În versetul 2 al psalmului 138 (137) se spune „voi lăuda numele Tău”. În orice lucru și pentru toate trebuie să-I mulțumim Domnului și să-L lăudăm, dar în acest loc se spune: „îți mulțumesc pentru fidelitatea și mila Ta, căci ai făcut făgăduința ta mai mare decât orice faimă”. Fidelitatea și mila Domnului stau la rădăcina făgăduinței, a promisiunii care este Isus Cristos, Mântuitorul. Și este adevărul pe care-l vom explica în această cateheză.

Mai întâi facem o sinteză a temelor explicate până în acest loc: galatenii, pe care Pavel îi vizitase și care primiseră Evanghelia, sunt amenințați de un mare pericol: acela de a abandona Evanghelia pentru a fi „mai bravi”, adică pentru a respecta și legea. Pavel demonstrează tocmai că a respecta și legea nu este ceva mai bun decât Evanghelia, ci înseamnă distrugerea Evangheliei și a mântuirii, căci mântuirea nu vine de la respectarea legii, ci de la Credința în Isus Cristos.

Apoi Pavel răspunde obiecțiilor acelora care afirmau că Evanghelia predicată de el este falsă: el spune că a primit Evanghelia direct de la Isus pe drumul Damascului, „iar cei din Ierusalim sunt de acord cu mine”, iar când am fost la Ierusalim nu m-am dus să le dau socoteală, ci ei au trebuit să-mi dea socoteală… Iar eu am apărat adevărul Evangheliei”. Pavel subliniază apoi că la Antiohia a avut curajul să-i atragă atenția chiar și lui Petru pe această temă. Așadar, cu atât mai mult le arată și lor adevărul Evangheliei…

În capitolul al treilea Pavel notează: cu adevărat ați fost înșelați și sunteți fără inteligență, căci ați uitat experiența pe care ați făcut-o, precum și faptul că voi ați primit Spiritul lui Dumnezeu, Spirit care conține toate făgăduințele Domnului. Ați primit Spiritul prin credința în Cristos și nu prin tăierea împrejur sau prin respectarea legii.

Din totdeauna mântuirea nu vine din fapte, ci din credință. Am ajuns până în acest loc, în care Pavel interpretează istoria mântuirii făcând apel „la început”: adică el caută să înțeleagă cum s-a desfășurat istoria mântuirii încă de la început – deci de la Avram – și subliniază că mântuirea nu este în baza faptelor (a legii), ci în baza făgăduinței și a credinței în făgăduință. Legea a fost dată după…

Textul biblic din această cateheză va răspunde întrebării: la ce folosește legea? Dacă legea este adăugată după, înseamnă că va pune unele condiții făgăduinței. Pavel – în textul nostru – subliniază un lucru: că legea nu modifică cu nimic planul mântuirii lui Dumnezeu, care se împlinește prin credința în făgăduință. El spune că legea a fost dată „după 430 de ani” și are alte scopuri, pe care le vom vedea în catehezele viitore.

În aceste versete Pavel vrea să sublinieze faptul că „credința în făgăduință” și „faptele legii” sunt două principii incompatibile ale mântuirii: deci ori unul, ori celălalt. Apoi, că legea, care a fost dată mult timp după făgăduință, nu poate sub nicio formă să schimbe planul lui Dumnezeu. Pentru a întări spusele sale, dă exemplul „testamentului”din sfera umană.

Pavel spune că un testament care deja a fost ratificat, care este corect din punct de vedere juridic și care deja a fost promulgat, pentru că deja a murit cel care a lăsat testamentul, nimeni nu-l poate schimba. (Când vom explica acest exemplu, vom vedea că nu este atât de clar dacă se vorbește despre un testament sau despre ceva asemănător și mai ușor de priceput pentru evrei: adică o donație între vii). Dacă un om a donat un lucru altuia, odată donat acest lucru este al beneficiarului și nimic nu poate schimba acest adevăr, iar Pavel spune că așa este și cu mântuirea. Dumnezeu ne-a donat-o, ne-a promis-o, testamentul Său deja a fost publicat, și a fost publicat chiar cu 430 de ani mai înainte de lege, deci legea nu poate schimba făgăduința (testamentul)… Pavel spune aceste lucruri pentru că galatenii doreau să schimbe testamentul: pretindeau că legea ar fi schimbat făgăduința.

În catehezele următoare vom vedea care este rolul legii. Dar textul nostru vrea să sublinieze că mântuirea ne vine exclusiv din făgăduință, adică dintr-un act de bunătate gratuită al lui Dumnezeu și nu din ceea ce facem noi.

Problema galatenilor și a noastră este „de unde ne vine mântuirea”? Este un dar sau un salariu câștigat de noi pentru că am fost bravi, ne-am implicat, am urmat legea noastră? 

