¹ Eu însă spun: atât timp cât moştenitorul este un copil, nu se deosebeşte cu nimic de un sclav, chiar dacă este stăpân peste toate. ² Însă este sub tutori şi administratori până la timpul fixat de tată. ³ Tot aşa şi noi, cât timp eram copii, eram sclavii învăţăturilor de la început ale lumii. ⁴ Dar când a venit împlinirea timpului, Dumnezeu l-a trimis în lume pe Fiul său, născut din femeie, născut sub Lege, ⁵ ca să-i răscumpere pe cei care sunt sub Lege ca să primim înfierea. ⁶ Şi pentru că sunteţi fii, Dumnezeu l-a trimis pe Duhul Fiului său în inimile noastre, care strigă: Abba, Tată! ⁷ Aşa încât nu mai eşti sclav, ci fiu; iar dacă eşti fiu, eşti şi moştenitor prin Dumnezeu.

Acest text conține experiența originară a credinței creștine: este Spiritul care strigă în noi „Abba, Tată!”. Cuvântul „Abba” ne amintește centrul credinței, este cuvântul care ne ajută să ne naștem ca fii și e cuvântul care ne spune cine este Dumnezeu pentru noi: Dumnezeu este Tată; și ne spune cine suntem noi pentru El: noi suntem fii. Este cuvântul lui Isus care e primul om ce i-a spus lui Dumnezeu „Tată”. Iar noi, în Isus, suntem incluși în Treime, iar Dumnezeu cu adevărat este Tatăl nostru. Deci întregul proiect al creației constă în a-i putea spune lui Dumnezeu: Tată. Și în acest fel intrăm în iubirea dintre Tatăl și Fiul.

În Fiul, prin botez, și noi devenim fii și primim Spiritul. Spiritul este tocmai iubirea dintre Tatăl și Fiul, care este viața Lor, respirația Lor, iubirea Lor, este sărutul Lor, care devine și al nostru. Și acesta este sensul nostru de oameni deplini, și este exprimat în acest simplu cuvânt.

Pavel, pentru a indica importanța acestei experiențe, descrie ceea ce am fost „mai înainte” și ceea ce suntem „după”.

Și înainte eram fii – din veci suntem fii – pentru că Dumnezeu ne-a creat fiii Săi, dar noi nu știm. Și până când nu cunoaștem identitatea noastră, chiar dacă am avea 90 de ani, rămânem prunci, deci minori, adică persoane care nu cunosc adevărul, nu cunosc demnitatea lor… O caută în altă parte, deci nu știu să administreze ceea ce au. Trăim ca și sclavii, asemenea unui om care are totul, dar nu știe acest lucru.

Rămânem administrați de lucrurile din lume, adică de dorințele noastre, de pasiunile, de sentimentele sau de fricile noastre, deci nu suntem liberi.

Însă „după” avem acest strigăt de libertate, care ne descoperă și ne dă identitatea profundă de fii. Și este acea identitatea profundă care, introducându-ne în Treime, ne introduce apoi în lume într-o frățietate deschisă tuturor și care este locul unității întregii lumi în Cristos.

Cuvântul „Abba” Îl exprimă în totalitate pe Dumnezeu, ca fiind Tatăl în Fiul și ca fiind Fiul care indică în totalitate cine este Tatăl și cine suntem noi. În acest cuvânt afirmăm întreaga noastră esență și esența lui Dumnezeu. Și întreaga lume a fost creată pentru ca noi să putem spune acest cuvânt. Acest cuvânt ne ajută să ne naștem la viața noastră, care este cea a fiilor.

Centrul acestui text este tocmai să ne recunoaștem demnitatea, o demnitate negândită, adică faptul că avem, aceeași viață a lui Dumnezeu: nu doar suntem „chemați”, ci suntem cu adevărat fiii lui Dumnezeu, și întreaga noastră viață devine o arătare, o descoperire a faptului că suntem fii. Iar Dumnezeu Tatăl – pe care nimeni nu L-a văzut vreodată – este văzut în fraternitatea noastră, care-și află descoperirea maximă în cuvântul Abba.

