Ps. 87 (86)

În această seară vom explica textul cel mai important, care vorbește despre unitatea în interiorul creștinismului. Această unitate este făcută în Cristos, în care nu mai există nicio diferență între iudeu și păgân, între sclav și liber, între bărbat și femeie, pentru că toate diferențele importante care există-n lume sunt irelevante față de adevărata unitate, care deja ne este dăruită în Cristos, în care suntem fiii lui Dumnezeu.

Se citește Gal. 3,25-29

²⁵ Dar de când a venit credinţa, nu mai suntem sub pedagog. ²⁶ Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Cristos Isus. ²⁷ Toţi câţi aţi fost botezaţi în Cristos v-aţi îmbrăcat în Cristos. ²⁸ Aşadar, nu mai este nici iudeu, nici grec, nici sclav, nici [om] liber, nici bărbat şi nici femeie: voi toţi sunteţi una în Cristos Isus. ²⁹ Iar dacă voi sunteţi ai lui Cristos, atunci sunteţi descendenţa lui Abraham, moştenitori după promisiune.

Acest text conține afirmații pline de entuziasm, entuziasmul însemnând „divinizat”, „care stă în Dumnezeu”. De fapt, în aceste expresii înseamnă „a fi în Cristos”, „a fi al lui Cristos”, „a fi fiul lui Dumnezeu”, „a fi îmbrăcat în Cristos”, „a fi toți o singură persoană în El” și „nu mai există nici bărbat, nici femeie, nici sclav, nici liber, nici iudeu și nici grec”. Așadar exprimă acest sens nou de a ne afla toți uniți într-o realitate superioară și divină.

Acest rezultat este rodul credinței. Dacă ultimul verset din cateheza anterioară sublinia că: „mai înainte să vină credința eram în închisoare și sub tutelă (pază), adică ținuți de lege în închisoare și sub pază”, acum înțelegem că odată cu venirea credinței în Isus Cristos nu mai suntem în închisoare, ci suntem liberi; nu mai suntem sub tutelă, ci suntem adulți… Cu alte cuvinte, mai înainte eram copii și în temniță, iar legea avea rolul să ne indice binele, însă pentru că noi avem înclinația spre rău, legea ne folosea să facem răul, ne încuraja la rău, apoi ne denunța răul, ne închidea în temniță și-n final ne pedepsea: iată diferitele roluri ale legii. Însă legea niciodată nu ajunge să ne determine să facem binele.

Din această situație ne scapă credința în Isus Cristos, credință care înseamnă contemplarea Răstignitului, adică să-L privesc pe Dumnezeu care-și dă viața pentru mine, care mă iubește cu o dragoste absolută, mă ajută să înțeleg realitatea mea de fiu iubit infinit de mult de Dumnezeu, și mă scufundă, mă introduce în această realitate nouă, care este realitatea mea de fiu, deci nu mai sunt sclav, ci sunt liber, adult și responsabil. Adică de acum pot trăi viața ca fiu al lui Dumnezeu pentru că, sunt în Cristos și trăind în Cristos, sunt „îmbrăcat cu Cristos”, adică sunt egal cu El și-n exterior.

Toate diferențele care pot exista la diferitele nivele – religios, cultural, social, natural (bărbat-femeie) – sunt irelevante (vom vedea în ce sens) pentru că ceea ce este important este un alt lucru: anume faptul că toți suntem o singură realitate.

Adevărata diferență nu mai este aceea de la nivelul religios (iudei-păgâni), la nivelul social (sclavi-liberi), la nivelul natural (bărbat-femeie), ci adevărata diferență, separare este aceea de la nivelul cronologic, de o mai bună experiență în credința în Cristos. Adică diferența este între un „mai înainte” al credinței când eram sub tutelă, în închisoare, sub lege sau sub pedagogia legii, sclavi sau perfecți… și „un după” care înseamnă fii, liberi și responsabili. Aceasta este adevărata separare, adevărata diferență.

v. 25

²⁵ Dar de când a venit credinţa, nu mai suntem sub pedagog.

Dacă mai înainte de „credința în Cristos” eram în temniță, adică sclavi… legea ne ține în temniță pentru că ne arată binele, ne stimulează (ne îndeamnă) la rău, apoi ne pedepsește, ne închide, ne prinde în cursă, spunându-ne că am făcut răul și nu ne eliberează. Legea nu-l mântuiește pe nici un om. Nu doar că legea ne face sclavi, ci ne este tutore. Pedagogul este cel care conduce pruncul vagabond la învățător și-l ține sub control, sub tutelă pentru că e minor. De fapt, legea mereu ne lasă să rămânem minori și sclavi… Credința însă ne face liberi și adulți.

