Ioan 19,28-30

S-a împlinit!

Moartea lui Isus nu-i sfârșitul, ci împlinirea existenței Sale și a misiunii Sale de Fiu. Dorința Sa de a dărui iubire se împlinește deplin: acceptând oțetul vieții noastre ruinate (stricate), ne dă în schimb Spiritul Său, viața sa care este în totalitate iubire pentru noi… Din această cauză și noi putem iubi, așa cum suntem iubiți, devenind „una” cu El și cu Tatăl și între noi…

Ps. 69 (68)

Versetele acestui psalm sunt reluate cuvânt cu cuvânt de textul pe care-l vom prezenta în această cateheză.

Surpriza din versetele noastre va fi că Isus nu moare: El este Iubirea mai tare decât moartea, care ne dă Spiritul, adică viața Sa… Așadar, avem triumful vieții.

Am notat că, pe Calvar, ceilalți evangheliști nu ne povestesc în mod direct ceea ce i se întâmplă lui Isus, ci Domnul este privit ca într-o oglindă, prin ochii spectatorilor. Ni se prezintă felul în care spectatorii reacționează înaintea crucii. Despre Isus ni se spune doar strigătul Său de pe cruce…

În schimb, Ioan își fixează privirea direct pe Mărire, în cinci scene, în cinci tablouri, icoane… Din aceste icoane, prin imaginea lor, se revarsă peste noi lumina Domnului… Mai mult decât noi, care privim icoana, acea scenă ne privește și ne mișcă… Și sunt scene delicate pentru că pot fi explicate la infinit…

Fiecare aspect din aceste icoane deja a fost anticipat în cuprinsul Evangheliei. Și fiecare temă din Evanghelie nu-i nimic altceva decât o aluzie la ceea ce se întâmplă în fiecare dintre aceste ultime cinci scene…

În prima scenă am contemplat răstignirea lui Isus, faptul că a fost ridicat pe tron împreună cu doi tovarăși, subliniind solidaritatea lui Isus cu toți răstigniții din lume, care judecă lumea…

În cea de a doua scenă am prezentat judecata Sa față de cei de departe, față de cei care-L răstignesc, față de păgâni: lor le dă hainele Sale împărțite în patru, și cămașa, simbol al universalității… Hainele sunt semn al trupului. Așadar, acestora le dă trupul Său. Iar cămașa, partea cea mai intimă a hainelor, este semn al Spiritului Sfânt. Aceasta nu poate fi împărțită. Altfel spus, El Se dă pe Sine, Își dă întreg Trupul Său tuturor, dar fiecăruia Îl dă în întregime…

În ultima cateheză am contemplat „icoana centrală”, cea în care Isus îi spune Maicii Sale „Iată fiul tău”, iar ucenicului îi spune „Iată maica ta”… Am notat că și această scenă include întreaga Evangheliei, deoarece Maria, amintită în versetele luate în considerare în ultima cateheză, apare încă din timpul Nunții din Cana, fiind numită „femeie”… Semnificația este că Maria – femeia, maica – reprezintă orice ființă care iubește – de la Dumnezeu-Tatăl în jos, până la ultima dintre creaturi, până la mama corbului, care-și îngrijește puii.

Ucenicul iubit reprezintă pe oricine este iubit, de la Fiul în jos…

Problema este că cine iubește nu poate trăi, căci de iubire-iubitoare se moare… Și cine e iubit nu poate trăi, căci dacă doar suntem iubiți, ne sufocăm…

Dumnezeu este iubire-iubitoare și iubită…

Ce face Isus, murind? Dând-o pe Mama – care iubește – ucenicului iubit și pe ucenic, Maicii, face în așa fel, încât pe pământ să se realizeze pentru prima dată realitatea Iubirii care există în Dumnezeu, în cer: care este Iubire-iubitoare și iubită… Altfel spus, se stabilește pe pământ iubirea reciprocă între oameni… Și aceasta este împlinirea misiunii Fiului, care constă în a-l purta pe Dumnezeu să fie totul în toți și în toate…

Scena din cateheza noastră începe astfel: „După acestea, toate s-au împlinit”.

