Ps. 18.8 subliniază: „Legea Domnului este fără prihană, întoarce sufletele; mărturia Domnului este credincioasă, înțelepțește pruncii”.
Acest Psalm pune în relief dublul limbaj al lui Dumnezeu. Dumnezeu îi vorbește omului în două feluri: prin creație – avem acest limbaj tăcut al creației, care ne vorbește despre Creator, de prezența Sa – și prin lege, adică prin conștiință, prin legea pe care omul o percepe în conștiință și care-i întărește sufletul, îl face înțelept, îi deschide inima, îi dă lumină ochilor.
Se pare că dincolo de lege mai există ceva – care nu este explicat în Psalm – adică opusul legii: inadvertențele (lucrurile care nu le iau în seamă), adică lucrurile pe care nu le discern, păcatele pe care nu le văd, orgoliul, care e marele păcat. Deci avem o serie de cuvinte care vorbesc despre ceva care-i scapă legii, despre ceva opus legii… Ne referim la iertare.
Acum vom intra în centrul discursului creștin despre lege și Evanghelie: la ce folosește legea?
Este o temă importantă și delicată, dar poate fi înțeleasă greșit. Ea poate fi înțeleasă corect, numai dacă ținem seama de felul publicului căruia Pavel i se adresează. Să ținem cont că Pavel scrie oamenilor care doreau să respecte legea, și care cunoșteau, dincolo de legea naturală, și multe alte legi și prescripții. În zilele noastre lumea nu cunoaște vreo lege, căci singura lege este aceea de a fi liberi și de a nu avea vreo lege, prin urmare acest discurs e mai greu de înțeles.
Este clar că sunt contexte diferite: într-unul avem un exces al legii, iar în altul, o lipsă a legii.
Titlul acestei cateheze ar putea fi „de ce legea?”, luat din v. 19
Se citește Gal. 3,19-24
19 Atunci de ce este Legea? Ea a fost adăugată din cauza încălcărilor până când avea să vină descendentul, căruia i-a fost făcută promisiunea. Ea a fost dată prin îngeri, prin mâna unui mijlocitor. 20 Or, nu este mijlocitor pentru unul singur, însă Dumnezeu este unul. 21 Este deci Legea împotriva promisiunilor lui Dumnezeu? Nicidecum! Dacă ar fi fost dată o Lege care să poată da viaţa, într-adevăr justificarea ar veni din Lege. 22 Însă Scriptura a închis toate sub păcat pentru ca promisiunea să fie dată celor care cred prin credinţa în Isus Cristos. 23 Înainte de a fi venit credinţa, noi eram sub paza Legii, închişi pentru credinţa care avea să se descopere, 24 astfel că Legea a fost pedagogul nostru spre Cristos, ca să fim justificaţi prin credinţă.
În cateheza anterioară am notat că mântuirea provine din făgăduință, nu din faptele noastre, nu din lege: adică Dumnezeu făgăduiește și dăruiește mântuirea. Legea a fost dată numai după 430 de ani, deci nu poate modifica economia mântuirii, care este dată prin făgăduință. Pavel a făcut un exemplu juridic, spunând: un om care a făcut o donație altui om, sau un om care deja și-a scris testamentul și a decedat, nu mai poate modifica acel testament. Pornind de la acest exemplu, Pavel spune că făgăduința lui Dumnezeu este asemenea unui testament deja promulgat, odată ce omul care a făcut testamentul și a murit, testamentul fiind valid, nu se mai poate adăuga vreo condiție… Prin urmare legea care a fost dată „după”, nici nu adaugă și nici nu elimină ceva din adevărul că mântuirea ne vine din făgăduință.
Întrebăm spontan: „La ce folosește legea?”. Dacă nici nu adaugă ceva, dacă nici nu elimină ceva din „mântuire”, de ce a fost dată? Ce rol are legea, legea religioasă și de ce ne-a fost dată? Sunt temele din această cateheză…
Împotriva legii stradale (a codului stradal) nu avem nimic de spus, căci este o normă indispensabilă: este bine să nu trecem strada pe culoarea roșie a semaforului… Normele și legile sunt necesare pentru a trăi. Și ar fi bine să le respectăm, nu doar legile stradale, ci și toate celelalte, dacă sunt corecte, drepte…
Deci problema nu este atât a legilor stradale, ci problema este a acelei legi care deosebește între bine și rău, care-ți spune să faci binele… Și atunci – dacă tu faci binele – ești mântuit: este ceea ce se află la baza oricărei etici și a fiecărui discurs religios. Dar problema este că noi nu suntem mântuiți pentru că suntem bravi, și nici un om nu se mântuiește prin respectarea legii: acesta este discursul creștin de bază. Și atunci ce rol are legea?… Apoi, dacă încalcă legea, omul nu se va mântui nici atât…
În textul nostru, mai înainte ca Pavel să ne spună în mod direct de rol are legea, ne spune în mod indirect rolul ei, prin cinci elemente care arată că legea este inferioară făgăduinței.
– Primul lucru este că legea este „o adăugire”.
– „Folosește pentru încălcări”, și vom vedea ce înseamnă.
– Are un termen de valabilitate, apoi expiră: legea e valabilă până când vine Cristos.