Ce înseamnă „a fi liber?” A fi liber înseamnă a cunoaște adevărul, iar adevărul este cel pe care-l înțeleg privind crucea lui Cristos, adică faptul că Dumnezeu mă iubește infinit și numai acum sunt om liber, mai înainte nu. Mai înainte eram doar un om care aveam nevoie să fie iubit infinit de mult și m-am dus să caut această iubire în toate părțile și negăsind-o, am devenit sclavul tuturor. Tocmai cunoașterea adevărului Evangheliei mă face liber. Și astfel nu mai sunt sub tutelă, în sfârșit devin adult, adică un om care fiind iubit este capabil să iubească la rândul său. Sunt cu adevărat liber să iubesc, în timp ce mai înainte eram sclavul egoismului și al păcatului.

Deci tocmai venirea credinței marchează începutul libertății față de păcat, față de moarte, al libertății pentru a iubi și al responsabilității în viața adultă. Mai înainte însă era imposibil să trăiesc ca adult, pentru că nu reușeam în ciuda tuturor eforturilor mele, mereu rămâneam sclav sub tutelă, cu o lege externă care mă obliga (constrângea), fără ca eu să pot în mod liber să o trăiesc și să o respect.

Mulți trăiesc în sfera legii, cu mentalitatea legii, mereu… Întrebarea este când vine credința? Credința nu vine din lege, ci vine pe cont propriu, este un dar al lui Dumnezeu. Un om poate să stea întreaga viață prizonier al legii, fără să descopere vreodată că există iubirea lui Dumnezeu care-l eliberează și fără să trăiască din această iubire. Când un om trăiește din această iubire, se schimbă raportul său fundamental cu viața: nu mai trăiește o viață alcătuită din norme infinite pe care nu reușește să le respecte și pe care, mai mult este ispitit să le încalce, pe care de obicei le încalcă și apoi, acestea-i dau sensuri de vină…

Acum, în sfârșit, datorită iubirii, omul are un raport plin de iubire, de afecțiune cu Dumnezeu, deci iese din sclavie. Dumnezeu nu mai este Cel căruia trebuie să mă supun pentru că mi-a poruncit că trebuie să faci așa, căci dacă nu, te pedepsesc. Ci Dumnezeu este Cel de care ascult, pentru că mă iubește și pentru că-L iubesc.

Acesta constituie un orizont total diferit: Îl ascult pentru că sunt fiu, nu pentru că sunt sclav, sau pentru că dacă nu-L ascult, mă bate… De fapt, prin credință avem ieșirea din religiozitatea comună tuturor religiilor, adică trebuie să fii bun căci dacă nu, Dumnezeu te pedepsește, adică avem ieșirea din confundarea lui Dumnezeu cu „propria mea conștiință”. Conștiința mea este clar că mă pedepsește și e just să mă pedepsească, dacă fac răul… Însă Dumnezeu niciodată nu este Cineva care mă pedepsește, ci El este Cineva care mă iubește infinit de mult și, tocmai iubindu-mă astfel, îmi dă capacitatea să fiu, în sfârșit, liber și să răspund acestei iubiri.

Despre ieșirea din temniță sau din pedagogia legii putem afirma: odată cu venirea credinței se spune „nu mai suntem sub lege”, dar trebuie să precizăm că nu suntem fără lege, ci trăim în legea lui Cristos, așa cum spune1Cor. 9,21, adică trăim după legea spirituală, despre care vom vorbi în viitor. Și această lege spirituală nu ne provoacă la rău, nu mai denunță nedreptatea și autosuficiența, ci ne dă viața Fiului, adică ne dă capacitatea de a împlini voia Tatălui. Prin urmare, credința, după Pavel, nu elimină legea ci, mai mult, o confirmă (o întărește) în sensul ei originar și adevărat: a da și a conserva viața, însă aceste daruri nu vin de la lege, ci de la făgăduință…

v. 26

²⁶ Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Cristos Isus.

Spuneam că credința ne face liberi și adulți. Aceasta este însemnătatea „fiilor lui Dumnezeu”. Noi imediat ne gândim că a fi fiii lui Dumnezeu înseamnă a depinde de Dumnezeu. Însă cred că a fi fiii Domnului înseamnă a avea un raport vital cu Dumnezeu și înseamnă să nu fim într-o stare de dependență față de lucrurile lumii. A fi independent nu înseamnă că tu capeți un fel de dependență, de sclavie față de Dumnezeu, ci o demnitate și o independență față de tot creatul.

