Tema cea mai delicată a Scrisorii către galateni – scrisoare care abordează și tema adevărului Evangheliei – este faptul că numai iubirea lui Dumnezeu ne mântuiește, nu faptele noastre; deci nu suntem ținuți să respectăm legea, ci suntem liberi.

În cateheza precedentă am arătat că suntem chemați la libertate, iar acum vom vedea în ce constă libertatea creștină.

Libertatea creștină este o temă foarte complexă. Ce înseamnă libertatea? Să facem ceea ce ne place? Adică să fim sclavii mofturilor și ai pasiunilor noastre? Aceasta nu este libertatea creștină! Oare înseamnă să încălcăm legea, să ucidem, să deranjăm, să molestăm, să furăm? Aceasta nu este libertatea creștină!! Care este libertatea creștină?

Am ales acest psalm, care vorbește despre iubirea lui Dumnezeu, pentru că fundamentul libertății noastre este experiența (întâlnirea, cunoașterea) iubirii absolute a lui Dumnezeu pentru noi. Experiența că avem această iubire din partea lui Dumnezeu face în așa fel încât eu Îl iubesc pe El cu toată inima, deci sunt liber înaintea altor iubiri sau pasiuni și pot cu adevărat să-i slujesc pe alții și nu să fac din lucruri și din persoane, ținta (instrumentul) dorinței mele, pe care apoi le voi distruge. Căci alții sunt persoane de respectat, de slujit și de iubit ca fii ai lui Dumnezeu, la fel cum Dumnezeu ne-a slujit. Și aceasta este noțiunea „libertății creștine”, foarte diferită de ideile noastre despre libertate! 

Se citește Gal. 5, 13-15

¹³ Voi însă, fraţilor, aţi fost chemaţi la libertate; numai ca această libertate să nu fie ocazie pentru [a sluji] trupului, ci slujiţi-vă prin iubire, unii pe alţii.¹⁴ Căci toată Legea este împlinită într-o singură poruncă: Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. ¹⁵ Dar dacă voi vă muşcaţi şi vă mâncaţi între voi, aveţi grijă să nu vă nimiciţi unii pe alţii.

Acest text ne spune care este libertatea creștinului. Libertatea, mai întâi de toate, înseamnă să fim liberi de ceva și pentru ceva.De ce este liber, eliberat creștinul? Este eliberat (liber) de limitele omenești muritoare, de limitele legii, de limitele decenței? Apoi, este liber pentru ce? Pentru ca să facă ceea ce vrea și ce-i place, pentru a-și satisface dorințele proprii, egoismul său, maniile și plăcerile sale?

De obicei, prin libertatea înțelegem toate aceste lucruri. Libertatea ne sugerează că suntem liberi de orice îngrădire, suntem liberi să facem ceea ce ne place. Însă aceasta se este sclavie, „libertatea trupului”, adică sclavia egoismului.

Libertatea creștină înseamnă să fim liberi față de egoism (adică, eliberați de egoism), eliberați de păcat, pentru că am experimentat iubirea absolută a lui Dumnezeu pentru noi și deci suntem liberi de eul nostru, suntem liberi să iubim în spirit, adică să-l slujim cu adevărat pe aproapele și nu să ne servim de el.

Pentru cultura noastră, dar și pentru cea antică, liber este omul care știe, care vrea și care poate. Deci, un om care este ignorant nu este liber. Un om care nu este liber să vrea, nu e liber și un om care nu are instrumentele (mijloacele) necesare nu este liber. Deci libertatea este foarte condiționată.

Libertatea – pentru greci – era numai a stăpânului și nu a sclavului. La fel și-n zilele noastre, persoana liberă și realizată este cea care are mijloacele materiale.

Nu aceasta este libertatea creștină! Pentru creștini, și un sclav poate fi liber, dar mai dificil poate fi liber un stăpân.

Libertatea creștină este acel lucru care ne face egali cu Dumnezeu, iar Dumnezeu este Cel care cunoaște adevărul și gloria. Gloria lui Dumnezeu este slujirea, deci libertatea creștină constă în eliberarea de propriul egoism pentru a-l sluji pe altul, așa cum a făcut Cristos. Isus este cu adevărat Rege – regele reprezintă omul liber, omul absolut, omul reușit – tocmai pe cruce, atunci când este atât de liber înaintea egoismului Său, încât știe să iubească până la a-și da viața. De aceea El este rege și e om liber, de aceea ne eliberează, căci văzându-L pe El care ne iubește așa, în sfârșit înțeleg că nu mai este nevoie să mă preocup de mine, adică mă simt iubit. Și omul care se simte iubit în mod absolu este liber. Mai înainte nu era liber. Mai înainte umbla să cerșească afecțiune la dreapta și la stânga și era sclavul cerșitului său, și niciodată nu afla iubirea, pentru că ea nu se poate cerși.

