Scrisoarea către galateni extinde promisiunea lui Dumnezeu din VT tuturor popoarelor, fără nicio deosebire. Ps. 116 – unul de laudă – a intuit acest adevăr deoarece este adresat tuturor popoarelor, adică tuturor păgânilor.

Psalmul ne spune motivul laudei: trebuie să fim mulțumiți de Dumnezeu „Pentru că iubirea Sa pentru noi este puternică”. Acest motiv este centrul întregii Biblii. Puterea iubirii Sale pentru noi o înțelegem privind crucea: El și-a dat viața pentru noi… Întreaga revelație din VT și din NT vrea să ne arate puterea acestei iubiri a lui Dumnezeu pentru noi – care s-a făcut slab până la moartea pe cruce – o iubire care rămâne fidelă în veci față de om. Acesta este sensul întregii revelații, deci și al Scrisorii către galateni.

În această cateheză concluzionăm Scrisoarea către galateni. 

Se citește Gal. 6, 11-18

¹¹ Priviţi cu ce litere v-am scris, cu propria mea mână. ¹² Cei care vor să facă impresie în privinţa trupului vă obligă pe voi să vă circumcideţi, numai ca să nu fie persecutaţi pentru crucea lui Cristos, ¹³ căci nici ei care sunt circumcişi nu ţin Legea, ci vor ca să fiţi circumcişi pentru ca ei să se laude în trupul vostru. ¹⁴ Însă, în ce mă priveşte, departe de mine gândul de a mă lăuda cu altceva decât în crucea Domnului nostru Isus Cristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, iar eu pentru lume. ¹⁵ Căci nici circumcizia, nici necircumcizia nu valorează ceva, ci numai noua creatură. ¹⁶ Şi tuturor celor care vor urma acest îndemn şi întregului Israel al lui Dumnezeu pace şi îndurare. ¹⁷ De acum încolo nimeni să nu-mi facă supărări, căci eu port în trupul meu semnele lui Isus. ¹⁸ Fraţilor, harul Domnului nostru Isus Cristos să fie cu duhul vostru! Amin.

Această parte o scrie Pavel (până în acest loc a dictat-o unui cărturar).

Versetele reprezintă concluzia scrisorii, dar e diferită de concluziile celorlalte scrisori, după cum și începutul scrisorii e diferit de începutul celorlalte. De obicei începutul și sfârșitul scrisorilor sunt pline de complimente. În acest loc Pavel nu este ceremonios, căci spune „vă rog să nu mă supărați”. Și începutul scrisorii a fost dur, pentru că vrea să transmită ceva important și vrea să fie aspru. Tocmai dragostea lui îl face să fie dur cu galatenii care erau în cădere liberă (adică își pierdeau credința). Deci prin limbajul său dur vrea să-i ferească de acest păcat. În schimb, cu alte comunități în care există numai unele dezordini și lucruri rele, Pavel este mult mai tolerant și mai încurajator.

În Galația nu este vorba de lucruri rele, ci de ceva mult mai grav, de un lucru care „prefăcându-se că este mai bun”, de fapt înseamnă „pierderea credinței”. Prin urmare Pavel este foarte hotărât în limbajul folosit.

„Cu mâna sa” el sintetizează toate temele scrisorii: tăierea împrejur, crucea, trupul, noua creatură. Iar în vv. 12-13 desenează portretul celor care au cauzat problema în interiorul comunității: sunt ispititorii care propun tăierea împrejur. Îi numește lăudăroși, cei care nu respectă Legea, căutând doar să placă oamenilor, fricoși, incoerenți și ambițioși.

La vv. 14 și 15 Pavel se elogiază: el se laudă numai cu crucea lui Cristos și cu făptura nouă. În v. 16 subliniază că crucea este regula (legea) vieții creștine, iar la v. 17 spune că el trăiește în trupul său această lege: „am stigmatele… particip la crucea lui Cristos”. Și din această participare la crucea lui Cristos urează pacea, fiind sigur că această scrisoare va obține efectul dorit, adică o pace a creștinilor din Galația.

v. 11

¹¹ Priviţi cu ce litere v-am scris, cu propria mea mână.