– Legea nu vine direct de la Dumnezeu, ci de la îngeri.
– Nu a fost dată direct omului, ci a fost dată unui mediator.
Deci, ce este legea? Este împotriva făgăduinței lui Dumnezeu? Pavel spune că a fost adăugată ulterior: legea nu poate da mântuirea și nici nu poate da viață, ba, dimpotrivă… Și apoi începe să spună rolul pozitiv al legii: legea ne-a închis pe toți în păcat, legea are rolul unui gardian (al unui temnicer). Acesta este rolul ei pozitiv. Apoi adaugă: legea are rolul pedagogului care ne îndreaptă spre Cristos. Pedagogul era sclavul robust, care bătea elevul indisciplinat care nu învăța și-l ducea la învățător ca să învețe… Prin urmare cele două roluri pozitive ale legii sunt cele de temnicer și de pedagog, nu de învățător și nu de libertate.
Legea este ca un biciuitor, pedepsitor. Acum să vedem în detaliu ce înseamnă toate aceste lucruri…
v. 19a
19 Atunci de ce este Legea? Ea a fost adăugată din cauza încălcărilor
De ce este dată legea? Primul aspect este că „a fost adăugată”: această afirmație este spusă în mod polemic împotriva lui Israel, care consideră că legea este începutul și scopul creației. Nu! Nu legea este începutul și scopul creației și nici măcar nu este începutul și scopul omului: omul nu este creat pentru lege (pentru a se supune legii), ci legea este pentru om!
Începutul și scopul creației este înțelepciunea iubitoare și bucuroasă a lui Dumnezeu care creează lumea, deci nu este legea. Este important să știm că legea este o adăugire, adică are scopul de a-l tutela pe om – legea nu dă viața, în cel mai bun caz ar putea să tuteleze viața, într-o lume fără păcat – și deci, să elimine (să demaște) o formă de fetișism a legii, care este atât de puternică în om încât el este convins că atunci când totul este ordonat, atunci este și în ordine. Da, cimitirul ordonat este în ordine: aici legea este respectată de toți, nimeni nu o încalcă, dar legea nu dă viața nimănui. Legea nu a creat lumea și nici nu este scopul lumii. Ar putea fi scopul nazismului, dar nu scopul istoriei pe care-l vrea Dumnezeu. Dumnezeu vrea ca scopul istoriei să fie revelarea gloriei fiilor lui Dumnezeu precum și libertatea fiilor: adică este plinătatea vieții omului. Prin urmare, decăderea legii religioase din rolul ei central – pentru iudaism – este indispensabilă pentru înțelegerea Evangheliei.
Atunci când noi vorbim despre libertatea față de lege (eliberarea de lege), nu vorbim despre libertinism. Libertinismul este împotriva adevărului, iar libertatea cere adevărul. Vorbim despre faptul că există un adevăr de respectat, un adevăr obiectiv, nu vrem să cădem în moralism, care elimină libertatea. Cu alte cuvinte, creștinul trebuie să țină seama de două aspecte importante: că el există pentru libertatea fiilor lui Dumnezeu, dar această libertate nu înseamnă că apoi face ceea ce-i place și ceea ce vrea… Nu poți să spui: „eu sunt liber, deci mă arunc de la etajul al X-lea”. Mai întâi, încercă să-ți dai seama că nu ești eliberat (dezlegat) de forța de gravitație. Există o anume obiectivitate (dreptate) care trebuie respectată, care are legătură cu libertatea și cu viața. Deci să fim atenți ca, atunci când se vorbește despre lege, să nu spunem că nu valorează nimic: nu este adevărat! Legea este fundamentală, dar are un alt rol. Ea nu este nici începutul și nici scopul creației. Este doar o adăugire.
Acum începem să explicăm textul…
Legea nu este scopul creației, dar este „un mijloc”, un instrument: adică folosește pentru „încălcări”. În acest loc Pavel este enigmatic, dar vom încerca să-l înțelegem. Legea folosește pentru încălcări. Primul sens ar putea părea că legea folosește pentru a evita încălcările, nu? Este o barieră: cu îngrădirile legii și cu puțină ordine, se pot evita încălcările… Însă în acest loc Pavel vrea să spună exact opusul! Nicio lege nu ne ajută să evităm încălcările, ba mai mult, le favorizează. Deci, după Pavel, legea folosește pentru a încălca.
Înainte de a trece la încălcări, aș vrea să mă reîntorc la sensul pozitiv al legii – al legii religioase și al conștiinței – adică al legii naturale, pe care fiecare om o are.
Legea naturală îl deosebește pe om de animal: animalul nu are lege, ci doar instinct, care-i folosește pentru a se conserva ca individ și ca specie. Pentru animal cele două legi fundamentale sunt hrana și reproducerea, care sunt reglementate de instinct și nu de lege. Omul însă are o datorie, un „trebuie să fie” (să devină), pentru că omul nu este ceea ce este, ci omul este tocmai ceea ce devine și devine obiectivul pe care și-l propune. Legea este ceea ce-l structurează pe om, ca om: deci, la nivel natural, legea este indispensabilă pentru om.
Vă spun toate acestea pentru că – în zilele noastre – se pare că tot ceea ce dă plăcere este legal, destructurând omul.
