, adică „nu este o minciună”.

Deci Pavel spune de ce trebuie să respectăm toate lucrurile scrise. Și dacă reușesc să le respect pe toate?! E cazul lui Pavel care le respecta perfect… Cine ar respecta toate legile, este și mai blestemat; este un om care a făcut din eul său, Dumnezeul său; este un om care prin dreptatea sa îi condamnă pe toți, este un om care respectă toate legile, în afară de două: iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele, adică nu respectă nicio lege.

Apoi Pavel explică de ce legea aduce cu sine blestemul: pentru că legea presupune un „a face”, blestemul lui „a face”.

„A face” (adică munca) este importantă pentru om, dar există lucruri mult mai importante decât a munci. Lucrurile cel mai importante „nu le facem (producem) noi”.

Relația cu celălalt nu o „faci”, nu o produci, pe celălalt nu-l „faci”. Lucrurile principale nu le facem. Munca noastră înseamnă a transforma lucrurile. Lumea nu trebuie să o facem! Aveți impresia că un om, mai înainte de a urca pe munte, ar trebui să „facă” muntele? Sau că un altul care ar dori să zboare, mai înainte ar trebui să construiască cerul, căci cum poate zbura un avion, dacă nu există partea de sus – atmosfera – pentru zbor? Toate lucrurile fundamentale ne sunt date!!! Viața ta ori o primești în dar sau o plătești cu viața: dacă ai impresia că trebuie să-ți faci viața, te ucizi, căci nu poți trăi cu această greutate. Prin urmare, lucrurile fundamentale nu sunt legate de „a face”. Însă, în zilele noastre, noi ne aflăm sub acest blestem al lui „a face” (a produce, a munci, a crea): nu mai există sensul sâmbetei, al odihnei.

În mod real, sensul întregului „a face” al creației este ziua a șaptea, adică „a nu face”: este bucuria, plinătatea, deja făcutul (creatul), împlinitul (îndeplinitul, sfârșitul, desăvârșitul)… Nouă ne este frică de împlinit: când un om iese la pensie, deja se simte mort, însă ar trebui să fie o persoană care și-a împlinit drumul ei și este mulțumită… în sfârșit sătulă.

Dacă noi dorim să consiste viața în „a face”, atunci viața devine un blestem constant atât la tinerețe, cât și la bătrânețe, dacă nu se moare mai repede de infarct. Acest adevăr este valabil atât în câmpul uman, cât și în cel religios. În sfera religioasă „a face” aduce după sine „autojustificarea” iar în cea umană acest „a face” observăm că distruge țesutul uman și latura umană a omului.

Când Pavel vorbește despre acest blestem, care nouă ni se pare ciudat, observăm că este un blestem evident în toate sferele… Blestemul de „a face”, de a respecta toate normele.

v. 11

¹¹ Pe de altă parte, este clar că nimeni nu este justificat prin Lege înaintea lui Dumnezeu, căci cel drept va trăi din credinţă.

Dacă Pavel s-a folosit de primul citat din Deuteronom, acum se inspiră din profetul Avacum și cu ajutorul acestuia afirmă: este atât de evident că „a face” (operele) nu justifică pe nimeni, încât Biblia a spus că nimeni nu este justificat înaintea lui Dumnezeu prin lege. Iar proba este că dreptul va trăi prin credință.

Ce înseamnă că dreptul trăiește din credință? Înseamnă că drumul dreptății – dreptatea înseamnă împlinirea voii lui Dumnezeu, indicând binecuvântarea și viața – calea vieții și a dreptății nu este „a face (a respecta) legea”, ci înseamnă a avea credință. Și ce este credința? Este a crede că Dumnezeu este Tatăl, că mi l-a dat pe Fiul Său, înseamnă a mă încrede în El și a accepta în dar iubirea Sa gratuită. Deci este vorba de o strategie diferită.

Prin urmare, viața o primesc ca dar, iar darul îl accept spunând „da”, și nu este ceva ce trebuie „făcut”, creat. Față de întreaga economie a lui „a face” avem economia harului – charis – adică a frumuseții, a darului, a bunătății, a gratuității. Și aceasta dă viața, mai mult: viața se naște mereu dintr-un exces de gratuitate, altfel nu este viață.

Cât de mult înțelegem – în cheie religioasă și umană – că viața ne vine din har, adică din gratuitate și nu din lege, ne vine din primire (acceptare) și nu din ceea ce noi facem, ne vine din faptul că spunem „da” și nu din ceea ce noi producem?

