Psalmul întâi prezintă cele două căi. În fiecare acțiune pe care o facem, întotdeauna avem două posibilități: „da” sau „nu”, iar „da”-ul și „nu”-ul, la rândul lor, au două posibilități: adică „da” sau „nu” spus lui Dumnezeu, sau „da” sau „nu” spus diavolului.

Problema este a discernământului și a libertății, însă discernământul este deranjat de viziunea (de gândirea) noastră prea umană, prea îngustă căci confundăm trupul – adică fragilitatea noastră, nevoile noastre – cu voia Domnului și, absolutizând nevoile noastre, acestea devin idolii noștri și tot ce facem este să satisfacem nevoile noastre elementare: conservarea individului, a speciei și alte câteva nevoi, adică nevoia după lucruri, după persoane și după Dumnezeu și totul se învârte în jurul dorinței de a poseda aceste lucruri.

Toate aceste nevoi – pentru că suntem nevoie (relație) după lucruri, după persoane și după Dumnezeu – pot fi trăite în Spirit: realitatea este unică, dar se poate trăi în două feluri, adică în baza egoismului, a posedării, a puterii, după principiul „ceea ce-mi place mie” sau după Spiritul lui Cristos, care este iubirea.

Cuvântul „iubire” este foarte des folosit, dar și abuzat. Să ne ajute Domnul să înțelegem ce este iubirea cu adevărat. Iubirea am înțeles-o privind la crucea lui Cristos: iubirea constă în faptul că noi nu L-am iubit, dar El s-a jertfit pe Sine pentru noi. El ne-a iubit cel dintâi și și-a dat viața pentru noi.

Există două feluri de libertate, radical diferite: libertatea trupului și libertatea Spiritului. Prima este libertatea egoistului, a omului care face ce vrea și ce-i place, făcând să se învârtă totul în jurul său. Aceasta este sclavia egoismului și, de obicei, în zilele noastre aceasta se numește libertate. Când spun „astăzi”, mă refer de la Adam și Eva încoace, adică mereu, dar pentru că noi trăim astăzi, spunem astăzi. Cealaltă libertate, a Spiritului, este libertatea de a iubi, de a sluji, de a instaura raporturi noi, dar nu de posedare. Să ne lumineze Domnul să pricepem că întreaga revelație ne folosește să dobândim libertatea Spiritului.

Chiar dacă la botez am primit libertatea Spiritului, nu înseamnă că odată ce un om a fost botezat este și împlinit: trebuie să trăiască botezul întreaga viață. După botez noi nu suntem impecabili: în fiecare acțiune putem greși – chiar greșim mult – dar putem să ne corectăm. Întreaga noastră viață este un drum, o educație. A educa înseamnă „a scoate, a extrage afară la lumină”. Chipul lui Dumnezeu din noi, libertatea noastră este ascunsă în interior, întemnițată de fricile noastre și de multe alte lucruri: libertatea noastră trebuie să o educăm (să o scoatem afară) să o aducem la lumină. E nevoie de o întreagă cultură spirituală în acest scop: cu alte cuvinte, binele trebuie cultivat în noi, căci în noi există răul, egoismul și minciuna. Noi suntem influențați de teoria lui Rousseau, care afirmă că nu există păcatul și că totul este bun. Iar alții spun că totul este rău. Însă noi trebuie să știm deosebi binele de rău: există ambele realități și nu totul este bine, după cum nu totul este rău!

Noi spunem că dincolo de legea trupului există și legea Spiritului care-i o adevărată lege – normă de viață – dar nu este o lege care reprimă (pedepsește) și impune, ci este legea interioară a iubirii lui Cristos care ne îndeamnă să facem tocmai ceea ce legea ne spune să facem, dar nu ne poate ajuta să facem. Prin urmare, noua lege este Spiritul Sfânt. Prima dovadă că avem Spiritul Sfânt este că respectăm legea. Dacă nu respectăm legea, este clar că nu avem Spiritul. Însă legea nu ne mântuiește, ceea ce ne mântuiește este iubirea lui Dumnezeu, iar iubirea ne dă puterea să trăim porunca iubirii, adică ne împinge din interior să trăim legea ca fiind un dar al lui Dumnezeu, ca pe un raport cu Dumnezeu și aceasta este mântuirea.

Această divizare a luptei dintre trup și Spirit – pe care vom căuta să o descriem mai bine cu ajutorul textului biblic – poate părea simplă. Un om poate spune că realitatea este mai complexă și este adevărat că este foarte complexă, pentru că lucrurile se intersectează, se amestecă, dar elementele sunt simple. Vreau să spun că există egoismul, dar de cealaltă parte există iubirea. Apoi este clar că în noi aceste două realități se împletesc. Dar între egoism și iubire nu există un al treilea element, nu există „neutrul” sau alte lucruri.

Am ajuns în partea cea mai dificilă a Scrisorii, care de obicei este lăsată de-o parte în diferitele comentarii.În general, se ia un text din prima parte a scrisorii și unul din partea a doua și, atât. În realitate, partea a doua este la fel de importantă ca și prima! Prima parte subliniază că suntem fiii lui Dumnezeu, ne arată adevărul Evangheliei și faptul că suntem mântuiți prin har. Partea a doua se referă la faptul că dacă suntem mântuiți, atunci trăim o viață nouă a fiului și a fratelui, iar dacă nu, nu este adevărat că suntem mântuiți. 

