Să cerem cu cuvintele Psalmului 90 (91) să simțim și noi efectele eliberării pe care Domnul ne-a dăruit-o prin moartea și învierea Sa. Verbele la viitor din ultimele versete ale psalmului indică nu atât ceva ce încă Domnul nu a făcut, ci ceva care Domnul e mereu pregătit să facă, a făcut și face. Ele arată disponibilitatea Sa constantă și că fidelitatea Sa se extinde-n tot viitorul. Viitorul este totul: noi suntem la început, iar tot restul este veșnicia.

Am ales acest psalm datorită expresiilor de încredere pe care le conține; se spune „fericit tu care ai făcut din Cel Preaînalt locuința ta”, adică Dumnezeu este prezentat ca fiind casa omului, locul unde ne simțim acasă. Apoi spune „El te acoperă cu penele Sale”, Domnul este comparat cu pasărea care este ca o „casă” pentru puii ei.

Această imagine despre Dumnezeu, care inspiră încredere, siguranță este fundamentul libertății, iar în cateheza noastră vom vorbi despre libertate. În timp ce în prima parte a Scrisorii către galateni (de la cap I la cap IV) s-a vorbit despre „adevărul Evangheliei”, în partea a doua a Scrisorii se vorbește despre modul nou de a trăi, care urmează acestui adevăr, pentru că adevărul nu este ceva abstract – un mod de a gândi – ci devine un mod de viață, iar legătura dintre modul de a gândi adevărul și modul de a-l trăi este libertatea.

Libertatea constă în a cunoaște adevărul, a-l iubi și a-l pune în practică și este ceea ce ne face egali cu Dumnezeu, iar textul biblic din această cateheză vorbește despre libertate, acea libertate care are ca fundament încrederea.

Până când omul nu experimentează credința absolută în Dumnezeu, el trăiește închis în propriile sale frici sau în propriile sale dorințe – care corespund fricilor sale – adică rămâne sclav și confundă fricile și dorințele sale cu făgăduința lui Dumnezeu; dar făgăduința lui Dumnezeu este cu totul altceva, este libertatea fiilor.

Psalmul ne invită să creștem în înțelepciunea și practicarea libertății Domnului.

Capitolul cinci este unul revelator, ne indică ceva care apoi trebuie să fie trăit, iar Pavel îndeamnă creștinii din Galația și din toate timpurile să trăiască. Ce? Acel adevăr al Evangheliei, care ne face liberi. 

Se citește Gal. 5, 1-12

¹ Pentru libertate ne-a eliberat Cristos. Aşadar, rămâneţi tari şi nu luaţi din nou jugul sclaviei. ² Iată, eu, Paul, vă spun că, dacă primiţi circumcizia, Cristos nu vă foloseşte la nimic. ³ Din nou mărturisesc înaintea oricărui om care primeşte circumcizia că este necesar să împlinească toată Legea. ⁴ Voi, care voiţi să fiţi justificaţi prin Lege, v-aţi separat de Cristos, aţi căzut din har. ⁵ Căci în Duh, noi aşteptăm din credinţă speranţa justificării. ⁶ Pentru că în Cristos Isus nici circumcizia, nici necircumcizia nu foloseşte la nimic, ci doar credinţa care lucrează prin iubire. ⁷ Voi alergaţi bine. Cine v-a împiedicat să ascultaţi de adevăr? ⁸ Acest îndemn nu este de la cel care vă cheamă. ⁹ Puţin aluat face să dospească întreaga frământătură. ¹⁰ Eu am convingerea în Domnul cu privire la voi că nu gândiţi altfel, dar cel care vă tulbură, oricine ar fi el, va suporta condamnarea. ¹¹ Dar dacă eu, fraţilor, aş mai predica circumcizia, de ce aş mai fi persecutat? Atunci scandalul crucii a fost anulat. ¹² Cei care vă tulbură mai bine să se mutileze de tot.

În prima parte a textului se subliniază că libertatea trebuie conservată, iar în partea a doua se precizează cât este de greu să fie conservată. Libertatea este importantă, pentru că-l face pe om să fie ceea ce este, adică liber: libertatea pune în practică adevărul de fiu al omului. Însă libertatea este foarte amenințată și trebuie să știm să deosebim diferitele libertăți.

Libertatea este cuvântul-cheie al existenței umane: omul este om pentru că este liber, libertatea este ceea ce ne face egali cu Dumnezeu, adică dotați cu inteligență și voință. Avem inteligență pentru a descoperi adevărul, și avem voință pentru a iubi adevărul, pentru a ne maturiza și pentru a practica adevărul.

În epoca noastră, libertatea este cuvântul catalizator (factorul accelerator), nu este precum fumul – care condensează vaporii și ceața – ci catalizează efectiv valorile. Dar știm că există o sumedenie de crime și multă stupiditate în numele libertății: sunt liber să fac ceea ce vreau și, astfel, se fac lucrurile cele mai stupide din lume. Întrebarea este: „ce este libertatea?”. În zilele noastre, prin libertate se înțelege eliberarea de orice condiționare (impunere): nu îndur nicio condiție, nu am nicio limită, pot încălca orice limită, chiar și limitele naturale, și, astăzi, într-o anume măsură, e posibil acest lucru.

