Vor privi la Acela pe care L-au împuns

Întreaga Evanghelie dorește să ne conducă să contemplăm coasta lui Isus, din care iese sânge și apă, simbol al vieții care izvorăște din moarte…

Este o scenă de naștere: noi izvorâm din rana iubirii lui Dumnezeu. Un om se naște ca persoană atunci când se simte iubit în mod total și necondiționat. Privind această rană, vedem misterul nostru în cel al lui Dumnezeu.

Ps. 34 (33)

Psalmistul ne invită să-L privim pe Domnul, ca să fim iluminați…

Am ajuns la ultima scenă, cea care are loc pe cruce…

Aceste scene, mai mult decât tablouri, sunt icoane…

Diferența între un tablou și o icoană este următoarea: tabloul reprezintă o realitate, este o imagine; însă icoana nu este o imagine care ne arată realitatea, ci este ceva care ne permite să întrevedem realitatea… De fapt, în icoane lumina nu vine din afara, ci din interiorul lor. Apoi, în icoane avem o perspectivă răsturnată, adică punctul de vedere nu-i al celui care privește icoana, pentru că omul care privește icoana este „văzut” de ea; cine o observă, e observat; cine o privește este antrenat în ea…

Aceste scene doresc să ne antreneze în mod direct în ceea ce noi contemplăm…

Limbajul folosit este lipsit de emoții: adică nu se arată nicio emoție în toată povestirea pătimirii… Din ce cauză? Pentru că înaintea sublimului nu contează ceea ce simt eu, ci totul tace… Înaintea lui Dumnezeu putem doar să tăcem, să-L primim și să ne uimim la infinit… Orice reacție de-a noastră ar fi banală, pentru că este prea mare ceea ce vedem…

În ultimele trei scene avem un tip de limbaj ciudat, căci în puține clipe „timpul povestirii” este egal, identic cu „timpul a ceea ce se povestește”… Şi, spre exemplu, se spune că Isus „Şi-a dat spiritul” și în timp ce se povestește acest fapt, Isus Își dă spiritul; se spune că Isus o privește pe Maica Sa și spune „Iată fiul tău”, și este timpul exact, pentru a spune acest lucru… Adică, avem timpul real, iar în „timpul real”, timpul povestitor (narator) și cel povestit (narat) coincid…

Acest fapt îl antrenează în mod direct pe cititor, ca și cum ar fi fost de față, prezent…

De fapt, prin aceste cuvinte Dumnezeu Se face prezent…

Dacă ne urcăm în turnul cel mai înalt din centrul unui oraș, vedem cea mai frumoasă panoramă, deci nu trebuie să privim turnul, ci panorama… La fel sunt și scenele și cuvintele care ne povestesc pătimirea: întotdeauna cuvintele sunt sărace și nu trebuie să privim cuvintele, ci, cu ajutorul lor, trebuie să contemplăm, să vedem panorama… De fapt, prin cuvintele pătimirii noi vedem infinitul…

Finalul Evangheliei ne conduce să privim realitatea prin rana coastei lui Isus, împunsă de suliță… Textul se încheie cu expresia: „Vor privi la Acela pe care L-au împuns”… Privind această împunsătură, noi contemplăm cel mai mare mister… Nu trebuie să ne oprim la împunsătură, ci la misterul pe care-l indică…

Se citește Io. 19, 31-37

³¹ Întrucât era ziua Pregătirii, ca să nu rămână trupurile pe cruce sâmbăta – pentru că acea sâmbătă era zi mare – iudeii i-au cerut lui Pilat să le zdrobească fluierele picioarelor și să-i ia de acolo. ³² Atunci, au venit soldații, au zdrobit fluierele picioarelor celui dintâi și ale celuilalt care era răstignit cu el. ³³ Dar când au venit la Isus și au văzut că deja murise, nu i-au zdrobit fluierele picioarelor, ³⁴ ci unul dintre soldați i-a străpuns coasta cu o suliță și îndată a ieșit sânge și apă. ³⁵ Cel care a văzut a dat mărturie și mărturia lui este adevărată; el știe că spune adevărul ca să credeți și voi. ³⁶ Acestea s-au făcut ca să se împlinească Scriptura: Nu i se va zdrobi nici un os. ³⁷ Iar în altă parte Scriptura mai spune: Vor privi la cel pe care l-au străpuns.