Cu alte cuvinte, în câmp religios, legea nu oferă nicio mântuire, dar în câmp uman este fundamentală pentru a-l structura (organiza) pe om. A deosebi dreapta de stânga, binele de rău, este fundamental. A simți sensul de vină atunci când greșesc, este just: înseamnă că sunt normal. Prin urmare, există o întreagă însemnătate pozitivă a legii care trebuie recuperată în zilele noastre. Este acel sens pe care și Matei îl recuperează în Evanghelia sa, deoarece întâlnește o comunitate lipsită de legi… Însă în acest loc, Pavel, scriindu-le galatenilor – care doresc să respecte unele legi, gândindu-se că ele le vor garanta mântuirea – face discursul complementar despre tema legii. Noi trebuie să ținem seama de ambele poziții, adică de faptul că legea este fundamentală: cu alte cuvinte, dacă s-ar respecta legile în România, cel puțin cele drepte, ar fi mai bine…
Dacă omul ar înțelege că răul este rău și că nu trebuie făcut… ar fi bine dacă omul ar ști deosebi binele de rău. Nu întotdeauna este atât de clară diferența… Tocmai fixarea a ceea ce trebuie făcut – fixarea unui obiectiv – creează cultura, progresul, umanitatea, ne eliberează de instinct, ne ajută să fim liberi și capabili.
Avem tot acest aspect pe care Pavel nu-l ia în considerare, dar care este fundamental și noi trebuie să ținem cont de el. Dar acest aspect nu-l mântuiește pe om. Vom reveni asupra acestei teme pentru a o explica mai bine…
Din punct de vedere religios, prin „legea bună” nu se înțelege „cea greșită”, ci legea pe care fiecare om o are în conștiință… Pentru că legea este numai de drept natural (deși nu știm defini cu precizie despre ce este vorba), nu înseamnă că legea este numai pentru religioși. Legea este atee, e egală pentru toți, face parte din om ca om, adică legile „a nu minți și a nu fura” sunt valabile pentru toți oamenii… Pavel se întreabă: la ce folosește legea din punct de vedere religios? Nu folosește pentru a evita încălcările. Primul rol al legii – pe care nu-l spune în textul nostru, ci în Scrisoarea către Romani – este acela de a denunța încălcările: adică legea ne ajută să înțelegem că răul este rău. Așadar legea religioasă, în loc să ne mântuiască, ne acuză, ne arată că am păcătuit.
În lipsa legii, nu există încălcare, deci – în mod formal – prin lege se naște păcatul. Acesta este primul sens pe care Pavel îl dă legii în Scrisoarea către Romani (4,15 „În schimb, unde nu este lege, nu este nici încălcarea ei [adică păcat]” și „Prin lege am cunoscut puterea păcatului”). Deci primul sens al legii este că ne face cunoscut păcatul.
Există un al doilea sens al legii , mai profund, pe care Pavel îl descrie în textul nostru: legea folosește pentru încălcări, adică pentru a provoca încălcările. Aceasta este enigma. De ce? Păcatul înseamnă moartea lumii și ar exista chiar și fără legea lui Moise și chiar fără legea Noului Testament. Adică păcatul există în om pentru că omul e păcătos. Păcatul și moartea locuiesc deja în noi, chiar fără lege. Legea-i folosește păcatului pentru a se articula în păcate și pentru a lămuri, clarifica întregul său potențial negativ… Cu alte cuvinte, păcatul nu ar ști ce să facă dacă nu ar exista cele 10 porunci „de încălcat” (împreună cu toate celelalte precepte și norme), dar pentru că există, păcatul capătă curaj.
Și pentru că noi dorim răul, păcatul află binele împotriva căruia să lupte. Deci Pavel spune că legea stimulează concupiscența pe care noi o avem în interior.
Atunci Dumnezeu ar fi putut să nu ne dea legea dacă ne împinge spre rău. Nu – răspunde Pavel, – legea e pozitivă căci oricum răul îl avem, iar legea îl scoate la iveală și ne ajută să scăpăm de el, iar acest rău va sfârși aruncat în răul maxim care este crucea lui Cristos.
Deci scopul legii este tocmai moartea pe cruce a lui Isus care ia asupra Sa blestemul nostru și păcatul nostru. Pe cruce tot negativul păcatului nostru își sfârșește (pierde) întregul său potențial negativ, pentru că a încălcat tot binele posibil și imaginabil. E clar? Deci pe cruce se termină răul legii, adică păcatul nostru.
Încălcarea – am putea spune – permite răului subteran, ascuns, inform (păcatul permite „răul”) să înflorească, să iasă la lumină, să fie identificat, definit… Este de față, iar omul îl vede.
Păcatul este provocat în noi – de lege – în două moduri: primul este răul pe care-l facem noi – normalii păcătoși – care încălcăm legile. Deci legile ne folosesc pentru a săvârși păcate. Dar există persoane foarte brave care nu fac nici un păcat (spre exemplu sf. Pavel era între acestea, cf. Fil. 2,6)… Pentru aceste persoane păcatul se exprimă (se arată) în respectarea legii, care devine păcatul maxim, adică: „eu cu bravura mea sunt bine și nu am nevoie de Dumnezeu”, adică autojustificarea.