Un om care însă are o experiență profundă de iubire – și numai Dumnezeu ne dă în inimă o iubire profundă și totală – poate să se iubească; omul care se iubește este liber și, deci, este capabil să-i iubească și pe alții cum se iubește pe sine, să-i iubească așa cum sunt, fără să vrea să-i posede, fără să-i devoreze. Adică știe să iubească cu libertatea lui Dumnezeu, care nu devorează pe nimeni, ci-i ajută să existe pe alții așa cum sunt și-i slujește.

Libertatea noastră nu provine din schimbări exterioare ori din schimbări structurale, pentru că s-au schimbat raporturile, ci izvorăște dintr-o experiență profundă. „Adevărul vă va face liberi”, spune Isus în Ev. lui Ioan, adică vom cunoaște adevărul lui Dumnezeu, care este iubirea Sa pentru mine. Această cunoaștere mă face cu adevărat liber pentru că El devine absolutulxși eu mă abandonez iubirii Sale. Fac această experiență de plinătate și atunci mă iubesc deplin și, în baza acestei plinătăți pe care o am, pot să-i iubesc pe alții; dacă nu, atunci nu-i iubesc pe alții, ci ei sunt numai un instrument al nevoilor mele, adică eu îi devorez, îi ucid. Sunt precum un bebeluș care, de fapt, nu iubește. Pruncul este în totalitate nevoie. După ce va crește, va putea învăța să iubească, dar numai după ce se va ridica mai sus de nevoile sale și va începe să-și dea seama că alții sunt alții și nu sunt nevoia sa; că alții sunt persoane și trebuie respectate. Însă dacă pruncul a făcut experiența iubirii și a acceptării, atunci va începe să aibă un raport adult cu cei din jur.

Cunoașterea adevărului – care ne face liberi – este tocmai crucea lui Cristos, care se face servul nostru din iubire. Dar și după ce un om a înțeles acest adevăr, nu înseamnă că libertatea și-a câștigat-o o dată pentru totdeauna. Cu alte cuvinte, în noi există mereu egoismul și, drept consecință, libertatea este un „pretext (o scuză, o justificare) pentru trup”, adică pentru egoismul nostru, pentru pasiunile, plăcerile noastre, adică pentru sclavia noastră. Deci trebuie să știm să deosebim corect o libertate de cealaltă libertate.

Noi suntem liberi înaintea legii, nu pentru că nu respectăm legea, ci pentru că o respectăm. Pentru că legea este justă și este liber omul care o respectă. Prin urmare, libertatea față de lege este dată omului care știe să o respecte. Este liber cine nu fură, cine nu ucide, cine nu minte, cine nu face adulter. E liber cine spune adevărul, cine este curat cu inima: acesta este un om liber! Cu alte cuvinte, cine respectă legea este liber.

Așadar, libertatea noastră nu înseamnă că suntem împotriva legii, pentru că legea este expresia iubirii, iar iubirea înseamnă respect, mai înainte de toate față de viața altuia, iar legea este alcătuită din normele respectului vieții altuia. Deci, libertatea constă în faptul că mai înainte nu eram capabili să respectăm legea – porunca iubirii -, eram sclavi și apoi, în sfârșit, am devenit liberi de această robie: acum putem respecta legea și putem iubi.

Libertatea creștină nu este libertinismul, adică ideea că orice lucru este bun dacă ne convine, ci este tipică omului care, în sfârșit, este liber și poate să trăiască ca om, poate împlini voia Domnului: acesta este omul liber. Deci este liber de pasiunile sale, de egoismul său, de interesele sale și știe cu adevărat să trăiască cu transparență iubirea pe care a primit-o de la Dumnezeu pentru sine, deci știe să se aprecieze și să se stimeze pe sine și apoi să-i iubească și să-i prețuiască pe alții.

Când sf. Augustin spune „iubește și fă ce vrei” vrea să spună tocmai „iubește și fă ce vrei”. Însă prin „iubire” el nu înțelege ceea ce noi înțelegem, adică mofturile noastre și dorințele noastre felurite, ci înțelege această iubire care are însușirile lui Dumnezeu, o iubire descrisă în 1Cor. 13., un text care ne prezintă însușirile iubirii. De fapt sunt însușirile lui Dumnezeu: iubirea este răbdătoare, binevoitoare, respectuoasă.