Experiența pe care o avem despre Dumnezeu în mod instinctiv este cea a unui Dumnezeu stăpân – imagine satanică, sugerată în Gen. 3 – însă în textul nostru este distrusă și anihilată această idee, căci ni se prezintă figura lui Dumnezeu ca fiind Tată: Abba este gânguritul pruncului care recunoaște figura paternă în termeni familiari și duioși. Odată ce-L simțim pe Dumnezeu ca fiind Tată, se schimbă întregul nostru mod de a fi, dar și identitatea noastră: suntem fii. Se schimbă și contextul în care suntem incluși…

vv. 1-2

¹ Eu însă spun: atât timp cât moştenitorul este un copil, nu se deosebeşte cu nimic de un sclav, chiar dacă este stăpân peste toate. ² Însă este sub tutori şi administratori până la timpul fixat de tată.

În acest loc Pavel dă un exemplu, pentru a explica viața noastră de dinainte de botez, înainte de cunoașterea lui Dumnezeu ca Tată, arătând că suntem moștenitori. Căci deși nu vrem, suntem fiii lui Dumnezeu și suntem moștenitorii vieții divine. Dar cine nu știe acest adevăr este precum un copil. Există două forme de a fi prunci. Evanghelia spune: „Dacă nu veți deveni ca pruncii, nu veți intra în Împărăția cerurilor”. Pruncul evanghelic este cel care se recunoaște fiu, cel care recunoaște că viața sa vine de la Dumnezeu. În textul nostru se înțelege – prin copil – un om care este inconștient, unul care nu știe să deosebească o piatră de o nucă.

Spuneau rabinii: când se poate face un cadou unui prunc? Când poate deosebi piatra de nucă, deoarece este foarte periculos dacă mănâncă pietrele sau caută să le spargă (căci nu reușește), sau e periculos să mănânce nucile cu coajă cu tot… Înseamnă că-i lipsește discernământul. La fel, până când omul nu știe deosebi adevărul, până nu-l cunoaște, nu poate moșteni ceea ce i se cuvine. Iar cunoașterea adevărului îi vine omului numai de la Crucea lui Cristos: de la a ști cine este Dumnezeu și cine suntem noi.

Fapt pentru care, mai înainte de cunoașterea acestui adevăr, omul – chiar și cel mai vârstnic din lume – rămâne prunc, adică nu cunoaște darul lui Dumnezeu, nu știe cine este el, ci cunoaște doar o parte minimă despre sine, adică doar umbrele sale. De fapt, este un sclav care „cu nimic nu se deosebește de un sclav”. Omul este stăpân peste toate, dar este asemenea unui om care a moștenit zeci de miliarde și le are în bancă, dar el nu știe și continuă să trăiască din cerșit și nu-și poate folosi banii, până când nu știe că-i are.

În pilda celor doi frați, atât fratele mai mare, cât și cel mic se considerau sclavi, considerându-l pe Tatăl lor un stăpân. Există două moduri de a fi sclavi: 1. al omului religios, care este slugarnic față de Dumnezeu, vrea să-L îmbuneze prin devoțiunile sale căci altfel cine știe ce se poate întâmpla… și 2, există sclavia ateului rebel (răzvrătit) care-L aruncă din viața sa pe Dumnezeu, căci spune că este un stăpân intolerabil, deci Îl vede pe Domnul ca pe un stăpân iar pe el personal, ca pe un sclav. Este interesant că religia și ateismul au aceeași imagine despre Dumnezeu și sunt cele două forme fundamentale de sclavie ale omului. Nu știm care e mai rea, dar omul nu scapă (nu iese) din aceste două sclavii: ori este pios, ori e rău, dar mereu este un sclav. Este stăpân peste toate, dar nu știe și rămâne sclav „sub tutori și administratori”, cu referire la textele anterioare în care se spune că legea protejează omul în temniță, îi este tutore, pedagog și administrator.

