Psalmul 127 vorbește despre casă, oraș, fii, muncă, adică despre munca noastră zilnică. Pe de o parte subliniază că există o viață cotidiană cu toată munca ei care este „deșert”, adică nu folosește la nimic, iar pe de altă parte însă, există un tip de viață care îmbogățește. Cu alte cuvinte, aceeași realitate poate avea scopul muncii și al producției -noi trebuie și să muncim și să producem – sau poate fi un dar. Este adevărat că omul trebuie și să muncească dar ceea ce-i dă sens vieții nu este munca sau produsul său: nici un produs de-al nostru nu ne mântuiește. Toate produsele ne sunt inferioare și au valoare de instrumente. Ceea ce dă sens vieții noastre este ceva pe care nu noi îl producem, ci este un dar. Numai darul structurează viața în relația cu celălalt. Acest lucru îl subliniază acest psalm.

Această temă o vom dezvolta, pornind de la textul Scrisorii către galateni, în care se opun cei doi fii: fiul lui Agar – care este un „produs” al lui Avram și al servei sale, care doreau să aibă fii prin puterile lor) – și fiul făgăduinței, care a venit ca dar atunci când Avram și Sara nu mai puteau procrea. Vom căuta să interpretăm viața noastră, pornind de la ceea ce noi producem și de la ceea ce Dumnezeu ne dăruiește: sunt cele două economii diferite.

Mai întâi prezentăm o regulă a discernământului spiritual, care nu se află în cărțile clasice: mă refer la diferența dintre imagine și realitate.

În trecut, omul nu simțea nevoia să facă mari diferențe: știa să deosebească fantezia de realitate. Însă în zilele noastre trăim o mare parte din zi scufundați în fantezie, în posibilitate, în imaginație, fapt pentru care realitatea este ceea ce noi gândim, ceea ce vedem, ceea ce noi citim și nu sunt lucrurile (situațiile) adevărate de care ne lovim și pe care poate nici nu le înțelegem.

Spre exemplu, pentru noi realitatea nu este ceea ce există – și pe care poate nu o înțelegem – ci este „senzația mea” despre realitate, este „reprezentarea (interpretarea) mea” despre realitate.

La fel, în iubire: important nu este celălalt pe care să-l iubesc, ci sentimentul meu față de el. La fel, în credință, nu trebuie să ascult și să mă supun lui Dumnezeu, ci simțirii mele. De fapt, noi confundăm ceea ce simțim, interpretarea pe care noi o dăm realității, cu celălalt, fapt pentru care noi – în raportul cu realitatea, cu alții și cu Dumnezeu – nu intrăm în legătură directă cu aceste trei sfere, ci rămânem cu închipuirile noastre despre realitate, despre ceilalți și despre Dumnezeu. De aici ne fabricăm idoli din ceilalți, cu avantajul că reprezentările (imaginațiile) noastre mereu sunt comode, pentru că nu întâmpină nicio împotrivire, ci putem să le manipulăm și să obținem diferite senzații. Însă nu trebuie să căutăm senzații. Nu trebuie să ne intereseze „să-L simțim” pe Dumnezeu, căci Dumnezeu există, chiar dacă nu-L simțim.

Realitatea este supusă simțirii mele: indiferent ce cred și cuget eu, afară tot întuneric este; dacă aș fi trist, iar soarele trebuie să răsară, el răsare oricum, în ciuda tristeții mele… A nu confunda realitatea cu senzațiile noastre despre ea, este principiul (începutul) sănătății mentale și spirituale. În caz contrar, noi am trăi doar cu reprezentările noastre despre realitate și acest lucru se numește iad.

În acest fel niciodată nu am intra în relație cu celălalt și cu misterul său… Pe celălalt eu nu-l pot înțelege total, totuși îl respect. Pe celălalt nu-l pot devora, e ireductibil, rămâne în afara mea… Tocmai de aceea este altul, diferit de mine.

Greșala constă în faptul că mulți oameni se închid și trăiesc cu senzațiile lor, cu reprezentările lor, fie în sfera realității: fapt pentru care sunt ceea ce ei învață și cât valorează și nu ceea ce ei sunt, deci se antrenează să manipuleze, însă realitatea e cu totul alta, fie în sfera raportului cu alții, celălalt fiind senzația pe care mi-o dă, deci contează închipuirile mele despre celălalt… fie în sfera raportului cu Dumnezeu… Adică: nu mai am credință, nu-L mai simt. Ce mă interesează să-L simte, iartă-mă!!! Credința este o experiență, iar experiența poți să o faci doar o singură dată, iar restul vieții tale merge înainte în baza acestei experiențe. La fel ca atunci, când ai văzut acel vârf al muntelui și vrei să-l escaladezi și urci, depunând efort constant tot timpul, însă doar în închipuirea ta nu depui nici un efort: imediat ajungi sus.