Aceasta este tema generală pe care o vom aborda, pentru că se greșește mult pe tema libertății și a legii.

Încă de la începuturile creștinismului, una dintre primele devieri ale creștinilor era: noi suntem oameni spirituali, ne supunem Spiritului, deci nu mai avem nevoie să respectăm legea, deci putem trăi liniștiți în mod necinstit (desfrânat). Și este ușor să folosim bunătatea lui Dumnezeu ca pretext, ca alibi pentru propria răutate. Însă aceasta este pervertirea (imoralitatea, degenerarea) libertății.

Adevărata libertate constă în faptul că eu, cunoscând și experimentând iubirea pe care Dumnezeu o are pentru mine, în sfârșit încetez să mă mai gândesc la mine, pentru că-L am pe El care se îngrijește de mine și, pot – eliberat de egoism – să trăiesc viața ca fiu și ca frate. Acesta este discursul esențial.

Spre exemplu, să ne amintim de pilda fiului risipitor (cf. Lc. 15), de acel tată care are doi fii. Ambii fii sunt sclavi: cel dintâi este sclavul unei gândiri, al unei strategii bazate pe plăcere, pe răzvrătire, pe o libertate care este libertinism, desfrâu, iar celălalt este sclav prin faptul că se supune legii ca un sclav, o supunere subjugătoare.

v. 13

¹³ Voi însă, fraţilor, aţi fost chemaţi la libertate; numai ca această libertate să nu fie ocazie pentru [a sluji] trupului, ci slujiţi-vă prin iubire, unii pe alţii.

„Noi am fost chemați la libertate”. Se folosește trecutul – în limba greacă, aoristul – pentru a indica o acțiune precisă exactă (punctuală), adică indică botezul, deoarece în acel moment noi am fost chemați definitiv la libertate prin botez. De ce botezul este chemarea la libertate? A se boteza înseamnă a se scufunda în moartea lui Cristos, adică înseamnă a accepta iubirea absolută a lui Dumnezeu, care moare pe cruce pentru mine, iar eu mă scufund în această iubire. Aceasta este originea libertății mele, pentru că, în sfârșit, fac experiența unei iubiri absolute, care mă eliberează de egoism, iar libertatea înseamnă tocmai eliberarea de egoism.

Prin urmare, libertatea se naște din contemplarea crucii care mă eliberează de frici, de dorințele mele care corespund fricilor mele, de egoismele mele. Nu este vorba despre libertate, așa cum este înțeleasă de obicei.

Există două idei (curente) fundamentale despre libertate în câmpul moralei: avem libertatea celui care spune „eu sunt liber să fac ce-mi place, deci să-mi urmez instinctul”, adică ritmul trupului și aceastase numește libertinism, imoralitate; și avem moralitatea celui care-și urmează propria datorie, cultura, legea, și este legat datoriei ca și cum ar fi mântuirea.

Noi suntem liberi de ambele libertăți greșite mai sus menționate, căci baza acțiunii noastre nu este plăcerea egoismului și nici datoria: ci este iubirea pe care am experimentat-o. Există un principiu moral nou al vieții: nu mai este o datorie pentru lucrurile care nu-mi plac și nu mai este o plăcere a lucrurilor pe care nu trebuie să le fac, ci este o iubire profundă, care mă determină să fac acele lucruri. Ne poate ajuta un exemplu clar: am putea scrie un cod cu multe norme obligatorii, pe care o mamă ar trebui să le respecte față de bebelușul ei, am putea să i le impunem prin lege și să o constrângem să le respecte prin lege. Însă o mamă nu-și îngrijește fiul prin lege, ci din iubire și astfel îl îngrijește în mod diferit. Nu este o datorie și totuși respectă toate legile, și-și îngrijește fiul mult mai bine decât dacă ar fi obligată să-l îngrijească prin lege, prin datorie, deoarece comportamentul ei izvorăște dintr-un elan interior de iubire.

Pentru noi, noua lege este Spiritul Sfânt pe care-l avem în inimi, adică iubirea Tatălui și a Fiului devine pentru noi noua viață – care devine noua lege – fapt pentru care această viață nouă – care e Spiritul – ne ajută să trăim lucrurile bune și juste pe care mai înainte nu le puteam face și pe care trebuia să le facem, dar nu doream, pentru că nu eram capabili.

Prin urmare, libertatea noastră înseamnă libertatea de a fi iubiți și deci, libertatea de a iubi în sfârșit, înțelegând prin iubire nu egoismul nostru cu expresiile sale, ci acea capacitate – de a sluji și a-și da viața – pe care a avut-o Isus.