De obicei Pavel dicta scrisorile unui cărturar, iar el adăuga numai salutul final. Așa face și în această scrisoare. De ce scrie cu „litere mari”, cu majuscule? Pentru a sublinia că există și pentru a arăta măreția iubirii sale care se revelează în duritatea pe care a exprimat-o în întreaga scrisoare, dar care duritate – în realitate – este o adevărată iubire pentru galateni. Este o iubire care nu se teme să spună adevărul, ori să spună lucrurilor pe nume. Căci este mult mai comod să spunem „totul merge bine”. Dar dacă lucrurile nu merg bine, înseamnă că nu merg bine, și trebuie recunoscut și spus acest adevăr.

Scriind cu mâna sa și cu litere mari, Pavel indică faptul că-i iubește.

Apoi Pavel face o sinteză, dezvăluind cine sunt cu adevărat acei oameni care au căutat să le distrugă credința, care-i deranjează pe creștini, care se prezintă ca fiind foarte bravi și spun că trebuie respectată legea lui Moise, tăierea împrejur etc.

v. 12

¹² Cei care vor să facă impresie în privinţa trupului vă obligă pe voi să vă circumcideţi, numai ca să nu fie persecutaţi pentru crucea lui Cristos,

Pavel îi definește pe dușmanii săi și ai galatenilor ca fiind „cei care umblă după plăcerea oamenilor și vor să dea bine”. Însă pe omul care vrea să dea bine cu orice preț, interesat de părerea (lauda) altora și dornic să crească în aprecierea acestora, nu-l interesează adevărul, ci părerea lor. Deci face tot posibilul să obțină laudele celorlalți. Și se folosește de adevăr pentru a le obține aprecierea. Acesta este răul radical al omului: faptul că-l interesează propriul eu (propria imagine) și nu adevărul, sacrificând adevărul în favoare imaginii sale. Este mândria deșartă, protagonismul. Acolo unde există mândrie deșartă (orgoliu) nu există adevăr. Adevărul ne face umili, nu orgolioși. Întâmplător și un orgolios poate spune adevărul, dar îl spune din întâmplare, pentru că în acel moment așa-i convine, nu pentru că-l interesează adevărul.

În spatele dorinței de a vrea să apară bine înaintea oamenilor stă motorul acțiunii omului… Deci, ce face omul? Omul este așa cum este văzut. Atunci el caută să fie văzut bine de cei din jur. Ființa omului este așa cum este privită. Și, până când un om nu înțelege cum e privit de Dumnezeu; până când nu face să consiste identitatea sa în modul în care Domnul îl privește – și acesta este adevărul omului; iar adevărul meu de om este că sunt păcătos și că Isus a murit pentru mine și mă iubește – întotdeauna va căuta să fie bine văzut de cei din jur (se va strădui să dea bine în ochii altora)! Acest om se va sacrifica pe sine și pe alții, numai ca să obțină o laudă din partea altora. Și niciodată nu va avea curajul să fie el însuși sau să caute și să spună adevărul. Acesta este un păcat care se află la rădăcina tuturor celorlalte păcate și care este prezent destul de des, în toate relațiile inter-umane.

Un al doilea subiect este că ei „vă constrâng”. Este o constrângere morală, nu fizică. Dar nicio constrângere nu este bună! Nimeni nu te poate constrânge sau obliga să faci binele! Cu atât mai mult e o constrângere, cu cât vrea să te oblige să faci binele. Dumnezeu nu constrânge pe nimeni. Așadar să nu facem nicio constrângere în plan religios.

Dumnezeu respectă mereu libertatea și atunci când este împotriva Lui și atunci când e împotriva celui care-și folosește rău libertatea.Cine-și folosește rău libertatea, întotdeauna este împotriva sa, își dăunează.Dar Domnul nu poate să nu respecte libertatea.

Nu există sfânta violență exercitată de Domnul asupra voinței noastre. Domnul are numai un singur fel de violență și anume că El moare pe cruce, respectând libertatea tuturor. Contemplându-L pe cruce, omul înțelege: „Deci, cu adevărat mă iubește”… „Când voi fi înălțat, îi voi atrage pe toți la Mine”. De ce? Pentru că omul devine liber numai când experimentează acceptarea sa necondiționată pe care numai Domnul i-o poate da. Iar mântuirea este această libertate, care izvorăște din experiența acestei iubiri a Domnului pentru mine. Deci noi nu putem fi constrânși, căci unde lipsește libertatea, lipsește totul.