Se citește Gal. 3,15-18

¹⁵ Fraţilor, vorbesc ca un om: un testament convalidat, chiar al unui om, nimeni nu-l poate anula sau modifica. ¹⁶ Or, promisiunile i-au fost făcute lui Abraham şi descendentului său. Nu se zice „descendenţilor” ca şi cum ar fi fost mai mulţi, ci ca pentru unul singur: şi descendentului său. Acesta este Cristos. ¹⁷ De fapt, asta vreau să spun: Legea promulgată după patru sute treizeci de ani nu poate anula testamentul convalidat de Dumnezeu, aşa încât promisiunea să fie zădărnicită. ¹⁸ Căci dacă moştenirea ar veni din Lege, nu ar mai veni din promisiune. Dar Dumnezeu i-a dat har lui Abraham printr-o promisiune.

După cum putem observa, cuvântul cheie este „făgăduința și moștenirea”, problema centrală fiind cea a „făgăduinței moștenirii”. Moștenirea pe care Dumnezeu vrea să ne-o lase – care este Fiul Său și faptul că noi suntem fii – de unde vine? Și este tema întregii scrisori… Mântuirea provine din faptul că noi facem unele lucruri, fapt pentru care o merităm? Adică, pentru că respectăm unele legi, El ne dă moștenirea? Sau moștenirea ne vine din făgăduință? Așadar noi avem mântuirea pentru că Domnul ne-a dat-o, nu pentru că am meritat-o!!! Aceste două lucruri nu pot sta împreună, adică meritul și darul sunt două lucruri care se exclud radical: darul nu-l poți merita, căci dacă l-ai merita, nu ar mai fi dar. Dacă trebuie să-l plătesc, ce dar este? Apoi meritul distruge rădăcina darului. Pentru că moștenirea este darul iubirii gratuite a lui Dumnezeu, dacă moștenirea (mântuirea) vine prin lege, înseamnă că nu mai este moștenirea darului lui Dumnezeu, nu mai este nici mântuire, ci ar fi efortul nostru disperat pentru a ne auto-mântui.

Am ajuns la tema centrală a credinței noastre, iar Pavel pornește de la certitudinea experienței pe care galatenii au avut-o (și pe care orice credincios o are): că „sunt mântuiți”, că au primit darul Spiritului, că trăiesc ca fii ai lui Dumnezeu, nu pentru că sunt bravi, ci pentru că au crezut iubirii lui Dumnezeu pentru ei și au acceptat, prin credință, făgăduința care s-a împlinit în Cristos. Iar modul argumentării lui Pavel care află toate aceste motive deja prefigurate în Scriptură, e un mod interesant: Pavel interpretează întâmplarea din prezent – adică faptul că mântuirea vine din făgăduință – la lumina istoriei sacre, interpretată pornind de la început, de la Avram. Pentru a demonstra poziția sa, Pavel nu spune: „nu știu de la care premisă să pornesc și nu știu unde voi ajunge…”. Nu! Pavel pornește de la un lucru precis, știe ce vrea să demonstreze: vrea să probeze o realitate clară, adică faptul că deja noi avem Spiritul Sfânt. Atunci când un om vrea să probeze, să verifice un lucru, niciodată nu începe de la o incertitudine, ci știe ce vrea să demonstreze: e realitatea experimentată, altfel nu află nimic.

Iar el, prin istoria sacră, mergând înapoi (în sens invers, adică spre începuturi) află rădăcinile acestui fapt, și astfel îi înțelege mai bine esența. Și-i ajută și pe galateni să priceapă acest adevăr… Și ne ajută să înțelegem și noi… Deci să vedem textul.

v. 15

¹⁵ Fraţilor, vorbesc ca un om: un testament convalidat, chiar al unui om, nimeni nu-l poate anula sau modifica.

Este interesant primul cuvânt „fraților”, deoarece anterior Pavel i-a catalogat pe galateni ca fiind nebuni, fără minte, seduși, nechibzuiți, fermecați, care și-au pierdut mintea… Aici îi numește „frați” iar mai apoi îi va numi „fii”. Pavel folosește toate mijloacele pentru a-i atenționa: iubirea sa știe să fie și dură, dar și dulce. În acest loc avem trecerea spre dulceață.

Spune „vorbesc ca om” Ce înseamnă? Înseamnă că folosește un exemplu uman. Când vorbim despre Dumnezeu, întotdeauna vorbim ca oameni, căci pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut.