În scena contemplată în cateheza anterioară am subliniat că în Evanghelie are loc o transformare: dacă mai înainte, în versetele citate, se spunea „Ceasul Meu n-a venit” sau „Va veni ceasul Meu”, evanghelia, îndreptându-se spre acel ceas decisiv, după această dăruire de Sine a lui Isus, spune: „De atunci, din acel ceas”… Acest fapt înseamnă că toată istoria lui Isus și întreaga creație se îndrepta (țintea) spre acel ceas…

Care este ceasul?

Este ceasul în care cine iubește este iubit și cine este iubit știe să răspundă cu iubire… Este vorba despre prezența lui Dumnezeu în lume. Totul țintea acel ceas, se îndrepta spre acel ceas… În acel ceas se împlinește creația. Și din acel ceas începe umanitatea nouă, cea a fiilor lui Dumnezeu, care știu să iubească, așa cum sunt iubiți… Începe iubirea reciprocă între oameni… Și întreaga istorie nu este nimic altceva decât împlinirea a ceea ce în acel ceas ne-a fost dăruit…

În această cateheză căutăm a înțelege semnificația a tot ceea ce se întâmplă din acel ceas…

Notăm simbolurile: Isus dă hainele și cămașa, semn al trupului. Trupul e semn al morții. Apoi, „va ieși sânge”, un alt semn al morții. Sângele este semn al vieții dacă este în interior, dar dacă iese, este semn al morții…

De cealaltă parte avem simbolurile vieții: Maica, Spiritul și apa vie.

Cu alte cuvinte, în această moarte avem o iubire mai tare decât moartea, care devine maică, naște, devine spirit, viață și devine râu de apă care regenerează lumea…

De fapt, acestea sunt simbolurile fundamentale, prezente în toată Evanghelia după Ioan… Iar în aceste verste le găsim pe toate…

Mai mult decât a explica aceste versete, scene, ar fi bine să le privim… Ochiul este organul inimii, așadar trebuie întipărite în inimă… Și pe măsură ce un om vede, iubește, și, pe măsură ce iubește, vede tot mai mult… Și așa mai departe, la infinit…

Toată Biblia și toată Evanghelia comentează aceste versete…

Când în versetele noastre se spune: „Totul este împlinit”, vom vedea că această expresie face referire la primele cuvinte din Geneză când, în ziua a șaptea, Dumnezeu a împlinit cerul și pământul și toate câte se aflau în ele, și s-a odihnit… De fapt, în versetele noastre îl vom vedea pe Isus, care duce la împlinire tot ceea ce se află în cer și pe pământ și se odihnește… Iar „odihna” sa o vom descrie în următoarea cateheză și este cel mai rodnic aspect, ca întotdeauna…

Se citește Io. 19, 28-30

28 După aceasta, văzând că toate s-au împlinit, ca să se împlinească Scriptura, Isus a zis: „Mi-e sete”. 29 Era acolo un vas plin cu oțet. Atunci, ei au pus în isop un burete îmbibat cu oțet și i l-au apropiat de gură. 30 După ce a luat oțetul, Isus a spus: „S-a împlinit!” Și, plecându-și capul, și-a dat duhul.

Notăm că se repetă de patru ori cuvântul „a se împlini”, iar în final avem strigătul lui Isus: „S-a împlinit…”.

„A se împlini”, în limba greacă, indică limita extremă, împlinirea, perfecțiunea. Prin urmare, în versetele noastre totul este condus la limita extremă, la împlinire, la perfecțiune…

„A se împlini” ne amintește de începutul pătimirii, la cap. 13, când se spune că „Iubindu-i pe ai Săi, i-a iubit până la limita extremă”… Acea limită extremă a iubirii, prevestită când Isus a spălat picioarele și i-a dat îmbucătura lui Iuda, se împlinește în totalitate în versetele noastre…

