În Isus Sirah la cap. 2 se spune „dacă te pregătești să-I slujești Domnului, pregătește-te și să fii ispitit”.

Am văzut că substanța credinței noastre este să fim fiii lui Dumnezeu. Și tocmai ca Fiu al lui Dumnezeu, Isus a fost ispitit. La fel și noi suntem mereu ispitiți tocmai pentru că suntem fiii lui Dumnezeu. Textul de astăzi este despre ispită.

Se citește Gal. 4,8-11

⁸ Însă atunci când nu-l cunoşteaţi pe Dumnezeu, eraţi sclavii celor care din firea lor nu sunt dumnezei. ⁹ Dar acum, după ce l-aţi cunoscut pe Dumnezeu, sau mai bine, după ce aţi fost cunoscuţi de Dumnezeu, cum de vă mai întoarceţi din nou la învăţăturile de la început, slabe şi sărace, cărora vreţi să le slujiţi din nou? ¹⁰ Voi ţineţi zile, luni, anotimpuri şi ani. ¹¹ Mă tem să nu fi ostenit în zadar pentru voi.

Viața creștină e o viață liberă – de fii – la fel ca Israelul, care atunci când a ieșit din Egipt s-a dus spre libertate, partea dificilă fiind tocmai a se păstra în libertate…

Până când ești sclav, totul decurge normal. Însă atunci când te răzvrătești și vrei să trăiești ca un om liber, atunci ai dificultăți, simți efortul … Deci apar efortul, greutățile libertății și ispitele de a nu crede în această trudă, ispitele de a se întoarce îndărăt, de a renunța la drum, de a nu fi fii, adică de a te întoarce să fii sclav: sclavi sterili sau sclavi răzvrătiți e același lucru. Există pericolul unei regresiuni, care deja este un fapt cunoscut, însușit și constant în viața noastră, fiind instinctiv.

Cu alte cuvinte, un lucru pe care deja-l cunoaștem, deși ne face rău, noi îl preferăm pentru că spunem „acel lucru îl cunosc”…

Viitorul mereu inspiră frică, adică omul fiind tradiționalist, este ostil progresului. Într-un anume fel acel lucru este de înțeles, căci omul deja cunoaște trecutul, l-a cântărit, a supraviețuit, deci se simte mai bine în trecut. Pericolul este ca omul să se întoarcă mereu în trecut și atunci niciodată nu devine om, adică nu mai înaintează. Și ispitele reîntoarcerii îndărăt sunt de diferite feluri…

Una – foarte evidentă – este aceea de neîncredere în viitor sau de frică, deci datorită descurajării, omul fuge de responsabilități și regresează: acesta este modul comun și cel mai evident, deci omul renunță să se maturizeze, renunță să meargă înainte. Nostalgia trecutului, acest rău obscur, care de fapt este frica față de viitor, este teama înaintea noului pe care o avem, ne determină să ne întoarcem în trecut: este echivalentul morții. Este dificultatea tipică omului de a crește, căci omul e chemat să se maturizeze.

Există un alt mod mai subtil de regresiune (de înapoiere) în trecut, care este acela de a imagina (a închipui, a simula) un viitor deja anticipat… Cu alte cuvinte, numai pentru a nu trăi prezentul cu ritmul cu care acum îl trăiesc, cu dificultățile sale… ori visez o lume viitoare ideală așa cum mi-o imaginez, mi-o inventez, mi-o cultiv, mi-o caut – reușind să-mi creez o lume imaginară (ireală) religioasă – ori, viața mea cotidiană se îndreaptă exact în cealaltă direcție…

Acestea sunt cele două ispite constante și împreună sunt numite „a se reîntoarce la slujirea idolilor”, pentru că Dumnezeu ne cheamă la libertate, la viitor, la noutate. Noi însă suntem blocați la imaginile noastre din trecut, care sunt idolii noștri și de acolo un vrem să ne mișcăm.

Idolii au însușiri frumoase… În Dan. 2,31 profetul vorbește despre visul său în care vede statuia care prezintă însușirile fundamentale ale idolului, o statuie enormă, foarte frumoasă, având un aspect teribil… Cu alte cuvinte, idolii întotdeauna sunt mari, foarte frumoși, dar cu un aspect teribil și ne încântă (ne vrăjesc), deci rămânem blocați pentru a-i admira. Dacă nu există astfel de idoli, îi creăm.