Sensul cel mai profund al faptului de a fi „fiii lui Dumnezeu” este acesta: ceea ce Dumnezeu este prin natură, noi suntem prin har. Nu suntem „fii” doar cu numele, adică nu înseamnă că Dumnezeu m-a adoptat, dar eu sunt ceea ce sunt, însă El îmi dă banii Săi, casa Sa și iubirea Sa… Ci este ceva mai mult! Căci a fi fiul lui Dumnezeu înseamnă că-mi dă dragostea Sa, iubirea Sa, iar iubirea lui Dumnezeu este viața Sa, adică-mi dă Spiritul Sfânt. Deci cu adevărat sunt fiul lui Dumnezeu în Fiul Isus. Adică a fi fiul lui Dumnezeu, nu este un lucru în plus pe care-l primesc din exterior, ci este esența mea!Și cum devenim fiii lui Dumnezeu? În Isus, prin credință.

Trebuie să explicăm cum de credința mă așază în Isus și mă face fiul lui Dumnezeu. Credința, care conduce la botez, constă în a contempla Răstignitul și, privind crucea, eu las să intre în inima mea, prin ochi, iubirea pe care Dumnezeu o are pentru mine. Tocmai văzând această iubire a lui Dumnezeu pentru mine, eu ies, în sfârșit, din mine, pentru că există Cineva care mă iubește total și încep să-L iubesc și eu, deci intru în El. Iar credința cu adevărat mă face să mă abandonez total lui Dumnezeu, lui Dumnezeu care S-a abandonat pentru mine. Adică este extazul (ieșirea) iubirii, a privirii. Privirea-l conduce pe celălalt în tine, iar pe tine te conduce în afara ta, în altul. Și este această contemplare care mă conduce în Dumnezeu, pentru că prin privire (pe cruce) Dumnezeu se revelează față în față, în esența Sa de iubire.

Iată de ce întotdeauna credința este asociată vestirii Răstignitului și a botezului.

A se boteza înseamnă a se scufunda, adică este tocmai vestirea crucii, despre care Pavel spune: „L-am vestit pe Răstignit înaintea voastră în mod atât de viu”. Așadar vederea Răstignitului și a iubirii Sale, mă determină să mă „scufund”. Mai întâi îl lași să intre și „intrând în tine”, te abandonezi și tu în El și acesta este botezul, fapt pentru care cu adevărat ești în Cristos: El este în tine și tu ești în El, formând astfel o singură realitate în iubire.

Deci ce înseamnă „tu ești în Cristos”? Răspunde Ioan: „cine este în Mine, cine locuiește în Mine, Eu și Tatăl locuim în El”, adică Domnul Isus devine casa noastră, iar noi suntem acasă în El, în El suntem acasă. Locuim în El și El locuiește în noi și unul devine casa celuilalt. Iar în Isus noi suntem ceea ce suntem, adică fii; atingem esența noastră adevărată, care este aceea de a fi fiii lui Dumnezeu. Acesta e misterul central al creștinismului, acest a fi fii în Isus prin credință.

Să ne amintim că Ps. 27,4 spune: „un lucru am cerut de la Domnul, numai pe acesta îl caut: să locuiesc în casa Domnului toate zilele vieții mele, pentru a gusta dulceața Domnului și a admira templul Său”. Cu adevărat trebuie să cerem să fim în Isus Cristos.

Este foarte important pentru om să afle o casă… chiar și pasărea-și află cuibul său… Și unde-și află omul casa? Casa omului este Dumnezeu! În altă parte omul se simte străin. Pentru că fiind creat pentru Dumnezeu, tocmai în Isus omul își află casa. Altundeva este străin, e pelerin, este fugar, e în exil… În Isus omul este el însuși și e fiu. Acest lucru se întâmplă prin credință!

v. 27

²⁷ Toţi câţi aţi fost botezaţi în Cristos v-aţi îmbrăcat în Cristos.

„Botezați în Cristos”… A boteza înseamnă a se scufunda: creștinul este cel care s-a scufundat în Cristos, s-a abandonat total Lui, Cristos a devenit viața sa. Cristos – care e Fiul Tatălui, revelatorul perfect al Tatălui, Cel care ne-a dăruit Spiritul Său și iubirea Sa – devine locul scufundării noastre, deci trăim în El. Cine trăiește în El, este „îmbrăcat în El”.

