Dacă Mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu

A-L iubi pe Isus înseamnă a trăi ca El, în iubirea Tatălui și a fraților.

Plecând, Isus nu ne lasă orfani: ne trimite Spiritul Său, care ne permite să iubim la fel ca El. Dacă mai înainte Isus era cu noi, de acum înainte va fi în noi.

Cine iubește este un locaș al celui iubit: îl poartă în inimă ca viață a sa.

Noi din veci suntem în Dumnezeu care ne iubește cu o iubire eternă: dacă-L iubim și El este în noi, așa cum noi suntem în El.

Ps. 16 (15)

Ultimele versete ale psalmului au fost citite ca fiind o prevestire a Învierii. La jumătatea psalmului se subliniază că nu noi L-am ales pe Domnul, ci El ne-a ales pe noi, iar noi putem răspunde alegerii Sale.

La începutul capitolului al paisprezecelea din Evanghelia după Ioan am avut îndemnul lui Isus: „Nu vă fie frică, să nu se tulbure inima voastră”…

La plecarea lui Isus ucenicii se simt orfani, părăsiți, iar Isus le spune că nu-i părăsește, ci merge să le pregătească un locaș. El pregătește și ne indică acel locaș, tocmai arătându-ne iubirea Sa.

Noi vom înțelege că locașul pe care El ni-l pregătește la Tatăl nu este departe de noi, căci acel locaș este în noi… Arătându-ne iubirea Sa, Isus deschide inima noastră astfel încât să-i facem loc, iar El să locuiască în noi.

Isus ne îndeamnă să avem credință în El. În ultima cateheză a subliniat: „Dacă unul Mă iubește, ori dacă nu Mă iubește”… Este îndeletnicirea principală a lui Dumnezeu față de fiecare dintre noi… El se întreabă: „Oare omul Mă iubește, sau nu?”. În textul nostru se va repeta această întrebare: „Mă iubește, sau nu?”, pentru că noua Sa prezență în lume este cea a iubirii.

Iubirea este Dumnezeu, iar cine iubește, Îl cunoaște pe Dumnezeu, este născut de Dumnezeu. Cine iubește Îl cunoaște pe Tatăl și Îl cunoaște pe Fiul, iar Fiul i Se arată, și Tatăl…

Când Isus spune acest lucruri, unii dintre ucenici intervin. Mai întâi Petru, în timpul spălării picioarelor, apoi ucenicul pe care Isus îl iubea, apoi Iuda, Toma, Filip, iar în versetele noastre va interveni Iuda, nu Iscarioteanul.

Se citește Io. 14, 22-31

²² Iuda, nu Iscarioteanul, i-a zis: „Doamne, cum se face că ni te vei arăta nouă și nu lumii?” ²³ Isus a răspuns și i-a zis: „Dacă cineva mă iubește, va ține cuvântul meu; Tatăl meu îl va iubi și vom veni la el și ne vom face locuință la el. ²⁴ Cine nu mă iubește nu ține cuvintele mele, iar cuvântul pe care îl ascultați nu este al meu, ci al Tatălui care m-a trimis. ²⁵ V-am spus acestea cât timp mai sunt cu voi. ²⁶ Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care îl va trimite Tatăl în numele meu, vă va învăța toate și vă va aminti toate câte vi le-am spus eu. ²⁷ Pace vă las vouă, pacea mea v-o dau vouă. Eu nu v-o dau așa cum o dă lumea. Să nu se tulbure inima voastră, nici să nu se teamă. ²⁸ Ați auzit că v-am spus: «Mă duc și voi veni la voi». Dacă m-ați iubi, v-ați bucura că mă duc la Tatăl pentru că Tatăl este mai mare decât mine. ²⁹ V-am spus-o acum, înainte de a se întâmpla, ca, atunci când se va întâmpla, să credeți. ³⁰ Nu voi mai vorbi mult cu voi pentru că vine conducătorul lumii, dar nu are nici o putere asupra mea. ³¹ Însă lumea trebuie să știe că îl iubesc pe Tatăl și că fac așa cum mi-a poruncit Tatăl. Sculați-vă! Să plecăm de aici!

Pornim de la obiecția lui Iuda – nu Iscarioteanul – care-L întreabă: „Doamne, ce este că ai să Te arăți nouă, și nu lumii?”…

Mesia trebuia să Se arate lumii. Dar Isus de abia a spus că lumea nu-L va mai vedea, ci-L va vedea numai când Îl va ridica pe cruce…

Însă voi Mă veți vedea, atât „după”, cât și „mai înainte”, în afară de timpul scurt în care voi fi în mormânt.