Dumnezeul nostru însă este în totalitate deschis viitorului, nu-L cunoaștem, ni se descoperă puțin câte puțin, pe măsură ce înaintăm în viață, Îl cunoaștem din misterul micimii (al pruncului), în misterul umilinței, în misterul unei vieți cotidiene trăite, și e foarte diferit de idolii Egiptului, care ne sclavizează.

Ce sunt idolii în realitate? Sunt dorințele și fricile noastre absolutizate. Iar noi ni-L închipuim pe Dumnezeu după fricile și după dorințele noastre absolutizate, și începem să slujim aceste frici și dorințe.

Domnul însă ne cheamă să trăim într-un alt mod: ca fii. Care este garanția pe care o are fiul? Are garanția că tatăl îl iubește și atât! Este încrederea în această iubire și trăiește (se hrănește, există) datorită acestei încrederi, a acestei iubiri, fiind deschis la tot ceea ce se întâmplă, simțind și practicând această încredere și iubire. Deci nu se mai refugiază în imagini, în locuri din trecut, ci omul rămâne deschis la tot ceea ce se întâmplă: este clar că acest dinamism este mai dificil.

Să fim atenți, căci există idoli de multe feluri: adică omul nu este ateu – niciodată nu există fără Dumnezeu – ci omul este idolatru, are mulți idoli (dumnezei).

Omul fiind relativ, dacă-L pierde pe Dumnezeu, înmulțește idolii. Dacă pierde absolutul, totul îi devine absolut – spune Pascal și are dreptate – pentru că este relativ și, deci, are nevoie de absolut.

Dumnezeu, prezentându-se ca fiind singurul nostru absolut și, ca absolut al iubirii care ne deschide viitorului, ne dă deplina libertate, însă o libertate care este în mod constant amenințată de fricile noastre.

Pornind de la textul biblic vom prezenta mai îndeaproape aceste aspecte ale vieții noastre.

v. 8

⁸ Însă atunci când nu-l cunoşteaţi pe Dumnezeu, eraţi sclavii celor care din firea lor nu sunt dumnezei.

În acest verset se vorbește despre situația de dinaintea Evangheliei, numită „odată, cândva”, deci este vorba de o situație din trecut, iar aceasta are două însușiri: necunoașterea lui Dumnezeu și sclavia.

Despre trecut: „odată” eram așa, iar acum nu mai suntem așa; trecutul e trecut, dar este un trunchi care – chiar dacă e tăiat – mereu încearcă să înmugurească. Doresc să spun că, odată ce noi ne-am hotărât să facem un lucru nou, nu înseamnă că ce am decis rămâne decis. Ci noi trebuie să-l decidem mereu, din nou. Odată ce v-ați căsătorit și ați spus „da”, nu înseamnă că după ce ați spus „da” puteți apoi să spuneți liniștit „nu” în fiecare zi: ci este un „da” care continuă în toate zilele.

La fel, alegerea fundamentală a libertății nu se face o dată pentru totdeauna, ci se face mereu, de fiecare dată, adică de fiecare dată suntem ca Iosua, puși înaintea alegerii de a-L sluji pe Dumnezeu, adică de a fi liberi sau de a sluji idolii. Practic, fiecare acțiune de-a noastră, în fond, este o alegere a libertății sau a sclaviei, nu există nimic neutru… Fapt pentru care, ceea ce odată a fost sclavia poate mereu să înmugurească din nou. Mai mult, în mod natural tinde să înmugurească, pentru că noi am avut o lungă conviețuire cu sclavia și ne este frică de libertate.

Un comentariu rabinic – vizavi de întrebarea: de ce niciunul din cei care au ieșit din Egipt n-a intrat în pământul făgăduinței? – este acesta: pentru că cine a fost în sclavie nu poate înțelege libertatea. Deci trebuie să murim toți mai înainte, adică trebuie să moară tot ceea ce este sclav în noi; dacă nu, nu putem înțelege libertatea. Deci fiecare decizie, fiecare moment este o hotărâre de trăit în favoarea libertății. Noi neglijăm mult timpul, dar noi trăim în timp, fapt pentru care ceea ce a fost odată greșit poate înmuguri aici și acum prin memoria și amintirea noastră… sau poate înmuguri alegerea noastră în favoarea libertății.