A înțelege că voia Domnului – care este Tatăl – se împlinește în faptul că noi ne simțim fii și că spunem „da” adevărului nostru de fii, adică ne simțim iubiți, ne încredem în această iubire și ne lăsăm viața condusă de această iubire, de această iubire care apoi devine „iubirea pentru a iubi”: este cea mai mare virtute… Este ca și cum noi ne „anulăm” pentru a-l iubi pe altul la fel ca pe noi, la fel cum îl iubește Dumnezeu. Este calea vieții care se împlinește prin credință, adică prin încredere, prin abandonare. Aceasta este dreptatea lui Avram. Avram a crezut nu doar că Dumnezeu este atotputernic – după cum toți oamenii pot crede – ci și că Dumnezeu este Tată, că ne iubește, își menține și-și respectă promisiunile.

Următorul verset compară cele două economii… Versetul al unsprezecelea s-ar putea traduce și așa: nu prin ceea ce face, omul trăiește justificat înaintea lui Dumnezeu, ci dreptul – adică acela care este viu – trăiește prin legătura cu Dumnezeu. Un om nu trăiește dacă se raportează la faptele (realizările) sale, căci se închide în sine și nu poate izvorî din sine posibilitatea, puterea, energia pentru a trăi. Cu adevărat trăiește însă omul care prin credință, prin Isus, se unește cu Dumnezeu.

Este o problemă de legătură, de transcendere a sinelui, de a trece dincolo de sine… Prin respectarea legii – ar spune Pavel – adică prin „a face”, prin a arăta lucrurile pe care tu le faci, tu nu ieși din tine, transformi lumea, dar rămâi închis în ea și nu trăiești. Pentru a trăi trebuie să treci dincolo de acest nivel, să intri în transcendență, să mergi dincolo de și prin credință, să comunici cu Dumnezeu sau, prin credință să accepți acea comuniune pe care Dumnezeu o caută din veci și pe care a împlinit-o în Isus Cristos

v. 12

¹² Însă Legea nu este din credinţă, ci cel care împlineşte acestea va trăi în ele.

În acest verset Pavel opune în mod radical – printr-un citat din Levitic – economia legii, economiei credinței.

Economia – în sens biblic – este modul de a administra propria casă, propria viață. Un om poate să-și administreze viața în două feluri: primul este acela al legii – care te ajută să trăiești în măsura în care faci și te face să trăiești din ceea ce tu faci – iar al doilea, al credinței, care te ajută să trăiești din ceea ce Dumnezeu face pentru tine. Prin urmare, alegerea dintre credință și lege este alegerea dintre tine și Dumnezeu. Poți să te închizi în egoismul tău, în ceea ce tu faci, în ceea ce tu ești (punând în centru eul tău), sau poți să te deschizi altuia, lui Dumnezeu, noutății, darului…

De o parte se află disperatul „a face” la infinit, la fel ca în cazul lui Sisif – el a fost supus în Infern la o caznă perpetuă fiind sortit să urce un deal împingând veșnic o stâncă uriașă, care o dată ajunsă în vârf, se rostogolea din nou la vale și cazna era reluată mereu – iar de cealaltă parte avem întreaga docilitate, îngăduință, disponibilitate a lui Dumnezeu. Pe de o parte avem efortul nostru de a-L iubi pe Dumnezeu, de a-I plăcea lui Dumnezeu și… întreaga religie slugarnică – specifică tuturor religiilor – sau rebeliunea atee, deoarece este imposibil să se trăiască astfel, dar în spate se află din nou aceeași manie a legii, atât în omul religios, cât și în cel ateu. Pe de altă parte, avem bucuria de a ne simți iubiți, de a-L primi pe Dumnezeu care ne iese înainte, de a-I spune Lui „da” și de a trăi această relație nouă care ne permite o viață cu adevărat nouă.

Sunt cele două parcursuri, drumuri diferite: drumul vechiului Adam – care vrea să răpească egalitatea cu Dumnezeu, care vrea să urce cu propriile puteri în cer – și drumul lui Cristos – Noul Adam – care coboară, care este solidaritate, împărtășire cu alții, iubire, simpatie. Iar cele două drumuri se opun.