Isus răspunde din ce cauză noi Îl vedem… Îl vedem pentru că ni Se arată în Spirit. De fapt, noul mod de a-L vedea pe Isus va fi cel al iubirii, pentru că iubirea – inima – este cea care vede, nu ochiul…

O persoană este prezentă pentru tine numai dacă o iubești. Dacă n-o iubești, deși este de față, doar te deranjează și simți că ar fi mai bine dacă n-ar fi prezentă.

Noua prezență a lui Dumnezeu în lume – noua alianță – este cea a unei inimi noi, care iubește așa cum este iubită.

Nu este doar o prezență metaforică, ci este prezența reală a lui Dumnezeu, care este Spirit și iubire: avem aceeași viață a lui Dumnezeu.

Viața lui Dumnezeu ni se arată prin efectele sale, manifestându-se prin iubire, bucurie și pace.

Acesta este modul nou prin care-L vedem și întâlnim pe Domnul în viața noastră. El ni Se arată în rodul Spiritului… După cum viața n-o vedem, dar ne dăm seama dacă un om este viu sau mort din efecte, tot la fel, viața divină o vedem prezentă în noi de la efectele ei în noi.

vv. 22-23

²² Iuda, nu Iscarioteanul, i-a zis: „Doamne, cum se face că ni te vei arăta nouă și nu lumii?” ²³ Isus a răspuns și i-a zis: „Dacă cineva mă iubește, va ține cuvântul meu; Tatăl meu îl va iubi și vom veni la el și ne vom face locuință la el.

Iuda obiectează pentru că, la v. 19, Isus a spus că peste puțin timp lumea nu-L va mai vedea… Așteptarea ucenicilor și a celor din familia sa, deja din cap. 7, era ca Isus să Se arate lumii. Dacă El este Mesia, trebuie să se arate tuturor, toți trebuie să-L cunoască. Prin urmare, de ce lumea nu-L va mai vedea, nu-L va mai cunoaște?

„Însă Tu spui că Te arăți nouă? Din ce cauză te arăți nouă și nu lumii?”

Întrebarea lui Iuda este cea pe care și-o adresează iudeii și fiecare dintre noi: „Cum Îl putem vedea pe Isus? De ce nu Se arată tuturor?”

El S-a arătat tuturor când era între noi, dar toți ne-am pus de acord să-L răstignim…

Acum, Isus S-a făcut mai „isteț”: Se arată numai celor care-L iubesc… Iar arătarea Sa este mult mai profundă.

Isus răspunde obiecției lui Iuda subliniind motivul pentru care Se arată ucenicilor, și nu lumii: „Vouă Mă arăt pentru că Mă iubiți, iar lumii nu Mă arăt, pentru că nu Mă iubește”.

De ce Isus Se comportă astfel?

„Dacă unul Mă iubește, va respecta Cuvântul Meu”… Altfel spus, dacă un om Îl iubește pe Isus, înseamnă că-L duce în inima sa, că păzește Cuvântul Său, că trăiește ca El. Înseamnă că Isus devine viața acelui om, căci dacă un om iubește o persoană, acea persoană devine viața sa.

Dacă un om respectă Cuvântul Meu, și trăiește prin Mine și iubește frații, Îl va cunoaște pe Tatăl. Dacă un om iubește frații, Îl recunoaște pe Tatăl, pentru că are aceeași iubire a Tatălui față de frați. Și se va simți fiu, și va cunoaște iubirea tatălui față de el, care este aceeași iubire pe care acel om o are față de frați. Tocmai din această cauză acel om Îl va cunoaște pe Isus.

Mai mult, dacă acel om Mă iubește și păzește Cuvântul Meu, va experimenta că este fiu, că este iubit de Tatăl pentru că-și iubește frații, și va avea încă o experiență mai profundă: că Eu și Tatăl vom veni la el…

În acest loc nu se vorbește despre venirea finală a lui Dumnezeu, de la sfârșitul lumii, ci de faptul că Tatăl și Fiul vin și Își află locaș în omul care-I iubește. Devenim locașul Treimii.