Acest concept al libertății din zilele noastre este unul care indică o luptă – chiar dacă destinată falimentului – împotriva unei autorități superioare. O asemenea percepere a libertății ne lasă tot mai goi. O comparăm cu efortul lui Sisif – el a fost supus în Infern la o caznă perpetuă: a fost sortit să urce un deal împingând veșnic o stâncă uriașă care, odată ajunsă-n vârf, se rostogolea din nou la vale și cazna era reluată – cu alte cuvinte, acest tip de libertate ne ajută să facem o experiență profundă cu privire la deșertăciunea totului și a nimicului pentru că, dacă libertatea este o valoare absolută în sine și totuși nu exprimă nimic pozitiv, care te construiește… iar tu trebuie să-ți sacrifici întreaga viață libertății, atunci, ce sens are?

Dacă libertatea este o încălcare continuă a limitei, atunci devine cu adevărat o exasperare împotriva noastră și a altora, devine doar o neacceptare a realității, un delir de atotputernicie pe care în zilele noastre reușim cu ușurință să-l obținem, și se pare că toate științele doresc să-l sporească.

În realitate noi suntem finiți, suntem limitați… sunt teorii că și lumea este finită: deci, putem fi limitați și noi!

Libertatea izvorăște din faptul că avem un scop și nu un sfârșit, iar noi suntem liberi față de tot restul, liberi să vedem dacă tot restul ne folosește sau nu în vederea atingerii scopului nostru. Prin urmare, libertatea creștină nu înseamnă libertinismul de-a face ceea ce se vrea – acesta este moftul, este sclavia pe care o plătesc alții, dar o plătim și noi – nu este nici moralismul legii și nu este nici răzvrătirea omului care este sclav al răzvrătirii sale, nu este nici slugărnicia.

Libertatea creștină – un lucru fundamental pentru mesajul creștin – este cuvântul- cheie: a elibera înseamnă a salva (a mântui), noi suntem salvați, eliberați – și constă în faptul că suntem fii, deci avem un alt raport cu Dumnezeu, unul de iubire. Simțim că venim din iubirea lui Dumnezeu; acest lucru ni l-a vestit Isus prin crucea Sa; Dumnezeu ne iubește mai mult decât pe Sine și aceasta este originea libertății noastre.

Un om este liber când experimentează că este iubit în mod absolut și fără condiții: această libertate ne-o dă numai Dumnezeu, nici un alt idol. Căci suntem sclavii tuturor celorlalți idoli.

Dacă avem libertatea lui Dumnezeu, atunci noi îi acceptăm pe alții în relativitatea lor, nu facem din ei un absolut, pentru că nu sunt un absolut și, deci, nu suntem sclavi, ci liberi înaintea tuturor lucrurilor și persoanelor din lume. Suntem liberi să trăim „tot restul” – care nu este Dumnezeu – și toate relațiile atâta cât ne folosesc pentru realizarea noastră adevărată, care este aceea de a-L iubi pe Dumnezeu cu toată inima și pe aproapele ca pe noi înșine.

Prin urmare, libertatea este aceea de a-L iubi pe Dumnezeu și de a-l iubi pe aproapele – aceasta este libertatea – însă de multe ori noi suntem sclavii egoismului, adică iubim eul nostru și-i detestăm pe alții, dacă nu folosesc eului nostru, sau îi iubim în funcție de eul nostru – aceasta se numește egoism – sau îi iubim în măsura în care sunt obiectul (cauza) pasiunii noastre, a dorinței noastre, confundând toate acestea cu voia Domnului. Deci trebuie să-i cerem Domnului să ne ajute să înțelegem în profunzime noțiunea de libertate, pentru că reprezintă bunăstarea profundă a omului care experimentează acceptarea necondiționată din partea lui Dumnezeu și spiritul Său, în crucea lui Cristos, deci este capabil să iubească și să dăruiască gratuit.

Vorbind de libertate la modul general (nu așa cum este prezentată noțiunea în Scrisoare), noi pornim de la supoziția (ipoteza) că omul este liber ori se auto-eliberează, (se eliberează cu propriile puteri)… Biblia însă (atât VT cât și NT) ne spune că omul este eliberat, pentru că prin naștere omul nu este liber, ci este sclav al răului; mai mult decât de libertate, Biblia vorbește de eliberare, adică există un drum, un parcurs, o tensiune constantă pentru a fi eliberați. Putem spune că noi nu ne naștem în pământul făgăduinței, ci-n pământul sclaviei Egiptului, iar Domnul ne eliberează, ne ajută să împlinim exodul și odată eliberați – ca să spunem așa – adică odată ce am trecut prin Marea Roșie, întâlnim problema de a trăi în libertate, căci mereu avem ispita regresării (a reîntoarcerii în Egipt)… Călătorind prin deșert, mereu suntem ispitiți să ne pară rău că am părăsit sclavia Egiptului. Cu alte cuvinte, epocii ieșirii din Egipt, îi urmează perioada de încercare, de ispitire din deșert, care este viața noastră cotidiană… Au avut entuziasmul începutului libertății, dar imediat au întâlnit duritatea continuării drumului prin deșert.

v. 1

¹ Pentru libertate ne-a eliberat Cristos. Aşadar, rămâneţi tari şi nu luaţi din nou jugul sclaviei.

„Pentru libertate ne-a eliberat Cristos”… Se folosește „ne-a eliberat”, exprimând o acțiune punctuală din trecut, pentru a indica moartea pe cruce a lui Isus, adică tocmai prin moartea Sa pe cruce, El ne-a eliberat, o dată pentru totdeauna, dăruindu-ne libertatea. De fapt, Isus este eliberator și Mesia tocmai în măsura în care urcă pe cruce. Dar, care este libertatea pe care Isus ne-o aduce prin cruce?