Exemplul cel mai înalt de libertate se exprimă în iertare pentru că, dacă libertatea este a iubi și a dărui, atunci iertarea este cea mai înaltă formă de libertate. Numai iertarea răscumpără (eliberează) istoria, răscumpără nedreptatea, ne eliberează din rău pe noi și pe alții. De fapt, experiența pe care o avem la botez este aceea de a fi iertați. Adică iubirea gratuită este tocmai o iertare nemeritată, dar care-mi este dată pentru că celălalt mă iubește. Iată că relațiile noastre fundamentale – între noi – sunt relații de iertare, iar dacă nu există iertare între oameni, nu mai există libertate și nu mai există justiție pentru că, odată ce a fost ucis cel drept, nu mai poți remedia: și pentru că de obicei sunt uciși drepții, înseamnă că nu mai există remediu. Eventual putem instala o dreptate răzbunătoare: ucizi un altul, și astfel rezultatul sunt doi morți. Iertarea este realitatea divină – care este iubirea dușmanului – și e foarte diferită de iubirea pe care noi o avem de obicei în minte.

Experiența de a fi iubiți și iertați devine elanul, motorul libertății. Să ne amintim de păcătoasa din casa fariseului, care plânge și-i spală picioarele lui Isus. Fariseul murmură, iar Isus îi povestește pilda cu cei doi datornici, ambii fiind iertați. Isus îl întreabă: „cine va iubi mai mult?” „Cel căruia i-a fost iertat mai mult”. Atunci problema fundamentală a moralei creștine este: „cine va iubi mai mult?”.

Iubirea este direct proporțională cu iertarea și tocmai la botez, omul face experiența unei iertări absolute: îi este dat harul vieții. Tocmai în această experiență de iertare și de grație omul știe să iubească cu adevărat! Fără de ea, nu știe să iubească.

Nu cred că alții sunt bravi și iubesc: nimeni nu reușește! Dacă nu au păcatul originar, reușesc, dar dacă-l au, ei nu reușesc, ci doar se prefac că reușesc să fie bravi și să iubească cu adevărat. Vreau să spun că a iubi nu este o idee, o ideologie. În urmă cu câțiva ani, pentru a justifica furturile și corupția, la Milano, chiar și ateii au apelat la problema păcatului originar. Însă Rousseau spune că omul poate că este bun „dar, cu siguranță este hoț” și delicvent. Și este adevărat! Numai o experiență profundă de primire (de acceptare și găzduire) divină, fără condiții – și numai Dumnezeu nu pune condiții – îi dă omului libertatea de a fi ceea ce este.

Acum înțelegem de ce „am fost chemați la libertate”, deci această libertate are un început, dar trebuie să continue de-a lungul întregii vieți și, de fapt, cine stă în picioare poate să cadă, dar cine este la pământ, nu cade, dar este la pământ.

Să ne amintim de pilda bunului samarinean (cf. Lc. 10): textul ne arată modul în care noi suntem chemați la libertate prin acțiunea punctuală, care este botezul. Prin botez noi suntem scufundați în iubirea lui Dumnezeu, răstignit pentru noi, și tocmai pentru că suntem iubiți și acceptați (primiți) fără condiții, suntem liberi și nu ne mai gândim la noi înșine, deci suntem abilitați să iubim, așa cum suntem iubiți.

Această pildă este determinată de întrebarea celui care spune: „eu trebuie să-l iubesc pe aproapele, dar pe mine cine mă iubește? Cine-mi este mie aproapele?” Apoi Isus îi povestește această pildă, vestindu-i că El s-a apropiat de noi. Prin urmare, dacă Isus se preocupă de noi, dacă El ne iubește, noi suntem eliberați de forma obsesivă de a ne preocupa de noi înșine și de a ne iubi egoist numai pe noi: El ne iubește mult mai mult decât noi am putea să ne iubim, și înțelegând acest adevăr, noi putem să-i iubim pe alții.

„Numai că libertatea să nu fie un pretext pentru trup”.Trebuie să clarificăm ce fel de libertate este aceasta, dar și ce înseamnă libertatea care ne este dăruită.