Se citește Gal. 5, 16-24

¹⁶ Aşadar, vă spun: umblaţi în duh şi nu împliniţi poftele trupului. ¹⁷ Căci trupul doreşte împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului: acestea se împotrivesc unul altuia aşa încât nu puteţi face tot ceea ce voiţi. ¹⁸ Căci dacă sunteţi conduşi de Duh, nu mai sunteţi sub Lege. ¹⁹ De altfel, faptele trupului sunt cunoscute. Acestea sunt: desfrânarea, necurăţia, libertinajul, ²⁰ idolatria, vrăjitoria, duşmăniile, cearta, gelozia, mâniile, ambiţiile, discordiile, dezbinările, ²¹ invidiile, beţiile, orgiile şi cele asemănătoare acestora. Vă spun mai dinainte, aşa cum v-am mai spus, că cei care practică astfel de fapte nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu. ²² În schimb, rodul Duhului este: iubirea, bucuria, pacea, răbdarea, bunăvoinţa, bunătatea, fidelitatea, ²³ blândeţea, cumpătarea. Împotriva faptelor de acest fel nu există Lege. ²⁴ Căci cei care sunt ai lui Cristos Isus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi poftele.

Textul ne spune că există un mod de a călători, de a trăi după trup și unul după Spirit, și ne arată detaliat diferența dintre cele două căi, îndemnându-ne să trăim botezul nostru, adică: deja am răstignit trupul, deci să trăim în funcție de cine suntem, adică în Spirit.

v. 16

¹⁶ Aşadar, vă spun: umblaţi în duh şi nu împliniţi poftele trupului.

„Umblați”. Primul cuvânt ne spune să „călătorim”. Viața este o călătorie, nu am ajuns la țel. Omul este un drumeț: până când trăiește, călătorește, dar și după, călătorește în veșnicie.

Omul nu este ceea ce este, ci ceea ce devine și devine după scopul pe care și-l propune. Dacă omului îi iei scopul și călătoria, îi iei sensul vieții, adică moare, se abandonează morții spirituale, adică nu mai știe ce să facă, nu știe ce sens are viața. Dar este important ca omul să călătorească, deci să aibă un scop spre care să meargă.

Piatra stă, dar și animalul este limitat la sine, însă omul nu stă și nu este limitat la sine, ci omul privește și călătorește înspre ceea ce privește. Isus se definește Păstorul, iar omul – comparat cu oaia – îl urmează. Omul urmează în mod inevitabil pe cineva, nu locuiește în sine, nu este limitat la sine, caută ceva în afara sa, urmează pe cineva care nu este în el.

Călătoria implică o disciplină, un efort, înseamnă a lăsa în urmă unele lucruri și a se îndrepta spre altele, este o maturizare. Călătoria simbolizează toate aceste lucruri la care omul, din vecie, cu multă ușurință renunță, căci în loc să călătorească, preferă ceea ce deja cunoaște, în locul adevărului preferă să rămână cu puținele sale certitudini. Omul regresează la nivelul naturii, adică el neagă cultura sa, călătoria sa, istoria sa. Și acest fapt este foarte periculos, căci înseamnă a nega umanitatea noastră. Și, dacă am fi mulțumiți făcând așa, Dumnezeu nu ar avea nimic împotrivă, însă dacă face așa, omul este nefericit, pentru că omul este creat pentru altceva, este creat pentru Altul și, deci, trebuie să călătorească.

Tocmai această neliniște definește omul ca fiind deschidere spre Dumnezeu, ca o călătorie, și-l constituie ca om liber. Dacă-i luăm această dimensiune, îl reducem la stadiul animalelor – care doar își satisfac instinctele – dar acest lucru nu-i este suficient omului, căci nu-i dă fericire.

Avem o „călătorie după Spirit” și „una după trup”. Dacă un om umblă după Spirit, nu înfăptuiește „poftele trupului”. Spiritul nu este ceva vag, ci este Spiritul lui Isus, e Spiritul Sfânt, este iubirea Tatălui și a Fiului și cine urmează acest Spirit nu „înfăptuiește dorințele trupului”.

Problema este „să nu înfăptuim dorințele trupului”. Ce este trupul? Trupul desemnează omul în fragilitatea sa, în limitele sale, în nevoile sale. Omul este nevoie după tot: este nevoie după lucruri (pentru a trăi precum animalul), este nevoie după persoane (pentru a trăi în relație cu alții), este nevoie după Dumnezeu, pentru a trăi deplin ca om în raportul care-l deschide spre libertatea totală. Deci omul este nevoie.

Ce înseamnă „a urma dorințele cărnii?”.

Trupul, fragilitatea noastră, limita noastră, poate fi trăită ori după Spirit, ori în funcție de frica de moarte. Un om poate să-și satisfacă dorințele prin posedare: trupul îi spune că-i lipsește ceva iar omul ia acel ceva, și-l însușește. Hrana îi lipsește, îi este foame, deci și-o ia; persoanele îi lipsesc, dar și le ia (le capturează); Dumnezeu îi lipsește, dar și-L ia. Aceasta este mentalitatea bazată pe a-și însuși în vederea posedării egoiste, acest a trăi relațiile după poftele trupului, adică a trăi după egoism, având ca principiu nevoia proprie pe care o absolutizează, dar folosindu-i pe toți ceilalți și limitându-i doar la satisfacerea nevoilor proprii.

A trăi după Spirit înseamnă a mă privi pe mine, lucrurile și pe alții ca pe un dar al lui Dumnezeu, deci a trăi în relație, în libertate, ceea ce este cu totul altceva. Relațiile cu lucrurile și cu ceilalți nu le mai văd prin prisma unui drept al meu, nu mai sunt ceva ce eu îmi însușesc, ci le privesc prin prisma unei totale gratuități și libertăți.

A urma dorințe trupului, în fond, înseamnă a te distruge pe tine și pe ceilalți; înseamnă a pune ca absolut propria limită, frica de limită (moarte), înseamnă a absorbi totul pentru a umple această limită. Însă această limită nu se umple niciodată, pentru că ea poate fi umplută numai de darul lui Dumnezeu, care niciodată nu poate fi supus posedării.