Haina indică omul în aspectul său exterior, în relațiile sale, adică trăiește ca Isus, acela care este scufundat în El. În El omul este transfigurat, are fața Lui, devine icoana Sa vie, are fața Fiului. Acesta este sensul profund al botezului care nu este doar un gest de înlăturare a mizeriei sau de purificare exterioară, ci este tocmai scufundarea în Fiul, a fi transformat de iubirea Sa, pentru ca apoi omul să trăiască identic ca El, ca om nou, fapt pentru care din botez ieșim oameni noi, dacă mai înainte eram „homo homini lupus” – fiecare închis în sine, omul fiind lup pentru om – acum, în sfârșit suntem „homo homini deus”, îmbrăcați cu fața (chipul) Lui înaintea altora.

Înțelegeți ce înseamnă libertatea față de lege? Înseamnă cu totul altceva decât libertinismul sau decât egoismul (pretenția că noi facem totul)… Libertatea înseamnă că deja eu mă comport cu adevărat în mod divin, în sfârșit sunt o persoană capabilă și liberă să iubesc. În Pavel avem unele texte care vorbesc despre viața nouă: Ef. 4,17; 5,20. Ef. 6,11 ne îndeamnă „Îmbrăcați-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteți sta împotriva uneltirilor diavolului”. Este un îndemn care devine victorie, o despărțire de rău. Și Rm. 13,12.14 „Noaptea e pe sfârșite; ziua este aproape. Să lepădăm dar lucrurile întunericului și să ne îmbrăcăm cu armele luminii… Ci îmbrăcați-vă în Domnul Iisus Cristos și grija de trup să nu o faceți spre pofte.”

Avem rezultatul al lui „a fi în Cristos, îmbrăcați în Cristos”: cine în sfârșit este fiu, pentru ca s-a abandonat total lui Cristos și trăiește ca El, iată că deja a depășit toate acele diferențe, toate acele condiționări care încă există și încă ar putea să existe dar care nu vor trebui să existe… Să vedem, căci v. 28 e cel mai important din textul nostru…

v. 28

²⁸ Aşadar, nu mai este nici iudeu, nici grec, nici sclav, nici [om] liber, nici bărbat şi nici femeie: voi toţi sunteţi una în Cristos Isus.

Acestea afirmații ale primilor botezați, pline de entuziasm, noi nu le înțelegem prea bine. Ele subliniază că toți botezații – într-un anume fel – sunt egali. În vremea lor, atunci când un păgân descoperea că putea lua parte la făgăduința lui Israel fără să fie tăiat împrejur, fără să devină evreu, spunea: „înseamnă că nu mai există diferență între a fi evreu sau a fi păgân”. Un sclav care primea Spiritul – iar stăpânul său, care era om liber, primea și el Spiritul… (dar stăpânul trebuie să se schimbe mai mult în sens creștin decât sclavul) – spunea: așadar nu există diferență între noi doi, căci ambii avem un alt Stăpân. La fel e diferența dintre bărbat și femeie, care în zilele noastre este aproape inexistentă… dar pe vremuri, femeia era ca și cum nu ar fi existat și mulți mulțumeau Domnului că nu s-au născut femeie… În unele culturi femeia trebuia să fie arsă pe rug când îi murea soțul, căci prin definiție femeia era „cea care era a soțului”, deci avea un sens numai în legătură cu bărbatul… Cu toții se minunau când descopereau că această diferență nu mai există, pentru că toți sunt egali înaintea lui Dumnezeu… Toate acestea provocau un mare entuziasm.

Textul amintește trei feluri de diferențe, care sunt modele pentru oricare diferență. Cea dintâi este dintre iudeu și grec, care reprezintă diferența religioasă și culturală. A doua este între sclav și omul liber, reprezentând diferențele sociale (întreaga societate e structurată pe descrierea datoriilor, a serviciilor și a slujirilor). A treia este între bărbat și femeie, care este o diferență naturală. Ce înseamnă? Că toate aceste diferențe nu mai există? Căci în realitate încă există grecii și iudeii, sclavii și liberii, femeile și bărbații… și e bine să existe. Deci, ce vrea să spună Pavel cu aceste afirmații?

Aici descrie principalele diferențe, acelea care fac ca întreaga noastră viață să fie organizată (reglementată, ghidată) de aceste diferențe care ne domină: dacă un om e iudeu, atunci e un iudeu dominat de lege, dar el este salvat, iar dacă un om e păgân, atunci este în afara mântuirii și atât. La fel, dacă un om e sclav, rămâne sclav… Însă în acest loc Pavel vrea să spună un lucru diferit: dacă tu ești iudeu sau grec este indiferent, nu contează… Mântuirea, Cristos este pentru tine, indiferent că ești sau nu iudeu, căci lucrul important nu este dacă ești iudeu sau păgân și nici dacă ești sclav sau liber, chiar dacă la nivel uman această diferență e esențială… Pavel subliniază că lucrul cel mai important este altul: că tu ești liber, pentru că ești fiul lui Dumnezeu, deci toți ne vom comporta ca frații.