Așadar, până când nu cunosc adevărul meu, sunt sub tutelă (îngrijire), sunt minor. Sub tutelă și administrat… guvernat (ghidat, gestionat) de nevoile mele și de fricile mele pe care le absolutizez, nerecunoscând că singurul absolut sunt eu – ca fiu al Tatălui -, astfel viața mea este în totalitate guvernată de legi implacabile (dure), ca de exemplu: „se spune… se face… se gândește…” și de multe alte legi ale astrologiei, psihologiei, sociologiei, economiei… toate fiind legi absolute care trebuie respectate… fiind legi implacabile, fapt pentru care viața noastră trebuie să meargă drept, tot mai guvernată, tot mai sub tutelă, și tot mai deresponsabilizată și fatalizată și devin un absolut…

Care sunt „zeii întunecați” care ne guvernează în zilele noastre? Sensul libertății. Însă toate acestea au un termen (un sfârșit) „prestabilit de Tatăl”, adică sclavia se termină. Și e interesant că se termină nu printr-o răzvrătire interioară, sclavul nu se răzvrătește, numai omul liber se răzvrătește față de sclavie. Sclavul se simte bine în sclavie, din nefericire… și aceasta este adevărata sclavie, iar omul o creează, dacă nu o are… Cu alte cuvinte, sclavia poate fi ruptă, distrusă numai din exterior.

„Sfârșitul (termenul, timpul) prestabilit de Tatăl”: are un termen, un sfârșit, adică mântuirea nu vine din interiorul situației, deci din noapte nu răsare ziua; ziua provine din soare, urmează nopții, dar izvorăște din soare și nu din noapte. Noaptea nu generează lumina, iar sclavia nu generează libertate, ci întotdeauna generează o și mai mare sclavie. La fel, răul nu generează binele: este supoziția pentru un rău ulterior. Căci a spune că din rău vine binele, este o deformare a realității.

Numai puterea lui Dumnezeu reușește să facă din rău un bine, dar puterea omului, din rău, reușește să facă un rău și mai mare. Dar toate acestea au „o vreme, un sfârșit prestabilit de Tatăl”, deci istoria are un sens, care este venirea Fiului – și este venirea Fiului în fiecare dintre noi – adică nașterea noastră ca fii. Și acesta este centrul istoriei care marchează „mai înainte” și „după aceea”, care face trecerea de la sclavie la libertate.

Pe bună dreptate, există modul evanghelic de a fi prunci, care este cunoașterea și experimentarea că-i aparținem lui Dumnezeu. Există și un mod negativ de a fi prunci, o înapoiere de la etatea adultă la cea infantilă. În capitolul al treilea Pavel spune că s-a „mirat” văzându-i pe galateni întorcându-se de la adevărul Evangheliei, la pretenția de a se mântui prin propriile lor puteri, doar respectând unele norme… Deci galatenii se întorc să fie prunci, nu în sens evanghelic, ci în sensul că se cred atotputernici, au impresia că se mântuiesc cu puterile lor: deci ei sunt prunci în sens negativ, adică au pierdut capacitatea de a discerne și pretind că ei sunt stăpânii destinului lor (să se mântuiască singuri)…

v. 3

³ Tot aşa şi noi, cât timp eram copii, eram sclavii învăţăturilor de la început ale lumii.

În acest loc vorbește Pavel – care e evreu – folosind cuvântul „noi”, adresându-se galatenilor, care sunt păgâni, le spune că sclavia este comună atât religioșilor evrei cât și celor proveniți din rândul neamurilor. El le zice: „eram”, referindu-se la un timp care a durat în trecut, până a persistat răutatea sau pietatea „eram minori”.

Minorul este cel care este incapabil să primească darul pentru că nu deosebește piatra de nucă, adică este fără discernământ, fără inteligență, deci este sclav, deși este liber. Deși are moștenirea, în realitate este un sclav sub tutelă… Administrat, guvernat de ce? De „lucrurile lumii”. Într-o cateheză viitoare vom vedea care sunt – în zilele noastre – lucrurile lumii care ne sclavizează. În aceste versete Pavel enumeră printre „lucrurile lumii” și „legea”, legea iudaică. Deci este interesant că legea religioasă și legile laice – puterile oculte din această lume – sunt puse pe același plan, adică reprezintă tot ceea ce ne sclavizează, ne îndepărtează de Dumnezeu și de adevărul lui Dumnezeu, care e Tată.