El eliberează viața noastră, dându-ne o iubire mai mare decât viața și decât moartea, tocmai de aceea ne eliberează. Ne eliberează de ce? Ne eliberează de egoism, de a ne gândi numai la noi înșine: aceasta este libertatea pe care El ne-o aduce. Ne eliberează de faptul de a considera limita noastră ca fiind locul apărării sau al atacului, ne eliberează de egoism, ne permite o viață de fii și frați tocmai prin mărturia iubirii Sale: acesta este izvorul libertății, iar libertatea, în consecință, înseamnă să păstrăm această libertate, pentru că El ne-a eliberat pentru a fi liberi, nu pentru ca să ne întoarcem să fim sclavi, adică ne-a eliberat pentru ca să trăim și noi această iubire, pentru ca să nu trăim în mod constant în frică, în teama care ne închide în „apărare” sau în „atac”, la fel ca egoismul.

Este neobișnuită această eliberare prin cruce…

„Pentru libertate ne-a eliberat Cristos”… Sunt trei cuvinte: libertate, Cristos și ne-a eliberat, care indică același lucru, pentru că Cristos este Salvatorul, eliberatorul, unsul, regele care trebuia să vină pentru a ne elibera. Deci este important să înțelegem modul înțelept prin care Dumnezeu ne eliberează: ne eliberează prin moartea Sa pe cruce.

Aceasta este înțelepciunea lui Dumnezeu, este „nebunia” lui Dumnezeu, este „neputința” lui Dumnezeu sau – mai bine zis – puterea Lui, adică o iubire mai mare decât viața și moartea, care ne eliberează de rădăcinile oricărui rău, rău care este frica și egoismul.

Putem contempla imaginea lui Isus care moare pe cruce, îndurând pedeapsa sclavului, și astfel ne eliberează… Despre ce ne amintește? În VT avem simbolul înălțat în deșert în timpul flagelului șerpilor care-i mușcau pe israeliți, iar aceștia mureau. Atunci Moise a înălțat șarpele de bronz: cine-l privea era vindecat de mușcătura șerpilor. La fel și noi, privind la Fiul răstignit pe cruce, îndurând pedeapsa sclavilor, obținem eliberarea.

Privind crucea lui Cristos, noi înțelegem că satana a mințit când prin vocea șarpelui ne-a spus că Dumnezeu nu ne iubește. Privind crucea mă accept pe mine în totalitate, așa cum în totalitate mă acceptă Dumnezeu și aceasta este singura origine (izvor, început) al libertății: a mă accepta în totalitate așa cum și pentru că sunt acceptat de Dumnezeu. Acest fapt îmi dă (și-mi va da) libertatea de a mă iubi, de a-i iubi pe alții, acceptându-i pentru ceea ce ei sunt și așa cum sunt.

Dar acest lucru nu este atât de simplu, pentru că textul adaugă „Așadar, rămâneți tari”. Cu alte cuvinte, această libertate care s-a întâmplat (s-a realizat) trebuie păstrată în timp. Fiecare clipă a vieții noastre este o alegere între libertate și sclavie. Orice clipă a vieții noastre poate fi trăită în egoism – căutând doar propriul interes – în propriile frici, în închiderea în eul propriu sau uitând de propriul eu, dar orice moment poate fi trăit în raport cu alții, în libertate.

Este la fel ca în cazul lui Israel când a ajuns la Iordan cu Iosua și spune: acum alegeți pe cine vreți să slujiți: pe Dumnezeu sau pe idoli. Astfel ne dăm seama instinctiv, că în fiecare acțiune de-a noastră ne aflăm mereu în lupta dintre libertate, care este un imbold al Spiritului, pe de o parte , și idolul nostru (eul nostru și fricile noastre, faptul de a ne gândi numai la noi, pe de altă parte).

Dacă simțim această luptă este un lucru foarte bun, căci cine nu o simte înseamnă că nici măcar nu-și dă seama că există Spiritul și-și confundă eul propriu cu Spiritul… în timp ce este normal ca în fiecare acțiune să ni se prezinte un lucru, dar și opusul său.

De obicei nouă nu ni se prezintă „opusul lucrului” pentru că ni se prezintă singurul lucru la care noi ne gândim, adică eul nostru, deci nici măcar nu am ajuns la granița tărâmului libertății. Însă și atunci când suntem liberi, trebuie să știm că viața este o luptă continuă pentru a ne păstra libertatea, o luptă pozitivă și bună, în efortul cotidian pe care fiecare este chemat să-l facă (nimeni nu este ferit de efortul zilnic al păstrării libertății).

Este urât să vedem că un om se simte vinovat pentru că uneori, la început, simte efortul și dificultatea de a-și păstra libertatea. Un om se simte vinovat pentru că depune efort să facă binele? Nu! Nu vă simțiți vinovați dacă întâmpinați unele dificultăți în a face binele, este un lucru natural pentru că pornim, ieșim din egoism și din păcat… Simțiți-vă însă vinovați dacă nu depuneți efort, pentru că înseamnă că, probabil, acționați – fără să vă dați seama – într-un perfect egoism care vă dă multă fericire imediată (de moment), dar apoi o plătiți scump, în sensul că vă dați seama că vă închide în voi înșivă și că vă merge tot mai rău.