După cum vedem, sunt mai multe feluri de libertăți. Există „libertatea trupului”, cu alte cuvinte, libertatea creștină poate fi pretextul unei acțiuni în forță în favoarea „trupului”, adică folosesc libertatea pentru a-mi satisface egoismul meu. De obicei, prin libertate noi înțelegem acest mecanism, indiferent că suntem credincioși sau nu. Avem impresia că liber este cel care face ceea ce-i place și ce crede… dar, în realitate, nu este adevărat! Un astfel de om este un sclav, el folosește libertatea ca pe un pretext pentru „trup”, pentru egoism, pentru dorințele sale, fapt pentru care nu-i pasă deloc de alții sau de Dumnezeu, ci eul său stă în centrul totului, iar ceilalți sunt instrumente subordonate eului său. Un astfel de om este precum așa-zisul Eros care ia totul, mănâncă totul și ucide totul… Dar, aceste lucruri sunt opusul iubirii: iubirea este dar, înseamnă a-i ajuta pe alții să trăiască, înseamnă a-și da viața, este libertate și alteritate (respectarea celuilalt ca fiind cineva diferit de tine, adică un altul).

Prin libertate noi înțelegem de obicei „libertatea trupului”, un loc în care limita noastră – trupul desemnează fragilitatea și limita noastră – devine principiul (baza) acțiunilor noastre, adică noi urmărim prin libertate faptul de a ne satisface nevoile noastre.

Omul este singurul animal care poate renunța la satisfacerea nevoilor sale, pentru că este conștient de moarte și știe chiar să-și dea viața; animalele nu sunt conștiente de moarte și mor ca animale. Aceasta este diferența dintre om și animal, faptul că omul este conștient de limita sa, își acceptă limita ca fiind locul iubirii absolute a lui Dumnezeu și, deci, acceptă viața și moartea și atunci poate să iubească și să trăiască în libertate. Dacă nu, limita sa devine locul continuu al neacceptării și al certei cu sine și cu alții și atunci libertatea sa nu va fi nimic altceva decât a-și exprima acest egoism, adică a-și satisface nevoile sale…

Și toți ceilalți sunt instrumentalizați în vederea satisfacerii nevoilor mele: aceasta este sclavia perfectă, un comportament normal în cazul pruncilor, pentru că ei trebuie să se maturizeze, dar, odată deveniți mari, învață să știe că ceilalți nu sunt subordonați satisfacerii nevoilor lor, ci sunt persoane și că există libertatea, maturizarea, respectul, faptul de a învăța să iubească, iar acesta este cu totul altceva.

De obicei, în sfera libertății, omul se oprește la primul nivel: și toți rămânem la acest nivel copilăresc, dacă nu ne străduim să trecem la celălalt, pentru că, deși avem libertatea, foarte ușor aceasta devine „un pretext pentru trup”. De această slăbiciune, fragilitate, ne vom vindeca în totalitate numai după moarte, atunci vom fi cu totul liberi, dar întreaga noastră viață este o creștere în această libertate prin debarasarea de egoism, prin a nu pune propriile noastre nevoi ca fiind absolute, prin a ne da seama că există ceilalți ca persoane, prin a nu vedea limita noastră ca un loc de neacceptare al nostru și al altora.

Să înțelegem cât este de important botezul, adică să știm că suntem iubiți infinit de Dumnezeu, că El și-a dat viața pentru noi, căci astfel limita noastră este acceptată și, prin urmare, putem înceta să ne mai gândim numai la noi și la nevoile noastre, și să ne acceptăm limitele. Este un discurs despre libertate, care în zilele noastre nu-i la modă, dar este foarte important, pentru că astăzi libertatea este punctul de onoare al societății noastre, dar este și punctul de onoare al lui Dumnezeu, care ne vrea liberi, fiind fiii Săi.

Unii „creștini spirituali” – simțindu-se iubiți și justificați – ar putea înțelege libertatea într-un sens greșit, spunând: „putem face ceea ce vrem, oricum Dumnezeu ne iubește”. Este vorba de răutatea celor care află un pretext pentru viciile lor în harul lui Dumnezeu (cf. Iuda 1,4). Apostolul ne învață să nu glumim cu bunătatea, cu toleranța și cu răbdarea Domnului, refuzând să pricepem că bunătatea Domnului ne îndeamnă la convertire (cf. Rm. 2,4). Nu trebuie să cugetăm asemenea unui fiu care spune: „Pentru că mama mea mă iubește foarte mult, eu pot să o maltratez”.

„Prin iubire, însă, fiți sclavi unii-altora”. Avem definiția libertății în mod pozitiv. Libertatea este un principiu și are un început: iubirea pe care am primit-o la botez. Iubirea Tatălui și a Fiului este originea libertății! Iubirea ne face egali: această iubire ne face ca și Cristos. Și cine este Cristos? Este cel care s-a făcut sclavul nostru, iar libertatea creștină înseamnă a fi sclavi – pare paradoxal, dar așa este – sclavi din iubire.