În al treilea loc, aceștia „nu vor să fie prigoniți din cauza crucii lui Cristos”. Este vorba de frică. Ei vor să se salveze. Pavel spune: „Dacă eu nu aș vesti crucea lui Cristos, eu aș fi liniștit, nu aș fi prigonit”. Deci ei caută o viață liniștită. Le este frică de suferințe.

Acestea sunt primele trei acuzații pe care Pavel le lansează în mod precis, celor care au ajuns în comunitate și pretind s-o perfecționeze. În realitate ei urmăresc aceste sentimente. În versetul următor Pavel adaugă alte două motivații.

„Prigoana din cauza crucii”. Problema nu este atât suferința care poate deriva dintr-o corectă prezentare a mesajului creștin, ci pentru Pavel problema constă în faptul că este pus în dubiu mesajul crucii, deci riscul de a se anula „scandalul crucii” (Gal. 5,11) și alegerea lui Isus de a ne mântui prin cruce.

v. 13

¹³ căci nici ei care sunt circumcişi nu ţin Legea, ci vor ca să fiţi circumcişi pentru ca ei să se laude în trupul vostru.

Aici Pavel îi acuză de două lucruri. Mai întâi „ei nu respectă întreaga Lege”, adică sunt incoerenți. Respectă numai unele legi formale pentru a-și garanta o mântuire „magică”, fără să ajungă la supunerea față de Lege și Cuvânt.

De multe ori și noi facem așa… „am primit botezul, mergem duminica la sf. Liturghie și astfel ne considerăm justificați că am trăit spiritual înaintea lui Dumnezeu… deci ne simțim liniștiți și credem că ne-am garantat mântuirea”. Această mentalitate este o formă de apărare de Dumnezeu. În realitate mântuirea constă în a trăi tot Cuvântul lui Dumnezeu pentru că suntem, „oameni noi” și nu să respectăm două reguli, două legi pentru că ne convin, iar pe celelalte nu le respectăm. Deci Pavel spune: ei se taie împrejur pentru a avea un semn exterior, dar restul nu-i interesează.

A cincea acuzație: „ei doresc să se mândrească, să se laude cu trupul vostru”. Prin faptul că voi sunteți tăiați împrejur, ei se laudă pentru că înseamnă că au mulți adepți. Deci sunt ambițioși: vor să aibă mulți discipoli. Să spună: „suntem mulți”. Cine dorește discipoli și-a greșit drumul dacă vrea să devină creștin, pentru că singurul Învățător este Isus… deci ar fi bine să se înscrie într-o altă religie…

În creștinism să nu-l numiți pe nici un om Învățător, Domn sau Tată. Unul singur e Tată, Învățător și Domn, iar noi toți suntem discipoli și apoi ne ajutăm, fiecare după rolul său. Dar este o slujire: fiecare-l ajută pe celălalt pentru a crește în credință și în cunoașterea Domnului.

A avea discipoli înseamnă a înșela lumea – lipsind-o de propria libertate, pentru ca noi să ne simțim importanți – sau a o prosti că urmându-ne, va avea garantată mântuirea, după cum fac multe secte… „căci așa ești mântuit mai sigur”… Acest fapt este contrar Evangheliei.

În spatele tuturor separărilor în Biserică mereu există aceste lucruri notate de Pavel: dorința de a apărea bine, de a se mândri, de a avea semnele că noi aparținem adevărului. Însă dacă un om a înțeles ceva din Evanghelie, lucrul minim pe care-l poate face este să iubească Biserica așa cum este și să iubească omul așa cum este. Acest fapt înseamnă că a înțeles iubirea lui Dumnezeu pentru toți oamenii. Deci nu-și întemeiază o sectă de puri, unii mai bravi decât alții… Eventual – după cum a făcut sf. Francisc sau sf. Ignațiu – va putea întemeia un ordin religios care îi slujește pe alții într-un anumit câmp. Dar este o slujire și nu o nouă sectă.