Dorința de posedare este prima greșeală pe care a făcut-o omul. Ce greșeală a făcut Adam? Ceea ce-i era dăruit, în loc să-l privească și trăiască asemenea unui dar – egalitatea sa cu Dumnezeu – a răpit-o ca pe o posedare. A trăi după logica posedării – lucrurilor, persoanelor și a lui Dumnezeu – înseamnă a trăi după logica trupului, a pune eul propriu – egoismul – ca principiu al vieții: acest fapt înseamnă distrugerea personală, dar și a altora. În mod necesar omul este nevoie și dorește.

A dori înseamnă a înceta să consideri. Iar a considera înseamnă a privi stelele. Omul prin natura sa consideră, cercetează: când și-a aflat steaua sa încetează să le mai privească pe celelalte și o dorește pe aceea. Deci este foarte important ceea ce omul consideră (privește). Dacă omul consideră nevoile sale ca fiind absolute, până la urmă va dori să și le satisfacă, pentru că le consideră absolute. Dacă omul consideră făgăduința lui Dumnezeu, pe celălalt ca fiind celălalt, atunci are cu totul o altă perspectivă (viziune), un alt mod de a dori, pentru că omul este în esență dorință, este nevoie: problema omului este dată de felul în care-și satisface nevoile. Dau un exemplu banal: omul este nevoie de conservare a individului, deci nevoie de a mânca, de hrană, deci este nevoie după lucruri. În timp ce animalele mănâncă la iesle, fiecare pe cont propriu, și consumă hrana, omul nu mănâncă așa, ci în jurul mesei, deoarece pentru om viața nu înseamnă hrana, ci este fraternitatea, este faptul de a sta și a mânca împreună și adevărata viață este comuniunea cu Dumnezeu: iată că euharistia – faptul de a se hrăni la aceeași masă – este sensul deplin al hranei. Prin urmare, pentru om „a mânca” nu înseamnă doar a satisface un instinct – ca animalele – ci a trăi într-un mod radical diferit, în raport cu viața, în raport cu Dumnezeu. La fel și-n cazul iubirii – care reprezintă conservarea speciei – nu este doar conservarea speciei, ci este un raport de dar între persoane, de fidelitate, care devine imagine și sacrament al raportului său cu Dumnezeu.

Deci aceleași realități pot fi trăite în două moduri total opuse, iar Pavel ne îndeamnă să trăim după Spirit și nu după dorințele trupului. Ce să trăim? Aceleași realități! Deci nu înseamnă că există două realități diferite! Lumea este una singură, realitatea este una, și aceeași realitate omul poate să o trăiască în mod egoist – după dorințele trupului -, sau după Spirit.

Este clar că în noi mereu se împletesc dorințele (poftele) trupului cu dorința Spiritului, dar este important să le deosebim, să le discernem. Ele sunt foarte diferite, dar noi ne prefacem că nu le deosebim. Este prima regulă a discernământului: atunci când facem răul, căci există legea, dușmanul ne momește cu plăcerea aparentă, iar Dumnezeu prin lege ne spune că acel lucru nu este just. Când facem binele, dușmanul ne descurajează, sugerându-ne că nu vom reuși, dar Dumnezeu ne încurajează, dându-ne bucurie. Acesta este limbajul fundamental al discernământului. Restul discursului despre discernământ este explicația acestui adevăr de bază. Și intuim că este adevărat, pentru că omul nu se poate minți pe sine însuși. Poate că trebuie să discearnă mai bine, să caute motivele alegerilor sale, dar în fond discursul este acesta.

Care sunt etapele? Omul devine ceea ce dorește, dorește ceea ce consideră și consideră ceea ce i se propune sau ceea ce-și propune. Printre diferitele propuneri care pot să existe și care există în viața cotidiană, care provin din jur, din mass media, este indispensabilă, este necesară propunerea unui cuvânt care să ne arate planul lui Dumnezeu. Prin urmare, omul să-și propună cuvântul Domnului: pe acesta-L va dori, îl va considera și va deveni acest Cuvânt.

v. 17

¹⁷ Căci trupul doreşte împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului: acestea se împotrivesc unul altuia aşa încât nu puteţi face tot ceea ce voiţi.

Deci există o luptă în fiecare dintre noi. Viața este o luptă. Viața monastică antică era numită o luptă, dar acest adevăr este valabil pentru fiecare creștin. În Cartea lui Iov se spune că viața omului pe pământ este o luptă continuă. E o luptă între Spirit și trup, care desemnează egoismul înnăscut pe care-l numim iubire.

Ar fi bine să înțelegem că nici un om nu face răul: este clar că întotdeauna facem binele. Dacă facem răul este numai pentru că ni se pare un „mai bine”, mai convenabil, mai plăcut, mai util: întotdeauna răul apare ca un bine, căci altfel nici un om nu ar face răul. Răul este o minciună înșelătoare, o minciună având forma aparentă a binelui, iar rezultatul acestei lupte este că Spiritul și trupul se opun reciproc și „așa nu facem ceea ce vrem”. Cu alte cuvinte, dacă un om vrea binele, Domnul îi dă bucurie în vederea săvârșirii binelui, dar dușmanul îl neliniștește, prezentându-i dificultățile într-un mod prin care să-l împiedice, să-l obstrucționeze, ca să nu facă binele. Dacă eu vreau să fac răul, dușmanul îmi prezintă plăcerea aparentă, iar Dumnezeu îmi indică mizeriile răului, pentru ca eu să nu-l fac.

Iar omul este în această luptă constantă, care nu poate fi eliminată din viața sa și care se reproduce – într-un mod sau altul – în fiecare acțiune, fără a dramatiza existența omului, în fiecare decizie. Fiecare decizie umană este o alegere în favoarea Spiritului sau „un pas înapoi” în favoarea egoismului (a sinelui).