Vreau să spun că atât fratele mai mic – care se răzvrătește înaintea Tatălui – sclav al dorinței sale după libertate crezând că libertatea este „un lucru”, cât și fratele mai mare – care rămâne devotat în casă, ca un sclav – sunt la fel. Deci cel care respectă și cel care încalcă sunt egali: diferența se află la un alt nivel, se referă la cel care înțelege iubirea Tatălui și trăiește această iubire… Aceasta este stare „de dinainte” să vină Cristos, este VT, dar VT este prezent și în fiecare dintre noi, până când nu ajungem să-L cunoaștem pe Cristos, până când nu ne „naștem”, până când nu pricepem că Dumnezeu l-a trimis în lume pe Fiul Său și noi avem „darul nașterii sufletului”, loc în care un om pentru întâia oară, în mod real, îl concepe și-L naște pe Fiul în sine și se naște și el după chipul lui Dumnezeu. Aceasta este o naștere cotidiană.

Noi datăm VT înainte de Cristos, iar NT, după Cristos, însă în fiecare din noi există și VT și NT. În mine încă există ceva din VT, dar sper să crească tot mai mult NT: sunt acele zone de umbră neevanghelizate, prezente în fiecare dintre noi; și există deja zone de lumină, zone în care deja este prezent Cuvântul lui Dumnezeu, lumina lui Isus.

v. 4

⁴ Dar când a venit împlinirea timpului, Dumnezeu l-a trimis în lume pe Fiul său, născut din femeie, născut sub Lege

Diferența între „mai înainte” și „după aceea” este marcată de un „când” care coincide cu „plinătatea vremii” și înseamnă „venirea lui Isus”. Este interesant că venirea lui Isus este numită „plinătatea timpului”, adică mai înainte de venirea Lui exista un timp gol, un „nu-timp”, exista așteptarea… Și odată cu venirea lui Isus începe timpul plin. Putem trăi deja prezentul cu plinătate de sens (de însemnătate), iar în acest verset nu se spune în ce constă această plinătate: este vorba de Dumnezeu care-L trimite pe Fiul, „născut din femeie”, „sub lege”.

Apoi sunt enumerate însușirile lui Isus: El este „Fiul”, este „Fiul lui Dumnezeu”, „preexistent din veci” și „este trimis”.

Deci Isus, Fiul lui Dumnezeu „născut din femeie” (înseamnă că e om adevărat) „sub lege” (înseamnă evreu, adică supus legii ebraice). Deci însușirile fundamentale ale lui Isus, la plinirea timpului, sunt ale acestui om, care este Dumnezeu-cu-adevărat-om, cu adevărat evreu și care este trimis în lume la toți oamenii. Cu alte cuvinte, mântuirea începe prin solidaritatea trupească a lui Dumnezeu cu omul, întâmplată într-un moment precis al istoriei, în trupul lui Cristos. Și tocmai trupul Său reprezintă începutul (originea) mântuirii. Prin urmare, cine iese afară din sfera trupului lui Cristos „născut din femeie”, „sub lege” – adică evreu – iese din sfera mântuirii. Nu există altă mântuire, pentru că nu există alt adevăr pentru om, decât faptul că este „fiul lui Dumnezeu”!!! Și suntem fii ai lui Dumnezeu în Fiul. În afara Fiului, nu existăm.

Pentru că omul este conștiință, dacă nu știe că este fiu, este ca și cum nu ar fi, deși în mod real este fiu. Este ca și în cazul unui om care, ar fi moștenitorul a zece miliarde de euro, dar nu știe, iar el de fapt moare de foame. Prin urmare, pentru om nu este ceva secundar conștientizarea realității. Faptul de a-și da seama de realitate, îl face om. Așadar, importanța vestirii derivă din această conștientizare, care este începutul libertății, adică libertatea înseamnă cunoașterea adevărului care ne face liberi.

Despre divinitatea lui Isus putem vedea prologul lui Ioan, care exprimă credința primară a Bisericii. Prologul e mai vechi decât Scrisoarea către Galateni și vorbește despre „Fiul său”, despre Fiul care „S-a născut din femeie”. Se spune „S-a născut din femeie” pentru a indica deplina Sa umanitate, dar și pentru a indica „ne-născut din om”, adică pentru a indica paternitatea lui Dumnezeu. Și deja era cunoscută conceperea feciorelnică a lui Isus, ca tradiție antică, în toate Evangheliile!