În zilele noastre (la fel ca-n orice epocă) multe mișcări se consideră ca fiind Biserică. E ceva periculos! Căci Biserica este una și este alcătuită din toți oamenii care locuiesc într-o zonă și cred în Domnul, cu toate mizeriile și dificultățile lor.

Protagonismul, prozelitismul, sectarismul sunt ingredientele care favorizează opoziții și dezbinări. Nu numărul oamenilor, ci mentalitatea lor creează sectele.

Astfel Pavel încheie critica și începe să prezinte ceea ce el face, nu pe cont propriu, ci ca apostol al Evangheliei Domnului.

v. 14

¹⁴ Însă, în ce mă priveşte, departe de mine gândul de a mă lăuda cu altceva decât în crucea Domnului nostru Isus Cristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, iar eu pentru lume.

În timp ce unii se mândresc că sunt bravi pentru că au mulți discipoli, pentru că respectă legea, se taie împrejur, pentru că reușesc să se înțeleagă între ei, evitând toate problemele etc., Pavel spune „eu aș vrea să mă mândresc cu un singur lucru, adică cu crucea Domnului Isus”.

Pricepem sensul profund al scandalului acestui verset? Pentru că crucea este opusul mândriei, al laudei de sine. Crucea este o infamie (o josnicie), un blestem. Este ca și cum Pavel ar spune: „Eu mă mândresc cu lucrul cel mai rău care există pe lume”. Căci crucea este lucrul cel mai rău care există, este locul execuției sclavului rebel, și trebuie să stea departe de urechile, de ochii, de gura unui om liber, spunea Cicero. Nici nu se poate asculta vorbindu-se despre cruce, căci simplul discurs despre cruce, jignește urechea. A o vedea este ceva urât, jignitor. Iată, Pavel se laudă cu crucea.

De ce Pavel se mândrește cu crucea? El spune „Eu nu cunosc nimic altceva decât numai pe Isus Cristos și pe Acesta, răstignit”.

În cruce, Pavel a înțeles care este esența lui Dumnezeu. „Dumnezeu – după cum spune Ioan – atât de mult a iubit lumea, încât l-a dat pe Fiul Său”. Pavel a înțeles – de la cruce – că Domnul Isus „M-a iubit și s-a dat pe Sine pentru mine” (Gal. 2,20). A înțeles greutatea, gloria lui Dumnezeu, ca fiind această iubire care l-a tras în jos, atât de jos, încât s-a făcut serv și sclav al tuturor, până la moartea pe cruce. Deci crucea este gloria lui Dumnezeu; e importanța Lui ca fiind iubire! Cu crucea se mândrește Pavel. Mândria creștinului constă în a înțelege misterul crucii și misterul iubirii lui Dumnezeu pentru mine.

Cine conștientizează această iubire spune: „Eu sunt răstignit pentru lume”. Ce înseamnă că – prin cruce – eu sunt răstignit pentru lume? Pentru mine lumea – adică păcatul – este moartă, prin cruce. Pentru mine lumea (păcatul) nu mai are farmec și nu mă mai atrage, căci eu deja nu mai trăiesc pentru eul meu, pentru egoismul meu, pentru satisfacerea dorințelor mele dezordonate, ci trăiesc prin această iubire pe care El mi-o dă gratis. Deci sunt mort față de eul meu și trăiesc prin Isus. „Trăiesc eu dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine. Viața pe care o trăiesc în trup, o trăiesc în iubirea Domnului care m-a iubit și s-a dat pe Sine pentru mine”.

Experiența crucii ne conduce la extaz: „nu mai trăiești tu, ci tu trăiești pentru El, care a murit pentru tine!”. Apoi și lumea moare pentru tine și tu mori pentru lume. Cu alte cuvinte, lumea nu te mai atrage: egoismul, puterea, orgoliul. Păcatele lumii nu mai au puterea asupra ta, pentru că inima ta e plină de altceva: de spiritul lui Dumnezeu, e plină de iubirea pe care Domnul o are pentru tine, iar tu trăiești și te hrănești din această iubire.

Aceasta e experiența pe care Pavel o propune tuturor. Și cu ea se mândrește, pe bună dreptate. Ar fi minunat ca toți să ne mândrim cu această experiență.

