Ps. 26 (27)

Psalmul subliniază dorința, cererea și necesitatea de a cunoaște fața Domnului. Este vorba de omul în căutarea identității lui Dumnezeu. Începând cu această cateheză ni se va revela fața Domnului, care se arată în Isus.

Vom sublinia cine este martorul și ce spune acesta. Martorul transmite Cuvântul. Vom descrie chipul, fața martorului – a Botezătorului, a omului care caută Cuvântul adevărului și al luminii – și fața, chipul lui Isus, care se prezintă pentru întâia oară, într-un mod ciudat. În timp ce Evangheliile celelalte povestesc evenimentul botezului la începutul vieții publice a lui Isus, evanghelistul Ioan ne prezintă botezul pornind de la reacția martorului (a Botezătorului) și de la modul în care acesta l-a experimentat. Botezul deja a avut loc și a trecut câtva timp… Ioan subliniază că Botezătorul numai după o vreme înțelege sensul adevărat al botezului.

Problema Botezătorului este și a noastră. Toți am fost botezați, dar pentru a înțelege sensul botezului avem nevoie de timp. Botezătorul reprezintă omul care, numai după ce a cugetat, a înțeles lucrurile pe care deja le știa din veșnicie, dar pe care numai acum le-a acceptat cu inima.

Vom descrie aceste două chipuri, două identități: a martorului și a Celui mărturisit.

Se citește Io. 1,19-34

¹⁹ Aceasta este mărturia dată de Ioan, când iudeii au trimis de la Ierusalim unii preoţi şi leviţi ca să-l întrebe: „Cine eşti tu?” ²⁰ Iar el a recunoscut şi nu a negat. A mărturisit: „Nu sunt eu Cristos!” ²¹ L-au întrebat: „Atunci cine? Eşti tu Ilie?” El a răspuns: „Nu sunt!” „Eşti tu Profetul?” A răspuns: „Nu!” ²² Aşadar, i-au zis: „Cine eşti? Ca să dăm un răspuns celor care ne-au trimis. Ce spui despre tine însuţi?” ²³ El a zis: „Eu sunt glasul celui care strigă în pustiu: Îndreptaţi calea Domnului, după cum a spus Isaia profetul”. ²⁴ Iar cei trimişi erau dintre farisei. ²⁵ L-au întrebat şi i-au zis: „Aşadar, de ce botezi, dacă tu nu eşti nici Cristos, nici Ilie, nici Profetul?” ²⁶ Ioan le-a răspuns: „Eu botez cu apă; dar în mijlocul vostru este unul pe care voi nu-l cunoaşteţi, ²⁷ care vine după mine, căruia eu nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălţămintei”. ²⁸ Acestea s-au petrecut în Betania, dincolo de Iordan, unde boteza Ioan. ²⁹ A doua zi, l-a văzut pe Isus venind la el şi a zis: „Iată-l pe Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii. ³⁰ Acesta este cel despre care am spus: «După mine vine un bărbat care a ajuns înaintea mea, pentru că era mai înainte de mine. ³¹ Eu nu-l cunoşteam, dar am venit să botez cu apă, ca, prin aceasta, el să fie făcut cunoscut lui Israel»”. ³² Ioan a dat mărturie, spunând: „Am văzut Duhul coborând ca un porumbel din cer şi a rămas deasupra lui. ³³ Eu nu-l cunoşteam, însă cel care m-a trimis să botez cu apă, el mi-a zis: «Acela deasupra căruia vei vedea Duhul coborând şi rămânând peste el, el este cel care botează în Duhul Sfânt». ³⁴ Eu am văzut şi am dat mărturie: acesta este Fiul lui Dumnezeu”.

Întregul text este un dialog între Ioan și unele persoane care-l interoghează. Ioan predica în deșert. Mulțimile alergau la el. Avea succes și prezența lui putea cauza neplăceri pentru conducătorii religioși ai poporului deoarece aceștia niciodată nu i-au apreciat pe adevărații profeți. Profeții erau (și sunt) incomozi și din punct de vedere politic, deoarece nu sunt sclavii nimănui, ci sunt oameni care caută lumina și adevărul, dreptatea și libertatea, valori pe care le mărturisesc prin viața lor. Ei nu se supun niciunei puteri, deoarece ei nu se folosesc de libertate, de adevăr și dreptate pentru a-și atinge propriile scopuri, înțelegând că aceste valori trebuie slujite. Fiind un profet adevărat, Ioan era periculos. De aceea i se deschide un proces dramatic…

Evanghelia după Ioan începe cu un proces. Ea va fi un proces, o dramă… Pericopa vorbește despre cei care interoghează și despre adversarii (care în textul nostru sunt simbolizați de iudei, farisei, preoți și leviți). Vom sublinia cine sunt – în zilele noastre – acești adversari. Botezătorul este chemat într-o situație de conflict, să mărturisească ceea ce a cunoscut ca fiind adevăr.