Problema e să reușim să înțelegem cu ajutorul cuvântului ceea ce acesta înseamnă: în realitate orice cuvânt are o semnificație, un sens tot mai profund, desemnând un lucru, o realitate, un fapt, un eveniment. Apoi fiecare cuvânt, orice realitate și orice eveniment – pentru cei care știu să le interpreteze la lumina credinței – au un sens și mai profund, adică ne vorbesc despre Dumnezeu. Este ceea ce ne spune Ps. 18 când subliniază că „cerul vestește gloria Sa și toate lucrurile create cântă numele Său”. Cu alte cuvinte, credinciosul nu este cel care inventează lucruri, ci care știe să interpreteze realitatea ca fiind un dar al lui Dumnezeu: realitatea reflectă lumina lui Dumnezeu.

Realitatea concretă a lucrurilor – creația – este locul în care Dumnezeu ni se dăruiește, e semnul iubirii Sale, e însăși istoria, e istoria mântuirii, chiar și conținând răul ei pe care Dumnezeu nu-l vrea, dar pe care-l ia asupra Sa și așa devine locul experienței iubirii Sale!

Deci, tocmai vorbind ca oamenii (în mod uman) și trăind în profunditate experiența umană, noi îl înțelegem pe Dumnezeu, dar doar având capacitatea de a face acest salt calitativ. Dacă nu, atunci nu-L înțelegem pe Dumnezeu și nici realitatea umană cea mai profundă. Realitatea umană profundă este faptul că suntem fiii lui Dumnezeu și că totul este dar al lui Dumnezeu.

Deci Pavel vorbește ca om, adică pornește de la o realitate umană care devine simbolică, adică exprimă altceva. Despre care realitate vorbește? Despre donație sau testament.

În acest loc Biblia traduce „testament”, dar în locul testamentului ar putea fi și cuvântul „donație”, căci în limba greacă avem cuvântul diatheke, care înseamnă și alianță, legământ. Însă e probabil că Pavel face referire la un act juridic ebraic, căci moștenirea în mod normal era transmisă printr-un act de donație între persoane vii și se numea dar „între grași” – adică între persoane vii și în puterea forțelor (între persoane care încă nu sunt seci, apăsate și istovite de boală sau moarte) – adică tatăl dădea (dona) fiului întâi născut întregul pământ și totul rămânea al fiului, uzufructul rămâne al tatălui: aceasta era normala succesiune a moștenirii în Israel.

Însă nu știm care era dreptul moștenirii în cazul galatenilor… și poate nici Pavel nu știa. De aceea el folosește un cuvânt ce poate părea ambiguu, deci ar putea fi vorba și despre un testament deja ratificat și publicat; dar un testament se publică după moarte și nu mai poate fi invalidat, anulat.

El compară făgăduința făcută lui Avram tocmai cu acest dar făcut între oameni vii sau cu acest testament deja ratificat. Deci, acest testament nu poate fi invalidat, adică Dumnezeu nu poate revoca un dar pe care deja l-a făcut: Domnul deja a dăruit mântuirea lui Avram prin credința sa, iar în Avram vor fi binecuvântate toate popoarele, prin aceeași credință.

Acest dar niciodată nu va fi revocat, pentru că acțiunea lui Dumnezeu și întreaga istorie este întotdeauna o acțiune de har, de bunăvoință și de dar, iar Dumnezeu niciodată nu se schimbă (nu-și schimbă hotărârile bazate pe har, dar, milă, iertare), la fel cum nu se poate schimba (modifica) un testament post-mortem, la fel cum nu poți să anulezi o donație deja făcută.

Prin urmare, Pavel folosește acest exemplu uman de fidelitate – subliniind faptul că, chiar dacă un om nu vrea, trebuie să rămână fidel – pentru a indica fidelitatea lui Dumnezeu: adică Dumnezeu nu poate să nu respecte această făgăduință a Sa. Dar acestei făgăduințe nici măcar nu i se poate adăuga ceva, adică, după, tu nu poți adăuga sau impune unele condiții, legi: orice adăugire este invalidă.

Însă ce fac galatenii? Adaugă condiții mântuirii pe care deja au primit-o. Moștenirii – darului pe care ei deja l-au primit – ei încep să adauge unele norme. Dar acestea anulează mântuirea, pentru că mântuirea sau vine de la făgăduința lui Dumnezeu, sau vine de la lege; dar dacă ei adaugă unele legi, înseamnă că anulează darul mântuirii.

Ce e interesant în acest exemplu? Este interesantă noțiunea de fidelitate, la care poate că omul e constrâns prin lege: Dumnezeu este constrâns de iubirea Sa, de natura Sa dumnezeiască… Apoi cuvântul moștenire indică faptul că raportul nostru cu Dumnezeu, este unul bazat pe moștenire, pe dar. Moștenirea și darul indică ceva precis: o iubire, o consangvinitate: moștenirea este dată fiului, darul este dat celui pe care-l iubește. Unind cele două lucruri, rezultatul este „fiul pe care-l iubești”. De aceea, moștenirea niciodată nu poate avea legătură cu legea, pentru că ne este dată direct și gratuit de Dumnezeu care ne iubește.