Deci negativitatea noastră se exprimă ori în încălcări – în cazul persoanelor „normale” – sau în respectarea perfectă a legii, în cazul persoanelor „drepte”… Deci legea nu te mântuiește nici dacă o respecți. Căci există ipoteza că ar putea fi respectată și Pavel a respectat-o.
Prin urmare, nu înseamnă că legea nu ne mântuiește pentru că nu suntem destul de bravi ca să o respectăm, nu! Chiar dacă o respectăm, e și mai rău! Și totuși, legea este justă, nu trebuie să o încălcăm!
Așadar, înseamnă că legea ne folosește să ne cunoaștem pe noi înșine, adică să cunoaștem răul care locuiește în inima noastră. Scrie Pavel „Eu caut binele, dar simt în mine această lege: nu fac binele pe care îl vreau, ci săvârșesc răul pe care nu-l vreau” (Rm. 7,7ș.u.,), subliniind că simte experiența profundă a răului din om. El are această experiență nu pentru că ar fi un om extrem de rău, ci pentru că a cunoscut inima omului, cunoscându-și propria inimă. Iar legea folosește tocmai în acest scop.
Dacă în VT – epocă în care exista un anume primitivism mental și comportamental și era necesar ca omul să fie obișnuit cu legea – se denunțau păcatele păcătoșilor pentru a-i chema la convertire – în NT Isus vestește iertarea și denunță păcatul drepților, care e marele păcat și se numește orgoliu. E singurul păcat care împiedică intrarea în Împărăție, pentru că Împărăția lui Dumnezeu este iubirea Sa gratuită și mila Sa… Iar oricine „merită” Împărăția, nu intră. De ce? Pentru că așa este.
Deci legea este adăugată pentru încălcări, iar adăugirea ei are un scop. E clar?
Legea are nu doar un rol pozitiv de a revela păcatul ca atare, ci are și rolul de a elibera potențialul păcatului, de a-l articula în păcate, astfel încât să „sporească păcatul” (cf. Rm. ). Înseamnă că tocmai prin lege, cerut și accelerat de lege, păcatul este forțat să iasă la iveală cu toată forța sa și să-și sfârșească puterea păcătoasă, care apoi se condensează pe crucea lui Cristos, care s-a făcut pentru noi păcat…
E luat în serios misterul răului, al libertății omului, dar și misterul mărimii lui Dumnezeu care lucrează în această istorie.
v. 19a-b
19 Atunci de ce este Legea? Ea a fost adăugată din cauza încălcărilor până când avea să vină descendentul, căruia i-a fost făcută promisiunea.
Legea, care a avut un început, care are un scop – încălcările – are și o scadență (un sfârșit): legea cu rolul ei acuzator, de provocare a răului și de încălcare se sfârșește odată cu venirea lui Cristos.
Prin urmare, odată cu sosirea lui Isus se termină potențialul negativ al legii (capacitatea legii de a se dezvolta), fapt pentru care, acela care a primit și acceptat mântuirea lui Cristos, nu mai este supus stăpânirii păcatului, adică în el este ruptă (distrusă) concupiscența, adică nu mai dorește răul, ci dorește să fie cu Cristos, dorește să-i iubească pe Dumnezeu și pe aproapele, așa cum a fost iubit.
Aceasta devine dorința lui fundamentală, aceasta este „convertirea”, adică botezul: a fi experimentat iubirea gratuită a lui Dumnezeu ca început al vieții lui. Astfel, tocmai prin contemplarea crucii lui Cristos, loc în care am săvârșit tot răul – a murit pentru mine – eu acceptăm tot binele – Și-a dat viața pentru mine – și… în sfârșit, se încheie mecanismul negativ al legii și astfel încep să trăiesc liber față de lege. Dar nu pentru că o încalc, ci pentru că în sfârșit respect legea, îl pot iubi pe Dumnezeu și pe aproapele, adică încep să trăiesc viața nouă a fiilor, libertatea fiilor și nu mai este o problemă de lege.
Vă aduc un exemplu pentru a înțelege acest discurs: să presupunem că există un prunc care are nevoie să fie îngrijit de o persoană care nu se pricepe și căruia nu-i plac copiii. Această persoană își scrie pe o foaie toate lucrurile pe care trebuie să le facă și caută să le înfăptuiască, este o lege, o listă, iar persoana este plătită și le face pe toate pentru că este constrânsă, dar nu este bucuroasă, pentru că nu-i plac pruncii… În schimb, mama – fără nicio lege – din iubire, face toate aceste lucruri mult mai bine, cu iubire și nu pentru că-i sunt impuse de vreo lege sau pentru că este plătită… Deci avem două atitudini diametral opuse. Și totuși, mama înfăptuiește lucrurile și le face infinit mai bine.