Fiind întrebat cine este, Ioan răspunde descoperindu-și identitatea. Prin identitatea Botezătorului, evanghelistul dorește să ne ajute să înțelegem care este identitatea omului care caută adevărul, a omului adevărat, a mărturisitorului. Botezătorul este martorul adevărului. Și pentru că el este martor al adevărului său (adică al omului), descoperă și adevărul lui Dumnezeu. Astfel înțelege semnificația botezului lui Isus.

Cele două teme centrale ale acestei pericope sunt „cine este omul” (martorul) și „cine este Dumnezeu” (văzut cu ochii martorului) așa cum se prezintă în prima scenă a Evangheliei, adică la Botez. Este vorba de cele două identități fundamentale care apoi vor fi protagonistele Evangheliei: cine este omul și cine este Dumnezeu?

vv. 19-22

¹⁹ Aceasta este mărturia dată de Ioan, când iudeii au trimis de la Ierusalim unii preoţi şi leviţi ca să-l întrebe: „Cine eşti tu?” ²⁰ Iar el a recunoscut şi nu a negat. A mărturisit: „Nu sunt eu Cristos!” ²¹ L-au întrebat: „Atunci cine? Eşti tu Ilie?” El a răspuns: „Nu sunt!” „Eşti tu Profetul?” A răspuns: „Nu!” ²² Aşadar, i-au zis: „Cine eşti? Ca să dăm un răspuns celor care ne-au trimis. Ce spui despre tine însuţi?”

La începutul textului evanghelistul subliniază că „aceasta este mărturia” folosind verbul la timpul prezent. Și astăzi mărturia – în derularea procesului – se desfășoară așa. În mod normal noi asociem martorii cu „fanaticii”. Martorul este mereu puțin fanatic, având idei fixe… Martorul poate fi și fanatic, dar depinde ce mărturisește. Dacă mărturisește libertatea, frățietatea, mila… nu ar trebui să fie fanatic. Altfel nu este martor prin ceea ce declară, deoarece martorul este cel care trăiește ceea ce spune.

Pe lângă martorii adevărului există și falșii martori ai dreptății, cei care mărturisesc adevărul în mod greșit, fanatic, dar adevărul nu este ceva fanatic. Există și martori ai falsității, cei care promovează înșelăciunea, violența sau dominarea asupra altora, folosindu-se de cuvânt pentru a stăpâni și nu pentru a sluji adevărul, dreptatea și libertatea.

Trinomul „adevăr, dreptate, libertate” trebuie abordat împreună. Dacă se elimină adevărul, nu există libertate și dreptate. Este ca și cum am tăia capul unui om. Nu există om fără cap și fără adevăr. Dacă eliminăm dreptatea, este ca și cum am scoate inima din om. Dreptatea înseamnă iubirea pentru aproapele, pentru frați. Dacă eliminăm libertatea, este ca și cum am elimina plămânii (respirația) unui om, adică spațiul libertății, al dreptății și al fraternității. Aceste trei elemente trebuie ținute mereu împreună. Atunci când tratăm numai un singur aspect ajungem în prăpastie: înseamnă că mințim. Și tocmai vizavi de lucrurile cele mai adevărate putem minți, pentru că aceste trei cuvinte sunt mai necesare decât pâinea. Omul trăiește și se hrănește cu aceste trei cuvinte. Martorul este cel care le trăiește și le vestește altora.

Mărturia este categoria fundamentală a ființei umane. Tot ceea ce știm și trăim este posibil pentru că cineva – înaintea noastră – a avut experiențe și ni le-a transmis. Nu doar părinții, ci și părinții părinților, adică întreaga cultură, întreaga istorie, tot ceea ce contribuie ca omul să fie om, este o mărturie adevărată a unui om care mai întâi a avut o experiență, apoi a cugetat, a transmis-o prin cuvânt altora și aceștia au crezut, s-au convins, au trăit-o și o transmit mai departe. Din această cauză este foarte important să nu falsificăm cuvântul și mărturia.