Prin urmare, într-adevăr depunem mult efort pentru a rămâne tari, pentru a ne păstra în libertate: este un efort care merită, este efortul muncii omului, dar care este plin de bucurie.

Diferența între sclavie și libertate constă în faptul că libertatea cere un efort, dar oferă omului bucurie, satisfacție și pace, îl ajută să se maturizeze. Sclavia însă, la început îi displace mai puțin, simțind că face mai puțin efort. Spre exemplu, omul face mai puțin efort șezând, decât urcând pe un munte; la fel, dacă nu gândește sau face pe imbecilul, omul depune mai puțin efort… dar nu este uman să nu gândești ori să te comporți prostește. Însă dacă nu ai depus efort, după aceea vei face un efort mult mai mare și-ți dai seama de acest lucru pentru că nu ești mulțumit, te simți frustrat, falit. Prin urmare, efortul se măsoară privind la „după” înfăptuirea unei acțiuni. Criteriul fundamental al discernământului întotdeauna este „după”, adică momentul de după acțiune, adică unde te-a condus? Este ca și când mergeți în munți: este important să știți unde vreți să mergeți dar și pe unde anume să mergeți… dar mai important este să știți unde ajungeți… Adică acest „după”.

Apoi Pavel continuă: „și nu luați din nou jugul sclaviei” (sau „nu vă lăsați din nou constrânși de jugul sclaviei”). Petru și Iacob ne oferă unele exemple clare: după cum „Câinele se întoarce la vărsătura lui și porcul scăldat la noroiul mocirlei lui” (2Pt. 2,22), tot astfel și omul se reîntoarce la păcatul său, la sclavia sa. Cu alte cuvinte, aproape că sclavia noastră devine o a doua identitate a noastră, fapt pentru care ne întoarcem continuu în sclavie, ca și cum ar fi un bine. A ne pierde sclavia ni se pare că ne-am pierde identitatea. La fel ca un om care este bolnav dar nu vrea să se vindece, pentru că spune: căci apoi mă voi simți bine. Tocmai „după” te vei simți bine și acest lucru este mai bun!

Se scuză că după aceea va trebui să descopere, să creeze și să-i organizeze întreaga viață. Da, trebuie să descopere și să organizeze totul, adică, din fericire, începe să fie om. Însă, în schimb, când continuă să se mângâie și să se complacă în sclaviile sale, va rămâne în ele. Deci există ispita omului pentru a face efortul cel mai mic și să se întoarcă înapoi în sclavie, fugind de libertate, inventând mii de scuze. Acest fapt este foarte vechi, nu este doar o modă a epocii noastre.

v. 2

² Iată, eu, Paul, vă spun că, dacă primiţi circumcizia, Cristos nu vă foloseşte la nimic.

Pentru galateni sclavia era tăierea împrejur, adică legea religioasă de la care nădăjduiau mântuirea. Celor care vor tăierea împrejur, Cristos nu le folosește la nimic, adică Cristos nu i-a eliberat și, astfel, rămân în sclavia lor.

În epoca noastră problema nu este cea a respectării legii religioase – poate fi și aceasta, dar nu este ceva răspândit – în zilele noastre există alte forme de tăiere împrejur și de sclavie: toate acele ideologii sau acțiuni de la care nădăjduim mântuirea noastră, adică multitudinea ,,tăierilor împrejur” moderne.

Prima sclavie este aceea de a confunda mântuirea cu sănătatea: „totul merge bine până când suntem sănătoși”. Calm! Sănătatea o pierdem, și atunci ce este mântuirea? Păcatul stă în a absolutiza, a face un idol din mijloacele care, dacă există, cu atât mai bine, iar dacă nu există, nu există. Însă nu sunt absolutul; mai mult, le vom pierde. La fel, bunăstarea economică, psihologică și socială: pot să existe sau să nu existe. Înaintea morții toți ne vom prezenta. Deci în ce constă mântuirea? Aceasta este problema! Înaintea răului, a păcatului, a incomprehensiunii (neînțelegerii) ne vom afla și ne aflăm toți, și ce este mântuirea în aceste situații? În zilele noastre a apărut o puternică ideologie, care câștigă tot mai mult teren: „new age”. Din aceste forme noi care pretind că iau din toate religiile partea cea mai bună rezultă o friptură mixtă de ideologii ale mântuirii, prin care omul se eliberează, devenind tot mai bun, respectând unele reguli, iubind pe cât posibil animalele, intrând în sintonie (rezonanță, vibrație) cu natura, cu eterul (atmosferea), cu cosmosul, cu câinii. Abolind, dacă este posibil, religiile pentru că sunt izvor de divizări, separări, și este adevărat: a fi separați cu privire la lucrurile la care trebuie să fim separați. Ideologii asemănătoare am cunoscut în trecut, dar mereu cădem în capcana lor.

În timpul iluminismului deja, în numele libertății, am făcut lucruri atroce (cumplite). Apoi, tot în numele libertății, al unei analize economice și al unei direcționări corecte a economiei, am făcut lucruri și mai teribile, iar în zilele noastre, abolindu-L pe Dumnezeu ca Tată, în numele fraternității, vom face alte lucruri cumplite.