Unde este liberul nostru arbitru? În noi există lupta dintre dorința bună și cea rea. Liberul nostru arbitru este ca noi să fim arbitri, adică să putem să-i dăm câștig de cauză unuia sau altuia, acest lucru depinzând de noi! Celui cu care suntem de acord (cel pe care-l ascultăm) – Spiritul sau trupul – îi oferim victoria, câștigul de cauză. Noi am hotărât că-l vom accepta pe acesta, orice s-ar întâmpla… Prin urmare, liberul arbitru nu înseamnă că omul poate face ceea ce crede el ca om – poate că omul poate să facă numai ceea ce face acum – ci că are libertatea să spună cel puțin „nu ar trebui să fac ceea ce acum fac” (și acesta este liberul arbitru!) sau să spună „nu aș vrea să fac acest rău”, adică-și rezervă libertatea să ofere victoria, cel puțin în interiorul său, celui pe care-l consideră drept. Aceasta este libertatea noastră! Mai înainte însă aveam „sclavul arbitru” și nu eram liberi. Dar acum, având discernământul dintre bine și rău, dorința binelui și ținând cont că Cristos ne-a eliberat, nu pentru ca să nu mai simțim răul, ci pentru ca să putem spune „da” binelui acesta este liberul arbitru, dar nu este un arbitru absolut.

v. 18

¹⁸ Căci dacă sunteţi conduşi de Duh, nu mai sunteţi sub Lege.

Versetul este o sinteză a capitolelor precedente, unde Pavel spune că suntem liberi față de lege. Dar suntem liberi față de lege nu ca să încălcăm legea – căci dacă ar fi așa, am fi sclavi și încălcători – ci pentru că suntem conduși de Spiritul lui Isus. Iubirea Tatălui și a Fiului este cea care ne conduce: aceasta este libertatea noastră față de lege și nu libertinismul! În mod paradoxal, este liber de lege omul care trăiește fundamentul legii, deci libertatea de a nu mai fi sub lege o experimentează cel care este condus de Spiritul: dacă nu suntem ghidați de Spiritul, nu suntem liberi și suntem sub lege, adică suntem numai încălcători ai legii și simțim acest fapt.

Acum Pavel dă criteriile de discernământ – între Spirit și trup – astfel încât cele două opțiuni să fie evidente. Mai întâi oferă un catalog, un exemplu de vicii.

Oare acesta este un moralism? Pentru că am putea spune: până acum a vorbit despre libertate și acum cade în moralism, spunându-ne cum trebuie să ne comportăm. Nu!

Libertatea înseamnă să trăim ca fii, să trăim o viață concretă: acesta nu este moralism! Ar fi moralism dacă s-ar spune că mântuirea izvorăște din viața mea (din bravura mea), însă în acest loc se spune că mântuirea ne vine din iubirea lui Cristos. Așadar și din iubirea Lui primim această nouă viață, modul nou de a trăi viața în Spirit. Acesta nu este moralism, ci este Evanghelie, adică mi se vestește că, în sfârșit, îmi este dăruită viața nouă, viața în Spirit.

vv. 19-21

¹⁹ De altfel, faptele trupului sunt cunoscute. Acestea sunt: desfrânarea, necurăţia, libertinajul, ²⁰ idolatria, vrăjitoria, duşmăniile, cearta, gelozia, mâniile, ambiţiile, discordiile, dezbinările, ²¹ invidiile, beţiile, orgiile şi cele asemănătoare acestora. Vă spun mai dinainte, aşa cum v-am mai spus, că cei care practică astfel de fapte nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu.

Pavel descrie în mod unitar faptele trupului care „sunt știute”, adică se văd: este suficient să citim ziarele, căci acestea enumeră numai „faptele trupului”. Însă rodul Spiritului nu se vede, despre el se vorbește puțin în mass media, însă cu acesta ne hrănim și este compus din toate „faptele bune” pe care le simțim în noi și le vedem în afara noastră. Când vom ajunge să facem publicitate binelui, atunci va fi periculos. Până când se aduce la cunoștință răul, înseamnă că binele nu este ceva izolat.

Și aceste „fapte ale trupului”, adică acelea pe care noi le facem în egoismul nostru, se exprimă la trei nivele: la un nivel greșit în trupul nostru ca o conservare a speciei, adică prin sex; la un nivel greșit în raportul nostru cu Dumnezeu și la un nivel greșit în raportul nostru cu alții, la un nivel greșit cu hrana, adică în raport cu lucrurile cele mai concrete ale vieții. Este răsturnarea (tulburarea) tuturor funcțiilor fundamentale ale omului, care sunt trăite după criteriul egoismului.

Le vom lua pe rând.

Cele dintâi privesc trupul și sexualitatea și sunt destrăbălarea, necurăția și desfrâul.

Primul aspect vizibil al egoismului, pentru omul care deja este sătul și are ce să mănânce – dacă nu se întâmplă la nivelul hranei, într-o societate în care mâncarea nu lipsește – se arată în dezordinea (imoralitatea) relației cu alte persoane, adică în sexualitate, prin desfrâu și folosirea incorectă a sexualității: în Biblie este numită prostituție.

Prostituția este considerată adulter față de Dumnezeu, care este Mirele. Prostituția înseamnă a nu trăi raportul cu propriul trup după planul lui Dumnezeu, ca arătare (revelație) a iubirii lui Dumnezeu, adică a considera sexul – care este un instrument – ca fiind un scop. Societatea noastră este așa: nu poți vinde nimic dacă nu-i faci publicitate cu ajutorul sexului. Totul este condimentat cu sex! Acesta este primul semn pentru om că și-a pierdut sensul trupului său, că nu-și mai respectă trupul.

Trupul este templul Spiritului Sfânt și astăzi credem cu ușurință acest adevăr pentru că este un dat cultural, dar Pavel ne înștiințează că cine nu-și respectă trupul „nu moștenește Împărăția cerurilor”, adică Împărăția nu stă în plăcerile trupești.