Diferența stă tocmai la acest nivel: pe de o parte este un lucru care-ți este prescris, pe care nu-l înțelegi, pe care nu reușești să-l faci, pe care-l faci rău și doar datorită salariului, iar pe de altă parte faci lucrurile spontan, din iubire și mult mai bine, și nu le faci în baza legii… Legea există pentru cine este sclav al răului și nu pentru cine iubește!!! Prin urmare, odată cu venirea lui Cristos avem o schimbare de orizont, o altă perspectivă. Însă această schimbare nu este în baza unui calendar, adică „vine Isus iar legea-și încheie rolul”. Ci legea-și încheie rolul ei, când spune: „când a venit descendența”, adică atunci când a intrat Cristos în viața unei persoane. Atunci când o persoană a ajuns la o anume cunoaștere (experiență) despre Domnul, atunci legea nu-i mai este necesară. Căci persoana respectă substanța legii, trăiește legea, dar nu în baza unei legi… Vom înțelege mai bine această temă în catehezele următoare…
v. 19a-c
19 Atunci de ce este Legea? Ea a fost adăugată din cauza încălcărilor până când avea să vină descendentul, căruia i-a fost făcută promisiunea. Ea a fost dată prin îngeri, prin mâna unui mijlocitor.
În acest loc Pavel dorește să arate că legea e negativă, tocmai pentru că acești oameni adoră legea.
Atunci, o altă însușire negativă a legii spune: însă legea nu a dat-o direct Dumnezeu, ci au dat-o îngerii. Iar în literatura epocii stă scris că puterile care s-au arătat pe Sinai, fulgerele, trăsnetele… de fapt umbreau (întunecau) puterile îngerești, fapt pentru care prin lege au dorit să păstreze puritatea lui Dumnezeu. Nu Domnul a dat legea, ci puterile îngerești sau ale arhanghelului Mihail. De aceea Pavel spune: „legea nu vine nici măcar direct de la Dumnezeu, ci vine de la intermediari, de la mediatori”.
Și apoi adaugă: „și nu a fost dată direct poporului, ci a fost dată printr-un mediator”. Prin urmare, legea nici nu vine direct de la Dumnezeu și nici nu a fost dată direct omului, spre deosebire de făgăduință, pe care Dumnezeu a promis-o direct, iar destinatarul o primește direct.
Deci, în acest verset – în mod sintetic – se spune că: rolurile legii o fac inferioară, subordonată făgăduinței și harului.
v. 20
20 Or, nu este mijlocitor pentru unul singur, însă Dumnezeu este unul.
Partea ciudată a acestui verset este că face două afirmații evidente: mediatorul (intermediarul) este limpede că nu este al unui singur om, ci a două persoane, însă este clar că Dumnezeu este unul singur. Apoi ni se spune pentru ce am fost adunați împreună: în acest loc avem 430 de interpretări… Cea mai probabilă este aceasta: că mediatorul nu este al unuia singur. Adică legea este dată prin intermediari, deci este bilaterală, în timp ce făgăduința este unilaterală.
Ce înseamnă că „Dumnezeu este unul singur?”. Pentru că făgăduința este unilaterală, înseamnă că numai Dumnezeu făgăduiește și-și respectă făgăduința, independent (făcând abstracție și ignorând) de ceea ce face omul.
Este bine să înțelegem acest adevăr, pe care deja l-am prezentat – în parte – în cateheza precedentă! Am subliniat că în timp ce legea este un tratat bilateral, făgăduința este ca un testament: nu este bilateral, ți se dă gratis, se referă la o moștenire pe care o primești, pentru că ți-a dat-o și atât. Un alt aspect al făgăduinței este că numai Dumnezeu se angajează să o respecte și să ne-o ofere, pentru că noi nu putem să o producem (mântuirea). Cu alte cuvinte, a fi fiu este un lucru pe care nu-l pot produce eu, ci El îmi dă acest dar, deci este ceva „unilateral”, și nu înseamnă că eu trebuie să merit să fiu un fiu. Apoi, dacă sunt cu adevărat un fiu, voi trăi ca fiu.
Dacă versetul este privit din această optică, însemnătatea lui este destul de clară.
Cuvintele: „Mediatorul nu este numai Dumnezeu”, se referă la lege, iar afirmația: „Dumnezeu însă este unul singur”, se referă la făgăduința prin care Domnul se angajează și față de cel care este fidel.
v. 21
21 Este deci Legea împotriva promisiunilor lui Dumnezeu? Nicidecum! Dacă ar fi fost dată o Lege care să poată da viaţa, într-adevăr justificarea ar veni din Lege.
Deci, oare legea este împotriva făgăduinței? Și noi trebuie să ne punem această întrebare…
Pavel formulează această întrebare pentru că cineva ar putea crede că nu mai există nicio lege care trebuie respectată, că legea nu folosește la nimic și că de acum poate face ceea ce-i place și ce vrea… adică poate trăi fără lege. Însă nu înseamnă că noi trebuie să trăim fără lege: noi trăim în legea lui Cristos, adică în libertatea fiilor, lucru mult mai serios decât legea mozaică. Deci nu înseamnă că legea este împotriva făgăduinței și că ar trebui să o eliminăm… Ci Pavel spune că legea ar fi împotriva făgăduinței, dacă legea ar da viața, pentru că viața nu poate izvorî din două principii (cauze). Dar pentru că legea nu dă viața, atunci nu este împotriva făgăduinței, ci are un alt rol, pe care-l vom vedea în versetele următoare.