Cuvintele „Vor privi la Acela pe care L-au împuns” sunt scopul, punctul de sosire al Evangheliei după Ioan. Ioan vrea să ne conducă să privim prin această rană (orificiu) cauzată de suliță, ca să vedem tot misterul lui Dumnezeu și al omului…

De obicei, spunem că după moarte nu se mai întâmplă nimic… Dar aici, atunci când Isus Își dă Spiritul, se întâmplă lucrurile principale ale Evangheliei. De fapt, ceilalți evangheliști ne spun că se rupe catapeteasma (voalul) Templului. În Ioan se rupe coasta lui Isus. Este același lucru, pentru că Isus este adevăratul Templu… Apoi, în acest moment, Isus e recunoscut ca fiind Fiul lui Dumnezeu și Drept. Evanghelistul Matei adaugă că la moartea lui Isus au existat „cutremure” (cutremurul e semnul sfârșitului lumii) și „morți care au înviat” (mortul-înviat e semnul lumii noi). Iar Luca ne spune că înaintea acestui spectacol „mulțimile se reîntorc”. Dacă mai înainte ele fugeau, acum se reîntorc…

În Evanghelia după Ioan, încă de la început, Isus spune: „După cum Moise a înălțat șarpele de aramă, tot la fel trebuie ca Fiul omului să fie înălțat. Și cine-L vede, are viață veșnică”. Altfel spus, izvorul vieții veșnice ne este accesibil, când Îl vedem pe El, înălțat… Apoi, în Io. 8, 28 stă scris: „Când veţi înălţa pe Fiul Omului, atunci veţi cunoaşte că Eu sunt”… Adică, în acest loc Îl vedem pe Dumnezeu față în față…

„Iar Eu, când Mă voi înălţa de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine” (Io. 12, 32) și voi alunga stăpânitorul acestei lumi. Altfel spus, înălțarea Sa pe cruce – pentru noi – este începutul, temelia vieții, este cunoașterea lui Dumnezeu, reprezintă victoria asupra răului și este atragerea noastră la El…

Crucea pune în mișcare universul… Iar împlinirea lui Isus – El care a trăit astfel și Și-a dat viața astfel – devine începutul, baza întregii noastre vieți.

În text se vorbește despre o rană, despre sânge și despre apă…

Eva a fost creată din coasta lui Adam, care dormea… Acest fapt înseamnă că și bărbatul – nu numai femeia – poate să nască. Există o naștere din trup, care este trup, este moarte; și există o naștere din Spirit, de sus, din inimă… Un om se naște pentru celălalt, atunci când este iubit de celălalt.

Similar, la picioarele crucii, din rana Noului Adam care doarme, se naște omenirea nouă, noua Evă – mama celor vii – mireasa lui Dumnezeu, adică se naște omul nou, care înțelege iubirea lui Dumnezeu și răspunde iubirii lui Dumnezeu cu iubirea sa…

Scena împungerii (deschiderii) coastei lui Isus este o scenă de naștere (Vom vedea ce semnificație au sângele și apa)… Și este o continuare a scenei anterioare, în care se subliniază că Isus ne dă Spiritul… Iar în Io. 7 Isus ne-a invitat: „Cui îi este sete să vină la Mine… Din interiorul Său vor izvorî râuri de apă vie”…

Acesta este momentul în care izvorăsc râuri de apă vie, care regenerează pământul și întregul univers…

În versetele noastre se subliniază că, aflându-ne în ziua de dinaintea Paștelui, ei doresc să coboare trupurile de pe cruce, și pentru că trebuia să le ia deja moarte, era suficient să le rupă picioarele celor răstigniți, căci așa mureau imediat, asfixiați. Când ajung la Isus, constată că deja Și-a dat Spiritul, deci nu-I rup fluierele picioarelor, dar cu o suliță Îi împung (deschid) coasta…

Evanghelistul Ioan ne explică, atât motivul pentru care nu-i rup lui Isus fluierele picioarelor, cât și cel pentru care-I împung coasta… Dar centrul versetelor nu-i faptul că nu-i rup fluierele picioarelor, nici că-I împung coasta, ci elementele care ies din coastă… Ioan vrea să sublinieze sângele și apa…

Dacă Ioan interpretează fiecare lucru pe care-l spune, subliniind că tot ce spune este un semn a unei alte realități, în versetele noastre nu spune nimic despre sânge și apă… Acest fapt înseamnă că tot restul Evangheliei ne explică acest sânge și această apă…

v. 31

³¹ Întrucât era ziua Pregătirii, ca să nu rămână trupurile pe cruce sâmbăta – pentru că acea sâmbătă era zi mare – iudeii i-au cerut lui Pilat să le zdrobească fluierele picioarelor și să-i ia de acolo.