Încă de la început Dumnezeu Își caută o casă în lume. Primul cuvânt pe care i-l spune lui Adam este: „Unde ești?”, pentru că vrea să stea cu el.

Dumnezeu – care este iubire – poate exista numai acolo unde este iubit. Iar omul este cel care-i oferă un loc (o casă) lui Dumnezeu în lume, tocmai iubindu-L. Dacă omul Îl iubește, Îi deschide ușa. El intră și cinează cu tine, locuiește cu tine.

Cine iubește nu dorește nimic altceva decât să fie iubit și să locuiască împreună cu cel iubit. Dumnezeu – care este iubire – dorește să locuiască împreună cu omul.

Dacă noi Îl iubim, Tatăl și Fiul vin la noi; devenim Templul Lor.

Când Isus spune: „Merg să vă pregătesc un loc la Tatăl”, în realitate, El – cu iubirea Sa, arătându-ne iubirea Sa – ne ajută să înțelegem că acel loc nu este departe, ci acel loc suntem noi, noi care ne deschidem inima iubirii, și deci Dumnezeu poate să intre; iar Dumnezeu rămâne în noi și noi rămânem în Dumnezeu…

Vom locui la El…

Cuvântul loc/locuință, ne amintește de Templu, care este locul prin excelență al prezenței lui Dumnezeu; este locul unde omul se regăsește pe sine.

Omul devine Templul/locașul lui Dumnezeu. Dumnezeu locuiește în noi și noi în El. Noi Îl cunoaștem tocmai pentru că locuim împreună, pentru că devenim cei din familia Sa, având aceeași casă.

Locuirea lui Dumnezeu în noi este cel mai înalt punct al iubirii lui Dumnezeu: El împărtășește viața noastră.

Unde este Dumnezeu?

Poți să-L cauți peste tot, dar nu-L afli.

El este în tine, dacă-L iubești…

Aceasta este noua venire a lui Dumnezeu, care a creat lumea și omul pentru a găsi un loc în care să locuiască, adică să fie iubit. Aceasta este optica lui Dumnezeu. Optica noastră este că Dumnezeu ne iubește atât de mult, încât spune: „De ce să nu fac în așa fel încât și alții să se simtă bine și să ia parte la iubirea și la viața Mea?”

Între-adevăr, suntem îndumnezeiți de iubire, pentru că-L primim pe Dumnezeu și trăim aceeași iubire a Tatălui și a Fiului.

Dacă omul, în loc să se gândească la multe lucruri, intră în sine și primește această iubire, își dă seama ce este viața veșnică… Este o viață pe care o trăiește în viața cotidiană – deci nu-i nimic ciudat – știind că e prezent Tatăl și Fiul, că el este fiu și iubește frații… Acest fapt înseamnă că omul își schimbă viața, în sfârșit duce o viață demnă în iubire și plină de însemnătate. Aceasta este viața veșnică, pe care Isus a venit să ne-o aducă. Și este posibil să o trăim numai în măsura în care, privind crucea, vedem felul în care El ne iubește. Din această cauză Isus spune: „Nu mor, ci merg să vă pregătesc un loc, iar locul suntem noi, care ne deschidem inima ca să primim iubirea Sa ”

Așadar, noi Îl vedem pentru că înțelegem iubirea Sa și-L iubim.

Psalmistul notează că în noi există dorința de a locui în casa Domnului (cf. Ps. 26). În versetele noastre ni se prezintă dorința mai mare, pe care Dumnezeu o are, de a locui în noi…

Aceasta este prima parte a răspunsului dat lui Iuda, care L-a întrebat: „De ce noi Te vedem?” Îl vedem pentru că El vine să locuiască cu noi, să stăm împreună… Dar urmează partea a doua…

v. 24

²⁴ Cine nu mă iubește nu ține cuvintele mele, iar cuvântul pe care îl ascultați nu este al meu, ci al Tatălui care m-a trimis.

Dacă ne închidem inima față de iubire și nu trăim Cuvântul Fiului, înseamnă că nu trăim ca fii, nu-L cunoaștem pe Tatăl, și nici frații… Ne închidem față de Dumnezeu.

Cât va dura această închidere?

Isus răspunde că durează până când El va fi „înălțat”, căci atunci îi va atrage pe toți la El… Așadar, durează până când omul nu cunoaște iubirea răstignită a Domnului, până când nu primește vestirea crucii, a acestei iubiri extreme.