În acest fel renunțăm să trăim, dar ne umplem de toate fricile și neliniștile care urmează acestui stil: deoarece realitatea nu este atât de evidentă ca imaginațiile noastre, nu poate fi atât de ușor manipulată, nu este atât de lesne încât să putem face ceea ce dorim. Deci disperăm, ne neliniștim înaintea minimelor împotriviri, și nu pricepem că realitatea e normal să nu fie cum noi ne-o închipuim.

Este foarte important să înțelegem că credința nu este ceea ce noi simțim, că realitatea și celălalt nu sunt ceea ce noi ne închipuim sau simțim… Dacă nu înțeleg acest adevăr, voi continua să trăiesc doar cu mine însumi și cu închipuirile mele. Iar în zilele noastre aceasta este o ispită mult mai mare decât în trecut, deoarece noi trăim în lumea imaginii, în lumea idolului, adică în lumea nimicului, fapt pentru care suntem „feriți, scoși din” realitate cu toată neliniștea și frica, izvorâte din acest proces: este incapacitatea (nepriceperea) de a trăi.

De fapt, spre exemplu, toți cedăm înaintea minimului efort.

În zilele noastre multă lume spune „mi-am pierdut credința, căci nu o mai simt, nu mai simt iubirea pentru soț, ci iubesc o altă persoană”: „bine. Atunci, în baza simțirii tale vei ajunge să te căsătorești de 50 de ori”… De ce nu ții seama că există fidelitatea, realitatea, constanța, faptul că altul nu poate fi limitat la tine, există respectul pentru celălalt și pentru faptul că el este un altul diferit de tine… Celălalt e un mister! Tocmai raportul cu acest mister al celuilalt îți dă viață! Dacă nu, tu vei trăi închis în lumea ta, în închipuirile tale, vei fi precum Narcis, care se îneacă, pentru că se aruncă-n izvor ca să-și îmbrățișeze propria imagine, de care s-a îndrăgostit. Dacă imaginea o poți consuma, pe celălalt, mulțumim Domnului, niciodată nu-l poți consuma, căci altfel reacționează… 

Se citește Gal. 4,21-31

²¹ Spuneţi-mi: voi, care vreţi să fiţi sub Lege, nu ascultaţi Legea? ²² Căci este scris că Abraham a avut doi fii: unul din sclavă şi unul din femeia liberă. ²³ Însă cel din sclavă este născut după trup, pe când cel din femeia liberă este prin promisiune. ²⁴ Acestea sunt alegorii. Căci ele sunt două testamente: unul de pe muntele Sinai, care a născut sclavie. Aceasta este Agar. ²⁵ Dar Agar este muntele Sinai în Arabia şi corespunde Ierusalimului de acum, care este în sclavie, împreună cu copiii săi. ²⁶ Însă Ierusalimul de sus este liber şi este mama noastră. ²⁷ Căci este scris: Bucură-te tu care eşti sterilă şi care nu naşti, chiuie de bucurie şi strigă, tu care nu simţi durerile naşterii, căci mai mulţi copii are cea părăsită decât cea care are bărbat. ²⁸ Dar voi, fraţilor, ca şi Isaac, sunteţi fii ai promisiunii. ²⁹ Însă şi atunci cel care era născut după trup îl persecuta pe cel [născut] după duh ca şi acum. ³⁰ Dar ce zice Scriptura? Alung-o pe servitoare şi pe fiul ei, căci fiul servitoarei nu va fi moştenitor împreună cu fiul celei libere. ³¹ De aceea, fraţilor, noi nu suntem copiii servitoarei, ci ai celei libere.

Acest text se încheie precizând că suntem fiii celei libere. Cuvintele „a fi fiii celei libere” și „libertate” sunt cuvintele cheie din întreaga Scrisoare către galateni. Ne apropiem de încheierea primei părți, care indică „adevărul Evangheliei”. Iar adevărul Evangheliei este că noi suntem mântuiți pentru că suntem iubiți, pentru că suntem fii. Apoi începe a doua parte a Scrisorii, care vorbește despre libertate: adică fiul este cel care nu mai este sclav, și care are libertatea să facă,… ce? Ce este libertatea? Libertatea este aceea de a iubi Tatăl și frații.

În cateheza precedentă, Pavel spunea: „aș vrea să fiu cu voi, ca să-mi auziți vocea”. În textul nostru notăm că apostolul, începând să dialogheze cu ei, își schimbă tonul… În loc să dea argumentări teologice, interpretează ciudat Biblia, adică o folosește ca pe un exemplu, dându-i o interpretare alegorică, povestind un eveniment din trecut și spunând că acesta are un alt sens (o altă însemnătate).