În sine se spune că deja a fost împlinită în versetele din ultima cateheză, când am văzut că Isus o dă pe Maică ucenicului și pe ucenic, Maicii… Însă în Evanghelia după Ioan mereu avem ceva ciudat, adică ne spune că lucrul deja s-a întâmplat, dar apoi adaugă că se întâmplă „după”, dar ne spune că deja s-a întâmplat mai înainte, dar ne dăm seama numai „după” că s-a întâmplat… De fapt, pentru Ioan, toată viața lui Isus este un semn al Măririi… Încă de la început, fiecare scenă din Evanghelie țintește (se îndreaptă) spre „ceasul măririi”, crucea… Prin urmare, fiecare acțiune a lui Isus este semnul iubirii totale, pentru că iubirea se află în totalitate în fiecare gest minim…

Dar acea iubire, care e prezentă în totalitate în fiecare gest minim al vieții, la sfârșitul vieții devine întreaga viață, și o înțelegi… Și avem momentul în care iubirea devine totul… Și se verifică în clipa în care unul dă totul… Atunci se înțelege…

Iar Isus, în acest prunc, ne dă totul: ne-a dăruit-o pe Maica Sa, hainele, Trupul, Sângele, iar acum ne dă Spiritul…

Spiritul este iubirea dintre Tatăl și Fiul: iubirea pe care Tatăl o are față de Fiul și pe care Fiul o are față de Tatăl – și care este viața lui Dumnezeu – ne-o comunică nouă și ne face ca Dumnezeu… Mai mult de atât Dumnezeu nu ne poate da, pentru că ni Se dă pe Sine… Astfel își arată iubirea Sa extremă: ni se dă pe Sine în totalitate… Și acesta este ceasul în care vedem acest adevăr…

În aceste versete vom vedea că mai avem un gest, care rezumă (sintetizează) întreaga Evanghelie și care exprimă această împlinire a toate: este setea Sa…

Tema apei domină primele șapte capitole din Evanghelie: apa ne ajută să ne naștem, ne regenerează, e un izvor de apă vie care astâmpără setea…

Iar lui Isus, căruia îi este sete, i se dă oțet… Este o aluzie la Nunta din Cana, când nuntașii erau însetați de vin, iar vinul lipsea… Isus, din apă a făcut vinul bun, semn al iubirii, al nunții… Oțetul e vinul stricat, simbol al egoismului, al lipsei iubirii, al morții…

Gestul extrem e că Isus bea acest pahar de moarte pe care I-l oferim și, ca răspuns dat paharului cu oțet, El ne dă Spiritul, vinul nou, adică ne dă iubirea, ni se dă pe Sine…

Și s-ar părea că în acest loc, Isus e terminat, însă după moarte va fi și mai viu… Vom vedea… Dar să ne întoarcem la versetele noastre…

v. 28

28 După aceasta, văzând că toate s-au împlinit, ca să se împlinească Scriptura, Isus a zis: „Mi-e sete”.

De obicei, Ioan spune „După aceste lucruri”, însă în acest loc spune „După aceea/acestea”, adică după ceea ce am văzut în ultima cateheză…

Expresia „După aceea/acestea” o aflăm încă de două ori în toată evanghelia, deci se referă la aceste două scene: adică, după Nunta din Cana și mai înainte de vizita în Templu, cu biciul… Prin urmare, aceste versete trebuie să le citim pornind de la Nunta din Cana (unde Dumnezeu nu este lege, ci e iubire) și de la intrarea cu biciul în templu (loc în care Dumnezeu – fiind iubire, nu lege – distruge Templul)… Tocmai atunci e citat Psalmul 69 (68) care va fi citat și în versetele noastre, când Isus spune că Îi este sete… În episodul din Templu este citat un alt aspect, când Isus spune că „Râvna casei tale M-a mâncat”… Râvna este iubirea, iar casa Tatălui sunt frații… Isus este mâncat de iubirea fraților… Acolo se spune că trupul Său este adevăratul templu, care va fi distrus de această iubire, dar va învia, pentru că e iubire…

Celelalte două locuri în care avem expresia „după aceea” sunt la cap. 11 când Isus prevestește boala și moartea lui Lazăr, care va învia… Iar după înviere au decis să-L ucidă pe Isus… Deci este o aluzie că Isus ne vindecă de boală și de moarte, dar în ce fel? Tocmai bând răul nostru și moartea noastră, și dându-ne viața Sa…

În final, cuvintele „după aceea” se referă la scena din ultima cateheză… Scena în care Isus ne dă ceea ce Îi e mai drag: Maica sa… Înseamnă că ne face frații Săi, frații Fiului lui Dumnezeu…

Cum putem deveni frații Fiului lui Dumnezeu?