Aceasta nu este o dogmă, pentru că Dumnezeu ar fi putut spune „vă mântuiesc dacă veți fi bravi”, ci este o experiență a faptului că mântuirea a venit în lume pentru că El a murit pentru noi, păcătoșii. Apoi înțelegem și că e o dogmă: dacă Dumnezeu ne-ar mântui pentru că suntem bravi, nu ar fi Dumnezeu, ci ar fi ca noi, adică rău, exigent, deci nu ar fi o iubire gratuită. Dar acest adevăr îl înțelegem doar după ce am priceput că mântuirea ne e dată în baza făgăduinței și a jertfei Sale.

Doar acum reușim să spunem că este clar că Dumnezeu ne mântuiește în baza (sau datorită) fidelității Sale, a făgăduinței Sale, iar noi suntem mântuiți prin credință pentru că acceptăm acest plan mântuitor al lui Dumnezeu. Apoi vom pricepe și faptul că nu trebuie să încălcăm legea: va fi partea doua a Scrisorii… dar mai întâi e foarte important să înțelegem ce este mântuirea, adică faptul că mântuirea este iubirea gratuită a lui Dumnezeu care făgăduiește (promite).

v. 16

¹⁶ Or, promisiunile i-au fost făcute lui Abraham şi descendentului său. Nu se zice „descendenţilor” ca şi cum ar fi fost mai mulţi, ci ca pentru unul singur: şi descendentului său. Acesta este Cristos.

Mai întâi aș dori să explic noțiunea de „făgăduință” (promisiune). Este una din categoriile Bibliei care „re-unește”. Făgăduința este exact opusul cuceririi (obținerii): ce diferență există între un inel pe care ți l-ai cumpărat și unul – de aceeași valoare – primit cadou de la o persoană care te iubește? Este exact diferența existentă între lege și făgăduință. Așadar, ceea ce-ți cumperi este un semn al bogăției tale, al mândriei tale, al gustului tău bun sau al dorinței tale de a avea lucruri bune… Un inel care ți-a fost dăruit este o amintire constantă a celui care ți l-a dăruit, este semn al iubirii sale, este un semn (un sacrament) al prezenței sale, este un mijloc de comuniune cu el, deci este cu totul un alt lucru. Și ceea ce este important nu este inelul: chiar dacă ar fi un inel de-o valoare mult mai mică, pentru tine valoare inelului primit din iubire este mult mai importantă.

Înțelegeți diferența? Realitatea poate fi egală, dar dacă această realitate este rodul unei făgăduințe sau este rodul unei cuceriri (obțineri prin propriile puteri), realitatea capătă exact un sens opus.

În primul caz, inelul indică relația cu altul, iar relația de iubire te împlinește ca persoană, în al doilea caz, însă, inelul rămâne limitat la tine, la efortul tău. Aceasta este prima diferență. Diferența este că în spatele fiecărei realități, dacă este dăruită, se află mâna și chipul dăruitorului, deci indică o relație.

Un al doilea lucru important, în ceea ce privește făgăduința, este faptul că întotdeauna Dumnezeu întârzie să-și împlinească făgăduințele iar noi ne întrebăm: de ce a uitat, de ce este distrat, sau de ce este crud și vrea să ne facă să suferim? În realitate, amânarea împlinirii folosește pentru a spori și purifica dorința. Dacă El ne-ar da imediat lucrul făgăduit, am uita de El care a făgăduit, ne-am lega de darul Său și atât. Însă pentru că nu ne dă darul imediat, noi continuăm să-L invocăm, să ne adresăm Lui, iar la urmă înțelegem că este mult mai interesant El – decât făgăduințele Sale – și înțelegem că ni s-a promis pe Sine și nu doar câteva simple lucruri. Deci faptul că întârzie, este pentru că vrea să ne dea făgăduința totală (pe El) și cine a înțeles acest adevăr, deja are această făgăduință, căci deja ni s-a dat pe Sine în Fiul! Dar cine se lipește de darurile materiale ale lui Dumnezeu, niciodată nu-L va înțelege pe Dumnezeu și nici făgăduințele Sale. Deci întârzierea împlinirii făgăduințelor este pedagogică, deși pare ceva ciudat.