Sclavul este cel care aparține altuia, care este al altuia, ființa sa este ființa altuia, iar a iubi înseamnă a fi al altuia: nu tu ești al meu, ci eu sunt al tău.

Problema aparținerii (apartenenței) din iubire și a sclaviei ca fiind forma cea mai înaltă a libertății, o avem în Io. 13 atunci când Isus spală picioarele. Iată începutul textului: „Știind Isus că îi venise ceasul să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubindu-i pe ai Săi care erau în lume, i-a iubit până la sfârșit…” și continuă „știind că Tatăl a dat toate în mâinile Sale și că de la Dumnezeu a venit și că la Dumnezeu se întoarce”… Acest început este solemn. Deplin conștient de divinitatea Sa, ce face Isus? Se încinge cu un ștergar și începe să spele picioarele… fapt care înseamnă că divinitatea, gloria lui Dumnezeu, strălucirea Sa, ființa Sa divină se revelează tocmai în faptul de a fi slujitor, în a spăla picioarele. Dacă pentru noi, a sluji este o înjosire, pentru că nu iubim, pentru El nu este o înjosire, ci este realizarea esenței Sale, este gestul Său maxim de libertate, care se va împlini în dăruirea vieții Sale.

Isus nu se dezbracă de haine doar pentru ca să poată spăla mai comod picioarele discipolilor, ci El ne revelează esența Sa, adică Dumnezeu este iubire, iar iubirea în cotidian, în istoria concretă, devine slujire. În Ioan nu este povestită instituirea Euharistiei, ci este povestit acest fapt care ne arată care este supoziția, baza, rădăcina fiecărui gest al lui Isus și al gestului Său maxim, care este jertfirea, dăruirea vieții Sale, euharistia.

Atunci când în Scrisoarea către filipeni (2, 5-8) se povestește istoria lui Isus, se spune: „Gândul acesta să fie în voi, care era și în Cristos Isus, care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o știrbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-Se ca un om, s-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, și încă moartea pe cruce”.

Deci însușirea fundamentală a lui Isus este aceea de a avea forma de sclav ascultător care ni se consemnează, care ne slujește. Iar atunci când la ultima cină – în Evanghelia după Luca – discipolii încep să discute despre cine este mai mare, Isus spune: „Eu sunt în mijlocul vostru precum cel care slujește”. În Ev. după Marcu, în timpul aceleeași dispute, Isus zice „Știți că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele și cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie așa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Și care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă. Că și Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească și să-Și dea sufletul răscumpărare pentru mulți” (Mc. 10, 42-45).

Prin urmare, libertatea creștină este cea a lui Isus: de a ști să slujească și să-și dea viața. Este adevărata libertate înaintea eului propriu, adică înfrânarea egoismului și este ceea ce ne face egali cu Dumnezeu. Nu înseamnă că dacă facem așa, ne distrugem, ci tocmai astfel ne realizăm. Adică încetăm să ne mai gândim la noi înșine, la „trupul” nostru și la nevoile noastre și începem să ne gândim la nevoile altora, le respectăm și încercăm să le sprijinim: aceasta este iubirea.

Iubirea nu reprezintă sentimentele mele față de o altă persoană: nu trebuie să confund sentimentele mele cu persoana celuilalt, căci iubirea se arată prin faptul că eu promovez libertatea celuilalt. Ea se arată mai mult în fapte decât în cuvinte și-n sentimente. Cu alte cuvinte, trebuie să ne întrebăm dacă, într-adevăr îl respect pe aproapele, îl ajut să se maturizeze, urmăresc ceea ce este un bine pentru el? Aceasta este iubirea și nu cuvintele sau sentimentele! În caz contrar, s-ar putea numi iubire toate omorurile pasionale: dar nu este o mare iubire a ucide o persoană. În acest caz se confundă egoismul și propriile nevoi cu iubirea, dar nu aceasta este libertatea. Libertatea înseamnă a-i permite celuilalt să fie el însuși.

Aceasta este definiția pozitivă a libertății creștine, prin prisma iubirii și nu a erosului: este iubirea lui Dumnezeu care-și dă viața și se face slujitor, învățându-ne să ne slujim unii pe alții.

Avem un paradox prin faptul că ni se cere să iubim în libertate, prin faptul de a ne face sclavi. Deci a iubi în libertate este ceva poruncit, nu aparține instinctului, iar această iubire se realizează prin slujire… a deveni sclavi unii-altora.

v. 14

¹⁴ Căci toată Legea este împlinită într-o singură poruncă: Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.