„Necurăția”. Necurăția este tot ceea ce împiedică cultul, tot ce nu-i dă omului acces liber spre Dumnezeu; în general indică invaliditatea vieții, dar în acest loc indică dezordinea sexuală. Dezordinea sexuală, dincolo de tot ceea ce se spune, este o adevărată lipsă de viață și deci este o excludere de la Dumnezeu. Nu putem spune că Pavel este moralist, căci acesta este adevărul! Cu alte cuvinte, vreau să spun că planul lui Dumnezeu pentru om este sublim și constă în faptul ca omul să trăiască tot ce are și tot ce este ca un dar al lui Dumnezeu și ca chip al lui Dumnezeu.

Acum înțelegem de ce apostolii spuneau mereu: feriți-vă de această lume! Noi avem alte criterii cu care ne trăim relațiile fundamentale cu trupul nostru, cu alții și cu Dumnezeu. Dacă credința noastră nu respectă aceste criterii, nu este credință, ci este desfrâu (necinste) și neînfrânare – primele trei vicii sunt de tip sexual – sunt un început de corupere a persoanei și a societății. Acestea sunt așezate la începutul listei deoarece ne spun că sunt primele vicii ale omului și sunt cele mai evidente!

Mulți consideră că libertatea Evangheliei este să facă ceea ce le place, să-și satisfacă propriile patimi, însă libertatea Evangheliei înseamnă cu totul altceva: înseamnă ca omul să știe să trăiască raportul cu propriul trup și relația cu alții în mod corect, adică după voia Domnului, după faptul că suntem templu al Spiritului Sfânt, trăind sexualitatea ca fiind un dar al lui Dumnezeu, ca un raport de fidelitate, de dar reciproc. Sexualitatea este însuși sacramentul lui Dumnezeu, este darul total, care este cu totul altceva decât libertinismul sexual. Deci suntem invitați să trăim la nivelul trupului însemnătatea lui Dumnezeu ca iubire, ca dar, ca iertare, pentru că acesta este sensul raportului de cuplu.

În schimb, un raport în totalitate liber și dezlegat de orice morală înseamnă desfrânarea trupului nostru, a sexualității și a societății. Deci nu este vorba de inhibiție sau de interzicere, ci este singura posibilitate (cerință) pentru a trăi liniștiți și pentru a ne realiza ca persoane. Nu trebuie să ne trăim viața ca pe o non-valoare, ci ca pe o mare valoare. Dar, despre acest adevăr nu se face multă publicitate.

Al doilea grup de vicii privește raportul cu Dumnezeu: idolatria și vrăjitoria.

Idolatria este cultul idolilor, se împotrivește cultului lui Dumnezeu. În zilele noastre spunem că nu mai avem idoli, dar în realitate, idolatria este și mai puternică, adică este cultul imaginii. Astăzi ne hrănim și trăim în baza imaginii și confundăm imaginea cu realitatea. Cine suntem noi? Suntem cei care (noi) ne închipuim că-și imaginează alții că suntem. Și suntem sclavii acestui fenomen. Și cine este Dumnezeu? Este Cel pe care noi ni-L închipuim că este, sau Cel pe care ne închipuim că-L simțim cine este. Însă realitatea este reală și Dumnezeu există și este diferit de închipuirile noastre. Iar imaginațiile noastre sunt doar închipuirile noastre. Lumea nu este o închipuire, o imaginație pe care putem să o construim noi și apoi să o destrămăm după cum vrem. Este o realitate cu care noi ne măsurăm cu mare respect. La fel și Dumnezeu.

În zilele noastre noțiunea de idolatrie – deci cultul imaginii – este foarte puternică și înseamnă pierderea identității omului. Singurul chip al lui Dumnezeu este omul liber, dar care este liber pentru că se simte iubit infinit de Dumnezeu, deci Îl cunoaște pe Dumnezeu și se cunoaște pe sine.

Latria este slujirea lui Dumnezeu și-l definește pe credincios, în timp ce slujirea imaginii, idolatria, devine slujirea aparenței, deci devine sclavie și-l definește pe păgân.

„Vrăjitoria”. În limba greacă avem cuvântul pharmakeia: farmacie, vrăjitorie. Probabil sunt farmecele, băuturile magice, băuturile de iubire, consumarea unor lucruri de care sunt legate fericirea și viitorul.

Avem cuvântul pharmakeia – farmacia – care reflectă raportul cu trupul nostru și cu tot restul: este un semn dezbinător, separator, adică ne spune că nu mai există un raport corect cu natura. Dar exprimă și un dat cert. Un raport înveninat, o pharmakeia cu venin. Simbolul farmaciilor este șarpele, deoarece se foloseau veninurile ca bază pentru medicamente.

Apoi avem raportul cu alții „dușmănii, ceartă, gelozie, mânii, gâlcevi, dihonii, dezbinări (secte), invidii”.

Începe cu „dușmănia” și se încheie cu „invidia”. Dușmănia este raportul nostru fundamental cu aproapele. Aproapele (vecinul) este iadul, spunea un scriitor, celălalt este concurentul, este dușmanul, în loc să fie fratele, pentru că urmărește aceleași nevoi și împarte felia de tort cu mine. Și fratele ne devine dușman. De ce? Pentru că noi ne punem ca valoare supremă felia noastră de tort, adică trupul. Deci dușmănia este primul rezultat al faptului că am pus trupul ca principiu al vieții. Al doilea rezultat sunt certurile.