O falsă mărturie (o minciună) este crima cea mai gravă care există: ucide adevărul, ucide relația între persoane, ucide comunicarea. Este adevărat că la originea răului omului se află o falsă mărturie: mărturia șarpelui despre Dumnezeu. Din această cauză cuvântul ucide mai mult decât sabia. Iacob spune: „Dacă cineva nu păcătuiește cu limba, este un om perfect”. Isus afirmă: „Cuvântul vostru „da”să fie da, și „nu”să fie nu. Ce este în plus, este de la diavol”. O persoană – din zilele noastre – spune: „Dacă un om folosește 10 cuvinte când ar fi suficiente numai 9, este capabil de orice crimă”. Trebuie să fim atenți față de valoarea cuvântului. Să vedem dacă într-adevăr corespunde realității.

Martorul este cel care dă trup, voce și realitate cuvântului, pentru că îl trăiește. Ioan reprezintă omul adevărat, care trăiește cuvântul pe care-l rostește.

Și acest Cuvânt vizează o întrebare: „Cine ești tu?” Care este identitatea ta? Este întrebarea fundamentală a fiecărui om, o întrebare pe care ne-o adresează prezența celuilalt. Celălalt mă ajută să înțeleg cine sunt eu.

La această întrebare Ioan răspunde… „cine nu este”. Este important să știm cine nu suntem, pentru a nu avea iluzia că suntem atotputernici. Mai întâi de toate, el recunoaște că nu este Cristos. Cristos este unsul, este Mesia, este regele, Cel care salvează, Cel care eliberează. Atunci când cineva vi se prezintă ca unul care vă eliberează și vă mântuiește, fiți siguri că vă înșală, deoarece promițându-vă mântuirea, obține de la voi orice formă de sclavie: vă face sclavi.

Libertatea ori o ai tu, ori nimeni nu ți-o poate da. Ori o ai tu, pentru că tu cauți adevărul și-i respecți pe alții, căci altfel nu ți se dă, ori refuzi să o primești. Este important să știu ceea ce nu sunt.

Nu sunt Cristosul. Nu sunt nici Ilie. Ilie este tatăl profeților. Cel care – după Biblie – trebuia să vină înainte de sfârșitul lumii, pentru a pune la loc (a ordona) toate lucrurile. Botezătorul – și fiecare dintre noi – nu este cel care pune la loc (rezolvă) toate lucrurile.

Atunci cine ești? Oare ești profetul promis de Moise, în Deuteronom, egal cu el care va veni la sfârșitul veacurilor? Nu sunt! Botezătorul se definește prin trei „nu”. Spune ceea ce nu este. De fapt, a se defini înseamnă și a ști cine – și ce – nu sunt. Identitatea noastră este dată, înainte de toate, de mai mulți „nu”. Ioan are onestitatea de a recunoaște ceea ce el „nu este” și că el nu este „ceea ce lumea voia ca el să fie”, deși lumea dorea ca Botezătorul să fie Cristos, Ilie sau Profetul. Botezătorul refuză aceste identități, deoarece el este altcineva: este un om care nu se consideră atotștiutor și împlinit, este un om care dorește să se deschidă unui viitor diferit de prezent. Reprezintă omul – care este dorință – și nu omul parvenit (împlinit social, economic, politic). Este dorința pentru ceva nou, spre exemplu: dorința de adevăr, de dreptate. Este dorința de libertate într-o situație de sclavie.

Persoana care dorește este mereu excentrică, având propriul centru în afara sa: dorește ceea ce nu are și ce nu este. Dorința este specifică omului. Cine este omul? Este ceea ce încă nu este. Este o dorință. Înainte de toate, Botezătorul este o dorință, un om deschis viitorului.

vv. 23-28

²³ El a zis: „Eu sunt glasul celui care strigă în pustiu: Îndreptaţi calea Domnului, după cum a spus Isaia profetul”. ²⁴ Iar cei trimişi erau dintre farisei. ²⁵ L-au întrebat şi i-au zis: „Aşadar, de ce botezi, dacă tu nu eşti nici Cristos, nici Ilie, nici Profetul?” ²⁶ Ioan le-a răspuns: „Eu botez cu apă; dar în mijlocul vostru este unul pe care voi nu-l cunoaşteţi, ²⁷ care vine după mine, căruia eu nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălţămintei”. ²⁸ Acestea s-au petrecut în Betania, dincolo de Iordan, unde boteza Ioan.