Se vorbește despre pregătirea Paștilui. Ne aflăm în ziua de dinaintea Paștilui, în momentul în care se jertfește Mielul pascal…

Una din temele acestor versete este „Mielul pascal” căruia nu-i sunt rupte oasele… Așadar, în moartea lui Isus se realizează Paștile, eliberarea noastră… Dacă suprapunem imaginile din VT și NT , aceasta este interpretarea…

Apoi se subliniază că este „sâmbătă”. Sâmbăta face aluzie la împlinirea creației… Așadar, în moartea lui Isus se împlinește creația. Aici este împlinită în totalitate. Și se realizează Paștile, eliberarea…

Faptul că din coasta Sa iese apă, este o aluzie la Rusalii, la darul apei și al Spiritului…

În concluzie, prin suprapunerea scenelor, în Trupul lui Isus avem prezente „sâmbăta” (culmea creației), „Paștile” (în care se împlinește eliberarea omului) și „Rusaliile” (în care primim darul Spiritului)…

În aceste versete de la sfârșitul Evangheliei, converg toate temele din Evanghelia după Ioan, fiind rezumate în temele creației, ale Paștelui și Rusaliilor.

Se subliniază că trupurile nu pot rămâne pe cruce. De ce?

Pentru că trupul unui om condamnat spurcă pământul: „Blestemat este omul care atârnă pe cruce”… Și pentru că pământul este o binecuvântare a lui Dumnezeu, dacă oamenii condamnați ar fi lăsați atârnând pe cruce, ar fi blestemat pământul… Prin urmare, căpeteniile doreau ca trupurile să fie luate mai înainte de sărbătoare, căci dacă nu, ar fi profanat sărbătoarea…

În realitate, moartea lui Isus nu profanează sărbătorea Paștelui, ci este izvor de viață pentru toți oamenii. Și din coasta Sa iese un râu care purifică universul…

„Ca să nu rămână trupurile sâmbăta pe cruce”… Nu scrie „Isus”, ci „trupurile”, indicându-L pe Isus, pe cei doi tâlhari și pe fiecare trup care este trup… Prin această expresie ni se arată solidaritatea absolută a lui Dumnezeu față de om: „Cuvântul S-a făcut Trup, ca orice trup”. Altfel spus, întruparea se împlinește pe cruce… Dumnezeu, devenind trupul care și-a dat Spiritul, este ca orice trup… Și totuși, din acel Trup izvorăște viața pentru toți…

Îi cer lui Pilat să se încheie acest spectacol obscen și să fie luate trupurile mai înainte de sărbătoare…

v. 32

³² Atunci, au venit soldații, au zdrobit fluierele picioarelor celui dintâi și ale celuilalt care era răstignit cu el.

Ostașii ajung la fața locului, privesc și-i văd încă vii pe cei doi care au fost răstigniți cu Isus. Le rup fluierele picioarelor, căci astfel mor imediat…

vv. 33-34

³³ Dar când au venit la Isus și au văzut că deja murise, nu i-au zdrobit fluierele picioarelor, ³⁴ ci unul dintre soldați i-a străpuns coasta cu o suliță și îndată a ieșit sânge și apă.

Celor doi tâlhari le-au rupt fluierele picioarelor, pentru că încă nu muriseră, încă nu se întorseseră în Împărăția Tatălui… De fapt, ei nu pot să se reîntoarcă în Împărăția Tatălui, mai înainte de deschiderea (împungerea) coastei Fiului… Celor doi le rup fluierele picioarelor, mai înainte să moară. Apoi, este împunsă coasta Fiului…

„Dar venind la Isus, dacă au văzut că deja murise”…

Este singurul loc în toată Evanghelia, în care ni se spune că Isus „este mort” sau că „moare”… Niciodată nu ni se spune că moare, ci că este înălțat, că pleacă, urcă la Tatăl…

În aceste versete se subliniază moartea Sa, pentru a indica – prin contrast – că moartea nu-i moarte… Pentru că de acolo, de unde noi credem că există moartea, țâșnește izvorul vieții.

Și lui Isus „nu I-au zdrobit fluierele”. Apoi Ioan ne va explica motivul pentru care nu I le rup… Pentru că Isus este „Mielul pascal”, căruia nu trebuia să i se rupă picioarele…

În loc să-I rupă fluierele picioarelor, un ostaș îi împunge cu sulița coasta: nu era necesar pentru a-L ucide, pentru că Isus deja era mort… Împungerea coastei este un gest de mânie, de ură, care sintetizează tot sensul vieții Sale: a luat asupra sa toată ura lumii… „M-au urât pe nedrept; în setea Mea, Mi-au dat oțet”… Setei Sale după iubire și viață, ei Îi dau oțet, ură, moarte…

Și, după cum atunci când I-au dat oțet, Isus ne-a dat Spiritul, viața Sa, tot astfel când este împuns cu sulița, Isus răspunde, dându-ne sânge și apă…

În acest sânge și în această apă este rezumat tot misterul Evangheliei după Ioan…

Mai întâi de toate, se subliniază că „apa” și „sângele” au ieșit „îndată”, imediat.