În acest verset Pavel sintetizează experiența vieții creștine. Versetul este centrul întregii scrisori către galateni. Este sensul crucii ca fiind „mândria”, adică gloria, revelația totală a lui Dumnezeu și schimbarea radicală a vieții: moare omul vechi și se naște omul nou, care are ca normă iubirea lui Dumnezeu, nu egoismul și dorințele proprii.

Pavel – făcând această experiență – ne spune: „Fiți imitatorii mei, după cum eu sunt imitator al lui Cristos”. Pavel a trecut de la legea veche la cea nouă, atunci când l-a întâlnit pe Isus și a fost cucerit de El.

v. 15

¹⁵ Căci nici circumcizia, nici necircumcizia nu valorează ceva, ci numai noua creatură.

Înaintea experienței mândriei – a crucii și a vieții noi – toate marile diferențe religioase, tăieri sau netăieri împrejur, sunt „nimic”, sunt nesemnificative, căci problema este să devenim oameni noi prin această iubire arătată pe cruce. Deci valoarea creștinului constă în această creatură nouă și toate religiile sunt „nimic” față de această noutate pe care ne-o aduce Evanghelia: suntem creatură nouă în Cristos, o creatură generată nu din frica și necunoașterea noastră de Dumnezeu, ci din cunoașterea iubirii pe care Dumnezeu o are pentru noi, din acceptarea acestei iubiri. În acest fel, un om se naște nou și acesta e sensul botezului.

În acest loc Pavel rezumă cealaltă temă fundamentală a scrisorii către galateni: dacă experiența pozitivă este aceea a iubirii lui Cristos care ne mântuiește – iubirea crucii și a botezului – atunci toate celelalte diferențe sunt nesemnificative. Căci problema adevărată este alta: suntem sau nu oameni noi, care trăiesc în baza spiritului? Al spiritului pe care l-am primit la botez și de pe crucea lui Cristos.

„Eu creez ceruri noi și pământ nou…” (Iez. 36,26). Lucrul nou este inima nouă! E inima nouă care știe să iubească, așa cum este iubită.

v. 16

¹⁶ Şi tuturor celor care vor urma acest îndemn şi întregului Israel al lui Dumnezeu pace şi îndurare.

Faptul de a se mândri și lăuda cu crucea îl numește dreptar (normă, îndrumare). Înseamnă faptul de a fi o creatură nouă, generată de cruce. Dreptarul este rigla care se folosește pentru a trage linii drepte. Prin urmare crucea este rigla, este norma, e criteriul care ne folosește pentru a merge drept. Așadar, crucea este criteriul adevărului vieții creștine, căci pe cruce avem adevărul lui Dumnezeu, adică faptul că El mă iubește infinit, dar pe cruce se află și adevărul meu, adică faptul că eu sunt iubit infinit de Dumnezeu.

Tocmai de la aceste două adevăruri extrag tot restul și devin un om nou, liber, care-L cunoaște pe Dumnezeu și care știe să se comporte în consecință. Deci crucea este dreptarul vieții.

Dacă crucea este pusă peste tot, nu este o manie, ci înseamnă că oamenii au înțeles că crucea este dreptarul, este locul în care e revelat totul despre Dumnezeu și totul despre om. A privi constant acest loc și a-l avea în inimă ca și criteriu de viață, înseamnă a cunoaște iubirea pe care Dumnezeu o are pentru mine, deci a ști cine sunt eu pentru El. Acesta e dreptarul: norma de comportament, regula „după care umblăm”… Viața este un drum, înseamnă că încă nu am ajuns la țel, un drum urmând acest dreptar, drumul trăit după Spirit.

Cine urmează acest dreptar „are pacea”, șalom în limba ebraică desemnează și binecuvântarea mesianică… Așadar, cine urmează acest dreptar, are totul. Pacea noastră vine din crucea lui Cristos. De la cruce ne vine orice bine: Dumnezeu ni s-a dat pe Sine, deci nu are ce să ne ofere mai mult.