Cine știe de ce omul face totul numai să gândească bine despre Dumnezeu, adică reușește și să absolutizeze animalele, natura și să adore natura spunând: natura este inteligentă, natura este Dumnezeu…

Astăzi aceste ideologii sunt la modă, pentru că deja ateismul nu mai este la modă, ci este la modă să ne reîntoarcem să fim religioși, dar să fim adepți ai acestei religiozități vagi, care practic îl neagă pe Dumnezeu, Îl dizolvă în natură și-n efortul omului de a fi mai brav. Aceasta este în zilele noastre noua tăiere împrejur, sau una din multele ei forme. Dacă faceți așa, „Cristos nu vă folosește la nimic”, adică voi continuați să rămâneți așa cum sunteți, în fricile voastre, cu iluziile și dezamăgirile voastre, cu eforturile voastre, fără ca să intrați vreodată în raport pozitiv cu Dumnezeu. Acesta este scopul omului: să devină tovarășul, partenerul lui Dumnezeu!

Pe scurt, Pavel, vorbind cu autoritate apostolică, subliniază că aceasta este alternativa: ori „auto-mântuirea”, încercarea noastră de a ne mântui, sau primirea darului mântuirii. Corsani spune : „Isus Cristos îți va apărea în linie cu imaginea pe care ți-ai făcut-o despre El, iar tu te comporți (continui să construiești) ca și cum Cristos nu ar exista, iar El nu va fi acolo pentru tine. Tu cugeți că trebuie să te implici deoarece Cristos nu face destul pentru tine? De aceea Isus nu va face nimic pentru tine. Tu consideri crucea Sa insuficientă pentru iertarea păcatelor? Și astfel, păcatul tău va rămâne”.

v. 3

³ Din nou mărturisesc înaintea oricărui om care primeşte circumcizia că este necesar să împlinească toată Legea.

Aceste lucruri Pavel le-a spus deja când a subliniat că „voi vă tăiați împrejur, dar sunteți neștiutori. Nu știți că tăierea împrejur vă face să intrați în alianță (legământ), în pact, în popor, deci trebuie să respectați întreaga lege. Deci nu este suficient doar să vă tăiați împrejur. În plus, făcând astfel, vă puneți în imposibilitatea mântuirii”.

Cum poate fi tradus pentru noi acest adevăr? Adică, cine se taie împrejur este obligat să respecte întreaga lege? Cu alte cuvinte tăierea împrejur este un mic gest care, însă, te introduce într-un context de respectare a legilor care-ți direcționează prin lege întreaga ta viață.

Putem spune că este un mic gest ca și cum am porni pe o cale: cu un pas sau doi tu intri pe acea cale, fapt care nu înseamnă că tu ai făcut numai un pas sau doi, înseamnă și că ai ales acea cale, acea direcție, și atunci trebuie să o parcurgi, dacă ai intrat pe acel drum.

Există două gesturi mici, care arată calea pe care ai intrat. Viața este în totalitate plină de mici gesturi, în totalitate este un drum, alcătuit din pașii mei care merg într-o direcție. În ce direcție merge viața mea? În direcția ,,tăierii împrejur”, adică a unui om care nu știe că este iubit și mântuit de Dumnezeu și, deci, nu trăiește în bucuria de a fi fiu și caută în altă parte propria sa identitate, fapt care este discriminator, selectiv. O caut în imaginea pe care reușesc să o am înaintea altora? E just să am o imagine bună în relație cu semenii, este clar… dar nu sunt sclavul imaginii lor despre mine. O caut în succes? E just ca fiecare om să caute să aibă acel just succes, dar viața lui nu este succesul său. O caut în faptul de a mă simți bine? Este just să te simți bine, până când poți, dar apoi, după un timp, nu te vei mai simți chiar atât de bine… Deci problema este: care este scopul vieții tale? Apoi, scopul face în așa fel încât totul să devină bun, pentru că toate mijloacele create sunt relative (servesc) împlinirii scopului. Și se pot face aceleași lucruri atât pentru scopul rău cât și pentru cel bun.

În v.4 – care reia v. 2 unde s-a subliniat opoziția dintre Cristos și tăierea împrejur – avem opoziția dintre Cristos și lege.

v. 4

⁴ Voi, care voiţi să fiţi justificaţi prin Lege, v-aţi separat de Cristos, aţi căzut din har.

Pavel spune din nou că, dacă tu cauți mântuirea prin lege sau prin istețimea ta, nu mai ai de-a face cu Cristos – iar mântuirea este a fi cu Cristos, adică relația cu El – deci ești în afara harului, adică ești în afara iubirii binevoitoare a lui Dumnezeu. De ce? Pentru că tu alegi să urmezi o economie diferită care este cea a efortului tău, a muncii tale, a eului tău care stă în centrul totului, deci alegi și te sprijini pe pierzanie.

Cuvintele unui om care ar spune „eu vreau să-mi câștig mântuirea, eu vreau ca mântuirea să fie răsplata eforturilor mele” sunt opusul cuvintelor altuia, care ar zice: „eu primesc mântuirea în dar, apoi o trăiesc și o fac să rodească”. Sunt două criterii diferite, două căi diferite.

vv. 5-6

⁵ Căci în Duh, noi aşteptăm din credinţă speranţa justificării. ⁶ Pentru că în Cristos Isus nici circumcizia, nici necircumcizia nu foloseşte la nimic, ci doar credinţa care lucrează prin iubire.

Celor care caută mântuirea din lege și din tăierea împrejur, Pavel le opune acest „noi”, noi prin Spirit, care este iubirea Tatălui și a Fiului pe care o avem și noi. Și ce facem?