Trecutul este într-adevăr nu numai ceea ce din punct de vedere cronologic este lăsat în urmă, ci este și ceea ce nu are viitor. În acest sens, cum este depășit trecutul sclaviei, al necunoașterii lui Dumnezeu? Există riscul ca noi încă să ne simțim în regresiune, proiectați, conduși în acel trecut și astfel suntem sclavii trecutului. Trebuie să ținem cont și de cuvintele „odată, necunoscându-L pe Dumnezeu, erați sclavi”, de riscul că noi întotdeauna ne îndreptăm spre înapoi. Să ne amintim de un lucru constant al vieții spirituale, exprimat prin ispita repetată în Israel – când Israel a ieșit din pământul sclaviei Egiptului și s-a îndreptat spre pământul făgăduinței, tocmai în timpul intermediar, adică în deșert – Israel simte mereu acest risc, această ispită de a se întoarce îndărăt… Îi reapare dorința de a se întoarce în Egipt unde, „se simțeau bine”, atunci când, de fapt, acolo se simțeau rău. Acest dinamism se repetă atât în viața individului, cât și în cea a comunității, în fiecare generație…

Însușirea acestei direcții înspre trecut este necunoașterea lui Dumnezeu.

Necunoașterea (ignoranța) nu înseamnă neștiința că există Dumnezeu! Mai mult sau mai puțin, toți oamenii admit că există Dumnezeu. Este recentă negarea lui Dumnezeu și foarte anti-științifică, dar este liberă, căci un om poate foarte bine să-L nege pe Dumnezeu: Dumnezeu există oricum și e liniștit…

Problema necunoașterii lui Dumnezeu nu constă în faptul că nu există Dumnezeu, ci în faptul că noi nu știm cine este Dumnezeu și acest lucru este comun fie religiilor, fie ateismelor: ignorăm cine este Dumnezeu și nu faptul că există Dumnezeu.

Cu alte cuvinte, de obicei Dumnezeu este proiectarea dorințelor noastre, a simțului, a sentimentului, a direcției noastre religioase, a fricilor noastre, a limitelor, a nevoilor noastre absolutizate… Acesta este idolul. Noi îl creăm pe Dumnezeu după imaginea noastră, ba mai mult, prima imagine despre Dumnezeu pe care și-a creat-o omul este diabolică, este aceea sugerată în Gen. 3 care spune: „este adevărat că Dumnezeu îți interzice să mănânci din toți pomii?”. Deci este prima imagine despre Dumnezeu ca fiind „interzicere”, normă, lege, concurent al nostru, antagonist și judecător… Cea dintâi imagine a noastră despre Dumnezeu, e cea sugerată de șarpe… și această imagine greșită despre Dumnezeu e tipică și comună tuturor religiilor. Iar Dumnezeu trebuie să moară pe cruce, pentru a ne ajuta să înțelegem că El e diferit!!!

Tocmai necunoașterea lui Dumnezeu ne face sclavi, sclavi ai lui Dumnezeu, pentru că nu cunoaștem că El este Tatăl. De aici izvorăsc toate normele religioase care ne fac sclavi… sau ne răzvrătim față de acest fel de Dumnezeu și astfel devenim sclavii răzvrătirii, lucru care nu-i cu mult mai bun, dar nu ieșim din sfera sclaviei…

Ateismul nostru nu este atât negarea faptului că Dumnezeu există, ci e negarea sau necunoașterea răspunsului la întrebarea: cine este cu adevărat Dumnezeu?… În Lc. 19,3 ni se spune că Zaheu căuta să vadă cine era Isus: pozitivă este tocmai căutarea și nu cercetarea dacă există vreunul, ci este căutarea adevăratei identități a lui Dumnezeu…

Și necunoscându-L, suntem „sclavii a ceea ce prin natură nu e Dumnezeu”, deci există o sclavie tipic religioasă, idolatria, care este sclavia imaginilor noastre despre Dumnezeu. Poate că noi – trăind într-un climat iudeo-creștin – nu știm ce înseamnă sclavia religioasă… Dacă am vizita lumea păgână, ne-am da seama imediat de marile frici de Dumnezeu, care încă mai există, iar dacă privim în adâncul sufletului uman ne dăm seama câte frici avem de Dumnezeu și de absolut, câte frici de moarte avem… Deci suntem sclavii a ceea ce „prin natură nu e Dumnezeu”, dar care ne stăpânește (ne domină): în realitate există mulți dumnezei care ne stăpânesc, am slujit mulți stăpâni, „domni”, spune Isaia „care nu ești Tu”. Există numai un Domn care ne eliberează și este acela care-Și dă viața pentru noi. Toți ceilalți ne încătușează, ne oprimă și ar fi util să vedem care sunt dumnezeii actuali, care ne încătușează (ne obligă). Căci ce este Dumnezeu? Dumnezeu este tot ceea ce are însușirea de absolut și necesar.