Un alt lucru de notat: după împlinire, făgăduința rămâne tot făgăduință, altfel noi am uita de Cel care a făgăduit-o și se termină și valoarea pe care o are acel lucru. Dacă tu uiți că acel inel dăruit este un cadou și spui „este al meu”, se termină valoarea sa de făgăduință (de promisiune, de dar), adică dispare persoana care ți l-a promis. Deci promisiunea rămâne mereu, chiar și după ce s-a împlinit: pământul făgăduinței, odată ce ai intrat, tot pământ al făgăduinței rămâne. Când uiți că este pământul făgăduinței și consideri că este al tău, îl pierzi, pentru că este un dar. Deci, să păstrăm toate darurile lui Dumnezeu ca fiind promisiuni (făgăduințe, daruri), adică să ne amintim că – fiindu-ne promise și că ne sunt dăruite – sunt ceva indispensabil, ca și atunci când le-am primit. Dacă nu, devenim idolatri, ne lipim de darurile lui Dumnezeu și nu de El.

Un alt aspect este că făgăduința este mai importantă decât darul. Cu alte cuvinte, dacă un rege îți promite un inel, arătându-ți că te iubește, e mai important regele care te iubește decât inelul și e mai important regele și decât o vacanță-premiu pe care ți-o oferă o agenție și care, în teorie, valorează mai mult decât acel inel… De ce?

Căci făgăduința are o valoare numai în relație cu o persoană. De ce? Pentru că în orice făgăduință un om se „com-promite” (com-făgăduiește) pe sine. Prin urmare, Dumnezue cu făgăduințele Sale se „com-promite”, adică vrea să se dea pe Sine, nouă: la fel cum în fiecare dar tu te dai pe tine. De fapt, adevărata făgăduință a lui Dumnezeu este chiar Dumnezeu, care vrea să ni se dăruiască. Fapt care se întâmplă, în sfârșit, în întrupare și prin darul Spiritului Sfânt, oferit fiecăruia dintre noi, care înseamnă întruparea Sa în fiecare dintre noi: aceasta este adevărata făgăduință a lui Dumnezeu, a lui Dumnezeu care vrea să ni se dăruiască în totalitate. Și acest mister trebuie să-l înțelegem.

Deci este indispensabilă o interpretare alegorică a făgăduinței… Cu alte cuvinte, un om care s-ar lipi de făgăduințele materiale ale lui Dumnezeu doar pentru că ar zice: „mi-a făgăduit sănătate, deci voi avea sănătate…”. Bine… Tu vei muri explodând de sănătate, dar viața ta limitată la sănătate, nu are sens și oricum, sănătatea o vei pierde… Sănătatea înseamnă altceva, desemnează atât sănătatea, dacă ești sănătos, cât și boala, dacă ești bolnav… Ne-a făgăduit pământul? Pământul care l-a avut Avram a fost mormântul Sarei, un loc pe care l-a cumpărat, deci nu era atât de făgăduit. Așadar, pământul indică ceva mai profund, nu doar pământul, ca dar, ci și altceva mai profund, o realitate al căreia pământul este doar un semn. Așadar, noi trebuie să ne obișnuim să interpretăm semnele și e ceva specific omului să știe să le interpreteze… Vreau să spun că pentru animale, lucrurile sunt doar acelea care sunt: mâncarea din farfurie înseamnă doar acea mâncare… și atât. Pentru noi, nu, căci mâncarea înseamnă și viața, fraternitatea, efortul, munca, împărțirea cu alții, bucuria…

Prin urmare, trebuie să avem capacitatea să interpretăm toate promisiunile din Biblie ca fiind făgăduințele lui Dumnezeu, adică să vedem latura lor spirituală, care ne pune în comuniune cu El: pentru că mântuirea noastră, în realitate, nu sunt darurile pe care Dumnezeu ni le face, ci este El însuși, care ni se dăruiește.

Deci, în întreaga economie (adică istorie) a făgăduinței noi trebuie să ajungem să înțelegem că în promisiune este tocmai însuși Dumnezeu, care se promite pe Sine, și astfel intrăm în comuniunea de iubire cu El, care vrea să Se dăruiască. Iar acest fapt nu are nimic de a face cu legea, cu cucerirea sau cu meritul: este ceva mult mai mult. Și întreaga economie a mântuirii este în această optică a darului, în timp ce cealaltă este economia pierzaniei, adică a efortului (a suferinței), a datoriei, a sclaviei, a nu reuși, a nu putea și a fi condamnat…

Mereu uităm aceste aspecte legate de făgăduință… De fapt făgăduința este cel mai important lucru pentru om chiar și-n relațiile interpersonale și în relația cu Dumnezeu.

Făgăduința, de fapt, este economia (administrarea) darului. La începutul catehezei spuneam că toate lucrurile de pe pământ sunt un dar. Începutul creației este un dar: dacă noi îl privim (îl interpretăm) ca fiind un dar, atunci darul ne pune în comuniune cu cine dăruiește, cu Tatăl, căruia-i mulțumim și deci trăim realitatea în plinătate umană și divină: în comuniune cu Dumnezeu și apoi trăim darul în comuniune cu frații, cu care-l împărțim.