După cum putem observa, toate diferențele devin irelevante căci există ceva mai important, anume faptul că toți suntem fii, deci frați, deci vom trăi în consecință, adică vom trăi diferențele în mod total diferit, căci unele diferențe există și e just să existe. Dacă toți am fi egali și îmbrăcați la fel, ar fi urât.

Între oameni există diferențe, dar care este partea lor negativă? Răul diferențelor constă în faptul că noi le trăim ca fiind o amenințare, pentru că un altul are un lucru pe care eu nu-l am… Deci trăim diferențele ca un loc al rivalității, al stăpânirii, al certei, al sclaviei reciproce, adică le trăim ca loc al morții. În noua economie a mântuirii, diferențele, limitele, vor deveni locul în care un om este diferit de altul, deci locul în care unul este în comuniune cu altul, este completarea celuilalt, deci diferențele vor fi trăite în slujirea poruncii superioare, care este aceea de a fi fii și frați. Așadar, diferențele vor rămâne, în măsura în care ajută la realizarea acestei porunci, și vor dispărea, în măsura în care nu ajută la împlinirea filiației și a fraternității.

Dar e important să spunem: „nu înseamnă că voi aștepta să fiu creștin numai atunci când voi fi liber, căci altfel niciodată nu voi deveni creștin”, căci pot fi sclav și creștin… Va fi mai greu să fiu stăpân și creștin bun… dar să fiu sclav și creștin se poate. Pot fi un iudeu sau nu, dar pot fi cu siguranță creștin. Adică eu nu trebuie să aștept să mi se schimbe situația, pentru a deveni creștin. Eu pot fi om și creștin mereu și în orice situație.

Să aprofundăm diferențele. Diferența iudeu-grec (grec însemnând păgân), la fel ca toate diferențele religioase și culturale, nu trebuie suprimată… A suprima aceste diferențe ar însemna că ori exterminăm evreii – și facem holocaustul și suprimăm Biserica mamă, care este ebraică – ori suprimăm păgânii creștini și facem din Biserică un ghetou (cartier al unui oraș în care erau constrânși să trăiască evreii). Deci trebuie să rămână și evreii și păgânii, dar în relație de frățietate și filiație.

A-i suprima pe unul din cei doi înseamnă a trăda Evanghelia. Deci există diferențe pe care e just să le respectăm, și tocmai respectându-le, trăim libertatea fiilor. La urma urmei, toate diferențele care există între persoane sunt de acest tip și trebuie respectate. Iar locul diversității, în loc să fie locul disputei – pentru că unul are un lucru pe care eu nu-l am și deci ne certăm pentru că unul vrea să-l apere iar celălalt să-l posede – devine locul comuniunii, al iertării, al înțelegerii, al acceptării, iar aspectele noastre mai slabe vor fi locul în care vom fi mai acceptați.

Acest fapt înseamnă că vom trăi toate aceste diferențe ca fiind complementare, ca loc de comuniune, de fraternitate și de nevoie de ajutor reciproc.

Nevoia fundamentală pe care noi o avem după evrei, este însăși nevoia pe care o avem după trupul lui Cristos: dacă-i abolim pe evrei, Îl abolim pe Isus Cristos, Mântuitorul nostru, nu mai avem rădăcini. Creștinismul nu există fără evrei, căci este împlinirea făgăduinței, este moștenirea lui Avram. La fel, dacă abolim biserica iudeo-creștină, abolim biserica noastră mamă, care permite să existe multe biserici surori – toate diferite între ele – căci dacă există o mamă comună, putem fi diferiți, dar dacă aceasta nu există, fiecare se ceartă cu celălalt pentru a fi maică… Și dac-ar fi diferite maici, nu am reuși să ne acceptăm, pentru că ne-am întreba cine este superior? Niciunul nu e superior! Noi suntem simpli frați și surori!

În ecumenism să redescoperim „maica noastră” – Biserica maică din Ierusalim – pentru a privi diferențele noastre în chip diferit, ca fiind complementare.

Nu este obligatoriu ca un african să gândească la fel ca un european. Adică trebuie să respectăm diferențele, însă acestea să nu fie locul în care un om se închide în precaritatea, slăbiciunea sa (acesta e pericolul), ci locul în care se deschide universalității. Cu alte cuvinte, foarte bine că un om este din București sau din Oradea, dar este important să nu facă din proveniența sa motiv de separare a sa de alții, ci modul său de a fi om în această lume, cu limitele sale, înțelegând că are nevoie de comprehensiunea celorlalți oameni, în toate domeniile.