Noi avem o altă viață, o viață bazată pe credință, care are o speranță și care devine iubire lucrătoare.

Vieții bazate în totalitate pe autojustificare, Pavel îi opune viața în Spirit, care se fondează pe credință. Credința este trecutul care-mi este mărturisit, vestit de Biblie, adică ceea ce Dumnezeu a făcut pentru mine, iubirea pe care Dumnezeu o are pentru mine și pe care eu o trăiesc acum, în prezent.

Această credință mă deschide speranței, adică-mi deschide un întreg viitor și în sfârșit, eu am un trecut și un viitor: trecutul este iubirea pe care Dumnezeu o are pentru mine, am în trecutul meu certitudinea mea, siguranța mea, izvorul din care mă nasc, locul din care vin și, în sfârșit, am un viitor care este îndreptățirea, adică faptul de a fi drept – omul drept este cel care face voia Domnului, adică omul care iubește – deci îmi apare înainte speranța, tot viitorul unui om care știe să iubească și de aceea spune „am o credință lucrătoare prin iubire”. Credința lucrătoare prin iubire privește prezentul: prin credință și speranță, eu trăiesc un prezent diferit, un prezent care devine cu adevărat o iubire efectivă pentru Tatăl și pentru frați. Și de ce se întâmplă astfel?

Se întâmplă prin Spiritul pentru că sunt (trăiesc) în Isus Cristos. Cu alte cuvinte, creștinul este un om care trăiește (există) în Cristos. Fiul lui Dumnezeu devine locul în care creștinul locuiește. Noi suntem în Cristos, El este casa noastră, în El suntem acasă, în afara Lui suntem în exil: fugari sau pelerini, dar oricum nu ne aflăm în identitatea noastră. Iată ce suntem noi în Isus.

Și în acest loc vorbește despre speranța justificării ca și cum justificarea este ceva care trebuie să se întâmple în viitor. Și e adevărat, adică noi deja suntem justificați (îndreptățiți), adică Dumnezeu deja ne-a făcut drepți la botez, dar dreptatea noastră, care înseamnă a împlini voia lui Dumnezeu, crește de-a lungul întregii vieți așa cum și noi ne maturizăm, astfel încât întreaga noastră viață să fie o creștere a acestei iubiri.

În v. 5 stă scris: „noi așteptăm”: nu este o așteptare leneșă, nu pretinde, ci speră. Cel care vrea să-și câștige îndreptățirea ca pe un salariu, o pretinde… însă cel care așteaptă, așteaptă răbdător și lucrează în iubire

vv. 7-8

⁷ Voi alergaţi bine. Cine v-a împiedicat să ascultaţi de adevăr? ⁸ Acest îndemn nu este de la cel care vă cheamă.

Pavel „întoarce pagina” și vrea să le arate galatenilor cum au căzut în capcană și și-au pierdut libertatea. Le spune „ați alergat bine”. Nu doar ați călătorit, ci ați alergat. Cu alte cuvinte, viața este o călătorie spre o libertate mai mare, și-n această călătorie galatenii înaintau repede, dar la un moment dat și-au întrerupt călătoria.

Este interesant cum călătoria noastră în orice moment poate fi întreruptă, motiv pentru care trebuie să veghem, să avem discernământ. De fapt călătoria lor a fost întreruptă în mod ciudat. Noi știm că a fost întreruptă cu intenții bune, adică ei doreau să facă „mai bine”. Dușmanul ne ispitește în două moduri: când suntem slabi ne atrage, ne momește prin rău, spunându-ne că oricum este mai ușor, că nu-i adevărat că e un rău… Când vrem binele ne ispitește prin „mai dificil”, prin „mereu mai complicat”, spunându-ne: „ești brav, ești capabil, tu poți face ceva mai mult”. Galatenii au căzut în această a doua cursă, adică în dorința de a fi mai bravi: nu doar Evanghelia, dar și legea!

E bine să știm discerne trucurile, istețimile dușmanului, adică modul în care ne ispitește. Și este important să știm în ce direcție este orientată viața noastră, pentru că dușmanul folosește două strategii opuse. Dacă un om drept fuge, dușmanul îl trage și mai repede înainte, pentru a-l face să cadă. Adică-i arată „și mai mult”. Dacă însă un om dă înapoi, dușmanul îl împinge înapoi pentru a-l face să cadă. Întotdeauna diavolul te împinge în direcția în care mergi.

„Ați alergat bine”… acest îndemn, cu siguranță, nu este de la Cel care v-a chemat: un om poate avea convingeri religioase sublime, care nu vin de la Dumnezeu. Și sunt multe!!! Marea majoritate a sugestiilor, convingerilor noastre nu vin de la Dumnezeu, ni le-am format noi. Există criterii obiective pentru a ști dacă opiniile, convingerile noastre vin de la Dumnezeu. Un criteriu obiectiv este dacă acestea sunt conforme cu Cuvântul Său. Apoi criteriul subiectiv este: dacă cu adevărat mă determină să-L iubesc pe Domnul și pe aproapele, sau sunt forme ascunse de egoism?

Și este greu să ne mințim pe noi, dacă ne dăm seama de rezultat. Iubirea ne dă bucurie, chiar dacă iubirea nu este recunoscută și răsplătită și nu pentru că ție nu ți-ar plăcea să ți se răspundă cu iubire, ci pentru că există o bucurie pe care nimeni nu o poate răpi: este bucuria Spiritului, a prezenței lui Dumnezeu.