Dușmănia este între persoane, cearta este între grupuri, între popoare, exprimând o lărgire a egoismului. Motorul interior al dușmăniilor și al certurilor are mai mulți complici. Primul este gelozia – care în greacă desemnează cuvântul zel, râvnă – adică există un zel, care este dorința de a face bine celuilalt și există un zel, care este dorința de a-i face rău altuia, iar aceasta din urmă este gelozia. Gelozia exprimă faptul că un om se silește să facă rău altora. Profesia sa principală constă în faptul că el caută cum poate să facă rău.

Apoi avem „mânia” care este reversul interior al dușmăniei care explodează la exterior. Este sentimentul pe care-l avem: explodează în exterior sub formă de ceartă (bătaie, scandal).

Cuvântul scandal, ceartă în limba greacă are în spate un cuvânt care înseamnă salariu, exprimând faptul că salariații erau scandaloși, certăreți, ei se certau pentru a-și obține salariul. Noi toți ne certăm unii cu alții pentru a obține partea noastră. Toți suntem împotriva tuturor, iar rezultatul este dezbinarea.

Dezbinările (separările) în limba greacă înseamnă „tăiat în două părți”. Cu alte cuvinte, deoarece omul a fost creat în vederea relației, atunci când se ceartă și separă în două, e tăiat în două, adică este mort.

Apoi „sectele”: sunt dezbinări, separări mai mari, în limba greacă avem cuvântul airesis, aireo, care înseamnă a alege ereziile. Ereziile sunt alegeri. Din două adevăruri omul alege unul și, a alege un adevăr din două adevăruri, care sunt complementare – o jumătate de adevăr este o jumătate de adevăr – este ca și cum în cazul unei persoane ne-am întreba: să-i tăiem partea superioară, sau cea inferioară ?Dar în acest fel am ucide omul. Adevărul este ceva viu, nu-l putem separa.

Așadar, sectele, diviziunile, separările întotdeauna sunt greșite. Atitudinea sectară se verifică atunci când omul absolutizează o parte din adevăr care este chiar justă, căci dacă omul nu o consideră justă, n-ar absolutiza-o. Cu alte cuvinte toate ereziile sunt juste, numai că ele țin seama doar de un aspect. Este la fel ca atunci când ne certăm: de obicei mereu avem dreptate, sau cel puțin pretindem că avem dreptate, dar are dreptate și celălalt și chiar și el poate să pretindă că are dreptate și e adevărat, numai că fiecare privește numai un aspect al adevărului. Fiecare ar trebui să recunoască adevărul celuilalt. Și la baza acestui comportament stă „invidia”.

Cartea Înțelepciunii (2,24) spune că din cauza invidiei a intrat moartea în lume, iar Mc. 15,10 subliniază că Isus a fost condamnat din invidie.

Invidia este incapacitatea de a ne bucura de binele altuia. Este opusul iubirii, care înseamnă a ne bucura de binele altuia, ca fiind un bine al lui și nu al meu. Invidia însă gândește: vreau eu binele altuia! Deci, dacă un om are un bine, mă deranjează, îl vreau eu. Și este motivul uciderii lui Cristos, iar în Mc. 15,10 stă scris că „Pilat știa că i L-au adus din invidie”. La fel s-a întâmplat și cu Iosif. Este incapacitatea noastră de a ne bucura de binele altuia.

Apoi există alte trei vicii, care privesc nevoia primară a conservării individului, adică băutura și hrana. Băutura devine beție, hrana devine chef, adică devin scopuri în loc de mijloace de comuniune și coîmpărtășire.

„În privința acestor lucruri vă previn, după cum v-am mai prevenit” (v. 21). Pavel repetă și previne, repetă ce a spus mai înainte. Înseamnă că aceste îndemnuri fac parte din prima cateheză, pe care el a făcut-o, când a subliniat că omul trebuie să se convertească de la o astfel de viață, pentru că o asemenea viață nu moștenește Împărăția lui Dumnezeu.

Așadar, atunci când un om vă întreabă care sunt criteriile discernământului, puteți să-i spuneți că sunt clare: adică toate viciile enumerate mai sus nu vin de la Dumnezeu. În noi există toate aceste vicii, de aceea trebui să ne străduim să umblăm după Spirit, astfel încât să trăim raportul nostru cu noi, cu alții și cu Dumnezeu după Spirit. Dar este un drum care durează întreaga viață și de aceea viața este o convertire continuă. Pericolul nostru este de a crede că suntem liberi, fapt pentru care trăim într-o falsă liniște sau să ne justificăm, spunând că aceste vicii sunt un bine, pentru că noi le vedem că există. Însă vedem că există și spunem că viciile nu sunt bune și ne ajutăm să ne eliberăm și să trăim în mod corect, ca fii ai lui Dumnezeu tot ceea ce suntem și avem, precum și nevoile pe care le avem și nevoile care suntem.

Repet, dacă unui creștin mesajul credinței (vestea Evangheliei) nu-i intră în viața cotidiană, dacă nu-l face un om nou, în Spirit, nu este adevărat, este doar o închipuire. Acest fapt nu înseamnă că nu suntem păcătoși – păcătoși suntem și rămânem – dar una este să justificăm păcatul și răul nostru, spunând că ne este bine așa, și alta este să-l recunoaștem ca fiind un rău și să acceptăm mila Domnului și lentul drum pentru a ieși din rău.

Mulți vor spune că acest discurs este un moralism și-i mulțumesc Domnului că există și morala, adică un mos, un mod de a trăi creștinesc, acesta care se trăiește în Spirit. Dacă nu, creștinismul este o ideologie care nu are legătură cu viața concretă, adică trăiește precum toți ceilalți în liniște, dar atunci ce înseamnă să fii creștin?