Care și câte sunt lucrurile absolute și necesare care în zilele noastre ne încătușează? Care sunt idolatriile noastre actuale? Prima este tocmai idolatria în starea ei pură. Prin definiție, idolatria înseamnă cultul imaginii: un om este așa cum este văzut, fapt pentru care noi suntem sclavi, toți aducem cult imaginii despre noi înșine. În zilele noastre aceasta este una dintre cele mai mari idolatrii.

Apoi bunăstarea… Viața este cealaltă mare idolatrie: ne lipim de viață, ca și cum am fi nemuritori, dar noi trebuie să murim, dacă ne-am născut… Nașterea este o întâmplare. Nefericirea izvorăște din faptul că un om nu cunoaște viața cu limitele ei, cu suferințele ei, și-și creează un idol din viață, gândindu-se la un Dumnezeu veșnic și nemuritor, lucruri care sunt adevărate: El a venit intenționat să moară pe cruce, pentru ca să ne spună că, deși un om moare, poate să aibă viața veșnică. Pentru că viața veșnică nu este „a nu muri”, ci este „a ști să iubești cu o iubire mai tare decât moartea”.

Dacă noi avem toate aceste sclavii, atunci confundăm mântuirea cu sănătatea, însă sensul vieții nu este niciunul!!! Deci trebuie să descoperim dumnezeii întunecați din timpul nostru, care ne guvernează, ne domină; idoli care pot fi și legile economice, sociale și politice nemiloase, dar și cele psihologice… Nu există nimic necesar și absolut în creație pentru om! Omul este eliberat de toate legăturile și are ca raport absolut numai pe Dumnezeu… în rest este în totalitate liber, sau dacă nu e liber, trebuie eliberat. De fiecare dată când omul consideră că un lucru e necesar, devine sclav și nu mai scapă ușor…

Există două feluri de idoli: unul care corespunde lumii laice – adică diferitele idealuri false, care creează nefericirea omului -, iar celălalt este tipic lumii religioase (mă refer la modul de a-L folosi pe Dumnezeu ca și cum ar fi un idol, o „scurtătură” care să împlinească nevoile omului), fără să știe în schimb că viața sa de om este tocmai relația cu Dumnezeu, că bucuria sa este relația cu El și nu sunt lucrurile pe care i le dă… Lucruri pe care Domnul oricum le dă omului, pentru că e Tată… Însă viața este comuniunea cu El. Prin urmare, din punct de vedere religios, există ispita constantă de a-L limita pe Dumnezeu la dorințele omului, fără ca omul să priceapă vreodată că în spatele lucrurilor și ale darurilor primite de la El se află fața Sa, inima Sa, mâna Sa, se află relația cu El… Și numai aceasta îi dă plinătate! Tot restul, nu. Tot restul îi dă omului acea justă satisfacție (chiar necesară) sau acel instrument indispensabil pentru a trăi, dar care nu-i oferă omului sensul vieții.

Dar dacă omul îl folosește pe Domnul ca o scurtătură pentru nevoile sale, face din nevoile sale un dumnezeu, un idol, iar din Dumnezeu face, instrumentul, mijlocul pentru a satisface acele nevoi… Acest mecanism este foarte răspândit în sfera religioasă.

Toate acestea sunt reprezentate prin păcatul originar al religiozității. Vreau să spun că atunci când Israel (în Exod) a construit idolul, adică L-a reprezentat pe Dumnezeu, L-a redus la o figură de aur, care putea fi purtată, adică mânuită. Astfel, Dumnezeu a devenit cu adevărat un instrument, fapt pentru care Israel nu-L va mai urma pe Domnul – căci și-a construit un idol portabil – și de acum înainte, va fi Israel, cel care-L va purta cu el pe Domnul. Este reducerea adevăratului Dumnezeu la imaginea idolatră.