În aceste versete Botezătorul se definește. „Cine este el?”.

După ce a răspuns cine nu este, își descoperă identitatea. El este „glasul celui care strigă în deșert”. Este un citat din Is. 40 care deschide Cartea consolării, scrisă în timpul exilului babilonian în timp ce poporul era sclav, deportat de decenii și considera că nu mai are speranță de mântuire sau cale de reîntoarcere în pământul făgăduinței și la libertate. Într-adevăr, Dumnezeu a fost bun și ne-a eliberat din sclavia Egiptului, deoarece în Egipt eram asupriți pe nedrept de puternicii pământului, dar noi nu aveam nicio vină. Atunci Dumnezeu a fost cu noi, ne-a apărat și ne-a eliberat, dar în exilul babilonian am ajuns din vina noastră, deoarece noi i-am asuprit pe săracii poporului nostru. Astfel am ajuns noi în exil. Acum nu mai avem speranță de mântuire.

Poporului disperat – care era convins că nu mai există mântuire și că trebuie să se împace cu asuprirea, cu exilul și să renunțe la toate dorințele – tocmai profetul îi sugerează să nu renunțe la dorințe… Profetul prin glasul său, nu renunță la dorințe, transmițându-le poporului disperat, care renunțase la orice speranță. Ioan spune că este o „voce”, „vocea” căii de reîntoarcere la libertate. O voce a reîntoarcerii care conduce departe de asuprire și de nedreptate.

Profetul reprezintă adevărul fiecărui om, care niciodată nu trebuie să se predea înaintea nedreptății. Nu trebuie să se resemneze cu situația prezentă. În întreaga Scriptură „realitatea, istoria, faptele” sunt interpretate într-un mod ciudat, foarte diferit de cel pe care-l aflăm în cărțile de istorie sau în ziare. Noi întotdeauna vedem realitatea așa cum ne este prezentată… de către cine? Întotdeauna din partea celor care dețin puterea în acel moment și în acel sector. Autoritatea se justifică interpretând istoria în felul ei, afirmând că ei îi convine așa. Și dacă ne spune că nu-i convine ceva – pentru că nu-i convine altuia, care ar dori un alt lucru – dorește să ne înșele și să ne facă să fim de acord numai cu modul care-i convine ei.

În schimb, în Biblie avem o interpretare a istoriei și a realității, privită din partea opusă oricărei puteri. Pentru că puterea tinde să se apere pe sine și nu adevărul, și se folosește de adevăr. În schimb, Dumnezeu ia apărarea celor care nu au putere, decât doar puterea adevărului și a celor care și-au pierdut libertatea, adică a persoanelor oprimate, dominate. Niciodată Biblia nu justifică și nu aprobă ceea ce există, fiind întotdeauna un protest împotriva a ceea ce există. Profetul este vocea specifică omului care nu se predă înaintea realității prezente. De aceea profeții erau întotdeauna împotriva regilor și a preoților, de aceea profeții sufereau de o boală profesională (spunea un francez), adică tăierea capului. Însă întreaga Biblie este scrisă de profeți.

Singurul mod prin care profeții sunt aduși la tăcere este tăierea capului. Deși Botezătorului i-au tăiat capul, după ce a murit, el vorbește și mai apăsat, mai tare. De ce? Pentru că prin viața sa mărturisește că este adevărat ceea ce zice. Spune că este dispus să-și dea viața pentru acest adevăr, căci este important. Și Botezătorul nu este fanatic, căci nu vrea să moară. El vrea doar să trăiască liber în dreptate și adevăr.

Deci Botezătorul se prezintă ca fiind vocea. El spune tot ceea ce noi încercăm să sufocăm. El exprimă tot ceea ce noi renunțăm să luăm în considerare, fiind convinși că nu se mai poate face nimic. El comunică acele speranțe pe care noi înșine le facem să tacă în noi. De fapt profetul exprimă și promovează umanitatea omului, îndemnându-ne ca niciodată să nu îngenunchem sau să ne mulțumim să fim învinși, pentru că Dumnezeu ne vrea oameni vii și liberi. Domnul vrea ca omul să fie drept și să trăiască fraternitatea; vrea omul după chipul și asemănarea Sa și nu vrea o lume nedreaptă, plină de sclavi și de asupriți. Și profetul este glasul tuturor acestor lucruri.