Se „îmbulzeau să iasă”, erau nerăbdători să iasă. Din veșnicie Fiul dorea să comunice sângele – viața sa – fraților; și să le dea Spiritul, iubirea Tatălui… Așadar, din veșnicie Dumnezeu dorea să ne dea acest sânge, din care ne naștem, această apă prin care trăim, cu care ne hrănim.

Sângele – dacă nu-l vedem – este simbolul vieții… Iar când iese, este simbolul morții. Prin urmare, sângele care iese din coasta lui Isus, mai înainte de apă, este simbolul întregii Sale vieți care este dată, cheltuită pentru noi… Celor care-L ucid, le oferă viața Sa… Celor care-L împung – cu sulița mai aspră decât oțetul – El le oferă viața Sa…

Și din acest sânge, din această viață oferită nouă din iubire, dincolo de limita extremă, până la moarte, iese apa care este simbolul vieții, al Spiritului…

Așa cum profetul Iezechiel a spus că din latura Templului va ieși râul de apă vie, care va reînsufleți universul, tot astfel, din coasta lui Isus iese râul de apă vie…

Și această apă iese din sânge… Adică este o viață care izvorăște din moarte… Pentru că a fost o viață dăruită din iubire; și este o demonstrație a iubirii Sale extreme…

Am notat că Ioan nu explică misterul apei și al sângelui, deși explică toate celelalte afirmații pe care le face. Acest fapt înseamnă că întreaga Evanghelie explică această apă și acest sânge…

Plecând, Isus ne-a lăsat hainele, cămașa, Maica, Spiritul, sângele, viața, apa, acest râu din care se revarsă apa pentru întreaga lume…

Acest fapt este atât de important încât, imediat „după”  ce are loc, este mărturisit de trei ori… E singura întâmplare din Evanghelie care este mărturisită de trei ori… Pentru că e important ca noi să o vedem…

Aceste versete ne prezintă o scenă a nașterii: dintr-o rană iese sânge și apă… Din rana iubirii lui Dumnezeu ne naștem toți, se naște omenirea nouă… Noi putem trăi ca oameni liberi, numai dacă suntem iubiți în mod absolut… Și privind această iubire, noi înțelegem cine este Dumnezeu și cine suntem noi și ne întoarcem la identitatea noastră adevărată…

„Dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri… aduce multă roadă” (Io. 12, 24). În versetele noastre, Isus e mort, e bobul de grâu căzut pe pământ, dar aduce rod… Moartea Sa e rodnică, prin sângele și apa care ies din El… Apoi notăm că Dumnezeu știe să transforme relele noastre (sulița care-L împunge) în ceva pozitiv, în darul sângelui și al apei…

Să ne amintim de episodul în care Moise a lovit stânca cu bastonul și a ieșit apa care a astâmpărat setea poporului… Din coasta Sa lovită de suliță – Isus este adevărata stâncă – izvorăște acea apă care astâmpără setea Sa… În ultima cateheză Isus a spus: „Mi-e sete”.

De ce este însetat Dumnezeu? Îi este sete să ne iubească până in extremis… Și din această apă se astâmpără și setea noastră, prin faptul că primim această iubire extremă a lui Dumnezeu față de noi…

v. 35

³⁵ Cel care a văzut a dat mărturie și mărturia lui este adevărată; el știe că spune adevărul ca să credeți și voi.

„Cine a văzut, a mărturisit”. Evanghelistul nu ne spune cine a văzut… Cine este acest om care a mărturisit? Mai apoi vom afla că acest om este „ucenicul iubit”, pentru că numai iubirea vede… Și cine vede, apoi mărturisește… În acest loc se subliniază de trei ori că mărturisește: „a mărturisit; mărturia sa e adevărată; știe că spune lucruri adevărate”…

De ce mărturisește?