Vom aprofunda acest mod de a citi și interpreta Biblia, căci este important: cum se interpretează Biblia. Interpretarea Bibliei în sens alegoric nu este arbitrară (după bunul plac) – alegoric înseamnă că un text din Biblie spune altceva – adică Biblia afirmă unele lucruri, pentru ca de fapt să spună altele… La fel ca atunci când tu citești litera „a” apoi „b”, apoi „b” și apoi „a”… nu înseamnă că stă scris a,b,b,a, ci este scris „Abba” care înseamnă „Tată”, care desemnează experiența pe care tu o ai despre Dumnezeu. Prin urmare, limbajul întotdeauna este alegoric: indică altceva, diferit. Dacă citim un indicator stradal „Satu Mare” la ieșirea din Oradea, nu înseamnă că la ieșirea din Oradea este Satu Mare: este indicația că trebuie să circuli în acea direcție, pentru a merge spre Satu Mare. Cu alte cuvinte, omul este stăpânul semnelor, este cel care este capabil să intuiască faptul că realitatea este un semn al unei realități cu totul diferită. Dacă nu reușește să interpreteze semnele și le confundă cu realitatea, spunând: acest indicator este Satu Mare, deci caut în acest loc Satu Mare, nu înțelege realitatea.

Prin urmare, o interpretare fundamentalistă a Bibliei, care nu știe să interpreteze semnele, care nu devine „spirituală” – după cum spune Pavel – adică în spirit, nu înțelege sensul Bibliei.

Spre exemplu: care e primul lucru fundamental al fiecărui cuvânt? Dacă cineva-ți vorbește, fiecare cuvânt ce semnifică, este semn a ce? Dincolo de ce spune, primul semn este că vrea să-ți vorbească, că intră în raport de comunicare cu tine, primul semn al oricărei comunicări fiind dorința de comuniune, dorința de iubire. Prin urmare, orice cuvânt adresat este întotdeauna un semn de iubire, în afara cazului că e vorba de o insultă, de o jignire… și acesta este semnul fundamental al cuvântului. Fiecare cuvânt îl comunică (transmite) pe cel care vorbește și astfel primul semn fundamental al întregii legi este că Dumnezeu vrea să vorbească cu omul, El intră în comuniune cu omul, iubește omul… și în această lumină vom interpreta tot restul: acesta este primul lucru.

Al doilea lucru: când noi povestim un fapt, un eveniment, de ce acel eveniment este semnificativ? Noi îl relatăm, deoarece este important, nu? Căci altfel nu l-am povesti. Și este semnificativ, pentru că indică ceva care rămâne dincolo de (mai presus de) acel eveniment, adică s-a întâmplat acel fapt o dată, dar el indică „altceva” care rămâne și-mi folosește pentru a interpreta celelalte fapte (evenimente), altfel nu ar fi vorba de un eveniment istoric, dacă n-ar indica (exprima) altceva, diferit de sine.

Iar Biblia – care este o istorie – la fel ca fiecare istorie indică altceva, diferit de sine.

La fel în interpretarea realității: dacă cineva află un buchet de flori pe masă, imediat se întreabă ce înseamnă, de unde sunt? E semn că cineva i le-a pus acolo și știe să interpreteze semnul… Nu spune sunt trandafiri roșii ce aparțin acelui soi… care costă atât, ci spune „sunt semnul unui om care mă iubește, care se gândește la mine”.

Deci modul de a citi și interpreta Biblia ca semn este fundamental, pentru că fiecare limbaj este semn. Iar Biblia este limbaj! Biblia cuprinde fapte întâmplate și transmise prin limbaj, pentru că „indică”. Deci acest mod – al lui Pavel – de a interpreta Biblia, ca fiind un semn, nu este unul arbitrar: ce fac profeții și cărțile înțelepciunii? Interpretează ca fiind un semn întreaga istorie a lui Israel. Iar dacă noi, în viața noastră, nu ajungem la nivelul de a înțelege însemnătatea faptelor (a evenimentelor) – pentru că viața indică „altceva” (ceva diferit) – nu înțelegem sensul vieții; deci alegoricul – care înseamnă a spune altceva – e fundamental pentru om, pentru că omul este pentru altul și, spunând un lucru, înțelege mereu altceva.