Deci, această primă diferență este o adevărată bogăție și este o provocare în vederea acceptării reciproce. În 1Cor. 12 se vorbește despre diversitatea carismelor în comunitate. Așadar, ori recunoaștem rădăcina noastră ebraică, deci, comunitatea noastră creștino-iudaică, ori noi înșine nu avem nici o origine… Însă dacă noi spunem că mântuirea este să fim evrei, devenim o sectă de iudei, ne lipsește universalismul, ne lipsește esența ebraismului, care este faptul că Dumnezeu a făgăduit că vom deveni fiii Săi în Cristos.

Prin urmare, dacă nu ținem împreună cele două elemente, pierdem: iar noi mereu avem o dificultate în a ține cont de elementele diferenței. Le putem respecta numai dacă diferențele sunt irelevante.

La acest nivel toate separările pot fi depășite, atât cele culturale, cât și cele religioase sau lingvistice.

Este tragic să avem impresia că un om – pentru a fi creștin – trebuie să gândească în limba latină sau să respecte codul canonic… A fi creștin înseamnă altceva: să creadă în Isus Cristos! După aceea, un om poate foarte bine să respecte toate culturile, religiile și riturile și să creadă în Isus Cristos, căci va încerca să trăiască cultura sa după porunca fundamentală, care este iubirea lui Dumnezeu și a fraților… Altfel am limita creștinismul la o lege, la un mod de a gândi, la o cultură care înseamnă – pentru a da un exemplu – doar tăierea împrejur, adică l-am reduce la o sectă.

Acest discurs este valabil și la nivel mondial, căci puterea creștinismului paulin de la începuturi a fost tocmai ruperea tuturor barierelor, altfel creștinismul ar fi rămas doar o sectă iudaică, adică nu ar mai fi existat, ar fi fost contrar lui Cristos, l-ar fi uitat pe Cristos, Fiul lui Dumnezeu și fratele tuturor. Deci această primă diferență trebuie păstrată…

Avem o a doua diferență: „sclav-liber”. Nu toate diferențele trebuie păstrate.

Pavel – sub îndemnul lui Dumnezeu – a răspândit creștinismul păgânilor, dar mai întâi și el a predicat doar iudeilor, și el risca să se închidă într-o sectă iudaică. Din punct de vedere istoric, lucrurile s-au complicat, căci s-a privit totul în mod static și în opoziție, iar adevărul a devenit: „dacă ești aici, nu ai voie acolo…”. S-a greșit și cu privire la tema raportului cu Biserica din Ierusalim… Biserica latină a crezut că era singura care trebuia să devină punct de referință, să devină rădăcina… Însă rădăcina Bisericii este înaintea Bisericii latine: este Isus Cristos, apoi Biserica din Ierusalim, care este Biserica Maică și apoi urmează toate celelalte biserici.

A doua diferență, care devine irelevantă, e la nivel social.

Pentru noi este atât de importantă această diferență, încât considerăm că pentru ca un om să poată fi credincios mai întâi trebuie să studieze teologia eliberării, altfel nu e credincios. Acest lucru e adevărat, doar dacă un om e stăpân – patronul trebuie să studieze teologia eliberării – dar sclavul, nu. Sclavul poate fi creștin și fără acest studiu. Un om nu spune mai întâi „sunt liber” și apoi „devin creștin”. Sclavul poate fi foarte bine creștin și să-și slujească bine stăpânul, pentru că el – sclavul încreștinat – este liber: stăpânul nu e liber, și-l ține sclav. Pe această temă se poate citi Scrisoarea lui Pavel către Filimon, în care apostolul întâlnește un sclav de-al lui Filimon, care fugise și pe care-l botează. Apoi îi scrie să-l elibereze, pentru că i-a devenit frate.

Creștinismul n-a abolit sclavia spunând – la fel ca Spartacus – să ne unim, să-i ucidem pe stăpâni și să devenim liberi, astfel încât să devenim noi stăpâni… Ci creștinismul a abolit rădăcina sclaviei, care este stăpânirea asupra celuilalt. Însă după aceea – în mod concret – trăiește acel tip de relații posibile în istorie în acel moment. Cu alte cuvinte, victoria asupra sclaviei a fost foarte lentă, însă rădăcina sclaviei a fost biruită tocmai prin acest text care subliniază că nu există diferență între un sclav și un om liber (decât în sensul opus celui pe care-l gândim noi). În istorie, apoi, voi trăi libertatea fratelui, pentru că trebuie să-l eliberez pe frate. Această problemă o avem și noi pentru că aparținem – așa credem – zonei lumii care se comportă ca un stăpân: deci trebuie să ne punem serios problema teologiei eliberării.