Acest verset este sinteza întregii legi și a întregii Biblii. L-au întrebat pe marele învățător Hillel din timpul lui Isus, i-au cerut să rezume întreaga lege într-un cuvânt, iar el a răspuns: „să nu faci altora ceea ce nu vrei ca alții să-ți facă ție, aceasta este legea iar tot restul comentează această propoziție”.

În acest verset, Isus spune mai mult: nu doar „nu face altora”, căci este suficient să fim morți pentru „a nu face”. Isus spune „îl vei iubi pe aproapele ca pe tine însuți”; aceasta este sinteza întregii legi. Este interesant că nu vorbește despre iubirea lui Dumnezeu, ci despre iubirea aproapelui, dar nu pentru că a uitat de iubirea Domnului, deoarece iubirea lui Dumnezeu este tema întregii scrisori prin faptul că Cristos m-a iubit și s-a dat pe Sine pentru mine: aceasta este libertatea, acesta este adevărul Evangheliei! Iar dacă eu am înțeles această iubire a lui Dumnezeu, atunci îl iubesc pe aproapele cu aceeași iubire cu care-l iubește Dumnezeu și, prin urmare, legea – care este comportamentul meu practic – o verific în atitudinea mea față de alții: cu adevărat am față de alții atitudinea corectă, îi tratez cu iubirea cu care Dumnezeu mă iubește pe mine și pe ei?

Este o iubire dezinteresată, pură, o iubire care slujește, care nu subjugă. Avem această iubire față de alții? O iubire care respectă și promovează valorile? Iar aproapele trebuie iubit! Cine este aproapele? Aproapele este sigura persoană greu de iubit, pentru că vecinul ne deranjează mereu. Până când este departe, totul este bine. Aproapele este superlativul vecinului, deci tocmai acesta este greu de iubit. Până când stă la o anume distanță, este mai ușor. La fel și iubirea dușmanului: până când stă departe, este ușor de iubit, dar când se apropie, când devine aproapele, atunci e greu.

Prin aproapele se înțelege „fratele în credință” dar și alții, căci Evanghelia vorbește și despre „iubirea dușmanilor”. Dușmanul (îndepărtatul) și aproapele (vecinul, apropiatul) sunt două categorii de persoane foarte asemănătoare și greu de iubit. Însă tocmai în raport cu aceste categorii se măsoară iubirea… până când ne mișcăm în zone intermediare (de mijloc), ne raportăm destul de bine la alții.

Cum îl iubim pe aproapele? Îl iubim ca pe noi înșine! Este interesant că numai cine știe să se iubească pe sine, știe să-i iubească și pe alții. Dacă un om nu se iubește pe sine, nu poate să-i iubească pe alții, ci se chinuie pe sine și-i torturează și pe alții. Iar un om se iubește pe sine, în măsura în care a experimentat această iubire fără condiții a lui Isus răstignit – ați fost chemați la libertate – și tocmai această libertate ne face liberi.Atunci eu pot să mă iubesc pentru că sunt iubit infinit, atunci pot să-l iubesc corect pe aproapele, la fel ca pe mine.

Astfel creștinul privește întreaga lege ca fiind legea Spiritului, adică legea iubirii. Firește, poruncile încă există, și este drept să existe, în special pentru cei care nu le respectă, căci pentru cei care le respectă, poruncile nu sunt necesare. Vreau să spun că, dacă un om îl iubește pe Domnul, nu are nevoie de preceptul de-a merge la Liturghie în fiecare duminică, deoarece este clar că va merge, nu are nevoie de porunca de a nu fura, căci este clar că el nu fură. Este interesant că-i eliberat de lege tocmai omul care o respectă. Pentru cine nu o respectă, legea este necesară, căci altfel ar distruge totul. Deci este corect să-i învățăm pe oameni să respecte legea. Acesta este nivelul obiectiv, dar fiecare om este chemat să ajungă să respecte legea din iubire și nu din obligație sau datorie.

Este greșit să nu ne învățăm fiii să respecte legea, căci fără ea le lipsește principiul comportamentului și, dacă nu au bazele comportamentului, vor fi plini de angoasă: nu vor ști ceea ce este bine și ceea ce este rău; vor fi cuprinși de nesiguranță: fiecare lucru este la fel ca opusul său, iar în această situație persoana rămâne dezorientată, dezorganizată. Prin urmare, legea este justă și sfântă, iar omul este eliberat de lege numai când descoperă iubirea și trăiește legea în baza iubirii, o unifică, o include în iubire. Mai înainte nu este iubire, ci mereu este sclav, și este mai bine să fie sclav cunoscând legea și respectând-o decât să nu o cunoască și să nu o respecte. Poate părea un discurs contradictoriu, dar este foarte precis și clar.