Așadar, legea nu are rolul de a ne justifica, de a ne face drepți, ci are tocmai rolul opus: de a ne arăta sclavia noastră, de a denunța păcatul nostru. Deci, cine ar vrea să se justifice cu ajutorul legii, prin respectarea legii, este ca și cum și-ar tăia craca pe care stă cu mare zel: astfel nu ar rămâne mult pe acea cracă. Deoarece noi știm că nu suntem justificați de lege, acest adevăr ni se pare evident… În realitate nu este un lucru atât de evident, pentru că problema etică fundamentală pe care omul și-o pune este: sunt brav? Da sau nu?! Îmi fac sau nu datoria? Și este o întrebare justă, deoarece a discerne dacă fac binele sau răul ne face oameni. Deci există o lege care este fundamentală, dar ce fel de lege este aceasta care mă determină să mă întreb: „fac binele sau răul”?
Vreau să spun că pare atât de evident că nu legea ne mântuiește… iar pe de altă parte este atât de evident că trebuie să trăim după lege. Deci tema nu este atât de simplă, după cum credem noi… sau, poate este chiar mai simplă…
Răspunsul este că nu legea ne mântuiește, pentru că legea nu are puterea și nu-mi dă puterea să o respect: este iubirea care mă ajută să trăiesc liber față de lege, deoarece mă ajută să respect substanța legii. Iar legea – în sens pozitiv – ce rol are? Pavel răspunde la această întrebare în următoarele trei versete…
v. 22
22 Însă Scriptura a închis toate sub păcat pentru ca promisiunea să fie dată celor care cred prin credinţa în Isus Cristos.
Aici Pavel oferă o interpretare a întregii Biblii, înțeleasă ca Torah. În Scrisoarea către Romani spune un lucru analog: în locul Bibliei îl pune pe Dumnezeu: „Căci Dumnezeu i-a închis pe toți în neascultare, ca să se îndure de toți (Rm. 11,32).
Deci, rolul legii este acela de a ne „închide pe toți în păcat”, adică de a evidenția răul nostru; de a ne închide în răul care există și legea ne arată acest rău și-l lămurește… deci legea are un mare rol. Căci dacă păcatul nu este cunoscut și recunoscut ca fiind păcat, noi nu înțelegem ce este iertarea și nici ce este mântuirea. Deci legea ne este dată pentru a arăta și a lămuri pierzania care este în noi. Cine nu are lege – după cum se întâmplă azi în societatea noastră – de fapt nu cunoaște acest rol de lămurire al răului pe care-l are legea, acest rol de a ne arăta că suntem pierduți…
Acest rol al legii e foarte important deoarece ne închide pe toți în neascultare și-n păcat, adică ne închide în realitatea noastră pentru a ne ajuta s-o înțelegem că este una de pierzanie, cu scopul de a face din ea locul iertării și al revelației lui Dumnezeu… Acesta e rolul legii!!!
Într-o societate în care s-a încheiat rolul legii, de unde ne poate veni această evidențiere a răului? Eu îmi pun mereu această întrebare și cred că absența legii pune în conștiință nu disperarea păcatului, ci neliniștea nimicului: adică oamenii nu mai știu ce este bine și ce este rău; nu mai știu dacă zidul rezistă sau nu; nu mai știi dacă te ridici sau dacă te scufunzi și există această dezorientare, această lipsă de sens… Căci omul dacă nu înțelege binele și răul, atunci nu înțelege sensul unui lucru, dacă-i face bine sau nu, dacă-l edifică sau îl distruge… Lipsa de sens este neliniștea tipică epocii noastre și cred că are același rol pe care-l are legea, adică demonstrează că omul în această stare este neîmplinit (neterminat) și pierdut, adică are nevoie de mântuire.
Deci are o mare importanță să-i ajutăm pe oameni să cunoască legea, căci este mult mai bine să disperăm (să deznădăjduim) datorită răului, decât să fim neliniștiți fără să știm de ce, adică fără să cunoaștem răul precis… căci un rău precis are un remediu, un răspuns precis, clar.
De multe ori, în zilele noastre, Biserica și preoții – ca întotdeauna – vorbesc despre lege. Mai mult… se deleagă preotului educarea fiilor și predarea legii. Dar nu este un lucru bun: toți laicii și necredincioșii ar trebui să înceapă cel puțin să vorbească despre lege și să încerce să o respecte, apoi vor deveni creștini, atunci când își vor da seama că nu reușesc să respecte legea.
Vreau să spun că legea este un fapt natural, adică nu este datoria noastră să o vestim și nu trebuie să furăm misiunea altora… V-aș da un sfat: fiți coerenți, fiți oameni! Există o morală laică, sper, căci altfel înseamnă că nu suntem oameni. Deci nu ar trebui să vestim prea mult legea naturală.
Însă cred că dacă noi vestim Evanghelia, ajutăm lumea să înțeleagă legea naturală mult mai bine, căci legea naturală spune: nu fura, nu ucide, și poate că noi ucidem cu ușurință… În schimb Evanghelia ne îndeamnă: „iubește-i pe dușmanii tăi”, iar un om simte că este pierdut înaintea unei asemenea propuneri, însă descoperă și că este iertat și iubit.