Apoi se adaugă „supus legii”, indicând caracterul ebraic al făgăduinței și al conceperii făgăduinței. Sunt cele trei elemente care nu i se pot înstrăina lui Isus și nici creștinismului: este mărturisirea antică de credință.

În v. 4 avem un aspect, care caracterizează darul, gratuitatea… Se spune: „Vine plinătatea timpului. Dumnezeu a trimis…”.

Expresia: „când a venit plinătatea vremii”, ne arată că nu este vorba de un rezultat al activității noastre, ci a venit din exterior, dar s-a introdus în realitatea noastră, în istoria noastră. Deci este un eveniment istoric în timp, dar nu vine din timp, ci de la Dumnezeu.

Apoi subliniază noțiunea de „plinătate” pentru a spune că, și în acest caz, nu se întâmplă în afara timpului, ci conduce timpul spre scopul său începând ceva nou… un timp plin – și nu cel gol al așteptării – plin de realitatea nouă care se revarsă în viitor… Apoi se afirmă că Dumnezeu „a trimis”: înseamnă că ceea ce Domnul a trimis nu este produsul așteptării noastre, ci este Dumnezeu, Cel care „trimite”. Trimiterea Fiului la frați se datorează iubirii lui Dumnezeu: „Atât de mult Dumnezeu a iubit lumea, încât L-a dat pe Fiul Său”, Îl trimite pe Fiul la noi.

Următorul verset ne spune de ce Dumnezeu l-a trimis pe Fiul…

v. 5

⁵ ca să-i răscumpere pe cei care sunt sub Lege ca să primim înfierea.

Avem două scopuri ale trimiterii Fiului-Isus. Primul scop este acela de „a răscumpăra”. A răscumpăra este un cuvânt tehnic, care indică sclavul răscumpărat, prețul fiind plătit de rudenia cea mai apropiată, de „răscumpărătorul, revendicatorul”. Dumnezeu este rudenia noastră cea mai apropiată… Isus se face aproapele nostru pentru a ne răscumpăra, pentru a ne elibera din sclavie. Din sclavie suntem eliberați tocmai prin apropierea Sa, căci sclavia noastră înseamnă „a nu ști cine este Dumnezeu pentru noi”. Deci numai văzându-L aproape – pe cruce – suntem răscumpărați din această necunoaștere. Acest e primul scop: eliberarea din sclavie și din necunoaștere.

Al doilea scop constă în a primi „înfierea” (a fi adoptați ca fii), a fi ca Dumnezeu.

Putem spune că este corect cuvântul „a adopta” în acest sens: că adopția ne dă moștenirea, împreună cu toată bogăția pe care o are această moștenire.

Care este moștenirea – adică bunurile – lui Dumnezeu? Este însăși viața Sa, iubirea Sa pentru Fiul… prin urmare adoptarea înseamnă că ne dă viața Sa și al Său „a fi Fiu”. Cu alte cuvinte, adopția este chiar Spiritul Sfânt, deci este mai bine să traducem că „ne dă faptul de a fi fii”, adică nu doar ne numim fiii lui Dumnezeu, ci suntem în realitate „fiii lui Dumnezeu”.

Nu este precum un fiu adoptat, care este fiul părinților săi adoptivi, primind moștenirea, cultura, dragostea, dar nu viața… Ci Dumnezeu ne dă moștenirea Sa, moștenirea este Spiritul, este viața Sa, este iubirea pentru Fiul și devine iubire pentru mine: și-a dat Fiul pentru mine. Deci cu adevărat sunt fiu.

Aceasta e noutatea absolută a creștinismului: este includerea omului în Treime, ca fiu și primirea Spiritului. Ceea ce Dumnezeu este prin natură, noi devenim prin har: iubirea dintre Tatăl și Fiul, care este respirația și iubirea Lor comună, este aceeași iubire a noastră pentru Tatăl și pentru Fiul, care este aceeași iubire pe care Tatăl o are pentru noi.

Harul sfințitor nu este un accident, un lucru care se întâmplă și se adaugă din exterior, ci este viața noastră, avem viața lui Dumnezeu, a Spiritului Sfânt, avem respirația lui Dumnezeu, avem iubirea Sa. Și aceasta este noua noastră posibilitate. Câți creștini știu că aceasta este noutatea creștinismului? Botezul este darul Spiritului, care dă viața nouă, care se exprimă ca și conștiință și Cuvânt, după cum vom sublinia în versetul următor…

v. 6

⁶ Şi pentru că sunteţi fii, Dumnezeu l-a trimis pe Duhul Fiului său în inimile noastre, care strigă: Abba, Tată!