Celălalt (Domnul) în absolut, pentru care omul este creat și care se exprimă prin limbaj este Altul absolut, pentru că omul este pentru Altul și, fiecare cuvânt, fiecare realitate, face trimitere la acest „altceva”. Deci nu este arbitrară interpretarea alegorică, ci este modul cel mai profund… dar cine ne garantează că această interpretare alegorică este justă, corectă sau nu? Aceasta este o altă temă pe care o vom trata…

În Lc. 24, când Isus se apropie de cei doi, în drum spre Emaus, le explică, tocmai interpretând – din lege și trecând prin profeți – ceea ce se referea la El. Isus interpretează în mod hermeneutic, adică explică, lăsând să vorbească Biblia, arătându-ne în mod clar că Biblia vorbește despre El.

Acest text din galateni ia istoria lui Avram, care a avut doi fii – a mai avut și alții, dar aceștia doi sunt cei principali – unul, „din sclavă” prin puterile sale proprii, pentru că spune: Dumnezeu mi-a promis un fiu, dar pentru că soția mea nu reușește să-l aibă, atunci îl voi avea de la sclava ei.

Aceasta este imaginea, este alegoria a tot ceea ce omul caută să producă el singur, pentru a garanta succesul făgăduinței lui Dumnezeu. Ce garantează omul? Garantează (asigură) fiul sclavei, adică omul garantează că nu există viitor, nu există ereditate și nu realizează făgăduința lui Dumnezeu.

De cealaltă parte însă, se află fiul pe care-l are de la Sara, când Sara are deja 100 de ani și ar fi fost imposibil să-l aibă și totuși îl are. Astfel Pavel ne arată cum ne vin darurile lui Dumnezeu: darul lui Dumnezeu ne vine prin Dumnezeu… dar când? Când omului îi este imposibil să-l realizeze. Pentru că Dumnezeu împlinește făgăduințele Sale, iar mântuirea este dar al lui Dumnezeu și nu este lucrarea noastră. Deci în aceste două figuri ale celor doi fii, se pune față în față lucrarea noastră, respectarea legii cu puterile noastre, prestațiile și eforturile noastre, care sunt toate în zadar, cum spune psalmistul, pentru că mântuirea nu este ceea ce facem noi, ci ceea ce Domnul face pentru noi!

Această argumentare a lui Pavel nu doar ne arată cum să interpretăm Biblia, ci din punct de vedere cultural este o argumentare rabinică, deci este importantă și pentru noi.

v. 21

²¹ Spuneţi-mi: voi, care vreţi să fiţi sub Lege, nu ascultaţi Legea?

Acum Pavel intră în dialog cu ascultătorii săi: spuneți-mi. Voi vreți să fiți sub lege… Galatenii doreau să respecte legea, deci îi întreabă: voi, care doriți să respectați legea, nu vă supuneți legii?

Cu alte cuvinte, poate exista o respectare materială a legii (fizică, intelectuală, adică opusă celei spirituale), o interpretare materială a Bibliei, care nu înțelege sensul Bibliei. De ce interpretarea materială a Bibliei nu ne dă adevăratul sens al Bibliei? Cunoaștem multe forme de fundamentalism (ale martorilor lui Jehova și ale altor secte): Biblia spune așa, deci trebuie să fie adevărat, deci deduc din Biblie. A fost ispita pe care și Isus a avut-o (a treia ispită): „Stă scris, eu te voi apăra în toți pașii tăi ca să nu te împiedici… deci aruncă-te…”.

Ispita pentru interpretarea fundamentalistă a Bibliei a avut-o și Isus. Biblia, dincolo de cuvintele pe care le conține, cuprinde ceva care devine criteriul interpretării tuturor cuvintelor… iar acest lucru pe care Biblia îl conține este harul, este iubirea lui Dumnezeu care vine în întâmpinarea omului: acesta este sensul fundamental al legii și al făgăduinței.

Prin urmare, chiar dacă un om ar respecta toate legile, încă nu intră în spiritul Bibliei, căci spiritul Bibliei nu este respectarea tuturor legilor, ci înseamnă să înțelegi iubirea și harul lui Dumnezeu, care intră în comuniune cu omul. Iar legile au sau nu au sens, în funcție de faptul dacă un om înțelege sau nu această iubire și dacă o împlinește sau nu.

Poate să existe o idolatrie a Cuvântului… Noi trebuie să înțelegem că este mult mai important Cel ce vorbește, iar cuvântul este doar un mijloc al comunicării cu Acela care vorbește. Prin urmare, de fiecare dată când citim Cuvântul, ceea ce trebuie să ne intereseze este să intrăm cu adevărat în misterul Celui care ne vorbește și despre care Cuvântul îmi spune numai unele aspecte. Noi am putea să fim doar niște executori materiali (fizici, intelectuali) ai Cuvântului, să-L înțelegem bine, dar fără să pricepem că este vorba de Domnul și fără să intrăm în comuniune cu El. Și tocmai de aceste greșeli Pavel îi învinuiește pe galateni.