În Botezătorul vedem calitățile omului care descoperă cine este omul (natura umană) și cine este Dumnezeu.

Omul este dorință – care niciodată nu trebuie sufocată – o dorință după dreptate, adevăr și libertate. Și pe Dumnezeu îl descoperă numai dacă are această dorință. Dacă nu, omul se va folosi de Dumnezeu doar pentru a justifica asuprirea, sclavia și atunci va propune acel tip de Dumnezeu teribil pe care-L inventăm pentru a justifica puterea noastră asupra persoanelor de lângă noi, și puterea asupra conștiințelor, care este mai puternică decât oricare alt tip de putere. Este puterea cea mai rea. În schimb, Dumnezeu ne vrea liberi și fii.

Ce face Ioan prin faptul că exprimă și dă voce acestei dorințe de reîntoarcere din exil către libertate? Ioan vine să boteze.

Botezul este un gest simbolic: „a se scufunda în apă” înseamnă a muri. Este reîntoarcerea în apa uterului matern de dinainte ca omul să se nască. Scufundarea în apa botezului înseamnă a recunoaște că în acest fel nu se trăiește. Înseamnă a recunoaște realitatea așa cum este: că această realitate/existență este moartă. Aceasta este prima însemnătate a gestului botezului: de a se scufunda. Însă se scufundă, dar apoi „iese din apă” și această ieșire este simbolul învierii.

Botezul are două momente: această realitate este moartă – și eu o recunosc ca fiind moartă – și vreau o altă realitate care să fie vie, pură, în care să se poată trăi. Deci botezul este simbolul morții și al învierii. Moartea unei vieți greșite și renașterea la o viață nouă. Deci Botezul este un gest simbolic care reprezintă dorința fundamentală a omului: ca în om să moară toate acele lucruri moarte, pentru a putea trăi în plinătate.

Este numai un gest, pentru că omul se exprimă prin gesturi. Însă este un gest care indică atitudinea profundă a vieții omului.

Definiția pe care profetul o dă despre sine – care este și definiția persoanei – „a fi glasul”, vocea înțeleasă ca dorință, ca foame și sete de Dumnezeu, care este adevăr și libertate. Iată că acest glas se întâlnește cu Cuvântul, sprijină Cuvântul sau Cuvântul se întrupează în glas (în Botezătorul, în trupul uman). Este o întâlnire care satură foamea și setea noastră, dar satură și foamea și setea pe care o are Dumnezeu, care este comuniune, dorință de comunicare cu omul.

Activitatea Botezătorului cuprinde și mărturia despre „Cel pe care voi nu-L cunoașteți, stă în mijlocul vostru”.

Profetul este omul care, înaintea altora, simte o prezență. O prezență care există, dar pe care nimeni nu o cunoaște. Și nici el însuși nu o cunoaște încă, va spune Ioan, dar știe că există. Este o persoană ciudată: știe că nu știe, dar știe ce nu știe. Profetul ne ține deschiși către cineva pe care nu-L cunoaștem și despre care profetul știe că este în mijlocul nostru și este sigur că Acesta există, deoarece omul este creat pentru a fi împreună cu acest „necunoscut”. Și este adevărat că omul nu se mulțumește cu tot restul care-i este cunoscut și care nu-i place, dar încă nu l-a individualizat. Deci este un om în căutare.

Și botezul folosește la a scoate la iveală (a descoperi) căutarea.

Botezul, ca semn (caracter) fundamental al omului – care este moarte și înviere, deci constatare a limitei personale, a acelei limite care este moartea totală dar care protestează împotriva acestei limite, adică este dorință plină de viață – este locul în care întâlnește necunoscutul. Pentru că omul este acea santinelă pusă între finit și infinit. Profetul se așază în acest loc.

Și la botez se va prezenta și Isus, Cuvântul devenit trup. Botezul lui Isus vom vedea că nu este relatat de Evanghelia după Ioan. În loc să-l povestească, ne lămurește felul în care-l înțelege Botezătorul. Înainte de a reflecta la explicația dată de Botezătorul, aș dori să răspund la întrebarea „ce înseamnă botezul lui Isus și de ce toate evangheliile îl pun la începutul vieții Sale?