Dacă noi trăim (și privim) realitatea ca posesie (ca o acumulare de bunuri), ca o cucerire, atunci posedarea și cucerirea sunt începutul distrugerii creației și a lumii, adică egoismul. Astfel omul se separă de Dumnezeu, spunând „este al meu” și se desparte și de frați.

După cum vedem, toată economia (adică istoria și întrebuințarea) darului și a făgăduinței este indispensabilă pentru a pătrunde în mentalitatea biblică. Și nu este doar „o simplă mentalitate”, ci este singurul mod în care putem fi mântuiți, deoarece cealaltă este mentalitatea egoismului, a puterii, a sclaviei.

Când vorbim despre mântuirea biblică, nu ne referim la „o” mântuirea religioasă, ci la mântuirea omului ne-religios, adică a omului ca om.

Acest discurs despre făgăduință e important… spre exemplu, promisiunea îl privește pe Isus Cristos, după cum se spune la v. 16., însă dacă făgăduința se limitează la faptul că Isus deja a fost promis și trimis… este grav dacă scade tensiunea implicită în așteptarea împlinirii făgăduinței. E grav dacă spunem: a fost promis, ne-a fost dat și acum Îl avem… În acest caz trecem de la dar la posesie. Cădem în riscul din Deuteronom: intrând în pământul pe care El l-a făgăduit părinților tăi, vai dacă uiți că acel pământ ți-a fost dat, ți-a fost făgăduit… Dacă slăbește tensiunea care te face să trăiești darul ca și ceva care este promis și dăruit continuu și care se va împlini la sfârșitul ciclului istoriei (dar până atunci trebuie să existe tensiunea făgăduinței lui Dumnezeu acceptată de noi), atunci se pierde sensul darului.

Încă un cuvânt despre făgăduință… Cuvântul înseamnă „pus înainte” și făgăduința mereu stă înainte, omul niciodată nu o are în buzunar, ci mereu este dincolo de… Acest verset – care vorbește despre făgăduință – pornește de la Avram și se încheie cu Cristos. Destinatarul făgăduințelor a fost Avram, realizarea lor este dată de descendența lui Avram, care e Cristos. Pavel argumentează printr-o metodă care nouă ne pare ciudată: spune „descendenței (seminției)” și nu „descendențelor”, deci înseamnă că este unul singur, deci este Cristos. Pare un argument forțat, dar nu este așa, pentru că Pavel știe deja că descendența este Cristos.

Experiența este că Cristos este moștenitorul și ne-a dat Spiritul și este adevărata descendență a lui Avram. Deci avem o slabă argumentare filozofică, dar o puternică argumentare teologică, adică realitatea este așa. Așadar Pavel interpretează în sens invers (mergând spre înapoi) acest detaliu din Biblie, unde se spune că făgăduința e făcută „descendenței, seminției, urmașului” (la singular), pentru a spune: în realitate descendența este Cristos.

Pavel se bazează tocmai pe unicitatea lui Cristos, care este singurul nume în care-i dată mântuirea tuturor oamenilor, pentru că El este „Fiul” și numai în Fiul suntem fii și nu există nicio altă mântuire, în afara faptului de a fi „fiii lui Dumnezeu” și suntem fii numai în Isus, fie că știm, fie că nu știm. Și cine nu știe acest adevăr, nu trăiește ca fiu, deci trăiește o pierzanie. De aceea e importantă predicarea, pentru ca toți oamenii să descopere acest adevăr.

Prin urmare argumentul lui Pavel se bazează pe această profundă certitudine, care este experiența descendenței lui Avram, care e Isus… Care e experiența pe care noi o avem despre Isus ca Mesia, ca Domn al nostru, ca Numele în care avem mântuirea? Numai așa înțelegem, afirmația lui Pavel, altfel ne rămâne obscură.

Pentru a întări lucrurile pe care le-am spus mai înainte despre făgăduința Isus Cristos, căruia I-a fost făcută făgăduința, care, pe de altă parte este însăși făgăduința – Isus Cristos – iar Cel care a fost așteptat, este și Așteptatul! Este Cel care a venit dar și Cel care va veni. Deci este făgăduința Isus Cristos care, deși s-a împlinit, încă mai trebuie să se împlinească deplin: este făgăduință, adică este în spate, deoarece El a venit, dar este și înainte, căci încă se spune „va veni”. Lui i-a fost făgăduit, dar El este Cel promis.

v. 17

¹⁷ De fapt, asta vreau să spun: Legea promulgată după patru sute treizeci de ani nu poate anula testamentul convalidat de Dumnezeu, aşa încât promisiunea să fie zădărnicită.