Despre ascultarea Cuvântului mai putem spune că: fetișismul, idolatria înseamnă o greșită ascultare a Cuvântului… este vorba de a-și însuși Cuvântul pentru „a se folosi” de El, fapt care este opusul ascultării și supunerii față de Cuvânt. Când în Deut. 6,4 se spune „Ascultă Israele”, se subliniază dorința Domnului ca Israelul să asculte cu toată inima acel Cuvânt, pentru că acest Cuvânt îl va construi ca Israel, îi va da identitatea lui Israel. Apoi Deut. 8 „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci și cu tot Cuvântul care iese din gura Domnului” ne arată că viața omului depinde de faptul dacă ascultă (se supune și urmează) Cuvântul sau nu; dacă primește sau nu Cuvântul…

Pavel spune că există un minister „al literei” – adică al Cuvântului – care ucide, și există un minister al Spiritului, care dă viață. Deci cu același cuvânt omul poate ucide sau poate da viață.

Problema trecerii de la ebraism la creștinism nu este doar trecerea de la ebraismul de demult la creștinismul de acum, ci este vorba de o trecere constantă… Cu alte cuvinte, Dumnezeu i-a promis lui Avram, fiul (descendența) și pământul: fiul reprezentând viitorul, viața, iar pământul indicând condiția necesară pentru a menține, a conserva viața.

Cine caută fiul și pământul, pentru că Dumnezeu „încă nu le-a dat” (după părerea lui), le cucerește, și le procură cu propriile lui puteri. Când au cucerit pământul și apoi și l-au însușit și l-au folosit ca niște patroni, au ajuns în exil: au pierdut pământul, au pierdut viitorul și au pierdut faptul de a fi popor.

Atunci, ori ajung să înțeleg că fiul, adică viața pe care Dumnezeu o promite, este adevărata viață pe care o avem fiecare dintre noi ca fii în Fiul, deci fac o interpretare spirituală a textului și că pământul, adică starea (condiția, situația) pentru a păstra (menține, conserva) viața, este spiritul filial și frățesc, adică iubirea concretă deschisă tuturor oamenilor care este de fapt Spiritul Sfânt. Ori înțeleg acest adevăr… ori, nu înțeleg făgăduința făcută lui Israel și nu înțeleg nici creștinismul. Și mare parte dintre creștini în această sferă rămân încă la nivelul VT, fără o inteligență spirituală.

Întreaga muncă a cărților profetice – și ale înțelepciunii – ne ajută să intrăm în această interpretare în spiritul făgăduințelor lui Dumnezeu.

Spre exemplu, Petru îi spune lui Isus „Tu ești Cristosul”, deci Cel care împlinește toate făgăduințele lui Dumnezeu, deci Petru gândea „acum știu cine ești Tu”… Dar imediat, Petru nu acceptă ca acest Isus să fie așa cum îl vrea Dumnezeu, adică exact opus față de cum gândea Petru, căci Petru și-l închipuia în sens strict material (fizic, vizibil): Cristos e Cel care ne dă pământul și ne face să fim poporul ales. Însă Cristos este un altul, diferit de cum îl crede Petru: este Cel care-și dă viața și astfel devenim fii și frați și atunci întreaga lume devine un singur popor al fiilor lui Dumnezeu.

Să se ajungă la interpretarea spirituală a Bibliei nu este ușor… Sensul exilului în Israel este de a conduce poporul la acest tip de interpretare a Bibliei. La fel, sensurile tuturor exilurilor și falimentelor noastre sunt pentru a înțelege că făgăduința lui Dumnezeu e mult mai profundă.

În mod alegoric, în mod simbolic putem spune că primind Cuvântul – Cuvântul fiind Isus – înseamnă că-L primim pe Isus. A nu primi Cuvântul înseamnă a-L răstigni pe Isus.

vv. 22-23

²² Căci este scris că Abraham a avut doi fii: unul din sclavă şi unul din femeia liberă. ²³ Însă cel din sclavă este născut după trup, pe când cel din femeia liberă este prin promisiune.

Această poveste este cunoscută tuturor. În Gen. 16 se vorbește despre Avram și Sara care fiind deja bătrâni și neavând copii, se gândesc să-L ajute pe Dumnezeu să realizeze făgăduințele Sale, deci spun: „pentru că nu avem copii și pentru că eu, Sara, nu pot să-i mai nasc, fă un fiu cu sclava mea”. Prin figura lui Agar, a sclavei care dă un fiu, Pavel descrie toate încercările noastre de a realiza noi Împărăția lui Dumnezeu, așa cum o vrem noi, cu mijloacele noastre… Împărăția lui Dumnezeu este Dumnezeu, o realizează Dumnezeu și este darul lui Dumnezeu. Împărăția nu este o realizare de-a noastră. Noi o trăim și e ceva mai mult decât a o realiza.