Mai există un mod de a trăi idolatria față de Dumnezeu, și anume faptul că omul îl adoră pe adevăratul Dumnezeu, îl caută pe adevăratul Dumnezeu și iubirea Sa ca sens al vieții sale, dar o caută garantându-și-o, pentru că nu e sigur de iubirea Sa. Această căutare a garanției este tocmai păcatul lui Adam, care a înțeles că avea nevoie de Dumnezeu și de viață: și-o garantează, posedând-o. Este vorba de a poseda darul, de a-l merita. Dar a-l poseda, a-l câștiga, a-l cuceri înseamnă a-l distruge ca dar. Însă ceea ce ne face fericiți este tocmai Dumnezeu ca dar, ca iubire gratuită: aceasta este posibilitatea adevărată de a trăi. Deci avem această formă de religiozitate foarte subtilă, care distruge însăși rădăcina credinței, prin faptul că omul încercă să-L cucerească, să-L posede, să-L stăpânească pe Dumnezeu.

Mai există un lucru… Spre exemplu, există o acțiune precisă pe care omul o face cu Isus – prezentă în prima parte a Evangheliei -, care constă în faptul că omul Îl pune pe Isus ca subiect, ca necunoscută (ca mister), și apoi Îi aplică toate ideile sale despre Dumnezeu… și-L iubește mult pe Isus, dar ca fiind o proiectare a tuturor ideilor sale despre Dumnezeu, așa cum făcea Petru. Iar atunci când Isus îi arată că Dumnezeu este diferit, Petru-I spune: nu, Tu greșești! Ispita noastră este tocmai să facem din Isus un obiect pe care așezăm toate ideile noastre religioase. Să-L considerăm pe Isus ca subiect al tuturor gândurilor noastre… Dar Isus nu e subiectul, ci este predicatul: toate gândurile noastre sunt juste sau nedrepte, nu știm… Însă noi trebuie să le măsurăm și să le evaluăm în raport cu trupul lui Isus, cu umanitatea Sa, cu istoria Sa, cu realitatea Sa. Și această operație e necesar să o înfăptuim în mod constant în viața noastră, pentru a nu cădea în idolatrie… Este un discernământ dificil…

v. 9

⁹ Dar acum, după ce l-aţi cunoscut pe Dumnezeu, sau mai bine, după ce aţi fost cunoscuţi de Dumnezeu, cum de vă mai întoarceţi din nou la învăţăturile de la început, slabe şi sărace, cărora vreţi să le slujiţi din nou?

Avem cuvintele „odată” și „acum”. Odată era timpul necunoașterii lui Dumnezeu, dar acum este momentul în care-L cunoaștem. A-L cunoaște pe Dumnezeu și a-L contempla constituie viața omului! A cunoaște înseamnă a iubi. Omul iubește ceea ce cunoaște. Evanghelia după Luca se încheia cu „teoria”, cu contemplarea lui Dumnezeu pe crucea lui Isus.

Ce înseamnă a-L cunoaște pe Dumnezeu? Înseamnă a înțelege că Dumnezeu este acel om care-și dă viața pentru mine, este acel om care mă iubește fără condiții: acest Isus este revelatorul lui Dumnezeu, este Cel ce-n trupul Său trăiește istoria lui Dumnezeu pentru om și este singura veste despre Dumnezeu pe care o avem sau cu care trebuie să comparăm (să evaluăm) toate celelalte informații și gânduri de-ale noastre, pe care e drept să le avem.

Aceasta este cunoașterea lui Dumnezeu! Deci ce înseamnă că-L cunosc pe Domnul? Este ceea ce spune Pavel: eu știu că Isus Cristos a murit pentru mine, că m-a iubit și s-a dat pe Sine pentru mine. Înseamnă să-L cunosc așa cum El mă cunoaște. Și cum mă cunoaște Dumnezeu? Ne răspunde Io. 17,23 când Isus se adresează Tatălui, spunându-le oamenilor: i-ai iubit așa cum Mă iubești pe Mine. Așadar, Dumnezeu ne cunoaște, adică ne iubește cu aceeași iubire cu care-L iubește pe Isus, unicul Său Fiu.