Prima acțiune a lui Isus îl prezintă așa cum este. La început un om face ce știe mai bine și spune: „acesta sunt eu”.

Dumnezeu s-a gândit întreaga veșnicie cum să se prezinte între oameni. Apoi, nefiind sigur, a venit și a locuit 30 de ani în mijlocul oamenilor, studiind situația. Și în loc să-și facă postere publicitare, stă în rând cu păcătoșii pentru a fi botezat… ultimul din rândul păcătoșilor. De aceea este Dumnezeu.

Care este prima imagine pe care Dumnezeu ne-o oferă despre Sine, despre Dumnezeul invizibil pe care nimeni nu L-a văzut vreodată? Că Dumnezeu este un om, în rând cu toți oamenii și păcătoșii, care se scufundă, pătrunde până în adâncurile realității umane și este solidar cu toți. Este solidar cu limita, chiar cu răul, cu păcatul. Este solidar cu noi și acolo unde noi nu suntem solidari cu noi înșine. În răul și-n moartea noastră, noi nu suntem solidari cu noi înșine. Nu vrem răul și moartea. Un Dumnezeu care este contrar proiectelor și dorințelor omului. Se spune că Dumnezeu este proiectarea dorințelor omului. Un asemenea Dumnezeu nici un om nu l-a inventat vreodată. Este contrarul (opusul) dorințelor omului: în loc să stea sus în cer se află jos în mijlocul nostru și se scufundă. El – care este drept – este solidar cu păcătoșii. Cine-i acest Dumnezeu?

Este un Dumnezeu care este simpatie absolută pentru om… Care este cu omul oriunde-i omul. Este chiar și în locul unde omul nu mai este cu sine, adică în limită, în rău, în păcat. Nu este un Dumnezeu care condamnă, care judecă, sau domină. Este un Dumnezeu care se face tovarășul oamenilor, pentru că El este numai iubire și este în totalitate iubire.

Prin această primă prezentare, Isus ne vindecă de falsa imagine despre Dumnezeu, pe care toate persoanele credincioase o au și pe care toți ateii o neagă, deoarece au aceeași imagine: un Dumnezeu care stă sus în cer, îi domină pe toți, este patronul tuturor și la urmă… ne condamnă pe toți. Iată ce fel de Dumnezeu avem în capul nostru!

Din această cauză persoanele religioase se închină cu teroare și cei care sunt rebeli se răzvrătesc și alungă de la sine un astfel de Dumnezeu. Și Isus a venit să ne vindece de această imagine falsă despre Dumnezeu, pe care toate religiile o prezintă și pe care toți ateii o neagă, deoarece Dumnezeu este Altcineva. Înaintea omului, Dumnezeu se prezintă așa cum ne arată Evanghelia.

Nu se prezintă așa numai la începutul Evangheliei și apoi își dă seama că a greșit și-și schimbă modul de a fi. El nu spune: am greșit și m-am corectat.

Botezul marchează începutul misiunii Sale, iar sfârșitul misiunii va fi la fel: de fapt, începe între păcătoși și-și va încheia misiunea între doi tâlhari, pe cruce. La botez se scufundă, intră sub apă, iar pe cruce se va scufunda cu adevărat, va muri. La botez coboară Spiritul, pe cruce Isus ne dă Spiritul. La botez se deschide cerul, pe cruce se va rupe (deschide) catapeteasma Templului. La botez este recunoscut Fiul lui Dumnezeu, pe cruce va fi recunoscut ca fiind Fiul lui Dumnezeu.

Deci începutul și sfârșitul vieții lui Isus ne descoperă acest Dumnezeu straniu, „eretic” (pentru persoanele bune, credincioase), „scandalos” pe care niciodată omul nu și L-a imaginat. Ca probă că este adevărat ce spun: atunci când Dumnezeu a venit în mijlocul nostru, noi L-am răstignit, deoarece doream un Dumnezeu care să fi fost proiectarea dorințelor noastre, a aiurelilor noastre de putere. În schimb, Dumnezeul nostru este trup, este solidaritate, simpatie, fragilitate, însușirea limitelor umane.