Este clar că există și o lege creștină – va spune Pavel – o lege a lui Cristos, dar vom vedea că este foarte diferită. Nu este o lege care-l leagă (obligă) pe om, ci este legea libertății fiilor lui Dumnezeu. Iar adevărata libertate constă în a ști să iubești și să slujești: aceasta este noua lege. Prin urmare nu mai este o mulțime de norme, care să ne prescrie lucruri „de făcut”, ci este Spiritul nou, care ne dă puterea de a trăi viața filială și frățească.

Prin aceste cuvinte Pavel consideră că a concluzionat faptul că prin lege nici un om nu se mântuiește, ci toți suntem blestemați, iar mântuirea ne vine numai din credință… Legea și credința sunt două parcursuri opuse, care nu se pot împleti… Iar acum Pavel caută să explice cum noi am fost mântuiți…

Cum am fost mântuiți? Concluzia v. 12 este dramatică, adică cine face aceste lucruri nu trăiește, ci moare închizându-se în sine: „dar cel care va face acestea [faptele legii], va fi viu prin ele”.

v. 13

¹³ Cristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-se pentru noi blestem, căci este scris: Blestemat oricine este atârnat pe lemn

În acest loc Pavel ne explică modul în care noi ieșim de sub blestem: nu ieșim cu ajutorul baghetei magice a lui Dumnezeu care spune „Acum toți sunteți bravi”, ci scăpăm de blestemul legii printr-un eveniment profund: prin faptul că Dumnezeu ia asupra Sa blestemul nostru. Este crucea lui Cristos… Crucea a reprezentat o mare problemă pentru evreii de atunci, pentru discipoli, la fel cum este o problemă și pentru creștinii din zilele noastre… Este greu să acceptăm un Dumnezeu care se face blestem. El, Binecuvântatul care sfârșește în cruce… Dar Pavel spune că noi am fost mântuiți tocmai prin „blestemul Său”, pentru că El s-a făcut blestem.

Înseamnă că Dumnezeu a intrat în condiția noastră, înseamnă că El este solidaritate cu omul, și tocmai solidaritatea Sa cu noi – arătată prin faptul că a intrat în răul nostru – ne mântuiește. Dumnezeu nu ne-a eliberat de rău, de blestem spunând: „nu mai există blestemul”, ci ne-a eliberat luând parte la blestem. La fel, Dumnezeu nu ne-a eliberat de moarte, spunând „acum nu mai muriți”, ci ne-a eliberat împărtășind (luând parte la) moartea noastră și dându-ne viața Sa. Este la fel ca dinamica iubirii, care înseamnă un schimb: unul dă celuilalt ceea ce are… Noi i-am dat lui Cristos blestemul nostru, păcatul nostru – iar crucea este realitatea blestemului nostru și a tuturor încălcărilor noastre – iar El ne dă iubirea Sa, viața Sa, Spiritul Său. Credința înseamnă să acceptăm acest schimb de iubire cu Dumnezeu, noi dându-I într-adevăr răul – căci a încălca legea este un rău, iar noi facem răul – iar El îl ia asupra Sa, iar crucea este tocmai locul în care descoperim răul nostru, care devine tot binele pe care Dumnezeu ni-l vrea. Noi descoperim că răul nostru este luat și dus de El, că El nu vrea să ne învinuiască datorită răului făcut de noi, și este singura posibilitate prin care suntem mântuiți… Isus ne spune: „Eu iau asupra Mea blestemul vostru și în schimb vă dau Spiritul Meu, adică viața Mea și binecuvântarea Mea”.

Tocmai prin acest schimb omul se vindecă de păcat, deoarece rădăcina păcatului omului este a nu înțelege iubirea pe care Dumnezeu o are pentru om și, deci, a nu trăi din această iubire. Și pentru că Dumnezeu ni se arată pe cruce, ca fiind iubire fără să ne impună condiții (deci, necondiționată), chiar o iubire solidară cu răul, cu blestemul nostru (o iubire care se face blestem pentru noi), începem să nu ne mai îndoim de Dumnezeu.

Deci unde-L aflăm pe Dumnezeu? Tocmai acolo unde noi nu gândeam! Îl aflăm împreună cu noi, în răul nostru, în păcatul nostru, în moartea noastră… Îl aflăm în răul nostru, ca fiind Cel care ne dă binele; în păcatul nostru, ca fiind Cel care ne iartă; în moartea noastră, ca fiind Cel care stă cu noi până în moarte, pentru a ne da viața Sa.