Trebuie să avem Spiritul Său. Și este darul pe care ni-l dă acum…

Mama care ne naște la viața „din apă și de sus” este simbol al Spiritului… Fapt pe care-l vom vedea în cateheza noastră…

Așadar, prin faptul că ne-a dat Maica, deja Isus le-a împlinit pe toate…

În ce constă faptul că ne-a dat totul?

Când un om moare – moartea este singurătate – se gândește la sine… Fiecare om trăiește propria sa moarte…

Însă Isus, în ceasul morții, de cine este îngrijorat? De Maica – Maria – care-L iubește și de ucenicul iubit… Isus cugetă, dacă Eu mor, ei doi rămân singuri, adică atât cei care Mă iubesc, cât și cei pe care Eu îi iubesc… În ceasul morții, Isus este atent față de alții. Și atunci o dăruiește pe Maică ucenicului și pe ucenic, Maicii. Isus face în așa fel, încât ucenicul să-L substituie (înlocuiască), ucenicul devine ca El, adică Fiu care se simte iubit și știe să iubească…

În acest fapt, în sine, deja totul este împlinit…

Nu reluăm toate aluziile din acest text, de la Geneză la Apocalipsă: de la femeia-mireasă, care devine maică și care într-o singură clipă naște un întreg popor, la picioarele Calvarului…

După acestea Isus „știe că toate lucrurile s-au săvârşit acum”… De trei ori se vorbește despre „împlinirea” Scripturilor… Și apoi le împlinește, adică ne dă Spiritul…

Și e important că Isus știe că așa se împlinesc toate și că ne spune de mai înainte că știe, pentru că Isus este Cuvântul care face ceea ce spune…

„Toate s-au săvârşit/împlinit acum, ca să se împlinească Scriptura”… Pare o contradicție: toate sunt împlinite, sau trebuie să se împlinească?

În Evanghelie avem mereu această ambivalență: că toate sunt împlinite, dar toate trebuie să se împlinească… Altfel spus, în Isus toate s-au împlinit, pentru că El deja ne-a dat totul; dar totul trebuie să se împlinească în noi, primind Spiritul Său, astfel încât și noi să facem ca Isus… Așadar, toate sunt împlinite, dar mai lipsește un lucru…

Isus spune: „Mi-e sete”. E o aluzie la psalmul citit la început…

„Mi-e sete”… Face referire la Isus care în ceasul al șaselea – este ceasul crucii – la fântâna din Sihar cere apă și e obosit din cauza lungimii drumului străbătut… Și în timp ce-I este sete, El promite apa vie a Spiritului…

„Setea” este o nevoie mai profundă decât foamea; este dorință absolută după viață (fără apă omul nu trăiește); setea reprezintă dorința absolută a omului…

Omul este dorință, pentru că este după chipul lui Dumnezeu…

Mai întâi de toate, dorința examinează, apoi dorește, pentru că a înțeles care este obiectivul său (care e obiectul iubirii sale); și caută acest obiect, și-l realizează și decide și-l iubește și face…

Dorința este originea oricărei acțiuni.

În Biblie avem tema setei după Dumnezeu, căci stă scris că omul este însetat după Dumnezeu, după absolut, după viață, după viață plină…

În versetele noastre nu se vorbește despre omul însetat după Dumnezeu, ci despre faptul că Dumnezeu este însetat după om…

Lui Isus – Fiul – Îi este sete…

Care este setea Fiului? Este setea lui Dumnezeu, care este iubire. Lui Isus Îi este sete să comunice iubirea Sa tuturor; Îi este sete să ne dea apa Spiritului; Îi este sete să ne dea viața Sa, să ne iubească până la limita extremă…

Pentru El această sete este o mare nevoie, nu poate să nu aibă sete, pentru că El este iubire, și nu poate să nu iubească…