Deci cunoașterea și iubirea pe care Dumnezeu le are pentru mine sunt aceleași pe care Dumnezeu le are pentru unicul Său Fiu: este o iubire unică, totală, personală… și a-L cunoaște pe Dumnezeu înseamnă a intra în acest raport. Iar credința creștină este acest raport personal cu Dumnezeu care mă face să exist ca persoană.

Deci, nu este vorba de o cunoaștere teoretică despre Dumnezeu, ci este această experiență pe care o avem din contemplarea crucii. Tocmai această cunoaștere despre Dumnezeu este cea care mă eliberează, adică mă ajută să cunosc că eu sunt fiu; și-mi revelează și-mi dă întreaga iubire a Tatălui, care-mi permite să mă iubesc și să mă accept în totalitate, așa cum sunt iubit și acceptat de Dumnezeu. Și-mi permite să-l iubesc și să-l accept pe aproapele, cu aceeași iubire pe care Tatăl o are pentru el. Aceasta este cunoașterea care ne eliberează și pe care noi o avem acum.

Pavel se corectează, spunând: „ați cunoscut, ba mai mult ați fost cunoscuți de El”… Noi spunem că-L căutăm și că-L cunoaștem pe Dumnezeu, însă de fapt Dumnezeu este Cel care ne caută pe noi, încă din cap. 3 al Genezei: „Adame, unde ești?”. Dumnezeu ne caută, El ne cunoaște, privirea Sa ne pătrunde și ne construiește…

Spune Pavel că „acum, după ce L-ați cunoscut pe Dumnezeu, sau mai bine zis, după ce ați fost cunoscuți de Dumnezeu”, s-a întâmplat ceva, fapt pentru care toată această cunoaștere este ca anulată… Deja în cap. 3 Pavel a exprimat această mirare, uimire, adică faptul că galatenii – după ce au făcut experiența Spiritului – au apucat pe alte căi. La fel și în acest loc se miră că ei „s-au întors la învățăturile începătore”…

Problema este că galatenii – ca și noi – l-au cunoscut pe Dumnezeu, au primit Spiritul, au experimentat viața Sa în ei, harul Său, L-au simțit prezent în viața lor, L-au simțit că lucrează în ei… Au simțit în ei prezența, puterea și adevărul Domnului care i-a eliberat de rău, de sclavie, I-au simțit puterea Sa răscumpărătoare… Problema este că ei își amintesc de trecut și se întorc în trecut: „cum vă mai întoarceți iarăși la acele învățături începătoare, slabe și sărace, cărora vreți să le fiți din nou sclavi?”.

Se pare că omul dorește să fie sclav, căci se repetă de trei ori „din nou”, subliniind acțiunea omului de a repeta sclavia… De fapt, caracteristica răului este nevoia de a-l repeta. Deci răul ne uimește, ne sperie… Răul vechi se repetă… Și tocmai repetându-se, ne împiedică noul. Petru vorbește despre „scroafa spălată”, care se reîntoarce în noroi… La fel și omul, după botez, cu ușurință se reîntoarce în noroiul său… La ce se întoarce? La „slabele și săracele elemente, învățături ale lumii”.

Aceste „elemente ale lumii” – stoicheia – sunt numite „slabe și sărace”: slabe, pentru că nu pot da mântuirea… sărace, pentru că nu au nimic de dat, mai mult, pretind totul.

Există mulți dumnezei în viața noastră care sunt „săraci și slabi”, nu ne mântuiesc, ba chiar pretind să le dăm viața noastră, iar noi ne sacrificăm viața pentru ei și sunt „elementele lumii”, fac parte din structura acestei lumi, înțeleasă în sens negativ.

În acest loc elementele lumii (ale ne-iudeilor) sunt comparate cu legea iudeilor, căci au în comun faptul că mențin omul sclav, adică nu liber. Omul poate fi sclavul fie al religiei și fie al ne-religiei.

Noi trebuie să vedem astăzi care sunt acești dumnezei întunecați care ne țin sclavi… este vorba de tot ceea ce ne împiedică libertatea, tot ceea ce ne oprește să trăim ca fii, ca frați, și ne împiedică spontaneitatea, încrederea, abandonul, comunicarea și care sunt lucruri nu doar la nivel personal, ci și structural, adică sunt elemente ale lumii.