Dușmanul dă mereu tulburare și neliniște: îți poate da o plăcere aparentă, imediată; aparentă, pentru că nu este reală, pentru că în realitate la un moment dat înțelegi că ți-a dat numai tulburare și neliniște.

Prin urmare, este important să înțelegem de unde vin sugestiile, opiniile și convingerile noastre, conținutul, dar și calitatea și sfârșitul care-l au. Dacă lasă în noi un sfârșit, un „după” de pace, de seninătate, de bucurie, de creștere, atunci sunt de la Dumnezeu; dacă însă sfârșitul lor este plin de neliniște, de frică, de pasiune egoistă, în mod cert nu vin de la Dumnezeu.

Pavel a scris galatenilor ca ei să înțeleagă acest adevăr: că au multe sugestii, opinii, convingeri foarte bune, dar care, în realitate, nu sunt de la Dumnezeu.

v. 9

⁹ Puţin aluat face să dospească întreaga frământătură.

În cartea Ecclesiastului (10,1) se spune „O muscă moartă strică amestecul de untdelemn al celui ce pregătește miresme”.

Ce vrea să spună Pavel citând acest verset? Să se refere oare la puținii iudaizanți care strică, alterează comunitatea galatenilor, via Domnului în care Pavel a muncit? Poate se referă la puținele lucruri pe care galatenii doresc să le adauge religiozității lor pentru a fi perfecți, dar pornind de la proverbul din Ecclesiast, aceste lucruri puține nu trebuie neglijate căci sunt decisive. Poate fi precum o simplă virgulă, care schimbă sensul discursului. Cum de Pavel scrie o întreagă scrisoare pentru un lucru simplu? Putea să-l ignore. Însă, nu! Pentru că este un lucru „mic” dar care arată o mentalitate greșită.

Aceste „lucruri mici” nu sunt de neglijat, căci uneori valorează mai mult decât lucrurile socotite esențiale, pentru că un om poate spune: i-am făcut baie bebelușului, apoi l-am șters și l-am îmbrăcat și i-am îndesat prosopelul în gură. Un mic aspect, dar care l-a sufocat. Prin urmare, un om poate face totul bine, dar un mic aspect distruge totul! Deci aspectele minore nu trebuie neglijate. Strânge-n brațe frățiorul cu o dragoste atât de mare, încât îi rupe mâna. Deci, acest minuscul aspect ne indică adevărul. Privind la micile aspecte ne putem da seama de adevăr. Iar noi poate că le neglijăm. Deci, atenție! că puțină drojdie dospește întreg aluatul, ne indică valoarea întregii acțiuni. Drojdia fariseilor, cum se spune în Evanghelie este orgoliul, ipocrizia…

v. 10

¹⁰ Eu am convingerea în Domnul cu privire la voi că nu gândiţi altfel, dar cel care vă tulbură, oricine ar fi el, va suporta condamnarea.

Pavel are o convingere în Domnul, adică este optimist și spune: veți fi atenți, veți cugeta la ce v-am scris. Este de reținut optimismul lui Pavel, este o încredere „în Domnul”, este un optimism teologic, are încredere că Domnul lucrează.

Nu doar răul lucrează, ci mai presus de toate lucrează binele, iar dacă Pavel le-a arătat galatenilor și răul, a fost pentru a le spune: fiți atenți că nu este necesar să faceți așa (să căutați să faceți mai bine, adăugând legea). El a dorit să-i ajute să înțeleagă adevărul. Pavel le scrie toate acestea pentru că ei considerau că adăugarea legii era un bine: acesta este răul galatenilor pentru că, dacă ar fi înțeles că era un rău, ar fi fost mult mai simplu.

Iar Pavel este încrezător că vor cântări lucrurile și vor face în așa fel încât cei care i-au tulburat să-și primească pedeapsa, oricine ar fi, chiar dacă ar fi o persoană importantă.

Să observăm cum este definit cel care le aduce minciuna: „cel care vă tulbură”. Dar, Dumnezeu nu dă tulburări. Însă dacă noi ucidem sau facem rău, Domnul ne deranjează prin remușcări și acest lucru este just. Singura tulburare pe care Dumnezeu ne-o dă este de acest fel, pentru ca să ne convertim, să ne întoarcem de la rău. Dar când facem binele, Dumnezeu ne dă numai pace și bucurie, niciodată nu ne dă tulburări sau neliniști și frici. Niciodată nu ne inspiră gânduri de felul „eu trebuie să salvez întreaga lume, deci cum să fac?”. Trebuie să înțelegem că lumea a mântui-o El, și nu este datoria noastră să o mântuim. Cu alte cuvinte Dumnezeu ne dă bucurie și bucuria Lui este puterea noastră. Din această cauză dușmanul caută să ne ia bucuria în toate felurile, folosindu-se de toate pretextele, făcându-ne să vedem toate lucrurile greșite din lume și apoi arătându-ne altele mult mai bune decât cele pe care le facem, astfel încât să facem cu neliniște și rău ceea ce facem în viață.

Dușmanul este numit „cel care vă tulbură” și apoi „indiferent cine este, își va lua pedeapsa”.

v. 11

¹¹ Dar dacă eu, fraţilor, aş mai predica circumcizia, de ce aş mai fi persecutat? Atunci scandalul crucii a fost anulat.