Când un om a auzit această iubire, nu mai poate să-i spună „nu”, pentru că, în sfârșit, s-a eliberat de frică și știe cât de mult este iubit, iar inima sa află ceea ce dorește și spune „da”. Dacă încă nu spune „da”, este din cauză că îi este frică că nu-i adevărat, că nu există o asemenea iubire, ori pentru că îi lipsește mărturia, experiența unei asemenea iubiri.

v. 25

²⁵ V-am spus acestea cât timp mai sunt cu voi.

„Despre aceste lucruri”, indică sinteza întregii vieți a lui Isus.

Despre ce ne-a vorbit Isus în toată viața Sa, în timp ce a locuit cu noi?

Ne-a vorbit despre iubirea Tatălui și despre dorința pe care o are Dumnezeu de a sta cu noi. Ne-a spus că „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său L-a dat” și „Fiul – care cunoaște iubirea Tatălui – îi iubește atât de mult pe frați, încât Își dă viața pentru ei”…

Întreaga viață a lui Isus nu este nimic altceva decât povestirea Pătimirii/a Iubirii lui Dumnezeu pentru om; o iubire care-și află apogeul pe cruce, loc în care iubirea atinge punctul ei extrem.

„Isus S-a arătat ucenicilor când era cu ei”.

Noi nu-L mai cunoaștem, căci nu mai este cu noi; însă El este cu noi prin Cuvântul Evangheliei…

În aceste versete se folosește cuvântul „a vorbi”, și nu „a zice”. În Evanghelia după Ioan, de obicei când Isus vorbește despre timpul Său, folosește cuvântul „zice”, iar când folosește cuvântul „vorbește”, se referă la Isus care încă vorbește în istorie prin Evanghelie. Altfel spus, nu-i El care zice în mod personal, dar El ne vorbește prin Evanghelie.

Evanghelia după Ioan nu-i nimic altceva decât povestirea a ceea ce Isus a spus și a făcut, pentru ca și noi – prin povestirea Evangheliei – să știm cine este Isus. Altfel spus, în zilele noastre, Evanghelia ne revelează cine este Isus…

Iar timpul în care Isus a locuit printre noi este centrul timpului. În acel arc de timp

s-a împlinit totul: Dumnezeu ne-a dat totul…

La ce folosește timpul succesiv? Ne folosește pentru a înțelege ceea ce s-a întâmplat în acel interval de 33 de ani; precum și pentru ca noi să primim ceea ce deja ne-a fost dăruit…

Este ca și cum am fi primit un potențial, o moștenire infinită și ne-am întreba: la ce ne folosește viața? Ca să folosim moștenirea, ca să ne bucurăm de ea… Tot la fel, întreaga noastră viață nu este nimic altceva decât a aprofunda ceea ce deja ne-a fost dăruit. Deja din veci suntem fiii lui Dumnezeu. Și nu este un lucru mic… Fiul ne-a revelat acest adevăr.

Și de ce trăim acum? Pentru a înțelege acel timp trăit de Isus și pentru a trăi la fel ca Isus, ca fii și ca frați. Astfel lumea atinge plinătatea ei: care este revelația și mărirea lui Dumnezeu.

v. 26

²⁶ Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care îl va trimite Tatăl în numele meu, vă va învăța toate și vă va aminti toate câte vi le-am spus eu.

Lucrurile valabile în cazul ucenicilor, sunt valabile și în cazul nostru: Dumnezeu deja ne-a spus tot și ni S-a dat în totalitate când a fost printre noi… Mai mult, ne-a dat totul din veșnicie, dar odată cu Isus ne-a revelat definitiv acest adevăr.

Dar Isus pleacă. Nu ne lasă singuri. Ne trimite Mângâietorul, Spiritul Sfânt, cel numit Spiritul adevărului…

Spiritul este viața. Iar viața lui Dumnezeu este iubirea. Pe cruce Isus ne arată iubirea Sa, ne-o dă. Această iubire ne va ajuta să cunoaștem ceea ce Isus a spus, dar în mod progresiv. Și cu cât mai mult Îl cunoaștem, cu atât mai mult Îl iubim; și cu cât mai mult Îl iubim, cu atât mai mult Îl cunoaștem… Și tot așa mai departe, la infinit…