Cu adevărat, faptul de a fi înțeles eu iubirea lui Dumnezeu, mort pe cruce pentru mine, îmi schimbă viața, adică este o nouă naștere și-mi dă o nouă viața pusă sub semnul iubirii și nu al egoismului. Este clar că creștinul nu este perfect, dar este un drum pe care e chemat să-l parcurgă în întreaga sa viață. Dar între a sublinia gradualitatea, adică a admite că există un drum de făcut, plin cu imperfecțiuni și a nega acest drum, ori a justifica răul, este un abis mare. În zilele noastre apărăm mult răul, scuzându-ne că toți fac așa, toți spun așa. Dar cine a spus că părerea majoritară este Evanghelie?

Se poate face și trebuie să se facă exact opusul. În asemenea lucruri eu trebuie să fac opusul a ceea ce eu gândesc, pentru că sunt lucruri greșite, adică sunt vicii. Iar omul este tocmai cel care se maturizează cu ajutorul discernământului, adică evitând lucrurile greșite și acceptându-le pe cele juste.

Pavel opune viața Spiritului tuturor viciilor.

vv. 22-23

²² În schimb, rodul Duhului este: iubirea, bucuria, pacea, răbdarea, bunăvoinţa, bunătatea, fidelitatea, ²³ blândeţea, cumpătarea. Împotriva faptelor de acest fel nu există Lege.

Mai înainte vorbea de „opere” care aparțin creativității omului; în aceste versete însă, se exprimă la singular și vorbește despre „un dar”, adică este un rod al Spiritului, primit ca atare, ca rod, ca dar dăruit de sus, adică nu de la un om, ci este un cadou care-i este oferit omului.

Acum, tabloului întunecat al vieții trupului, al faptelor, Pavel îi opune rodul Spiritului, descriindu-l ca iubire. Ceea ce mai înainte era desfrânare, necurăție în trup, acum devine iubire, bucurie, pace în Spirit. Adică avem un alt mod de a trăi aceeași realitate. Iubire este cea descrisă de Pavel în 1Cor. 13,4-7 cu ajutorul a 15 verbe, care sunt cele 15 acțiuni ale iubirii lui Dumnezeu față de noi. Și această iubire nu aduce neliniște, ci bucurie.

Rodul Spiritului e un dar și e un dar unitar și unificator. Spre exemplu, în Rm. 5,5 iubirea este Spiritul Sfânt revărsat în inimile noastre și ne face să-l chemăm pe Dumnezeu cu numele de Tată. Rodul Spiritului e un dar unificator pentru că-i face pe toți oamenii fiii aceluiași Tată. Iubirea procură bucurie și pace.

Ne dăm seama că există iubiri care nu ne procură nici pace și nici bucurie, nici nouă și nici altora. Să ne întrebăm dacă este iubire și ce calitate are. Bucuria este semnul prezenței lui Dumnezeu, iar bucuria este foarte diferită de plăcere. Bucuria este relația și prezența continuă a lui Dumnezeu. Și bucuria adevărată durează.

Plăcerea este cu totul altceva. Odată dispărută, ne lasă un gust amar, ne dezgustă, avem nevoie s-o repetăm, pentru că nu ne dă bucurie. Bucuria este cu totul diferită de plăcere, căci rămâne veșnic, nimeni nu o poate răpi, ea este prezență, e parfumul lui Dumnezeu și este criteriul fundamental al discernământului spiritual. Cu alte cuvinte, dușmanul ne ispitește prin plăcere, iar Dumnezeu ne dă bucurie. Însă plăcerea, dușmanul ne-o dă doar mai înainte, iar după aceea ne lasă numai tristețe. Dumnezeu, însă, mai înainte ne dă atragerea iar în timpul și după acțiune ne dă bucuria. Iar principiul discernământului întotdeauna este acest „după acțiune”: „după” ne rămâne bucuria și pacea?

Această bucurie adevărată și această pace ne rămân și în timpul încercărilor.

Ce este pacea? Este opusul neliniștii, iar Spiritul ne dă pacea și bucuria deja acum și nu doar când vom obține obiectul dorințelor noastre, pentru că obiectul dorinței noastre deja există și este Dumnezeu și e prezent acum în Spirit! Fapt pentru care, cine trăiește în Spirit are mereu bucurie și pace.

Iubirea, bucuria și pacea nu dau neliniște. Un astfel de om va putea să aibă dificultăți, cruci, dar le trăiește în bucuria și pacea Spiritului. De aceea criteriul vieții spirituale constă în a conserva bucuria și pacea Spiritului. Nu spun că nu vom avea dificultăți, mai mult, dacă un om umblă după Spirit, înfruntă lupte, dificultăți, dar are iubire, bucurie și pace.

Agitația este împotriva păcii, iar pacea nu derivă din agitația pentru a avea tot mai multă bunăstare.

Apoi avem „răbdarea” care este „inima mare”, opusul josniciei, mizeriei. I se spune și mărinimie.

Apoi avem „bunăvoința” carece opusul răutății, al relei-voințe. Și este însușirea lui Dumnezeu. El este binevoitor… (cf. Lc. 6).

Apoi avem „bunătatea” care este capacitatea de a produce binele în favoarea altuia. Opusul acesteia este răutatea, perfidia, a-i face rău altuia. Apoi „încrederea sau fidelitatea” care este opusul instabilității, al inconstanței, al neîncrederii. Fidelitatea: iubirea este fidelă pentru că iartă. În Psalmul 117 se spune că iubirea lui Dumnezeu este mare, căci fidelitatea Sa durează în veci. Dumnezeu este fidelitatea, este stânca sigură care nu se clatină, nu este ca schimbările omului.

Apoi „blândețea”: „fericiți cei blânzi, căci ei vor moșteni pământul”, oamenii păcii. În fine, este „stăpânirea de sine sau cumpătarea”, enkrateia, desemnând omul care știe să se controleze, care se stăpânește pe sine, care nu este sclavul său, nu este nebun, nu este stăpânit de sentimentele și de instinctele sale, ci știe să le îndrepte spre scopul lor, care este acela de a-l iubi pe Dumnezeu cu toată inima și pe aproapele ca pe sine, adică a-l ajuta să-și atingă scopul: acela de a-l iubi pe Dumnezeu cu toată inima. Acesta este omul liber, stăpân pe sine!