Pavel a predicat tăierea împrejur înainte de a se converti și i-a prigonit pe creștini, dar acum nu o mai predică și spune: este clar că dacă și eu aș predica tăierea împrejur, nu aș mai fi prigonit, toți ne-am înțelege bine…

Practic este o încercare de a pune împreună două religii: cea creștină și cea ebraică și apoi eventual încă una, pentru a crea o formă de sincretism. Însă această încercare anulează „scandalul crucii” care este mântuirea omului. Înseamnă că nu ne mai punem, nu ne mai întemeiem sau bazăm credința și mântuirea noastră pe iubirea absolută a lui Dumnezeu, care este singura mântuire posibilă… Celelalte încercări sunt falimentele auto-mântuirii chiar dacă se maschează în mii de feluri. Și din cauza lor Pavel îndură prigoana, dar nu renunță să vestească „scandalul crucii”.

Biblia din Ierusalim se întreabă: „oare este anulat scandalul crucii?”. Întrebarea dorește să sublinieze că „ar fi anulat scandalul crucii, dacă ar fi adevărat ce spun acești mincinoși”.

v. 12

¹² Cei care vă tulbură mai bine să se mutileze de tot.

Mai înainte i-a numit „cei care vă tulbură”, iar acum îi numește „cei care vă instigă, vă ațâță”.

Și pentru că vor tăierea împrejur, Pavel spune: să fie mai radicali, să se schilodească (mutileze) de tot și să vă lase în pace. Este un mod de a le spune să termine cu prostiile. Pavel afirmă acest lucru într-un mod brutal, dar foarte eficient. Le spune: „toată religiozitatea voastră este această mutilare”.

Rodul de cerut din acest text este să înțelegem însemnătatea libertății. Libertatea este tipică omului care se simte iubit de Tatăl, și deci se poate iubi și-i poate iubi pe frați cu aceeași iubire a Tatălui, adică este o libertate pentru a sluji și nu pentru a se sluji sau folosi de alții. Este de fapt, eliberarea de egoismul nostru, confundat destul de des cu iubirea.

Să-I cerem ajutor Domnului, pentru că nu-i ușor să înțelegem noțiunea de libertate în zilele noastre. Libertate este unul dintre cuvintele cel mai des folosite, dar care a căpătat un sens ambiguu. Să fim liberi față de ce și pentru ce?

Temele de meditat prezente în acest text biblic sunt:

– Cristos ne-a eliberat. Libertatea pe care Cristos ne-o aduce este crucea Sa, adică mărturia Sa despre o iubire fără condiții pentru noi, o simpatie absolută pentru noi chiar și-n aspectele în care noi nu ne iubim, și-n răul nostru, în limita noastră, în defectele noastre, în păcatul nostru, în moartea noastră, adică o iubire fără condiții (1Cor. 1,17-25; 1Cor. 2,1-16).

– Această libertate trebuie apărată, păstrată, trăită în acest veac, noi trebuie mereu să alegem între sclavie și libertate, fiecare acțiune de-a noastră ori este în sclavie, ori în libertate (Deut. 30, 15-20; Iosua 24,14ș.u) .

– Mântuirea nu vine de la nicio tăiere împrejur, de nici un fel – să vedem care sunt tăierile noastre împrejur – ci vine de la Dumnezeu, de la harul și de la iubirea Sa, și acestea ne îndreptățesc, adică ne fac drepți, iar dreptatea noastră este să trăim după modelul lui Dumnezeu descris în 1Cor. 13, text în care se vorbește despre însușirile lui Dumnezeu ca fiind iubire. Acestea sunt însușirile lui Dumnezeu și însușirile libertății.

– Credința lucrează prin iubire, adică nu este ceva care stă blocat într-un loc și nu face nimic, ci credința devine viață concretă, în iubire și slujire (Iac. 2, 14-26).

– Să discernem îndemnurile, sugestiile, convingerile juste de cele greșite: avem nevoie de întreaga viață pentru acest lucru.În acest sens avem criterii precise. Cel obiectiv este: orice revelație aveți este mereu greșită, căci nu mai există revelații, deja totul a fost revelat! Singura revelație este să înțelegem Cuvântul cu care Dumnezeu ne-a revelat totul, adică pe Isus Cristos, Fiul Său. Deci criteriul obiectiv este dacă o anume revelație, sugestie, convingere este în conformitate cu Evanghelia. Apoi există un criteriu subiectiv: dacă acele sugestii, convingeri te ajută să trăiești în pace, liniște; pentru că un om ar putea să înțeleagă Evanghelia, dar apoi să-i acuze, să-i ucidă pe toți ceilalți pentru că nu trăiesc Evanghelia, iar acest comportament nu vine de la Spiritul. Io. 16,12-15 vorbește despre Spiritul, despre Mângâietorul „care vă va sugera tot ceea ce v-am spus, vi-l va aminti, vă va ajuta să cunoașteți tot adevărul”. Și tot adevărul constă în a ne aminti, a purta în inima noastră Cuvântul lui Isus, și apoi „vă va da capacitatea să duceți greutățile vieții”. Astfel, acest adevăr îl vom putea duce, trăi în viața noastră de zi cu zi.

Încrederea în Domnul este antidotul neîncrederii care ne împinge să cădem în ispitele fugii spre libertate despre care vorbește Psalmul 91, numit al „încrederii în Domnul”.