„Au pace, cei care acceptă acest dreptar”. Și cine nu-l acceptă ce are? „Are mila peste Israelul lui Dumnezeu care încă nu-l acceptă”. Deoarece crucea este pace pentru cine o primește și e pace sub formă de milă pentru cine nu o acceptă. Adică Dumnezeu nu refuză pe nimeni. Crucea rămâne mereu acolo, în așteptare, ca să fie acceptată și omul să răspundă cu iubire, iubirii arătate pe cruce. Iar acceptarea crucii este mântuirea noastră.

În această Scrisoare, Pavel spune lucruri precise, clare, esența Evangheliei și a vieții creștine care era în pericol în comunitatea galatenilor. În alte comunități esența creștină nu era în pericol, dar existau unele probleme concrete, în care unii oameni se comportau rău. Deci erau diferite problemele din celelalte comunități.

Faptul că crucea este dreptarul vieții noastre și că din acesta derivă pacea, este covârșitor. Pentru noi, pacea înseamnă să facem un slalom și să evităm crucile. De fapt, crucea noastră este că nu vrem să purtăm crucile pe care toți le avem, căci realitatea e egală pentru toți. Ne naștem, trăim, depunem efort, avem dificultăți și murim… A accepta acest adevăr – cu iubire și dându-i un sens – înseamnă a urma dreptarul și numai așa devenim „o creatură nouă”. A evita acest drum ne face doar egoiști, puțin mai răi față de noi înșine și față de alții. Și avem mai multe suferințe în viață și după, Și toate suferințele pentru noi sunt inutile.

Trebuie să-I cerem Domnului să ne ajute să urmăm acest dreptar și atunci vom avea o mare pace; când în noi există neliniște, aceasta certifică faptul că nu urmăm acest dreptar care este mila Domnului peste toți.

Acum înțelegem mai bine unele expresii din Ev. lui Ioan, când Isus spune: „Vă dau pacea, vă las pacea Mea. Nu cum o dă lumea Eu o dau vouă”. Această pace, care coboară din cruce – după Pavel – este o pace adevărată deoarece coboară acolo unde a fost anulată violența și nedreptatea, fiind o pace diferită de cea care o dă lumea.

v. 17

¹⁷ De acum încolo nimeni să nu-mi facă supărări, căci eu port în trupul meu semnele lui Isus.

Pavel cere să nu fie supărat. Această cerere este ciudată. De obicei Pavel nu se plânge de tot răul care-l atinge, ci mai mult, se mândrește cu răul primit. În 2Cor. 12,10 spune: „când sunt slab, atunci sunt tare”, iar înainte există două capitole în care se amintește toate dificultățile întâmpinate.

Problema este alta, căci aici este îngrijorat de galateni: dacă voi mă supărați, vizavi de aceste adevăruri, înseamnă că vă pierdeți voi! Pavel nu se preocupă de suferințele pe care le primește el, ci este îngrijorat pentru răul care și-l fac cei care-l supără. Este la fel ca Isus care plânge peste Ierusalimul care-L ucide. Isus nu se vaietă „O, Doamne, ce rău mi se întâmplă…”, ci plânge pentru Ierusalimul care se distruge ucigându-L, pentru răul pe care Ierusalimul și-l face singur. Deci cuvintele: „nu mă supărați” sunt un semn de mare milă din partea lui Pavel față de ei.

„Eu port în trupul meu, semnele Domnului Isus”… Pavel poartă loviturile, rănile Lui, rănile apostolului care-l fac asemănător cu patima lui Cristos… Pavel are ca dreptar crucea, adică poartă asupra sa răul lumii, al fraților, răul nesupunerii, este asociat destinului slujitorului lui Iahve, e asociat pătimirii Domnului. În Col. 1,24 spune „împlinesc, în trupul meu, lipsurile necazurilor lui Cristos, pentru trupul Lui, adică Biserica”. În 2Cor. 4, 7-12: „Suntem apăsați de necazuri din toate părțile, dar nu striviți; suntem în cumpănă, dar nu disperați; persecutați, dar nu abandonați; doborâți, dar nu uciși. Pretutindeni purtăm în trupul nostru moartea lui Isus, ca să se arate și viața lui Isus în trupul nostru. Căci noi – care trăim – suntem mereu dați la moarte pentru Isus, pentru ca și viața lui Isus să se arate în trupul nostru muritor. Așa încât în noi lucrează moartea, iar în voi, viața.”