Setea Sa este cea de a iubi până in extremis…

Setea este o temă care străbate întreaga Evanghelie…

Lui Isus îi este sete; Îi este sete după mântuirea noastră…

Și în timp ce moare, nu-i îngrijorat de Sine, ci are numai o singură dorință, pe care până la urmă o împlinește: de a ne dărui Spiritul… Acest fapt îl vom vedea în următoarea cateheză, când Isus va fi împuns, iar din coasta sa va ieși sânge și apă… Isus va deveni râu de apă vie…

Și e bine ca Isus să moară în acest fel, adică arătându-ne iubirea Sa extremă, pentru că numai văzându-L murind astfel ne simțim iubiți în chip infinit și înțelegem identitatea noastră de fii ai lui Dumnezeu, fapt pentru care putem să ne iubim unii pe alții.

Lui Îi este sete să ne comunice această iubire, iubirea care-i viața lui Dumnezeu și este viața noastră…

v. 29

29 Era acolo un vas plin cu oțet. Atunci, ei au pus în isop un burete îmbibat cu oțet și i l-au apropiat de gură.

Se vorbește despre „un vas”, cuvânt care apare numai în acest loc, în Evanghelia după Ioan… Vasul este un obiect care poate conține ceva, poate fi plin sau gol… Vasul reprezintă lumea, universul care este plin cu vin, sau fără vin… Vinul fiind semn al iubirii… Sau plin cu oțet, ori fără oțet… Oțetul fiind semnul iubirii stricate, al egoismului…

Noi mereu suntem un vas, plin sau gol, plin de iubire ori de ură…

Acest vas „zăcea”, face referire la „vasele care zăceau” goale la nunta din Cana, și care au fost umplute cu apă… Apoi au devenit Spirit; acest vas face aluzie și la găleata pe care samariteana o lasă lângă fântână, să zacă…

În textul nostru, vasul „este plin cu oțet”, cu vin stricat, simbolizând iubirea care a devenit egoism (ură), și viața care a devenit moarte…

Iar oțetul este pus pe un burete… De trei ori se va sublinia că Isus „a primit oțetul”…

„Oțetul”, amintit de trei ori, este un aspect important. Dacă răul din lume este precum acest vas plin cu ură, cu violență și răutate, un pahar al mâniei… Potirul mâniei reprezintă lumea nedreptății… Fiecare dintre noi este un burete înmuiat cu acest oțet…

Buretele înmuiat în oțet este pus „în vârful unei trestii de isop”. Ce legătură are isopul? Face aluzie la textul din Exod 12, 22, unde stă scris: „să luaţi un mănunchi de isop şi, muindu-l în sângele strâns de la miel, într-un vas, să ungeţi pragul de sus şi amândoi uşorii uşii cu sângele cel din vas, iar voi să nu ieşiţi nici unul din casă până dimineaţa”, și astfel în noaptea de Paști, fiii lui Israel vor fi salvați de la moarte…

Prin faptul că Isus este Mielul pascal – Mielul lui Dumnezeu care ia asupra Sa păcatul lumii, bând paharul răului, oțetul nostru, și dându-ne Spiritul Său, iubirea Sa – ne mântuiește, ne scapă de moarte…

„L-au dus la gura Lui”. Nu ni se spune cine-i duce buretele cu oțet lui Isus, pentru că i-l duc toți și fiecare în parte…

Să nu uităm de setea lui Isus, care nu-i doar o simplă sete, ci este însușirea cea mai profundă pe care o are Dumnezeu: El este sete, este dorință, pentru că iubirea este dorință… Iar omul este sete, este dorință…

Iar când dorința și setea nu sunt săturate, există doar moartea…

Setea exprimă cea mai radicală nevoie a lui Dumnezeu și a omului…

În textul nostru, setei, dorinței, îi corespunde oțetul… Setei după iubire îi corespunde mânia, ura; setei după viață îi corespunde moartea.

Tocmai în acest moment Isus poate spune: „Toate s-au împlinit”, pentru că acelor care-I dau oțetul – Isus primește oțetul, îl bea, adică bea moartea și ura – El le dă iubirea, Spiritul… Și astfel ne revelează cine este Dumnezeu. Și Dumnezeu Se realizează deplin pe pământ…

v. 30

30 După ce a luat oțetul, Isus a spus: „S-a împlinit!” Și, plecându-și capul, și-a dat duhul.

La început ni se spune că Isus a primit (a luat) oțetul, iar la sfârșit, „Şi-a dat spiritul”.