Dacă un om n-a fost iubit, cu greu îl va iubi pe aproapele. Prin prisma credinței, noi putem experimenta că Domnul ne iubește necondiționat și ne acceptă așa cum suntem, și acest fapt ne abilitează să-i iubim pe alții!

v. 15

¹⁵ Dar dacă voi vă muşcaţi şi vă mâncaţi între voi, aveţi grijă să nu vă nimiciţi unii pe alţii.

Oamenii care trăiesc după libertatea „trupului” – după egoism – „se mușcă reciproc”, adică fiecare cere să-i fie respectate propriile drepturi și astfel fiecare este împotriva celorlalți. Or, acest raport trebuie răsturnat: eu nu am drepturi, ci am datorii. Drepturile sunt ale mele, adică îmi arăt egoismul: eu vreau ca alții să-mi respecte drepturile, dar eu îi calc în picioare pe alții dacă nu-mi respectă drepturile (și nevoile), dar dacă devin adult, înseamnă că sunt un om care-mi cunosc datoriile. Diferența între copil și adult constă în faptul că adultul își cunoaște datoriile, pruncul își cunoaște numai nevoile și este sclavul lor. Omul adult, însă își respectă datoriile, le îndeplinește, devine adult și liber și știe să iubească. Iar cine devine adult îl pune în centru pe celălalt și nu eul propriu. Aceasta este noua etică creștină (și ebraică), ea nu mai este o etică a drepturilor, ci a datoriilor. Este clar că săracul nu are nici un drept, și atunci numai bogații au drepturi. În schimb săracului i se impun maximele datorii. Pruncul nu are nici un drept: prin ce și le câștigă? Totuși are multe datorii.

În ce fel omul își poate recunoaște propriile datorii ca să devină adult și să înceapă să-l pună pe celălalt în centru și să se elibereze de propriul eu, astfel încât să se nască o lume în care oamenii să nu se mai devoreze reciproc, numai pentru că fiecare vrea să-și impună propriile drepturi și nevoi, o lume a iubirii frățești unde fiecare cunoaște care este nevoia celuilalt și-l sprijină, iar celălalt îmi cunoaște nevoia mea și mă ajută… și așa se naște lumea frățească?

Într-o lume a „libertății trupului” oamenii se mănâncă între ei și, fiecare este lup pentru celălalt om, fiecare vrea să impună propriul eu. Dar într-o lume a libertății spirituale fiecare-și recunoaște propriile datorii, recunoaște valoarea celuilalt, începe să-l respecte, să-l iubească și atunci se naște o lume în care cu adevărat omul este Dumnezeu pentru aproapele și într-adevăr se comportă ca fiu al lui Dumnezeu.

Textul răspunde la multe întrebări cu privire la raportul de libertate pe care-l are creștinul cu legea. Dar ce înseamnă libertatea față de lege? Înseamnă să ai spiritul, care te ajută să trăiești în mod profund ceea ce trebuie să trăiești.

Rodul de cerut este să înțelegem libertatea pe care Isus ne-a dat-o și să nu facem din libertate pretextul sclaviilor noastre sau al împlinirii poftelor trupului. Trebuie să ne examinăm în fiecare zi vizavi de aceste probleme, căci zilnic cădem.

• Legătura dintre botez, libertate și contemplarea crucii mă ajută să cunosc cum sunt iubit de Dumnezeu și mă face liber pentru că știu că sunt iubit și acceptat. Și numai cine este iubit și acceptat este liber (Io. 3,14-17; 8,28.32; 12,13). În ultima referință se propune contemplarea crucii, ca principiu și origine a libertății.
• Legătura dintre libertate și iertare (Lc. 7,27-38).
• Libertatea să nu fie un pretext pentru egoism, pentru trup (Iuda 4; Rm. 2,4).
• Libertatea constă în a fi servitorul altora (Io. 13, 1-17; Fil. 2,5-11; Lc. 22,27).
• Întreaga lege este a-l iubi pe aproapele (Rm. 13,10; Mc. 12-29-34).
• Calitățile iubirii care ne fac liberi (1Cor. 13, 4-7; Lc. 6,27-39, unde Isus vorbește despre iubirea dușmanilor).