Omul, când descoperă pozitivul (iubirea, iertarea), atunci cu mai multă ușurință-și vede răul. Prin urmare, sunt convins că vestirea Evangheliei, adică a iubirii și a iertării ajută lumea să-și descopere propriul rău, mult mai eficient decât vestirea legii, decât duritatea legii. Spunea o mamă că bătaia n-a ajutat-o să-i facă buni pe fiii săi, adică nu i-a ajutat să deosebească binele de rău… Însă binele experimentat, iertarea, vestirea pozitivă a Evangheliei… ajută oamenii să înțeleagă răul mult mai bine, pentru că le dă, le vestește speranța binelui. Cred că oamenii greșesc mult mai mult datorită disperării și neliniștii (anxietății) decât datorită răutății. Deci îi poate ajuta mai mult o propunere pozitivă.
Pavel, în Scrisoarea către Romani, ne spune că rolul Bibliei – al Torei -este: 1) pe iudei legea îi convinge că sunt păcătoși; 2) pentru romani legea este conștiința lor, adică legea naturală. Dar, pe noi – care nu mai avem conștiință – ce ne va convinge că păcătuim?
Realitatea este că suntem prostuți și nu reușim să trăim, torturați de anxietăți, neliniști și mii de stupidități, fapt pentru care spunem: ce viață este aceasta, care nu are sens? Am înțeles că nu avem fericirea pe care ne-o promit, deci ne întrebăm „ce se întâmplă”? Probabil aceste întrebări au același rol al legii, care ne arată că suntem creați pentru altceva pe care nu reușim să-l obținem.
Deci vă repet, vestirea Evangheliei, adică a iertării, a libertății fiilor lui Dumnezeu, a fraternității, poate avea o valoare pozitivă mult mai mare decât legea.
Dacă în versetul 22 s-a subliniat la modul general că „Biblia, Tora închide totul sub păcat”, în vv. 23-24 ni se oferă două imagini, două roluri ale legii: „temnița” și „rolul de pedagog, de îndrumător” al legii.
v. 23
23 Înainte de a fi venit credinţa, noi eram sub paza Legii, închişi pentru credinţa care avea să se descopere
Deci avem un timp „mai înainte de a veni credința”. Iar legea are valoare numai înainte de acest timp. Legea este aceea care ne ține în temniță, adică are rolul temnicerului, de a ne păzi în răul nostru, adică ne leagă de păcatul nostru: adică ne împinge să păcătuim și apoi denunță păcatul nostru.
Însă credința nu vine din denunțarea pe care o face legea! Un om care se simte atât de rău, nu spune „eu vreau libertatea”. Deci credința nu vine din lege. Textul spune că „credința trebuie să fie revelată, descoperită”, adică ea vine direct de la Dumnezeu.
Legea nu conduce la credință, ci la disperare sau la autojustificare, nu la mântuire.
Acest adevăr este important să-l cunoaștem, căci am putea să ne închipuim că legea ne-ar conduce la credință. Nicidecum: a sta în temniță, închiși, nu este supoziția cea mai bună pentru a fi liberi.
Legea arată realitatea noastră de prizonieri, dar nu este presupunerea (conjunctura) cea mai bună pentru a fi liberi. Cu alte cuvinte, credința trebuie să vină din exterior: este ceva diferit față de economia sclaviei și a legii, căci cine este sclav, de fapt vrea să rămână sclav. Deci, tocmai invadarea credinței ca libertate, ca dar al Fiului reprezintă sfârșitul sclaviei… Și această temă o vom trata succesiv.
Deci legea nu conduce la Evanghelie, dar este o supoziție pentru că ne arată răul nostru.
Pavel este foarte puțin preocupat de nuanțele psihologice (la fel ca toți anticii). Pentru noi nuanțele psihologice sunt foarte importante, încât reverul subiectiv este mult mai important decât latura obiectivă: dacă un om spune „mie-mi place”, pentru el propria sa plăcere este mult mai importantă decât realitatea. Deci nu-l interesează dacă-i face bine sau rău… În schimb anticii dădeau mai mare importanță laturii obiective, adică faptului că legea te ține în temniță. Însă noi am spune: pentru că unui om nu-i place în temniță, atunci va căuta să iasă, adică noi vedem un aspect psihologic pozitiv al legii, dar pentru Pavel nu era atât de important acest aspect.
Pavel se reîntoarce la figura lui Avram (în Scrisoarea către Romani și mai mult)… Avram este tatăl credincioșilor; cu adevărat este inelul de legătură (de unire) dintre păgâni și poporul evreu. Este tatăl lui Israel, dar este și tatăl tuturor celor care vor veni de la Orient și Occident și vor sta la ospăț cu Israel. Citatul este luat din capitolul 12 din Cartea Genezei. Mai întâi a fost povestirea creației în sens pozitiv, apoi povestirea păcatului (de la cap. 3 la cap. 11) și numai după această premisă (introducere) universală începe istoria mântuirii, cu acest om chemat de Dumnezeu: Avram. Numele său va fi realizat, va însemna „tatăl multor popoare”, Abraham. Vă recomand să citiți aceste capitole…
v. 24
24 astfel că Legea a fost pedagogul nostru spre Cristos, ca să fim justificaţi prin credinţă.
Aici avem concluzia… După ce a spus că legea este un temnicer, acum spune că este „un pedagog”.