Semnele (stigmatele) lui Pavel sunt ca rănile lui Cristos. Prin rănile Sale suntem vindecați: „în mine lucrează moartea, iar în voi, viața”. Cu alte cuvinte, Pavel își dă viața pentru galateni.

În 2Cor. 6, 4-10 Pavel descrie stigmatele sale? „Dar în toate noi ne prezentăm ca niște slujitori ai lui Dumnezeu printr-o mare răbdare în necazuri, în nevoi și strâmtorări, în bătăi, în închisori și în răscoale, în osteneli, în vegheri și în posturi, prin curăție, prin cunoaștere, prin îndelungă răbdare, prin bunătate, prin Spiritul cel Sfânt și prin iubire neprefăcută, prin cuvântul adevărului, prin puterea lui Dumnezeu și prin armele de atac și de apărare ale dreptății, în mărire și înjosire, în defăimare și în vorbire de bine; considerați ca înșelători, deși suntem fideli adevărului; ca niște necunoscuți, deși suntem bine cunoscuți; ca unii care sunt pe moarte, deși iată că trăim; ca niște pedepsiți, dar nu omorâți; ca niște întristați, deși suntem totdeauna plini de bucurie; ca niște săraci, deși îmbogățim pe mulți; ca unii care nu au nimic, deși stăpânim toate.”

v. 18

¹⁸ Fraţilor, harul Domnului nostru Isus Cristos să fie cu duhul vostru! Amin.

Este un verset liturgic. Scrisorile erau citite în interiorul comunității, al adunării euharistice. Faptul că scrisoarea se încheie cu „Harul Domnului”, nu este un simplu salut obișnuit, ci cu adevărat Pavel vrea să le comunice, în mod sacramental, harul, iubirea lui Dumnezeu, ca să fie cu spiritul lor.

În Scrisoarea către galateni „harul” mai are și un alt sens, pentru că este vorba de adevărul Evangheliei, adică mântuirea este dăruită și nu este rodul unei cuceriri omenești. Mântuirea este un dar gratuit al lui Dumnezeu, făcut nouă.

Deci „harul Domnului să fie cu Spiritul vostru”…

Prin „Spirit” se înțelege Spiritul Sfânt. În acest text Pavel îl numește „Spiritul vostru”. El se referă tot la Spiritul Sfânt, în sensul că deja este „al vostru”. L-ați primit la botez. Prin urmare, el îi îndeamnă „primiți această sporire de har care este tot Spiritul”

El încheie cu cuvintele: „fraților” și „amin”. În realitate, versetele concluzive ale Scrisorii subliniază temele fundamentale ale Evangheliei.

Ca rod final să cerem să ne lăudăm numai cu crucea și să umblăm după acest dreptar.

Însușirilor celor care deranjează credința: oamenii orgolioși, fricoși, incoerenți, ambițioși… Mc. 12,38-40; Mc. 10, 35-45…

Pavel se laudă cu crucea și cu persecuțiile sale. 2Cor. 10,12…

Pavel este răstignit pentru lume și lumea pentru el. Gal. 2,19-20…

A fi creatură nouă .2Cor. 5,17; Ef. 3, 14-19…

Crucea este dreptarul. 1Cor. 2,2…

Pavel trăiește după acest dreptar. 2Cor. 4,7-12; Col. 1,24…

În final, oferim o sinteză a temelor Scrisorii.

Situația în Galația era următoarea: galatenii erau amenințați de unii creștini proveniți din lumea iudaică. Aceștia doreau să le impună tăierea împrejur, pentru ca să respecte legea iudaică, afirmând că în acest fel deveneau „mai bravi”. În schimb, Pavel afirmă că acest fapt înseamnă distrugerea credinței și a Evangheliei, deci înseamnă că nu crucea lui Cristos ne-a mântuit.

Scrisoarea este alcătuită din două părți: în prima parte este evidențiat „adevărul Evangheliei”, subliniindu-se că creștinismul nu este o lege, o normă sau o religie, ci este un eveniment istoric. Vestea bună a acestui eveniment este că Dumnezeu m-a iubit și s-a dat pe Sine pentru mine.