Creștinismul poate fi trăit și în situațiile istorice mai negative în care tu trăiești: cu alte cuvinte, tocmai acolo unde te afli, tu trăiești cum poți iubirea Tatălui și a fraților, și acesta este principiul (începutul) transformării raportului cu celălalt: adică pentru că Tatăl este comun, celălalt îmi este frate și în felul acesta este amenințat și lovit principiul sclaviei.

De-a lungul timpului sclavia a fost modificată mereu prin violență. Dar astfel, sclavia poate să se modifice sau poate să se întărească: cele mai mari mișcări de eliberare au fost cel mai subjugătoare. Deci este mai bine a pune principii și a avea răbdarea istorică să fie aplicate, decât a interveni prin revendicări care pot subjuga și mai mult. Însă în aceste situații este nevoie de discernământ. Este clar că un creștin, care nu se angajează în lupta pentru dreptate, ci este împăcat cu starea de stăpânire (dominare), a renunțat la credința creștină. Dar unul care este subjugat, poate foarte bine să fie un creștin. Deci această diferență „liber-sclav”, trebuie privită în chip diferit față de prima diferență.

A treia diferență este: „nu mai există nici bărbat și nici femeie” Cum așa? Este un bine să existe, căci altfel lumea s-ar termina. Este o diferență naturală care se păstrează și după primirea darului Evangheliei.

Ce vrea să spună Pavel cu aceste cuvinte? Nu vrea să afirme că este abolit faptul că există bărbații și femeile. Ci vrea să spună că acel rol alcătuit din stăpânirea femeii de către bărbat – în cultura de atunci – nu mai are motiv să existe. Oricum diferența bărbat-femeie rămâne și e diferența fundamentală a naturii, în care fiecare se recunoaște pe sine în cealaltă parte. Dar este interesant că această diferență nu este importantă în sensul că e esențial să fii bărbat. Căci este secundar, irelevant dacă ești bărbat sau femeie, pentru că poți fi creștin, fie că ești bărbat, fie că ești femeie, iar drepturile și datoriile sunt egale. Diferența între cei doi – care va rămâne mereu – de acum înainte, nu va mai fi trăită ca fiind un loc al dominării, al stăpânirii celui mai puternic în rău, ci va fi trăită ca acea diversitate, ca acea alteritate radicală, care-i dă fiecăruia propria identitate și care – la urma urmei – este semnul unității noastre în Dumnezeu. De fapt, când Pavel vorbește despre raportul bărbat-femeie în Scrisoarea către efeseni, spune: „e un mare mister, pentru că e semnul misterului unirii lui Cristos cu Biserica”.

După cum vedem, toate aceste diferențe, în parte, rămân, iar în parte nu, însă au un criteriu superior, adică nu mai este importantă diferența dintre aceste lucruri, ci este important faptul că tu – ca om – le trăiești în mod diferit.

În raportul bărbat-femeie, multe aspecte sunt un fapt cultural (și nu sunt doar naturale), deci sunt supuse schimbărilor. Spre exemplu, este clar că s-au schimbat și se vor schimba rolurile bărbatului și ale femeii în Biserică: s-au schimbat și se vor schimba în funcție de rolul cultural care există în acel moment în societate… Pentru că bărbatul și femeia nu sunt numai natură, ci și cultură. Este nevoie de discernământ pentru a înțelege care este în acel moment modul cel mai util de a trăi acel raport fie între persoane, fie în Biserică. Dar nu este vorba de a revendica faptul că acum este momentul în care bărbații trebuie să domine și apoi mâine vor domina și stăpâni femeile, pentru că așa are sens: acest fapt al stăpânirii a fost și este mereu lipsit de sens.

Evanghelia distruge tocmai noțiunea de „stăpânire”, adică diferența nu mai este un loc al dominării, ci e loc de comuniune și de slujire reciprocă, deoarece în realitate suntem unul. Iar Pavel nu spune că suntem „un lucru”, ci „unul” la masculin, în limba greacă însemnând „o singură persoană”.

Este interesant că această diferență este îndreptată spre „o unitate”: suntem o singură persoană în Isus Cristos. Că, în realitate, noi oamenii, formăm un singur om care este Cristos total, pentru noi sună ciudat. Nu reușim să înțelegem acest sens al Persoanei corporative care-i îmbrățișează pe toți. Poate că reușim să intuim adevărul, ținând cont că omul este „relațiile” sale. Omul nu este un individ închis, iar relațiile ne unesc: este persoana-relație. Deci, în Cristos toți avem aceeași relație cu Tatăl și între noi, și atingem unitatea perfectă de persoană în El. El este recapitularea oricărei realități umane.