Spiritul „vă va învăța toate lucrurile”, toate lucrurile pe care Eu vi le-am spus. Spiritul Sfânt nu ne inspiră lucruri ciudate. Dacă ți-a spus ceva, lasă-l de-o parte… Pentru că Spiritul ne spune ceea ce Isus ne-a comunicat în Evanghelie: nu adaugă nimic, nu scoate nimic. Doar că Spiritul ne spune ce Isus ne-a zis și ne dă puterea să trăim ceea ce Isus a spus. Pentru că numai iubirea te ajută să înțelegi și să faci…

Darul pe care Isus ni-l face din înaltul crucii, pe care-l face în istorie – un dar care este prezența Sa constantă în istorie – este Iubirea care ne ajută să înțelegem și să facem ceea ce El a spus și a făcut… „Vă va învăța toate lucrurile”…

În Evanghelie numai Isus învață. O singură dată Tatăl Îl învață pe El să fie Fiu. Iar aici avem Spiritul – când Isus lipsește – care ne învață să trăim ca fii, ne ajută să înțelegem toate lucrurile spuse de Fiul: ne învață să-L iubim pe Tatăl, pe Fiul și frații. Și, odată ce-i iubim, înțelegem totul.

Spiritul „ne va aduce aminte despre toate lucrurile”.

„A aminti” (ricordare, în limba italiană înseamnă „a duce în inimă”): iubirea te ajută să „re-porți” în inimă cuvintele celui pe care-l iubești. Altfel spus, aceste cuvinte vor intra în inima noastră. Și pentru că un om trăiește prin ceea ce are în inimă, prin ceea ce-și amintește, înseamnă că vom trăi Cuvântul și vom fi ca Isus, Fiul, care a dat trup Cuvântului.

Amintirea este importantă. Întreaga profeție creștină nu este nimic altceva decât amintirea lui Cristos, a Fiului.

Ceea ce nu-i în amintire, nu există…

Dacă acest Cuvânt nu intră în inima noastră, pentru noi El nu există… A intra în inimă înseamnă că-L iubești și devine viața ta. Atunci trăiești ca fiu.

Spiritul Sfânt ne introduce în tot adevărul Fiului, fiind Iubirea care ne ajută să înțelegem și să trăim…

Unde vedem această Iubire?

Acest dar înflorește în pace și în bucurie…

vv. 27-28

²⁷ Pace vă las vouă, pacea mea v-o dau vouă. Eu nu v-o dau așa cum o dă lumea. Să nu se tulbure inima voastră, nici să nu se teamă. ²⁸ Ați auzit că v-am spus: «Mă duc și voi veni la voi». Dacă m-ați iubi, v-ați bucura că mă duc la Tatăl pentru că Tatăl este mai mare decât mine.

Noi cunoaștem prezența Spiritului, a vieții Sale, a iubirii Sale din prezența păcii și a bucuriei…

Noi cunoaștem foarte bine neliniștea, întristarea… Pacea și bucuria ne vestesc că avem Spiritul iubirii. Pentru că pacea și bucuria există doar în iubire.

Dacă nu are iubire, omul este neliniștit și fără bucurie.

Semnul definitiv că Dumnezeu este în noi și noi în El și că-L cunoaștem este dat de faptul că avem pace și bucurie.

În acest verset Isus ne explică ce este pacea…

Prin „pace” putem înțelege multe lucruri. În timpul lui Isus se cunoștea „pax romana”: romanii stăpâneau întreaga lume și toți trăiau în pace, căci oamenii care nu trăiau în pace suportau tăierea capului, iar ceilalți învățau să rămână în pace. Altfel spus, era pacea bazată pe stăpânire, pe violență: cel mai violent domina, iar cel mai slab încă nu avea puterea pentru a se răzvrăti. Pacea era acel arc de timp între un război și celălalt. Și până în zilele noastre este singura formă a păcii, pe care s-ar părea că o cunoaște lumea.

Isus ne spune: „Nu această pace Eu v-o las”, care constă în faptul că cel mai tare îi stăpânește pe toți, iar ceilalți trebuie să rămână obligatoriu în pace, pentru că altfel le va merge mult mai rău, li se va tăia capul…

Această pace se rupe când un om crede că va reuși să ia el locul celui care conduce. Dar nu aceasta este pacea. Aceasta este stăpânirea morții, a egoismului, a urii. Și, până când nu ne schimbăm ideea despre pace, lumea va merge tot mai rău…

Nu aceasta este adevărata pace!