Omul este stăpân pe sine, dar nu în sens negativ, ca având un mare control ascetic, atins prin mare efort, ci omul este stăpân pe sine în sens pozitiv, având acea stăpânire de sine care este un dar al lui Dumnezeu. Simțindu-se un dar al lui Dumnezeu, omul are o mare capacitate să folosească acest dar ca pe un dar, și nu ca pe o pretenție sau o formă de posedare, în sensul că: acel lucru e al meu sau eu sunt al meu.

Înseamnă ca omul să știe că este al Domnului, fapt pentru care nu este sclavul eului său și al pasiunilor sale: aceasta este stăpânirea de sine.

„Împotriva unor asemenea lucruri nu există lege”, adică legea nu ne interzice niciunul dintre aceste lucruri, mai mult, acestea sunt exact ceea ce legea poruncește, dar nu ne poate ajuta să le facem. Prin urmare, legea doar denunță încălcările acestor virtuți, deci cine le încalcă este sub lege și este sub blestemul legii, deci nu este liber. Cine însă împlinește aceste virtuți în Spirit, este liber față de lege, dar nu pentru că este un libertin (imoral, nerușinat), ci pentru că „împotriva acestor lucruri nu există lege”. Pentru că un astfel de om trăiește perfect în baza legii interioare, care este iubirea lui Dumnezeu, trăiește perfect și în mod corect toate relațiile.

v. 24

²⁴ Căci cei care sunt ai lui Cristos Isus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi poftele.

„Și-au răstignit” se referă la acțiunea botezului: la botez deja am fost răstigniți cu Cristos, fapt pentru care patimile și dorințele trupului deja au murit pe crucea lui Cristos.

Înseamnă că eu, scufundându-mă în iubirea lui Cristos pentru mine, las să moară egoismul meu, dorințele mele și trăiesc pentru o singură dorință: trăiesc viața mea prin iubirea Celui care m-a iubit și s-a dat pe Sine pentru mine, deci trăiesc prin Spiritul lui Cristos. Iată ce este botezul: să accept ca principiu al vieții mele iubirea Sa și acestei iubiri să mă abandonez. Acesta este începutul vieții noi!

E limpede că acest fapt deja s-a întâmplat la botez, dar nu s-a întâmplat o dată pentru totdeauna, ci noi mereu trebuie să umblăm în acest Spirit, pentru că putem să-l negăm, mai mult, în fiecare acțiune de-a noastră îl trădăm, și întreaga noastră viață este un drum în urma Spiritului, pentru a trăi botezul pe care l-am primit până la plinătatea sa, care va fi acel „a se încredința total” iubirii lui Cristos, la sfârșitul vieții noastre: va fi botezul nostru deplin.

„Cei ai lui Isus” sunt aceia care sunt aleși prin inițiativa Sa și deja-i aparțin Lui.

Rodul de cerut este: să-i cerem Domnului rodul discernământului dintre bine și rău, ca să detestăm răul de la toate trei nivelele:

• La primul nivel înseamnă să cunosc răul din acțiunile mele concrete;
• Apoi la al doilea: acțiunile mele sunt precum roadele într-un pom. Să cunosc acest pom pe care Bernardino da Siena îl numea „cele șapte vicii capitale” și pe care toți le avem. Să cunoaștem aceste păcate și să ne dăm seama cât sunt de urâte, căci mă distrug ca om și distrug raportul meu cu alții. Noi numim spontaneitate faptul de a acționa mânați de acest vicii, dar acest fapt nu este spontaneitate, ci moarte. Este spontaneitatea trupului, care trebuie educată, căci nu e spontaneitatea după Spirit.
• Un al treilea nivel: a cunoaște lumea, adică acest pom are rădăcini profunde și sunt cele trei „pofte”: pofta trupului, a ochilor și mândria vieții (cf. 1Io. 2,14-16), adică dorința de a poseda, dorința după putere și dorința de a apărea bine. Păcatul lumii este în fiecare dintre noi și este important să-l recunoaștem. Și atunci vom înțelege de ce Cristos a murit „pentru mine” (atunci ne vom simți solidari cu alții), de ce mă simt păcătos, și atunci încep încet, încet să mă convertesc. Acesta este botezul, și acesta este sensul vieții noastre.

Temele asupra cărora să reflectăm:

• Cele două căi, alegerea între viață și moarte (Ps. 1; Deut. 30, 15-20).
• Ispitele de a umbla după trup, sunt ispitele pe care Isus le-a avut în deșert de a-și satisface nevoia Sa după lucruri, după persoane și după Dumnezeu prin minunea pietrelor transformate în pâine, al puterii, al posedării persoanelor și a lui Dumnezeu prin Cuvânt (Lc. 4, 1-13).
• Lupta interioară între dorința după bine și după rău (Rm. 7, 14-25)
• Viața după trup (Rm. 1,1-3,20) unde se vorbește mai întâi despre cum păgânii trăiesc după trup și apoi despre iudeii care trăiesc după trup, pentru a încheia că toți am păcătuit și avem nevoie de gloria lui Dumnezeu.
• Viața după Spirit (Rm. 8).

După cum putem vedea, creștinismul nu doar propune o viață nouă în iubire, bucurie și pace, ci ne dăruiește și Spiritul lui Cristos pentru a trăi așa. Însă, deoarece pornim de la o viață în trup, adică de la o viață închisă în egoism, iată că viața noastră este un drum constant de eliberare și nu trebuie să renunțăm la această luptă, la acest drum care are nevoie și de discernământ și de o implicare efectivă, bazată pe îndemnul interior al Spiritului.