„A primi” și „a da” sunt cele două cuvinte fundamentale ale pătimirii… Isus a fost dat de Iuda, de căpetenii, de Pilat, morții. „A da”, „a trăda”, „a transmite” și „tradiție” este același cuvânt… Și Isus S-a dat, și Tatăl L-a dat… Dumnezeu Se dă… Și astfel, în trădarea noastră El trădează iubirea Sa… Totul este sub semnul lui „a da”. Și noi trăim prin faptul că El ni Se dă și că noi Îl dăm, prin această tradiție…

Omul este tradiție, amintire: noi ne amintim această dăruire…

Cuvântului „a da” îi corespunde „a primi”…

Se vorbește despre faptul că ostașii primesc hainele; ucenicul o primește pe maică; apoi Nicodim și Iosif din Arimateea primesc Trupul, apoi apostolii și ucenicii vor primi Spiritul…

„A da” și „a primi” sunt o unitate. Și totul se împlinește atunci când ceea ce este dat este primit… Dar la origine avem „a primi” și pentru că „a primi” este un a Se da, și pentru că a se da este singurul mod pentru a primi…

Aceste două cuvinte încheie ultima parte a vieții lui Isus, înainte de a-Și da Spiritul…

„Primește oțetul”. Îl primește. Nu-l refuză… Oțetul este ura și moartea… Nu-l primește în mod pasiv, ci ca semn al iubirii Sale extreme pentru noi…

În loc să răspundă urii și morții prin răzbunare și prin altă ură, Isus răspunde dându-Și Spiritul, adică dându-ne viața Sa, dându-ni-Se în totalitate pe Sine, dându-ni-L pe Dumnezeu, care este viață și iubire…

Isus primește oțetul.

Și pentru că El primește oțetul, și noi putem, în sfârșit, să înțelegem iubirea extremă…

Isus primește moartea noastră pe care noi I-o dăm, și, deși îi dăm oțet, El ne dă Spiritul… Atunci, de la cel mai mic la cel mai mare, înțelegem că El este Dumnezeu, că este iubire extremă pentru noi… Și contemplând acest adevăr, ne schimbăm ideea despre noi, căci nu suntem acei „viermi” , așa cum credem, ci suntem iubiți în mod infinit de Dumnezeu, care ne prețuiește mai mult decât se prețuiește pe Sine. Și astfel ne schimbăm părerea despre Dumnezeu… Dumnezeu nu-i Cel care ne judecă și ne condamnă, ci este Cel care Se dă pe Sine, celor care-l trădează… Faptul că I-a dat îmbucătura lui Iuda, are aceeași semnificație… Și acolo avem o aluzie la oțet…

Ce i-a spus Isus lui Petru, care căuta să-i oprească pe ostași, când au venit să-L aresteze? „Oare nu trebuie să beau paharul pe care Tatăl Mi l-a dat?”

Care este acest pahar?

Paharul Tatălui este cel pe ce I-l dăm noi, frații, paharul cu oțet, cu ură, cu mânie, cu moarte… paharul lumii. El îl bea și astfel golește lumea de ură și de moarte. Iar în spațiul gol din om pune Spiritul Său, iubirea Sa. Astfel îl transformă în paharul bucuriei, al vieții.

Curăță istoria, sorbind din ea tot răul, tot oțetul…

Și spune: „Totul s-a împlinit”. În limba greacă verbul este la imperfect, exprimând un timp care indică o acțiune din trecut ale cărei efecte continuă în prezent… Spre exemplu „Ușa cerului era deschisă”, adică a fost și rămâne mereu deschisă…

Iar ceea ce Dumnezeu a început în creație – când a ajuns la ziua a șasea, se spune „a împlinit lucrarea Sa, și S-a odihnit” – în acest loc, în sfârșit este perfect, a ajuns la limita extremă… Cu alte cuvinte, în tot vasul lumii – care este plin cu oțet și cu moarte – pătrunde iubirea absolută, extremă, a lui Dumnezeu care Se dăruiește. În acest loc totul s-a împlinit. Dumnezeu nu ne poate da nimic mai mult, decât acest dar: ni Se dă în totalitate pe Sine… În acest loc totul este împlinit…

Din ceea ce se întâmplă pe cruce, noi înțelegem totul: trebuie să stăm acolo și să privim… Astfel ne schimbăm modul nostru de a concepe viața și lumea. Adică ne îndreptăm.