Ce stă în spatele încercării lui Avram de a face un fiu? Încercarea este aceasta: eu nu mă încred în Dumnezeu. Deci Avram, generând fiul din Agar, repetă păcatul lui Adam: nu se încrede în Dumnezeu. Repetă păcatul fiecărui om, care constă în a nu se încrede în Dumnezeu și-n făgăduința Sa și, repetă păcatul fiecărui om care spune: vreau lucruri concrete, vizibile pe care mi le fac eu și le posed eu. Și mare parte din religiozitatea noastră este așa: a face (naște, produce) fiii lui Agar, fii de sclavi.

De cealaltă parte avem fiul liberei, fiul Sarei, al Sarei care deja era bătrână, care avea 100 de ani și nu mai putea avea copii. Și tocmai Sarei, care nu putea să aibă copii, Dumnezeu îi dăruiește fiul, pentru că fiul este figura (simbolul) a ceva diferit: este imaginea (simbolul) adevăratei noastre vieți. Viața noastră adevărată este să fim fiii lui Dumnezeu, este imaginea lui Cristos, este fiul lui Avram, iar acest lucru este darul lui Dumnezeu.

Așa cum viața mea de fiu al lui Dumnezeu este dar al lui Dumnezeu, nu o produc eu cu efortul meu, la fel și existența mea nu este rodul muncii mele, ci este dar: dacă-mi trăiesc existența ca dar, pot să o dăruiesc și pot să o trăiesc în plinătate, dacă o trăiesc ca posesie și cucerire (câștigare) nu reușesc să o trăiesc, o plătesc și o fac să plătească… Deci sunt două planuri diferite, două orientări de viață descrise prin cei doi fii.

vv. 24-25

²⁴ Acestea sunt alegorii. Căci ele sunt două testamente: unul de pe muntele Sinai, care a născut sclavie. Aceasta este Agar. ²⁵ Dar Agar este muntele Sinai în Arabia şi corespunde Ierusalimului de acum, care este în sclavie, împreună cu copiii săi.

Acum Pavel dă interpretarea sa curajoasă despre aceste două femei și despre modul lor diferit de a naște (a da viața) spunând că toate acestea sunt alegorie, adică vorbesc despre altceva, indică altceva… De fapt e adevărat, pentru că episodul dintre Avram și Agar vorbește despre altceva, despre omul care vrea să-și garanteze făgăduința lui Dumnezeu, deci acest episod subliniază: cine vrea să-și asigure făgăduința lui Dumnezeu, cum a făcut Avram cu Agar, reprezintă una din cele două alianțe (legăminte), adică aceea de pe Sinai, aceea a legii. Cu alte cuvinte, cine vrea să-și garanteze mântuirea prin respectarea legii, de fapt rămâne sclavul legii și nu se mântuiește. Deci episodul reprezintă întreaga noastră religiozitate slugarnică, meschină, care nu ne va conduce niciodată să ne recunoaștem fiii lui Dumnezeu… O religiozitate care nu este moștenitoarea făgăduinței.

Și spune, această religiozitate slugarnică (josnică) față de care voi vreți să vă supuneți, este contrară Bibliei, căci Biblia vrea să vă conducă la religiozitatea fiilor, vrea să vă elibereze.

Apoi spune că această generare (naștere) din Agar corespunde „Ierusalimului de acum”. E interesant, pentru că la Ierusalim se consideră fiii Sarei. Pavel spune că nu e adevărat, căci ei sunt fiii sclavei, pentru că sunt fiii legii, sunt sclavii legii. Apostolul compară legea cu sclavia, afirmând că întreaga viață bazată pe lege este o viață trăită în sclavie și care ne lasă mereu sclavi.

Pavel argumentează, folosindu-se de imagini deduse din Biblie… ne putem gândi la ieșirea lui Israel din Egipt pentru a călători spre pământul făgăduinței: din pământul sclaviei în cel al libertății. Însă pentru popor mereu există ispita de a se reîntoarce în Egipt, însă Dumnezeu are grijă să nu se împlinească această ispită … Astfel poporul va înainta și va ajunge în pământul făgăduinței… însă pentru descendenții lui Avram mereu este posibil să se reîntoarcă, adică din a fi fiii liberei Sara, să se întoarcă să fie fiii sclavei Agar. Aceasta este figura care poate evidenția un risc, o ispită mereu prezentă, un fel de reîntoarcere, de reîntoarcere în urmă, un fel de ciudată reintrare în pământul sclaviei Egiptului, o trecere de la a fi fiii liberei la a fi fiii sclavei. Deja Pavel îi certase pe galateni pentru că au făcut această reîntoarcere înapoi… că au fost vrăjiți, seduși de minciună și că s-au întors în sclavie.