Aceasta este intuiția „bunului tâlhar” în Evanghelia după Luca. Un răufăcător intuiește acest adevăr: „El suferă pedeapsa la care noi, tâlharii, suntem condamnați… dar este inocent”. Atunci tâlharului îi este dat să înțeleagă – primește acest har, iluminare – că acesta este un om special. Iată de ce este central, foarte important acel „pentru noi” din v. 13 „devenind blestem pentru noi”. Înseamnă că tocmai Isus Cristos este în locul nostru, se pune în locul nostru, luând blestemul pe umerii Săi, și face acest lucru din iubire pentru noi: pentru noi devine blestem.

Ce înseamnă că „pentru noi” Dumnezeu este blestem?… pentru noi care suntem obișnuiți să-L considerăm pe Dumnezeu diferit: sfânt înseamnă diferit. Însă Dumnezeu este diferit pentru că este „blestem”: aceasta este deosebirea lui Dumnezeu! Pentru că El iubește, este solidar cu noi, e solidar cu noi până în răul nostru.

A fi solidar cu binele este foarte ușor: este suficient să fim egoiști; dar a fi solidar cu răul, înseamnă a iubi cu adevărat.

Iar Dumnezeu se arată Dumnezeu, adică diferit, altul, tocmai prin această milă a Sa, pentru această iubire a Sa care-l face „blestem pentru noi”, astfel încât nu mai există vreun blestemat care deja să nu fie plin de prezența lui Dumnezeu.

El s-a făcut blestem și păcat, deci toți fiii Săi deja sunt mântuiți de El care a intrat în fiecare blestem și acesta este cel mai mare mister al lui Dumnezeu… Iar noi, spunând „da” acestei iubiri suntem mântuiți, nefăcând nimic altceva decât a ne fonda viața pe această iubire. Și tocmai așa ne vindecăm de rău…

Citatul din acest verset „blestemat oricine atârnă de lemn” este luat din Deuteronom 21-23, loc în care se explică faptul că orice om ucis este atârnat pe un lemn în scop demonstrativ, însă seara trebuia dat jos și îngropat (ascuns) pentru că un om ucis spurcă pământul care este darul lui Dumnezeu, deci nu putea rămâne răstignit pe lemn, căci este blestemat cine atârnă de lemn, deci trebuie luat… Pavel aplică acest text lui Cristos răstignit pe cruce, care va fi luat în aceeași seară și îngropat, pentru a nu contamina, spurca… prin urmare Dumnezeu devine Cel care contaminează…

Noi trăim în pace cu misterul crucii… Dar să nu uităm că Dumnezeul nostru a fost judecat ca fiind un răufăcător și blestemător de către persoanele religioase; ca subversiv (un om care subminează ordinea internă) de către guvernanți; ca un neputincios, de către soldați; ca unul care nu reușește să-i salveze pe alții, de către preoți; ca unul care nu reușește să se mântuiască pe Sine, de către cei răstigniți împreună cu El… Cutremurător! Și tocmai de aceea este Dumnezeu!!!

La picioarele crucii, toți Îi spun: „Coboară și vom crede”… Însă noi credem că El este Dumnezeu tocmai pentru că rămâne în acel blestem împreună cu noi… Și acesta este marele mister al lui Dumnezeu, adică al simpatiei Sale pentru noi: El ne arată că nu vrea să ne abandoneze, că nu ne lasă în nici un loc, nici măcar acolo… Și tocmai locul unde se întâmplă „schimbul”… este mântuirea noastră! Căci răul există, noi îl facem, deci cineva trebuie să plătească… Dar nu în sensul că noi trebuie să-i plătim lui Dumnezeu pentru că e un sadic, căruia dacă nu-i plătești datoria… Nu! Răul există pentru că-l facem noi: și e răul pe care ni-l facem unii altora, dublându-l… Însă există Unul asupra căruia cade tot răul, iar El nu-l restituie. Și așa se încheie istoria răului. Și în acest loc se naște iubirea, pentru că spune „accept”.

Prin argumentarea lui Pavel putem înțelege evenimentul scandalos al crucii, care este un blestem… Crucea nu este o simplă suferință, căci uneori noi privim crucea ca fiind o suferință… și este adevărat că pot exista și suferințe atroce… Însă blestemul – tocmai prin faptul că blestemul este luat asupra Sa de Cineva inocent – corespunde cu marea binecuvântare care derivă. Acest fapt este important.