Isus „plecându-Şi capul”.

Isus nu moare, ci Își pleacă, închină capul…

Fiul Omului înălțat, înseamnă că Isus Își închină capul peste lume: Își închină capul peste Maică, peste ucenic, peste prieteni, peste Ierusalim, peste întreaga lume.

„Şi-a dat Spiritul”… Nu scrie că „a murit”, ci că „Și-a dat”… Este același cuvânt care indică a trăda, a transmite tradiția…

Ne-a dat „Spiritul” viața, Spiritul lui Dumnezeu… Este Spiritul care reînnoiește toate lucrurile; este Spiritul lui Mesia plin de înțelepciune (cf. Is. 11); este Spiritul din cele patru vânturi, care învie oasele uscate ale lui Adam (cf. Iez); este Spiritul care ne ia inima de piatră și ne dă una de carne, capabilă să iubească…

Acest Spirit este sigiliul Noii Alianțe, prin care noi toți, de la cel mai mic la cel mai mare, cunoaștem cine este Dumnezeu…

Dacă în tot VT avem făgăduința Spiritului care plutea peste ape – începând creația – în acest loc toată creația este împlinită, deoarece Spiritul lui Dumnezeu este dat fiecărei creaturi…

În Evanghelia lui Ioan, Spiritul ne ajută să ne naștem de sus… Așadar, trebuie să ne amintim toate locurile din evanghelie în care se vorbește despre Spirit:

– este izvor de apă vie, făgăduit samaritenei;

– este râul de apă vie, care izvorăște din sânul celui care crede în El;

– este Spiritul adevărului, care ne face liberi;

– este Spiritul despre care Isus a discutat pe lung, în timpul Ultimei cine: acel Spirit care ne va conduce la tot adevărul, ne va aminti tot ceea ce El a făcut, și ne va ajuta să trăim, așa cum Isus a trăit;

– este acel Spirit care mai înainte era „cu noi”, iar acum este „în noi”;

– este acel Spirit care strigă în noi „Abba”, Tată;

– este acel Spirit care ne face fii în Fiul și ne preschimbă, din mărire în mărire, în Fața Sa…

Aici totul este împlinit…

Evanghelia după Ioan este „evanghelia spirituală”, numită astfel din antichitate.

„Spirituală” nu înseamnă ceva vag, ci înseamnă a vieții, a iubirii care reînsuflețește orice realitate…

Aici, pe cruce, ne este dat totul…

De ce ne este dat? Pentru că El a primit oțetul, pentru că El a golit vasul urii și al morții, bându-l pe tot, fără să se răzbune, din iubire… În acest fel ne-a revelat iubirea extremă și această iubire – adică Dumnezeu – e prezentă în lume…

Această iubire, acest dar de Sine, ne-a fost dat… Încă nu scrie că noi L-am primit… Avem nevoie de timp…

În următoarea scenă vom primi ce ne-a fost dat…

Pentru a primi acest Spirit, e important să rămânem îndelung în contemplarea acestei icoane, ca să vedem ce face El pentru noi…

Este ultima expresie a lui Dumnezeu pe pământ; iar în ultimul act al vieții, fiecare om o exprimă în totalitate… În acest loc Dumnezeu o exprimă în sens etimologic „o dă afară”: în acest loc Dumnezeu Se exprimă ca Dumnezeu, ne arată esența Sa divină.

Iar această esență a Lui, care este iubirea, deja este prezentă în lume și este dată tuturor…

Texte utile:

  • Ps 63, 69;
  • Is. 11; 55;
  • Iez. 36; 37;
  • Io. 4; 7; 14; 15; 16
  • Gal. 4, 6;
  • Rm. 8, 1-17.
Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Ioan Moldovan și Gabriela Neag