În Scrisoarea către Romani, în textul paralel, Pavel notează: „iar dovada că sunteți fii, este că Spiritul strigă în voi Abba, Tată”. Adică noi avem Spiritul nu ca o adăugire din exterior, ci în inima noastră, adică în centrul persoanei noastre avem aceeași viață a lui Dumnezeu, iubirea Sa, și tocmai acest Spirit al Fiului strigă în noi cu suspine negrăite, care vestesc Cuvântul veșnic, adică „Abba”. Tocmai Cuvântul Îl face să existe pe Tatăl ca Tată, și pe Fiul ca fiu, care-L exprimă. Acest cuvânt „Abba” indică întreaga realitate.

Și e cuvântul elementar al bebelușului, pronunțat în prima sa relație liberă de iubire, iar întreaga viață creștină este cuprinsă-n acest cuvânt, care indică noua relație pe care o avem cu Dumnezeu: Dumnezeu este „Abba”, adică Tatăl nostru și, în sfârșit, noi ne simțim fii. Existența noastră este înconjurată de surâsul Său, și nu de judecata Sa, ci de duioșia Sa, de familiaritatea Sa, de încrederea sau de libertatea care implică acest cuvânt…

Viața noastră nu izvorăște din nimic pentru a se întoarce în nimic, ci vine din această iubire pentru a se întoarce în ea, iar pe pământ e chemată să exprime această iubire.

Acest cuvânt e strigat în noi de Spiritul, rugăciunea noastră nu e nimic altceva decât a asculta acest strigăt interior al inimii: este substanța noastră de fii, care vorbește prin Spiritul și întreaga viață spirituală e condusă de acest Spirit, care este această Voce… Apoi în viața noastră se articulează sub formă de lumină în toate împrejurările pentru a ne determina să trăim ca fii și frați. Și e important să fie o voce care devine Cuvânt, adică nu e doar un murmur nedefinit, ci e ceva precis, exprimat de cuvântul „tăticule”: indicând originea, încrederea, relația, duioșia, abandonarea și e puterea.

Noi știm că originea este totodată și scopul. Prin urmare, viața noastră este înconjurată de această lumină și plinătate și nu de neființă, pentru că înainte nu existam, și nici de nimic, pentru că după viață nu vom mai exista. Deci e un cuvânt care ne umple de bucurie și de viață.

Iar rugăciunea nu este nimic altceva decât ascultarea acestui Cuvânt. Isus ne învață să ne rugăm acest Cuvânt: „Tatăl nostru”. La întrebarea ce este creștinismul, ce răspundem? Creștinismul e această experiență a Spiritului care în inima noastră strigă „Abba”, și astfel noi suntem expresia suspinului întregii creații în așteptarea revelării gloriei Fiului și trăim destinul întregii creații în persoana noastră, care este acela de a fi în Fiul.

Spiritul este iubirea Tatălui, iar noi primindu-L, Îi permitem lui Dumnezeu să devină Tatăl nostru, iar Spiritul ne transformă în fii. Aceasta e noua creație! Scopul vieții creștine este primirea Spiritului, adică acceptarea darului vieții lui Dumnezeu… Aceasta e substanța vieții creștine: a primi acest dar, prin care suntem transformați în fiii lui Dumnezeu!

Să ne amintim parabola fiului risipitor: niciunul din cei doi frați nu se considera fiu. Niciun om nu se consideră fiu, iar omul devine „om” când se consideră fiu, pentru că omul este fiu… pentru că viața sa are o temelie, are un început și un scop: acest fapt înseamnă să fim fii, să fim oameni și acesta este adevărul nostru. Altfel vom trăi în neliniște și-n angoasă.