Aceasta este prima imagine despre Dumnezeu, care l-a derutat și pe Botezătorul, de aceea nu L-a înțeles imediat, în ciuda faptului că era cel mai dispus să înțeleagă și în ciuda faptului că Isus i-a fost revelat de dinainte.

Este important să povestim ceea ce a fost făcut mai înainte. Pentru că și noi am auzit povestirea botezului de multe ori, dar mai înainte de a-l înțelege, vom avea nevoie de toată viața. Mai înainte de a înțelege cine este Dumnezeu… Dumnezeu este cel care se prezintă prin botez.

„Cel pe care voi nu-L cunoașteți”. În ultimul verset din cateheza precedentă se spune „Pe Dumnezeu niciodată nimeni nu L-a văzut”. În acest text avem descoperirea Aceluia pe care nu-L cunoaștem. Îl descoperim tocmai în scufundarea, botezarea lui Dumnezeu în realitatea umană, punându-se în rând cu păcătoșii. Fapt pentru care: „În mijlocul vostru stă cel pe care voi nu-L cunoașteți”.

Cu încăpățânare noi putem să ne gândim că Dumnezeu este departe, este în afara noastră și că există o prăpastie între El și noi. Aici se spune că „este în mijlocul nostru”. Și faptul că Dumnezeu este în mijlocul nostru, poate transforma viața noastră de zi cu zi. Unde-L aflăm pe Dumnezeu? El este peste tot. Este în situația noastră, în raporturile pe care le avem cu alții, cu noi înșine…

În partea a III-a se descrie fața lui Isus.

vv. 29-34

²⁹ A doua zi, l-a văzut pe Isus venind la el şi a zis: „Iată-l pe Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii. ³⁰ Acesta este cel despre care am spus: «După mine vine un bărbat care a ajuns înaintea mea, pentru că era mai înainte de mine. ³¹ Eu nu-l cunoşteam, dar am venit să botez cu apă, ca, prin aceasta, el să fie făcut cunoscut lui Israel»”. ³² Ioan a dat mărturie, spunând: „Am văzut Duhul coborând ca un porumbel din cer şi a rămas deasupra lui. ³³ Eu nu-l cunoşteam, însă cel care m-a trimis să botez cu apă, el mi-a zis: «Acela deasupra căruia vei vedea Duhul coborând şi rămânând peste el, el este cel care botează în Duhul Sfânt». ³⁴ Eu am văzut şi am dat mărturie: acesta este Fiul lui Dumnezeu”.

Din cuvintele Botezătorului observăm că Botezul a avut loc mai înainte, dar nu se știe când. Apoi Ioan a fost interogat de adversari, de cei care dețin puterea, care-l considerau incomod, și-n timpul acestui interogatoriu Botezătorul înțelege care este identitatea sa: mărturisind-o, o înțelege mai bine. El nu renunță la ceea ce a înțeles.

În ziua următoare, după ce a mărturisit care este adevărata sa identitate îl întâlnește pe Domnul și înțelege evenimentul care s-a întâmplat mai înainte și pe care nu l-a înțeles, adică botezul lui Isus. Botezătorul a asistat la botezul lui Isus pentru că el l-a săvârșit. Textul biblic ne spune modul în care Botezătorul înțelege botezul lui Isus. Evanghelistul, prin cuvintele Botezătorului vrea să ne conducă să înțelegem botezul pe care deja și noi l-am primit cu mulți ani în urmă dar poate am uitat ce înseamnă.

Botezul lui Isus în rând cu toți păcătoșii, al Acestuia care s-a făcut fratele tuturor pierduților, deci mielul! Ioan zice: „Uite, privește-L! Acesta este Mielul lui Dumnezeu care ia asupra Sa păcatul lumii”. Și la urmă va spune: „Acesta este Fiul lui Dumnezeu”. Adică, tocmai Acesta care face această alegere, de a se face ultimul dintre toți oamenii, de a se face solidar cu toți, în liniște și blând ca mielul.

Mielul este simbol al blândeții, mut, ca mielul condus la tăiere. Citând Is. 53, cântecul servului lui IHWH, Botezătorul înțelege că acest om, umil, sărac, solidar cu toți, ne mântuiește pentru că este servul lui Dumnezeu care eliberează toți sclavii. De ce? Pentru că face alegerea de a fi servitor, contrar tuturor patronilor, care-i fac pe oameni sclavi.