Pedagogul nu este învățătorul, ci este acela care conduce băiatul la învățător și care dă (aplică) pedepsele, care-l supraveghează, în sensul că-l tutelează și-l bate: acesta este rolul legii! Și nu este rolul învățătorului, ci are rolul de a ne conduce la învățător în acest fel. De ce? Pentru că justificarea vine de la învățător, de la credința în Cristos.
Cred că aici este evidențiat acel aspect psihologic care lipsește la v. 23. Mă refer la aspectul psihologic al legii, care în acest loc îl ajută pe om să priceapă că singur nu reușește: căutând, poate că un om nu-și dă seama, nu este educat să caute libertatea, dar pedagogul, lovindu-l, provocându-i suferință… Cu excepția ca unui om să-i placă să fie bătut…
În concluzie aș dori să vă amintiți pilda păcătoasei, în care se contrapune fariseul – care respectă legea – și păcătoasa la picioarele lui Isus, care-i spală picioarele cu lacrimile ei, i le șterge cu părul, i le sărută. Fariseul obiectează, iar Isus îi povestește pilda celor doi datornici și, la urmă, Isus întreabă: „Cine va iubi mai mult?”.
Problema fundamentală a eticii nu este „cine este mai brav?”, ci „cine iubește mai mult”… Iar răspunsul îl dă fariseul: „cel căruia i-a fost iertat mai mult”. Legea are un rol foarte pozitiv în acest sens: mă ajută să înțeleg datoria mea. Mai mult, rolul legii e cel pe care l-a înțeles Pavel, care ajunge să priceapă că Cristos a murit pentru mine, păcătosul: „a murit pentru păcătoși, dintre care eu sunt cel dintâi”. Tocmai în acest loc eu voi înțelege datoria mea și deci voi iubi mai mult.
Deci legea are un mare rol în acest sens, adică de a mă determina să iubesc mai mult. Iar mântuirea înseamnă a iubi mai mult, fapt pentru care, paradoxal, nu a mea respectare a legii mă conduce la mântuire, ci tocmai conștientizarea că eu nu respect legea. Și cu cât e mai mare conștientizarea că eu nu respect legea, cu atât mai mult eu înțeleg mântuirea.
Dacă noi ne-am închide, ne-am bloca în sensuri de vină, textul biblic ne învață că trebuie să ne deschidem plinătății iubirii gratuite a lui Dumnezeu. E important să știm că sensul de vină nu este echivalentul păcatului.
Versetul 24 când subliniază „astfel că Legea a fost pedagogul nostru spre Cristos, ca să fim justificați prin credință”, nu trebuie înțeles ca fiind un calendar, adică în termeni cronologici obiectivi, deci în sensul că „legea a fost pedagogul nostru până la Cristos” apoi „Anul Domnului 1” și înaintând, legea nu mai este pedagog. Legea este încă pentru noi pedagogul, în măsura în care simțim, experimentăm că suntem păcătoși. Iată, legea este prezentă înaintea noastră și ne pedepsește, ne este pedagog, până ce ne conduce la Isus Cristos și atunci, progresiv, ne vom simți mântuiți de El, justificați prin credință. Așadar, și pentru noi astăzi există acest rol pedagogic al legii.
Rodul ce trebuie să-l cerem Domnului în rugăciune este să înțelegem că nu legea, ci harul ne mântuiește și să recunoaștem propriul rău, păcat ca fiind locul mântuirii, și nu ca fiind locul înfrângerii sau al falimentului.
Unele texte utile vizavi de tema noastră:
Primele trei capitole din Scrisoarea către Romani arată cum legea-i condamnă pe toți: fie pe romanii fără lege, căci ei au numai legea naturală pe care o încalcă, fie pe iudeii care au legea pozitivă. Deci fie că tu ești iudeu sau nu, fie că ești creștin sau nu, legea folosește pentru a te condamna, adică pentru a-ți arăta că ești lipsit de gloria lui Dumnezeu, deci ești mântuit prin har.
Pentru a vedea cum legea promovează, favorizează păcatul și încălcările, putem vedea drama lui Pavel, când vorbește despre lupta interioară, cf. Rm. 7, 24ș.u.
Apoi în Rm. 5,20 se spune „unde s-a înmulțit păcatul, a sporit și mai mult harul”. La fel Rm. 7, 1-6 și Rm. 8, 1-13 texte care ne arată cum harul și iertarea ne eliberează de temnița legii. Cu alte cuvinte, mila și făgăduința ne mântuiesc și ne eliberează de temnița legii.
Lc. 7,36 „cine va iubi mai mult?” sau Lc. 6, 20-38 care este discursul despre milă, noua lege a milei… și citind-o ne vom da seama de incapacitatea noastră de a o respecta. Iar incapacitatea de a trăi mila arată nevoia pe care o am… de iertare și de milă.
Acest adevăr e valabil tocmai cu privire la noua lege a milei: cu alte cuvinte, atunci când citesc Evanghelia, distanța (depărtarea) mea de Evanghelie pe care o descopăr de fiecare dată când o citesc, devine tocmai locul în care eu am nevoie de milă din partea lui Dumnezeu și de a fi iertat; și trăiesc din această iertare și încep să o ofer altora…
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Ioan Moldovan