vv. 26-28

²⁶ Însă Ierusalimul de sus este liber şi este mama noastră. ²⁷ Căci este scris: Bucură-te tu care eşti sterilă şi care nu naşti, chiuie de bucurie şi strigă, tu care nu simţi durerile naşterii, căci mai mulţi copii are cea părăsită decât cea care are bărbat. ²⁸ Dar voi, fraţilor, ca şi Isaac, sunteţi fii ai promisiunii.

În acest loc opune „Ierusalimului de acum” – deci fiilor sclavei – „Ierusalimul de sus” reprezentat de femeia liberă. E interesant că și „Ierusalimul de sus” există acum: Biserica deja este sus, deși încă este aici pe pământ: este în lume, dar nu aparține lumii. Cu alte cuvinte, noi trăim pe pământ, dar în realitate deja suntem concetățenii sfinților, deja aparținem familiei lui Dumnezeu, după cum spune Scrisoarea către efeseni, deja avem patria, locuința noastră în cer, adică acolo e casa noastră, însă acea realitate o trăim aici pe pământ, adică Ierusalimul ceresc este pe acest pământ și este alcătuit din cei care primesc făgăduința lui Dumnezeu, care este Isus Cristos, adică de aceia care acceptă să fie fii. Și în acest Ierusalim ceresc ne aflăm identitatea. De fapt, întreaga Biblie se încheie cu viziunea Ierusalimului ceresc, a acestui oraș nou, a acestei omeniri noi, care este mireasa lui Dumnezeu, care-și face casă împreună cu Dumnezeu, care alcătuiește o singură familie cu Dumnezeu.

Toate acestea noi le trăim deja aici și acum, prin credința în Isus Cristos, prin credința în Isus, care este realizarea (împlinirea) făgăduinței făcute lui Avram. Și atunci, stearpa care nu naște – Sara deja bătrână – se bucură, pentru că fiii ei sunt mai numeroși, sunt infiniți, au îmbrățișat întregul univers, inclusiv pe galateni, cărora Pavel le spune: „voi fraților, sunteți fiii lui Isac”, tocmai datorită credinței în Cristos. Lucrul ciudat din acest text, care nu se observă la prima vedere, este că galatenii, care erau păgâni, care ar vrea să devină ca iudeii, în realitate devin nu ca și iudeii, căci adevărații iudei sunt fiii lui Isac.

Adică, cine vrea să respecte legea nu devine iudeu… Cine însă are credință în Cristos devine moștenitorul făgăduinței făcute iudeilor – făgăduința celor care o primesc cu credință – ca și Isac, deci tocmai credința este cea care ne face fiii lui Israel, nu respectarea legii!

v. 29

²⁹ Însă şi atunci cel care era născut după trup îl persecuta pe cel [născut] după duh ca şi acum.

Se vorbește despre Istoria lui Isac și Ismail care nu se înțelegeau, fratele mai mare prigonindu-l pe cel mic. Pornind de la această imagine Pavel spune: ceea ce s-a întâmplat atunci, se întâmplă și acum. Adică, această luptă dintre Israelul trupesc și cel spiritual există mereu în interiorul Bisericii; deci lupta dintre lege și Evanghelie există mereu în interiorul Bisericii și există mereu în interiorul inimii noastre.

Pavel cunoștea cum a fost prigonit el, cum au fost prigoniți galatenii de iudaizanți, însă fiecare generație și fiecare persoană trăiește această prigoană, această luptă: a urma legea, a căuta să afle o proprie justificare comportându-se bine, respectând fiecare poruncă… sau să primească prin credință darul îndreptățirii prin credință, darul mântuirii Evangheliei.

vv. 30-31

³⁰ Dar ce zice Scriptura? Alung-o pe servitoare şi pe fiul ei, căci fiul servitoarei nu va fi moştenitor împreună cu fiul celei libere. ³¹ De aceea, fraţilor, noi nu suntem copiii servitoarei, ci ai celei libere.

Cum trebuie să răspundem acestei lupte care există în Biserică și în interiorul nostru? Trebuie să răspundem cum spune Biblia, adică să „alungăm sclava”.

Pavel face un apel să ascultăm Biblia, la fel ca la v. 21: „nu ascultați ce spune legea?”. Deci să ascultăm ce spune legea, Tora, Biblia: ce spune?