Și pentru că este serv, este fiul lui Dumnezeu. Dar cine este Dumnezeu? Dumnezeu este iubire și iubirea este în slujba omului. Nu domină, nu subjugă omul. Despre Acesta spune: este mielul care ia asupra Sa păcatul lumii, în timp ce toți ceilalți îl multiplică; Acesta vine după mine, dar este înaintea mea și vine înainte de mine și eu nu-L cunoșteam, dar totuși îl doream. Și L-am văzut și nu-L înțelegeam. Acum în sfârșit, L-am înțeles. Ioan a contemplat Spiritul Sfânt, care cobora peste El, ca un porumbel… Și încă nu înțelesese. Botezătorul are nevoie de timp pentru a înțelege. Pentru că peste acest om locuiește Spiritul: Spiritul lui Dumnezeu care locuiește în templu, deja (de acum înainte) locuiește în omul Isus; în Isus și-n toți oamenii cu care El se face solidar. Spiritul înseamnă viața. Și viața lui Dumnezeu este iubirea dintre Tatăl și Fiul.

De ce Isus este locuința Tatălui? Pentru că el merge înspre frați, se interesează de frați, îi iubește cu aceeași iubire a Tatălui și-și dă viața pentru ei. De aceea este fiu.

Botezătorul era verișorul lui Isus, deci putea să-L cunoască bine. Și noi avem certitudinea de a cunoaște unele persoane. Dar le cunoaștem cu adevărat? Astfel și pe Domnul îl cunoaștem bine. Este rudenia cea mai apropiată. Dar într-adevăr îl cunoaștem cu adevărat? Cunoașterea începe atunci când o persoană știe că nu știe (nu cunoaște), în special persoanele din jur și pe Dumnezeu. Atunci când crezi că știi, înseamnă că ai renunțat să înțelegi. Îl reduci (micești) pe celălalt la ceea ce tu crezi despre el.

Botezătorul s-a jucat cu Isus când erau mici, s-au întâlnit, se cunoșteau și totuși știe că nu-L cunoaște. L-a văzut la botez, dar în acest text Botezătorul ne spune: „Nu am înțeles”. Este nevoie de timp să înțelegem. Să ne amintim de Maria, atunci când Isus s-a pierdut în templu și o întreabă: „Trebuie să mă ocup de lucrurile Tatălui meu, de ce mă căutați?”. Se spune că Maria nu a înțeles aceste cuvinte dar le-a păstrat în inima ei. Le va înțelege după câțiva ani, când va vedea că se va pierde (își va da viața și va învia). Va spune: „acum am înțeles”. Există o distanță între evenimentele întâmplate și comprehensiune, care de multe ori are nevoie de ani de reflexie și experiență.

Numai lucrurile banale le înțelegem imediat. În viață lucrurile importante, care par evidente, se înțeleg după mulți ani.

În acest text expresia „Iată mielul lui Dumnezeu care ia asupra Sa păcatul lumii” face referire la Is. 53 care vorbește despre servul lui IHWH, care la fel ca un miel este condus la tăiere și tace înaintea celor care-l tund. Deci este simbolul blândeții servului care tocmai prin blândețe biruie violența răului. De fapt, tocmai El ia asupra Sa păcatele noastre și ne liberează. Tocmai cel blând biruie violența. Este dreptul care învinge nedreptatea. Este omul adevărat care biruie falsitatea, chiar murind pentru adevăr. Atunci când vorbește despre miel, se referă la această figură a dreptului, care ia asupra sa nedreptatea și ne mântuiește pentru că nu răsplătește cu rău, răul pe care i-l facem, ci-l biruie prin bine, iubire, blândețe, la fel ca mielul.

Când se vorbește despre păcat, este ceva specific lui Ioan să vorbească despre păcat și nu despre păcate. Există păcatele, dar avem un păcat care este la rădăcina tuturor păcatelor și-l numește păcatul lumii. Și păcatul lumii este păcatul de a nu cunoaște cine este omul și cine este Dumnezeu. Acesta este adevăratul păcat: ignoranța adevărului, care ne face sclavii răului și ai întunericului. Isus a venit ca și Cuvânt, ca lumină pentru a ne re-dărui adevărul nostru de fii și să ne scoată din păcat, adică din falimentul umanității noastre.

A păcătui în limba ebraică înseamnă a greși ținta. Păcătosul este omul falit care nu atinge (împlinește) sensul vieții sale.