Pentru a înțelege mai bine acest verset putem, citi Is. 52,13 și tot cap. 53 care vorbește despre Servul lui YHVH, Cel pe care noi Îl credeam blestemat, lovit de Dumnezeu, pedepsit și umilit, dar care în realitate a fost „străpuns” pentru păcatele și răutățile noastre. Este vorba despre pedeapsa care s-a abătut peste El, dar care ne dăruiește mântuire: „prin rănile Sale am fost vindecați”.

v. 14

¹⁴ pentru ca binecuvântarea lui Abraham pentru popoare să vină în Cristos Isus ca să primim promisiuneaDuhului prin credinţă.

Textul care începuse cu noțiunea de „blestem”, acum se încheie cu cea de „binecuvântare”… Iar scopul pentru care Cristos s-a făcut blestem pentru noi – a suferit, a luat asupra Sa moartea noastră – este pentru ca binecuvântarea lui Avram – făgăduită lui și tuturor prin el – să ajungă la neamuri, adică la toți oamenii. Deci scopul blestemului lui Cristos este binecuvântarea noastră, adică scopul crucii Sale este viața noastră. Iar El ne-a dat viața tocmai prin cruce, prin această iubire a Sa mai tare decât moartea.

Această binecuvântare ne ajunge prin Isus Cristos, prin blestemul Său: acesta este primul sens al morții Sale. Al doilea sens este „pentru ca făgăduința Spiritului să o primim prin credință”. Cu alte cuvinte, Pavel identifică în darul Spiritului binecuvântarea făgăduită lui Avram: binecuvântarea este viața nouă, Spiritul este însăși viața lui Dumnezeu. Iată binecuvântarea pe care o primim! Este Spiritul Sfânt pe care-l primim prin credință.

În sinteză, putem spune despre acest text – care ne vorbește despre blestemul celor care doresc să respecte legea, despre faptul că omul care-și bazează viața pe faptele sale este blestemat – că binecuvântarea și viața ne vin din credință. Iar legea și credința sunt două realități opuse. Legea aduce moarte, iar credința viață, căci legea constă în ceea ce omul face, iar credința în ceea ce face Dumnezeu pentru om.

Ce a făcut Dumnezeu pentru noi? S-a făcut blestem pentru mine, s-a făcut blestem și păcat pe cruce, adică a făcut un schimb de viață cu noi, adică ne-a iubit până în acest loc, s-a dat pe Sine pentru noi… Și care este schimbul? El are blestemul nostru, iar noi avem binecuvântarea Sa, iubirea, bucuria Sa, Spiritul Său, adică avem viața lui Dumnezeu.

Texte utile:

Ps. 1 vorbește despre binecuvântare și blestem, pentru cine respectă sau nu legea… Să aplicăm acest Psalm (de blestem și binecuvântare) nu celor care respectă sau nu legea, ci ținând cont că aceia care respectă legea sunt blestemați, iar binecuvântarea ne este dată de credință.

Rm. 3, 9-20 ne spune că toți suntem blestemați și încălcători ai legii – fie iudei, fie păgâni – fie că știm sau nu ce este legea.

Rm. 7, 14-25 ne arată întreaga neliniște provocată de lege și păcatul pe care Pavel îl experimentează și care-l face să spună: „eu blestematul, eu nefericitul”… Și în contrapunct alcătuiește cap. 8, cel mai luminos capitol din Scrisoarea către Romani, care vorbește despre darul Spiritului și despre noua creație. Pe de o parte avem efortul, greutatea legii și a muncii noastre (a legii respectate prin puterile noastre), iar de cealaltă parte avem darul Spiritului.

Pentru a interpreta sensul morții lui Isus – care e sensul nașterii Sale: El își însușește umanitatea noastră, limitele noastre – putem citi Is. 52, 13 – 53,12.

Luca descrie nașterea lui Isus folosind noțiunile prin care ne descrie moartea Sa pe cruce: Isus, încă de la început, ia asupra Sa natura noastră muritoare. Născut într-o peșteră, sfârșește în mormânt; înfășat la naștere, pus în giulgiu la moarte; pus în iesle (locul hranei), la ultima cină Se dă ca hrană ucenicilor… De ce aceste asemănări? Căci Isus, tocmai venind să împărtășească soarta noastră, și-a asumat-o luând începutul vieții noastre, sfârșitul acesteia și tot ce-i în mijlocul ei… Deci fragilitatea, vulnerabilitatea, păcatul și tot blestemul nostru, precum și moartea noastră. Și tocmai de aceea ne-a dat binecuvântarea și viața.

Însă aspectul cel mai important al textului este strategia vieții noastre, pe care o bazăm ori pe lege (pe ceea ce facem noi) ori pe credință…