Și trebuie să fim foarte atenți pentru a înțelege că aceasta nu este pacea, ci este calea violenței, a războiului și a morții.

Acest adevăr va apărea clar în povestirea Pătimirii: Mielul lui Dumnezeu va lua asupra Sa consecințele acestei păci, adică moartea.

Nici pacea stoică nu-i cea pe care Isus ne-o dă. Pacea stoică este următoarea: chiar dacă lumea se prăbușește, eu rămân imperturbabil, chiar dacă mă ating unele pietre… Este acea pace a liniștii, pe care nimic nu ți-o tulbură: ești impasibil, insensibil înaintea răului din lume…

Adevărata pace nu-i cea a insensibilității. Aceasta nu este pace, ci este negarea iubirii și indiferență față de lume.

Isus nu se referă nici la pacea dăunătoare (vătămătoare), acea pace pe care o stabilesc de multe ori în interiorul meu, reparând puțin lucrurile, decizând să accept sclaviile mele, păcatele mele, trăind în pace, mulțumindu-mă cu situația… Spunând că toate sunt bune și la locul lor… Și că este bine și cel de lângă mine… Dar nu aceasta este pacea…

Adevărata pace trece prin cruce, prin puterea unei iubiri mai tari decât moartea. Când Isus le va spune ucenicilor „Pace vouă”, le va arăta rănile Sale îndurate pe cruce… Această pace este rodul unei iubiri mai mari decât viața și decât moartea. Și este acea pace care poate exista și-n moarte, și-n violență… În acea violență pe care tu nu o faci, pentru că este urâtă, dezgustătoare; acea pace care-ți vine de la o iubire mai mare decât toate, pentru că ai descoperit comoara… Este limpede că este o pace mereu amenințată, mai întâi de toate în inima noastră…

Acest capitol a început cu îndemnul: „Să nu se tulbure inima voastră” și se încheie tot cu acest îndemn. Pentru că primul lucru pe care-l pierdem este această pace a lui Isus.

Pentru a ști unde mă aflu în acest moment, este suficient să văd dacă sunt sau nu în pace… Dacă nu sunt în pace, înseamnă că sunt altundeva; dacă sunt în pace, înseamnă că sunt în mine însumi înaintea lui Dumnezeu… Dacă nu sunt în pace, înseamnă că sunt în afara mea…

Aceasta este pacea!

„Nu precum dă lumea, vă dau Eu pacea”. Pacea lumii este falsă, căci ne stârnește indiferență, neliniște și violență… Pacea pe care ne-o dă Isus nimeni nu ne-o poate fura…

Din această cauză Isus spune: „Să nu se tulbure inima voastră”. Totuși, în Evanghelie se subliniază că și Isus a fost tulburat: înaintea morții lui Lazăr; când a povestit istoria bobului de grâu (cf. Io. 12), prevăzând că El va fi ucis… Deși Isus a fost tulburat, ne spune: „Să nu se tulbure inima voastră”… Acest îndemn înseamnă că Isus a fost tulburat, că și noi suntem tulburați, dar putem ieși din această stare.

E o greșeală să cugetăm că pacea nu-i pentru noi, deoarece n-o avem și suntem tulburați… Pacea este pentru cine este tulburat: pacea este depășirea tulburării. E drept să fim tulburați dacă ni se întâmplă unele lucruri…

La începutul acestui capitol Isus a spus că merge să ne pregătească un loc, apoi Se va întoarce și ne va lua cu El. În acest loc spune: „Merg și vin”… Surpriza va consta în a înțelege că venirea Sa va fi tocmai plecarea Sa, pentru că tocmai mergând (suind) pe cruce ne iubește în totalitate, până in extremis, și tocmai această iubire extremă Îl face să intre în noi.