Mântuirea este tocmai iubirea pe care Dumnezeu o are pentru mine și pe care mi-a arătat-o Isus răstignit pe cruce, nu este altceva! Crucea este originea mântuirii!

Orice încercare de a atribui alte origini mântuirii, reprezintă negarea centrului mântuirii, a esenței Evangheliei, adică a iubirii pe care Dumnezeu o are pentru mine.

Pavel probează acest adevăr cu ajutorul VT, subliniind că din veci mântuirea este oferită și vestită de făgăduință și nu de legi. Lui Avram i-a fost făcută făgăduința fiului (a descendenței) și a pământului.

Fiul reprezintă viitorul, viața omului. Prin urmare, „fiul omului” – viitorul omului – viața omului este tocmai Fiul lui Dumnezeu dăruit (jertfit) pentru noi. Acesta este viitorul nostru: suntem fii!

Pământul – care este realitatea necesară pentru a conserva viața – este Spiritul Sfânt, pentru că Spiritul este iubirea dintre Tatăl și Fiul, aceasta fiind „condiția”, însușirea vieții Tatălui și a Fiului.

Așadar, darurile Spiritului Sfânt și ale Fiului sunt împlinirea fiecărei făgăduințe a lui Dumnezeu, făcută în VT.

Legea avea un alt rol, avea rolul de a denunța răul, de a indica binele, dar, pentru că noi suntem răi, avea și rolul de a determina răzvrătirea noastră astfel încât să iasă la iveală întregul rău din inima noastră, iar acest rău să ajungă și să fie răstignit pe crucea lui Cristos, pentru ca întregul rău să fie ispășit pe cruce. Căci răul, câtă vreme rămâne în inima omului, îl ucide pe om.

Dar răstignirea ne arată că întregul rău deja a fost dus pe crucea lui Cristos și, din crucea Lui, „ieșim”, ne naștem creaturi noi.

Botezul înseamnă tocmai contemplarea crucii lui Cristos: a mă scufunda în această contemplare mă face om nou.

Aceasta este prima parte a Scrisorii. Ea nu pornește de la idei teoretice, ci de la o experiență simplă: galatenii, prin credința în Cristos răstignit, au primit Spiritul Sfânt, și-L invocă pe Dumnezeu Abba, Tată, nemaiavând nevoie de vreo tăiere împrejur sau de vreo altă lege.

În partea a doua a Scrisorii nu se abordează originea mântuirii, ci în ce constă mântuirea. Se evidențiată că mântuirea constă într-o viață nouă, o viață nouă care se trăiește cu Spiritul „Celui care m-a iubit și s-a dat pe Sine pentru mine”. Deci nu este o viață bazată pe libertinism, pe a face tot ceea ce vreau, pe a încălca legea.Dacă ar fi așa, omul ar fi încă în sclavie.

Dacă legea nu te putea ajuta să faci binele, ci doar te denunță că nu-l înfăptuiești, mântuirea înseamnă că Spiritul te ajută să trăiești binele în toate dimensiunile sale, te ajută să trăiești ca om nou, ca fiu al lui Dumnezeu, ca frate. Așadar, libertatea nu înseamnă să trăiești după trup, adică după egoism, ci libertatea pe care Cristos ne-a dăruit-o constă în a trăi după Spirit, adică a trăi în această iubire care în sfârșit se poate realiza. Este iubirea pe care Dumnezeu ne-a dat-o.

Acestea sunt cele două teme fundamentale ale Scrisorii. Mai mereu tema a doua este uitată fiind subliniată numai prima. Dar dacă se uită a doua temă, prima este goală, nu există mântuire, căci mântuirea constă într-o viață mântuită, într-o viață onestă, nouă, de fii. Altfel nu este mântuire. Dacă se uită prima temă, ne lipsește originea mântuirii.

Așadar, această Scrisoare ne prezintă esența creștinismului, pornind tocmai de la originea lui, care este crucea lui Cristos, evidențiindu-i efectul care este „viața nouă trăită în Spirit”.

E adevărat că Scrisoarea abordează și alte teme cum ar fi libertatea culturală, cultuală, religioasă, care sunt de o extremă actualitate, dar în sinteză, acestea sunt temele Scrisorii.