„A alunga sclavul, sclava și fiul”, nu înseamnă că trebuie să alungăm Israelul din Biserică, nu acesta este semnul soluției finale – lucru care din nefericire s-a făcut – ci înseamnă un alt lucru, înseamnă că legea și Evanghelia nu pot coexista.

Dar în acest loc nu vorbește despre iudei, despre creștinii proveniți din rândul iudeilor… Prin urmare, în interiorul creștinismului autojustificarea este ruinarea creștinismului, dar acest lucru e valabil și pentru iudaism. Deci, atunci când spune „să alunge”, nu spune să alunge evreii sau iudeo-creștinii, ci sensul este acesta: „creștinii proveniți din rândul iudeilor nu au parte de făgăduință, pentru că se leapădă de Cristos, pentru că fac să constea mântuirea lor în respectarea legii”. Sunt precum Avram, care face să constea viitorul său în eforul său de a avea un fiu de la Agar. Bine, Agar nu moștenește… cel născut din ea nu este fiul făgăduinței, ci e fiul efortului lui Avram, deci este la fel ca toate celelalte lucruri pe care omul și le face singur, dar care nu constituie darul pe care Dumnezeu vroia să-l dea.

Avram prin puterile sale caută să-și dea un fiu, o viață, un viitor, însă nu aceasta este calea, nu acesta este darul, viitorul și viața pe care dorește să i-o dea Dumnezeu… Domnul vrea să-i dea fiul liberei Sara, dorind să întărească faptul că acel viitor, acel fiu este în totalitate un dar… În această optică putem interpreta și misteriosul episod în care Domnul îi cere lui Avram să I-l sacrifice pe Isac (cf. Gen. 22), care însă-n ultimul moment nu va fi sacrificat, deoarece așa cum scrie-n Cartea Înțelepciunii „Dumnezeu nu vrea moartea, ci vrea viața”. Din nou Dumnezeu îi va dărui lui Avram pe fiul Isac pe care deja i-l dăduse, dar în acest loc, „redăruindu-i-l” subliniază din nou gustul darului: este un dar! În acest loc Avram se convinge de acest adevăr!

În sinteză, rodul pe care ar trebui să-l cerem pornind de la acest text, este acela de a înțelege că suntem fii: liberi și moștenitori. Să nu fim precum cei doi frați din pilda fiului risipitor, care ignoră că Dumnezeu este Tată, și cred că El se împotrivește fericirii lor: îl văd ca pe un stăpân peste toate și nu originea, începutul libertății lor. Noi trebuie să înțelegem că Dumnezeu respectă El făgăduințele Sale și le împlinește El, pentru că e Tată, El ne dă viitorul!

– Psalmul 127 ne spune că totul este un dar al lui Dumnezeu

– Pentru trecerea de la interpretarea materială (literală) la interpretarea spirituală a Bibliei putem citi 2Cor. 3, 2-18 unde Pavel vorbește despre misterul literei care ucide și misterul Spiritului care dă viață. Există două moduri de a interpreta Biblia: unul care dă moarte și celălalt care dă viață.

– Făgăduințele lui Dumnezeu le împlinește Dumnezeu și nu noi, așa cum a făcut Avram cu Agar (Gen. 16,1-4). Textul e modelul tuturor eforturilor noastre de a realiza noi Împărăția lui Dumnezeu și făgăduințele Sale.

– Înseamnă să-L confundăm pe Dumnezeu cu darurile Sale, căci tot ceea ce facem noi este un dar al lui Dumnezeu, înseamnă să facem la fel ca Esau, care schimbă dreptul întâiului născut, adică renunță la dreptul său de a fi fiu, pentru o farfurie de mâncare… A confunda munca noastră (realizările noastre), religiozitatea noastră, modul nostru de a-l simți pe Dumnezeu, bravura noastră cu Dumnezeu, înseamnă a ne desconsidera, a ne distruge pe noi și a ni-L îndepărta pe Dumnezeu (Gen. 25, 29-34).

Dumnezeu împlinește făgăduințele Sale tocmai când noi credem că este imposibil acest lucru și nu mai înainte: este nașterea lui Isac (Gen. 18). Scrisoarea către romani interpretează acest episod din Geneză în sens teologic (Rm. 4, 18-21).

– Ierusalimul ceresc, maica noastră, patria noastră, ne spune că noi nu mai avem un oraș stabil pe pământ, ne aflăm în lume, dar nu suntem din lume și ai lumii, ci suntem căsenii lui Dumnezeu…

– Lupta interioară între sclavie și libertate, prezentă mereu în interiorul fiecăruia dintre noi și-n interiorul Bisericii, adică lupta dintre fiul liberei și fiul sclavei, mereu este în noi (Rm. 7, 14-25)