Dacă în istoria recentă au existat dumnezei teribili – ideologiile absolute – și în zilele noastre avem dumnezei teribili, pe care-i cunoaștem mai puțin: sunt lipsa de idei. Nu știm ce e mai rău și mai urât: a ne sacrifica viața, a ne vinde mintea unei ideologii ori a fi imbecili… Apoi avem lipsa de sens: faptul că am trăit fără speranța că vom mai putea trăi… Acest mare dumnezeu întunecat (lipsa de sens a vieții) este locuit de mulți alți dumnezei: când un om simte că viața sa nu mai are sens, atunci orice lucru devine sensul său. Atunci este suficient ultimul produs în vânzare: el devine dumnezeul său la orice nivel, de la cel mai banal, la cel mai sublim, la ultima descoperire științifică…

Acest discurs al sclaviei mai mereu desemnează zeii care – la fel ca-n Olimp – sunt mulți, se ceartă între ei, dar toți împreună ne controlează. Și astfel există zei care locuiesc în casa noastră, fac parte din viața noastră și ne dirijează, astfel încât să fim în totalitate administrați de ei și să nu mai avem vreun spațiu de libertate… Față de aceste lucruri trebuie să fim atenți, căci e mult mai ușor să fim dominați de ele astăzi, decât în trecut.

Și e interesant că se vorbește despre acești zei, ca fiind controlori ai timpului.

Riscul de a fi administrați e un risc care rămâne mereu, în forme diferite, dar e prezent în fiecare generație. Fiecare generație este supusă riscului de a fi administrată total… Acum vă sugerez doar să fim atenți și să ne gândim cum ar putea fi gestionată generația noastră, societatea din zilele noastre, la toate nivelele… dar și cum ar putea fi administrată viața mea privată…

Denunțarea riscului că suntem sau că riscăm să fim administrați, nu este un simplu denunț, o avertizare oarecare, ci este un denunț profetic, deoarece nu ne spune „atenție, că ai putea fi sclav, însă poți să cauți să scapi”… Ci spune: „atenție, că ai putea să redevii sclav, dar știind și fiindu-ți vestit că tu ești liber, ai fost eliberat, pentru că ți-a fost comunicat adevărul Evangheliei, de la care-ți vine această libertate”.

Is. 36, 6 vorbește despre o trestie ruptă, la care Israelul caută sprijin și este trestia ruptă care străpunge mâna oricui se sprijină pe ea. Acest verset ne descrie ce se întâmplă atunci când ne încredem în cineva și când ne sprijinim pe ceva care nu ne poate ajuta, și în care nu putem avea încredere.

În loc să te sprijini pe Dumnezeu, care este bastonul – lemnul reprezentând crucea lui Cristos – tu te sprijini pe altceva și crezi că vei avea ajutor, însă ai o daună, la fel cum are o daună cel care se sprijină pe o trestie ruptă, care-i străpunge mâna.

v. 10

¹⁰ Voi ţineţi zile, luni, anotimpuri şi ani.

De ce avem această atenție pe împărțirea timpului, pe cronologie?

Este interesant că printre „elementele lumii” se enumeră zilele (sabatul?), timpurile, lunile, anii… calendarul liturgic, de fapt. Dumnezeu este absolutul, dar noi îl trăim în timp, iar Dumnezeul nostru este Cel care dă sens timpului, este Cel căruia îi este raportat (atribuit, referit) timpul: timpul nu e suma banilor, ci este viața. Tot ceea ce-ți împarte, îți organizează și-ți administrează timpul este sensul vieții tale: să privim cum este administrat timpul nostru, ce-l administrează și-l organizează?

Sau, poate că se auto-administrează, cu dinamismul său, cu împărțirile sale, deci este un timp gol, o viață goală. Avem horoscoapele, astrele, toată astronomia, avem și ceasurile care ne spun tot și agendele: în totalitate deja este administrat timpul nostru… Un „tot” sunt orele de muncă, un tot sunt cele ale nopții pentru a ne odihni, pentru ca apoi să putem munci din nou, adică totul este administrat și astfel trăim într-un timp în care nu mai este loc pentru Dumnezeu. Este adevărat că apoi credința se exprimă (se arată) în timp, se exprimă prin ritmul și retragerile ei, însă munca (activitatea) vieții și împărțirea propriei vieți, deci propriul dumnezeu este în zilele noastre marele idol, dumnezeul întunecat al epocii noastre. Deci, nu mai avem timp, căci deja totul este administrat.