În acest loc Pavel face referire direct la Sinai, unde a fost dată legea, alianța și spune „legea nu poate în nici un caz să invalideze sau să schimbe economia mântuirii lui Dumnezeu care este cea a făgăduinței și a harului”. Vom vedea apoi în ce raport sunt…

Un lucru sigur este că legea a venit numai după 430 de ani. Prin urmare deja exista făgăduința și harul, deja testamentul era încheiat, deci legea nu-l schimbă. Deci, cine ar pretinde să schimbe izvorul mântuirii, înlocuind credința în făgăduință cu respectarea legii, greșește, adică se împotrivește mântuirii.

În acest loc, Pavel citează episodul de pe Sinai, pe care de obicei noi îl numim legământ, alianța de pe Sinai, ca și cum ar fi singurul legământ. În realitate, în Israel există multe alianțe: după cum „făgăduința” este una din categoriile (aspectele) care sprijină întreaga istorie a mântuirii, la fel este și „alianța”. Alianța lui Dumnezeu cu Israelul corespunde făgăduinței, iar în Biblie există multe alianțe.

Prima alianță este creația: Dumnezeu a intrat în legătură cu lumea și cu omul, creându-i. A doua alianța este cu Noe, a treia cu Avram. Iar apoi există, citind Isus Sirah de la cap. 44 la cap. 49, o mulțime de alianțe, iar cea de pe Sinai nu este amintită ca alianță: este numită în mod simplu „prescripții și decrete”. Acest lucru ne arată cum este re-dimensionată alianța Sinaitică (re-încadrată, în sensul de redusă la adevărata ei valoare): e numită doar „prescripții și decrete” – aceasta fiind adevărata ei valoare – ajutându-ne să înțelegem că pentru a pricepe adevăratul spirit al alianței nu trebuie să apelăm la lege. Legea e dată în alianța de pe Sinai, iar însemnătate profundă a legii o vom vedea într-o cateheză viitoare. Dar pentru a înțelege însemnătatea alianței de pe Sinai, trebuie să ținem cont de faptul că Dumnezeu vrea să se facă aliatul poporului.

Ce înseamnă că vrea să devină aliat? Înseamnă că ia în grija Sa destinul poporului. Dar în orice alianță pe vremuri se făcea un pact, iar cel care ar fi încălcat alianța era tăiat în două, iar pactul era făcut tăind animale în două bucăți și apoi se trecea prin mijlocul celor două bucăți și fiecare trecea jurând: să mi se întâmple așa dacă voi încălca pactul. Să ne amintim de prima alianță cu Avram: Dumnezeu a despărțit victimele în două, iar Avram a adormit: deci cine a trecut prin mijlocul victimelor tăiate în două?

Nu a trecut Avram! Cu alte cuvinte, alianța lui Dumnezeu este unilaterală (îl privește doar pe Domnul, El trebuie să o respecte!): Domnul promite să nu o rupă, să n-o încalce, este El care spune „mă voi despărți Eu!”. Noi nu promitem, căci noi mereu am încălcat-o: chiar mai înainte să ne-o dea, noi am încălcat alianța de pe Horeb. De fapt, apoi a rupt-o pentru a ne arăta că deja era ruptă mai înainte de a o primi. Iar Domnul ne dă o alta.

Și, în fiecare alianță de acest fel – adică bazată pe iubire și „grațioasă”, adică plină de grație și de iubire – infidelitatea din partea omului este luată pe umeri de partea care iubește. Cu alte cuvinte, pedeapsa încălcării și a infidelității o suportă nu cine este infidel, ci acela care este fidel. Și de aceea Dumnezeu trece prin mijlocul victimelor, pentru că Dumnezeu va deveni victima infidelității noastre: crucea ne arată că răul nostru îl ia Domnul pe umerii Săi.

De aceea alianța Sa este veșnică, deoarece niciodată nu putem să o rupem, pentru că mereu am rupt-o, iar El mereu a spus: nici-o problemă, căci Eu vă iubesc oricum. De aceea crucea este noua alianță, veșnică… și de aceea Ier. 31,31 ș.u., spune „și veți recunoaște cine este Domnul”. Dumnezeu este cineva care rămâne mereu fidel în ciuda infidelității omului și ne iubește gratuit, fiind dispus să ia asupra Sa răul nostru: atunci Îl înțelegem pe Dumnezeu ca fiind iubire, o iubire gratuită și înțelegem cine suntem noi – fiecare – pentru El, că suntem fii iubiți infinit… Îl înțeleg pe Domnul.