Odată un elev s-a reîntors de la școală foarte fericit, pentru că i s-a spus că nu este fiul lui Dumnezeu, ci derivă din maimuță… El era fericit, dar mama lui, nu prea… Omul se subevaluează, e prostuț, și cu cât se subevaluează, cu atât pare mai fericit: vrea să decadă, să se micșoreze, adică nu-și cunoaște demnitatea. De ce vrea să se micșoreze? Căci așa își justifică orice slăbiciune. E trist să vedem cum omul își ignoră propria divinitate și o „vinde ieftin”, decăzând în sclavie. Omul care pierde paternitatea lui Dumnezeu, devine fiul oricărui lucru creat, se lasă generat de lucruri, absolutizează totul.

Dacă se pierde paternitatea e dificil să se afle un fundament real pentru fraternitate… căci dacă nu există un tată, îmi e greu să înțeleg că alții îmi sunt frați, nu…?

v. 7

⁷ Aşa încât nu mai eşti sclav, ci fiu; iar dacă eşti fiu, eşti şi moştenitor prin Dumnezeu.

Concluzia textului notează că „nu mai suntem sclavi, ci fii”. Deci ne îndeamnă să fim conștienți că suntem de stirpe divină. Acest fapt este întărit de Pavel și în F.Ap., căci a fi fiu implică o moștenire, o bogăție, o comoară care e darul Spiritului, care e începutul vieții noi, care strigă în noi „Abba”.

În sinteză observăm că textul este contrapunctul între un „mai înainte marcat de sclavie” și un „mai apoi marcat de realitatea de fiu liber”. În centru avem trimiterea Fiului Isus – om adevărat și Dumnezeu adevărat – evreu care intră în istorie și ne face fii, iar dovada că suntem fii o avem și la nivel subiectiv: este strigătul care se naște în noi, este Cuvântul nou, este noua relație cu Dumnezeu, este intrarea noastră în sânul Treimii prin Fiul-Isus.

Rodul de cerut de la Domnul ar fi să ascultăm în noi Spiritul, pentru că să unim vocea noastră cu aceea a lui Isus care strigă „Abba”….

Unele texte biblice de meditat, care reflectă tema abordată, ar fi:

– „deși suntem moștenitori, trăim ca sclavi”, de văzut cei doi frați în Lc. 15,11-32: ambii sunt sclavi, deși sunt fii. Să observăm dacă al nostru comportament nu este de sclav.

– Care sunt tutelele și administrările care ne sclavizează precum și elementele care ne țin minori, luându-ne responsabilitatea. Pavel alcătuiește o listă-n Scrisoarea către galateni la cap. 5,19ș.u., cu diferitele vicii absolutizate care administrează viața noastră…

– Despre Isus „plinătatea timpului”, cf. Mc. 1,15, sunt primele cuvinte ale lui Isus care spun: „timpul este sfârșit (împlinit), căci Împărăția lui Dumnezeu este aici”, nu o căutați în altă parte. Deja Dumnezeu e prezent în istorie.

– Despre faptul că Isus este adevăratul Dumnezeu și adevăratul Fiu, cf. Io. 1,1-18.

– Despre Isus „născut din femeie”, cf. Lc. 1,26-32.

Despre Isus „evreu sub lege”, cf. Lc. 2,21-39, loc în care se descrie întregul raport al lui Isus cu legea: Isus care este dus la templu pentru tăierea împrejur, respectând orice prescriere a legii, deci este sub lege.

– Despre Spiritul care strigă în noi, cf. Rm. 8, 14-39.

Despre filiațiunea noastră, cf. Io. 1,12 „celui care crede în El, i-a dat puterea să devină fiu” și cf. 1Io. 3,2.

Strigătul ne trezește, nu mai suntem sclavi, deci nu mai trebuie să trăim ca sclavii, căci suntem fii prin lucrarea lui Dumnezeu. Este însuși Dumnezeu care ne face fii: ne-a făcut, ne va face și ne face continuu fii.

Nu mai suntem sclavi, în sensul că ne-au căzut cătușele, dar poate că încă suntem sclavi precum femeia din Lc. 13: „femeie ai fost eliberată”, dar ea încă era gârbovă… Deci și noi putem trăi precum sclavii, deși deja am fost eliberați și suntem fii. Iar dacă suntem fii, trebuie să trăim ca fii. Putem trăi ca fiii! Nu înseamnă că ne schimbăm imediat… dar trebuie să conștientizăm treptat și mai repede că suntem fii și apoi să trăim după adevărurile pe care le-am înțeles.