În acest verset Pavel dorea să le spună un lucru diferit: că ei erau atenți la succesiunea timpului pentru a-și celebra sărbătorile lor… dar noi astăzi suntem mult mai atenți la întreaga succesiune a timpului, pentru a celebra toate minutele, pentru a nu pierde niciunul, astfel încât tot timpul nostru să fie plin. Plin de ce? De tot golul!

Într-adevăr, acest timp ne slujește sau noi îl slujim pe el? Cred că astăzi acest avertisment, acest semnal al „timpului” care ne administrează religios, este adevărat în sens laic: toți suntem administrați de timp. Nu-i important ce este în interior… important este ca în interior să fie ceva și dacă ai o oră liberă trebuie să o umpli cu ceva, fapt care înseamnă doar că viața este fără sens… este un sac gol, pui înăuntrul vieții ceva, pentru ca s-o ții în picioare, fapt care înseamnă că lucrurile pe care le pui în interior sunt micii tăi idoli și că, în realitate, dumnezeul tău este golul, este nulitatea idolului.

E lesne de observat că noi toți avem agenda foarte precisă, dar ne lipsește spațiul contemplării, spațiul liber. Mereu suntem preocupați ce să facem, de o anume activitate. Dumnezeu nu este ceva ce trebuie făcut! Omul nu e ceva ce trebuie făcut! Lumea nu trebuie făcută, căci toate lucrurile principale există… Apoi există și munca, suntem de acord, dar toate lucrurile principale nu sunt de făcut, sunt scopuri!!! Și tot ceea ce omul face trebuie să-i slujească în vederea acestor lucruri principale. Lucrurile principale sunt relațiile de libertate, de reciprocitate și nicidecum nu sunt activitatea, munca ritmată de timp.

Am putea să ne facem un examen al conștiinței, o descriere a împărțirii timpului nostru, pentru a descoperi care sunt ritualurile noastre despre care vorbește Pavel, care ritmează, care domină viața noastră… Apoi, care sunt astăzi acele puteri care aici apar în imaginea timpului divizat și ritmat: astrologia, magia, diferitele metode oculte…

v. 11

¹¹ Mă tem să nu fi ostenit în zadar pentru voi.

Pavel repetă de două ori „pentru voi”. Pavel se preocupă mult de galateni și-și exprimă teama că ar fi putut pierde vremea. N-a spus că-i pare rău că a pierdut timpul, ci „îmi pare rău pentru voi”. Și această neplăcere a sa este tare duioasă, căci nu este vorba de o neplăcere (durere, supărare) personală pentru că și-a falimentat munca, ci „îmi pare rău pentru voi, căci apoi voi continuați să vă simțiți rău”.

Pavel nu se plânge că și-ar fi irosit timpul, nu simte că l-a risipit… ci spune „mă tem pentru voi”! Sunt cuvinte spuse din iubire și nu în baza dezamăgirii. Adică vă pierdeți voi…

Ofer unele propuneri…

Mai întâi, ce rod să cerem pornind de la acest text? Să cunoaștem dumnezeii obscuri care ne domină, ne stăpânesc, și să cerem să fim eliberați de ei: fiecare are idolii săi și avem mulți idoli în comun. Să-i descoperim…

– Textul de citit, despre alegerea de împlinit (de completat) de fiecare dată în propria viață este Iosua 24, 14-24: alegerea care se propune la intrarea în pământul făgăduinței… Depinde de cum trăim fiecare realitate care ne pune la intrarea în pământul făgăduinței: o trăim în slujirea lui Dumnezeu, sau în slujirea idolului?

– În Dan. 2,31 avem prezentate însușirile idolului…

– Is. 44 ne spune cum se construiesc idolii, cât suntem de abili să ne construim idoli. Iar Io. 17,23 ne zice cum ne cunoaște Dumnezeu.

– În final, să examinăm timpul nostru, agenda noastră cu ordinea de zi și să vedem cum este alcătuită… Pentru că viața înseamnă timp, pentru că suntem muritori și trăim în timp… Să vedem cum e alcătuit timpul și ce sens îi dăm, căci agenda ar putea fi la fel, dar să aibă un cu totul alt sens. Să ne întrebăm: de ce am alcătuit-o așa?