Când se vorbește despre alianță (legământ) trebuie înțeleasă în acest sens, adică prin prisma făgăduinței. Apoi este adevărat că există și legea, care va fi tema catehezei următoare, când se va explica rolul legii. În acest text Pavel dorește să spună că legea a fost adăugată după 430 de ani și că nu schimbă conținutul făgăduinței, deci nu-l poate anula, pentru că Dumnezeu nu se contrazice… Cu aceste teme ale făgăduinței și ale mântuirii pe care o primim în baza făgăduinței și a credinței – și nu prin respectarea legii – atingem și pătrundem în centrul creștinismului, dar și-n centrul teologiei iudaice. Cu alte cuvinte, Israel – interpretând legea (Torah), prin prisma cărților sapiențiale și ale profeților – ajunge la aceeași teologie a lui Pavel, adică la faptul că Dumnezeu este grație, har, milă. Cartea lui Iona, a lui Osea și a tuturor profeților denunță păcatul și vestesc iertarea.

De obicei – atât în fundamentalismul creștin (toți creștinii putem fi farisei), cât și în cel ebraic sau musulman – există pericolul de a interpreta legea în mod literal (textual, exact) spunând: noi o respectăm și suntem în regulă, suntem bine așa… Tocmai din acest motiv este necesară predicarea profetică – pentru Israel, pentru creștini și pentru islam și pentru fiecare om – care vestește: „voi credeți că sunteți în regulă? Nu este așa, căci ori sunteți inconștienți, ori vă înșelați”. Deci, este foarte importantă predicarea profetică și Evanghelia, pentru a înțelege sensul profund al legii, fie pentru noi creștinii, fie pentru necreștini.

În Cartea Genezei se spune despre alianța cu Avram că el – înconjurat de întuneric – a fost lovit de un somn și nu a înțeles prea bine ce s-a întâmplat… Această povestire ne arată profunditatea făgăduinței și a alianței pe care Dumnezeu o împlinește… Este cu adevărat ceva misterios. Focul care trece peste victime este însuși Dumnezeu care la un moment dat, își însușește rolul victimei, pentru că este El cel care plătește prețul unei alianțe care – nu de către El, ci de către noi – este mereu ruptă. În acest fel alianța și făgăduințele lui Dumnezeu niciodată nu sunt rupte, încălcate…

v. 18

¹⁸ Căci dacă moştenirea ar veni din Lege, nu ar mai veni din promisiune. Dar Dumnezeu i-a dat har lui Abraham printr-o promisiune.

Deja concluzia este clară și nu mai este necesar să fie explicat acest verset: moștenirea pe care Dumnezeu vrea să ne-o dea, este darul de Sine și Spiritul Său. În realitate, această moștenire deja Dumnezeu o făgăduise lui Avram. Fiul desemnează viața, iar pământul este condiția necesară pentru a trăi. Fiul este cu adevărat Isus Cristos, este Cristosul ai cărui fii și frați suntem. Iar condiția pentru a trăi ca fii este Spiritul Sfânt, adică aceeași iubire a lui Dumnezeu existentă între Tatăl și Fiul. Prin urmare, trebuie să interpretăm darul descendenței fiului, precum și al pământul, ca fiind tocmai darul Fiului-Isus, care este adevăratul pământ al făgăduinței precum și darul Spiritului: aceasta este moștenirea lui Dumnezeu pregătită pentru noi. Toate acestea nu ne vin de la lege, ci sunt darul lui Dumnezeu.

Dacă însă moștenirea ar veni de la lege nu ar mai fi moștenire și nu ar mai veni din făgăduință… Însă lui Avram, Dumnezeu i-a făcut darul moștenirii și al harului prin făgăduință.

Acum acest text este clar: el opune în mod net cele două economii: cea a făgăduinței și a darului se opune celei a legii și ne spune că făgăduința, darul, moștenirea ne-au fost date mai înainte de orice lege.

Legea – care a fost dată după – și al cărui rol îl vom vedea în catehezele viitoare, nu poate schimba acest punct central al mântuirii, adică faptul că mântuirea o primim ca dar, ca iubire, ca har (grație), ca iertare, ca un tratat (protocol) unilateral din partea lui Dumnezeu, care mereu rămâne fidel… Apoi se explică faptul că noi suntem fideli testamentelor chiar dacă nu vrem, pentru că suntem morți. Deci singurul caz în care noi suntem fideli este când suntem morți. Deci este bine să lăsăm testamentul – care este promulgat după moarte – așa cum este. După cum noi suntem fideli cel puțin în acest caz, Dumnezeu este fidel pentru că este Cel viu (însuflețit) în toată viața Sa.

Mai înainte s-a spus că de la Dumnezeu ne vine darul vieții și al harului, folosindu-se cuvinte precum „Spiritul lui Dumnezeu, vitalitatea Sa, dinamismul Său” și toate aceste daruri le primim prin făgăduință și credință (credința este primirea, acceptarea făgăduinței) și nu prin lege. Așa s-a întâmplat în cazul lui Avram, așa s-a întâmplat pentru galateni și așa se întâmplă pentru fiecare dintre noi.