De ce toți suntem unul în Cristos? Pentru că El este viața noastră, a tuturor, pentru că toți avem același Spirit al Său, adică aceeași viață a Sa, aceeași iubire a Sa, și la lumina acestei unice vieți și iubiri, vom trăi ființa noastră de iudeu sau grec, sclav sau liber, bărbat sau femeie, și deci va fi un nou mod radical diferit de a trăi aceste diversități.

Această uniune nu este lupta dintre diferitele membre, nu este o ideologie, ci unirea stă în acceptarea reciprocă și-n ajutorul reciproc. Unirea, în Cristos, este o realitate care deja ne este dăruită, este ceva care ne anticipă. Pe de altă parte, unirea este și o sămânță care cere să fie dezvoltată, cultivată pentru ca să aducă rod… Pavel ne oferă imaginea trupului alcătuit din diferite membre: au diferite roluri, dar toate au principiul vital, aceeași viață, același dinamism al vieții lui Dumnezeu.

v. 29

²⁹ Iar dacă voi sunteţi ai lui Cristos, atunci sunteţi descendenţa lui Abraham, moştenitori după promisiune.

Acest verset concluzionează spunând: atunci voi, care sunteți în Cristos și-i aparțineți Lui, sunteți descendența (seminția, urmașii) lui Avram, moștenitori după făgăduință.

Este concluzia situațiilor pe care deja le-am explicat. Tocmai prin credința în Cristos, prin faptul că-i aparținem Lui, care este adevăratul descendent al lui Avram, suntem moștenitorii făgăduinței lui Avram. Și, în mod concret, această făgăduință este aceea de a fi fii, însemnând că avem condiția pentru a fi fii, care este Spiritul Fiului.

Aici Pavel arată consecințele faptului de a fi fii și de a avea Spiritul Fiului: consecințele sunt că sunt depășite toate diferențele și formăm o unitate superioară în Cristos. A fi în Cristos înseamnă a fi în Dumnezeu… În spatele acestei idei observăm întregul entuziasm din experiența pe care botezatul o face în acest „a fi scufundat în Dumnezeu”, o singură realitate cu Dumnezeu și cu toți ceilalți. Întărim această afirmație cu cuvintele lui Pavel „pentru mine, de fapt, a trăi este Cristos, iar a muri este un câștig”.

Rodul de cerut este să avansăm pe drumul unirii și să deosebim tot mai mult diferențele de acceptat față de cele de respins… Pentru a face din diferențele noastre un loc de unire – din cele juste – și să înțelegem care sunt cele care trebuie abolite.

Texte de meditat…

Credința ne face fii, adulți și liberi: 1Io. 3 ne vorbește de libertatea noastră de fii care, în sfârșit, suntem liberi de egoismul păcatului și liberi pentru a iubi.

Despre faptul că noi suntem „în Cristos”, care este casa noastră, unde suntem acasă, noi suntem în El și El în noi, putem lectura Io. 14, 15-24; Io. 15, 1-15, pilda viței și a mlădițelor, pentru că El este viața noastră (cf. Fil. 1,21).

Despre botezul care ne introduce în Cristos avem Rm. 6, 3-14.

Despre a ne îmbrăca în Cristos, adică a avea o viață nouă, dezbrăcați fiind de omul vechi, îmbrăcați în omul nou, putem citi Ef. 4,17-5,20.

Despre diversitățile care devin loc de uniune putem vedea 1Cor. 12, unde se vorbește despre diferitele membre care formează un singur trup. Iar 1Cor. 13 subliniază că darul comun tuturor și superior tuturor este iubirea care rămâne.

Despre diferența iudeu-creștin putem citi Rm. 11.

Despre sclavie avem Scrisoarea către Filimon.

Despre raportul bărbat-femeie avem Ef. 5,21-33… li se spune și bărbaților și femeilor să fie supuși unii altora: este începutul iubirii reciproce. Să-și dea viața pentru soții, la fel cum a făcut Cristos… În Ef. 5,21 se spune: „fiți supuși unii altora în frica lui Cristos”. Apoi se continuă: „soțiile să fie supuse soților”. Iar soții ce să facă? Să facă la fel ca și Cristos. Ce a făcut El? Și-a dat viața pentru Biserică. Prin urmare acest text trebuie privit în totalitatea sa. Deci, dacă un bărbat vrea să fie capul soției, să-și dea viața pentru ea, dacă chiar dorește s-o stăpânească…