„De M-ați iubi, v-ați bucura că Mă duc la Tatăl”… Celebrăm Euharistia tocmai pentru că Isus și-a dat viața pentru noi: mulțumim și avem bucuria și certitudinea absolută a iubirii Sale, pentru că El a sfârșit pe cruce, S-a întors la Tatăl…

„Pentru că Tatăl este mai mare decât Fiul”… Cu multă probabilitate și Tatăl spune: „Fiul este mai mare decât Mine”…

Fiul nu-i inferior Tatălui, ci Fiul vine de la Tatăl, iar Isus acceptă să fie Fiu…

A accepta să fii fiu este singurul mod de a trăi ca oameni. Toate relele noastre depind de faptul că nu acceptăm ceea ce suntem, adică fii; nu acceptăm că viața noastră este de la un Altul, nu suntem stăpâni… Viața este darul iubirii și rămâne un dar veșnic de iubire…

vv. 29-31

²⁹ V-am spus-o acum, înainte de a se întâmpla, ca, atunci când se va întâmpla, să credeți. ³⁰ Nu voi mai vorbi mult cu voi pentru că vine conducătorul lumii, dar nu are nici o putere asupra mea. ³¹ Însă lumea trebuie să știe că îl iubesc pe Tatăl și că fac așa cum mi-a poruncit Tatăl. Sculați-vă! Să plecăm de aici!

Isus Se întreabă: „De ce vă spun aceste lucruri pe care nu le înțelegeți?” „Pentru că apoi le veți pricepe”…

Unele lucruri se spun, deși nu se înțeleg. Apoi, de-a lungul istoriei, când se vor întâmpla alte lucruri, vei înțelege că și acestea erau adevărate…

Cuvântul anticipează mereu evenimentul. Iar când se întâmplă acel fapt, tu spui:

„S-a întâmplat, așa după cum a spus”…

De ce îl prevestește dinainte? Pentru a ne ajuta să înțelegem că acel eveniment nu are loc din întâmplare, ci este rod al Cuvântului Său, al iubirii Sale, fapt pentru care putem avea o altă atitudine față de viață, pentru că știm că viața nu-i la întâmplare, ci este rod al Cuvântului, al iubirii și al inteligenței…

Isus spune: „Nu voi mai vorbi multe cu voi, căci vine stăpânitorul acestei lumi”… Stăpânitorul lumii este Satana. Nu-i stăpânitor, ci este cel ca s-a pus pe sine ca stăpânitor. Din această cauză Isus spune că va fi alungat din lume, căci este tatăl minciunii și criminal (cf. Io. 12)… Isus subliniază că Satana nu are nicio putere asupra Lui, pentru că „Eu sunt adevărul și viața”…

Nu are nicio putere… Dar atunci de ce va veni acest tată al minciunii?

„Vine să Mă ia, să-și facă meseria: tuturor le-a luat viața, deci Mi-o va lua și Mie”.

Tocmai atunci lumea va cunoaște că-L iubesc pe Tatăl și că știu să-Mi dau viața.

Stăpânitorul acestei lumi, puterea întunericului, tocmai capturând Lumina – crezând că el câștigă – va pierde. Va fi înfrângerea sa… Vom vedea mai clar acest adevăr în povestirea Pătimirii, un joc între lumină și întuneric…

Stăpânitorul acestei lumi vine să-L prindă pe Isus. Exact când va fi prins, Isus Își va arăta iubirea sa extremă. Nu doar iubirea Sa pentru Tatăl, ci și iubirea Tatălui pentru lume, pentru că Tatăl I-a poruncit Fiului să-Și dea viața pentru frați.

La urmă Isus le spune ucenicilor să se trezească: „Sculați-vă”… Este cuvântul care indică Învierea.

„Să mergem de aici”, deși vor rămâne acolo de-a lungul a încă trei capitole…

Acum discursul iese în mod simbolic din Cenacol, loc în care Isus Se află cu cei doisprezece, iar în cap. al cincisprezecelea și următoarele se va răspândi în întreaga lume… Așadar, vorbindu-le din Cenacol celor doisprezece, Isus va vorbi tuturor celor care vor urma după ei, adică nouă, spunându-ne aceleași lucruri.

Cap. 15-16 sunt o repetare a cap. 13-14 aplicată nouă, care urmăm după discipoli.

Versetele din ultimele două cateheze sunt „un joc”, pornind de la cuvintele „a iubi, a trăi, a cunoaște”… Dacă iubești, trăiești într-un anume fel, trăiești Cuvântul; iar dacă trăiești într-un anume fel, tu cunoști adevărul Cuvântului… Iar centrul este „iubirea”, care este izvorul oricărei cunoașteri.

Mânia este izvorul oricărui întuneric, al oricărei necunoașteri.

Texte utile:

• Ps. 16, 103, 117, 136;
• Io. 15, 26-27; 16, 7-11;
• 1Io. 3, 11-24; 4, 7; 5, 4;
• Gal. 5, 22-23;
• Ef. 2, 22.