Pentru ca „voi”… E prima dată când apare acest cuvânt, „voi”, în Evanghelie: este prima dată când autorul evangheliei se adresează cititorului…

El a văzut… „El” aparține acelui „noi” care spun: „Noi am văzut și am crezut în iubirea pe care Dumnezeu o are față de noi”. Și atunci ne mărturisește această iubire, pentru ca și noi să vedem și să credem și să avem viață în numele Său…

Prin urmare, deja și noi suntem antrenați în această scenă, ca cititori, pentru că evanghelistul ne spune: „Și voi trebuie să priviți această scenă, pentru că se vorbește de voi”…

vv. 36-37

³⁶ Acestea s-au făcut ca să se împlinească Scriptura: Nu i se va zdrobi nici un os. ³⁷ Iar în altă parte Scriptura mai spune: Vor privi la cel pe care l-au străpuns.

În final, evanghelistul, ne explică – cu ajutorul a două citate biblice – semnificația faptului de a nu-I fi rupt fluierele picioarelor și a faptului că L-au împuns… Și încheie: „Priviți la Cel care a fost împuns!”

Primul citat: „Nu I se va zdrobi nici un os” înseamnă că Isus este Mielul pascal, al cărui sânge salvează poporul din moarte… Noi suntem mântuiți de iubirea Sa, de Cel care-Și dă viața pentru noi… Aici avem tema Paștelui, asupra căreia nu ne vom opri, deoarece deja am abordat-o în catehezele anterioare…

Ne vom opri mai cu seamă asupra versetului 37: „Şi iarăşi altă Scriptură zice: «Vor privi la Acela pe care L-au împuns»”.

Ce Scriptură este?

Profetul Zaharia ne prezintă cel mai tragic episod din istoria poporului Israel (cf. Zah 12). Despre toți împărații lui Israel, începând cu David, se spune: „S-a comportat mai rău decât toți părinții săi”, cu excepția împăratului Iosia, despre care se spune că niciodată n-a existat vre-un împărat ca el și nici nu va exista… Iosia-L iubea pe Dumnezeu din toată inima și din toate puterile sale… El a început celebrarea Paștelui și a serviciilor religioase în Templu…

Ce i s-a întâmplat acestui împărat? A murit împuns de o săgeată, în lupta cu egiptenii, deci Dumnezeu nu l-a apărat… Nu moare pe loc, ci va muri la Ierusalim…

Acesta este punctul cel mai întunecat al istoriei, deoarece ne întrebăm: „De ce singurul împărat drept sfârșește atât de rău?”

Este destinul celui drept…

Isus este prezentat în mod asemănător acestui împărat, drept și împuns, despre care Zaharia a spus: „Când va veni Mesia, va fi asemenea acestui împărat «împuns» și din coasta sa va izvorî mângâiere pentru Ierusalim”…

Așadar, din acest drept misterios – care ia asupra Sa nedreptatea lumii, din iubire – izvorăște viața pentru toți… În acest fel dă semnificație tot răului din istorie, ca fiind locul în care Dumnezeu Își revelează iubirea Sa extremă…

Evanghelistul dorește să ne conducă să-L contemplăm pe acest împuns… Și prin această rană noi vedem cine este Dumnezeu, vedem marele mister… Cititorul trebuie să privească prin această străpungere, rana din care iese sânge (adică o viață dăruită până la moarte) și apa (o viață care învinge moartea)…

Și văzând această rană a lui Dumnezeu, a lui Dumnezeu care-și dă viața pentru om, noi înțelegem cine suntem și ne naștem ca oameni. Pricepem că suntem persoane iubite în mod infinit de Dumnezeu… De Dumnezeu, care-și dă viața pentru noi, pe care-L împungem…

Trebuie să privim îndelung această rană, pentru că ea este locul în care vedem întreaga Biblie, toată Evanghelia, întreaga istorie umană a Dreptului împuns, și întreaga victorie a iubirii asupra răului lumii…

Și din această rană iese sânge și apă… E marea făgăduință a profeților și este ceea ce Isus a zis: „Cui îi este sete să vină la Mine și să bea”…

E suficient să ne apropiem gura de această stâncă, și setea lumii va fi astâmpărată, potolită…

În colțul unui tablou care reprezintă Mărirea cerului se află un certozin contemplând crucea: tocmai privind răstignitul, el vede Raiul, vede iubirea extremă a lui Dumnezeu pentru om și vede începutul vieții…

După cum Eva se naște din coasta lui Adam, tot astfel, omul nou se naște din contemplarea acestei răni, chiar din pătrunderea în această rană, căci intră în ea…

Prin această rană noi intrăm în Dumnezeu și, prin ea, Dumnezeu iese spre noi…

În această rană noi aflăm locuința noastră, căci în această iubire noi ne simțim acasă, regăsim identitatea noastră… În această locuință noi suntem în Dumnezeu și El este în noi… Aici se împlinește totul…

Și aici avem marele mister al omului nou și al vieții noi, care este în întregime în Dumnezeu, prin Spiritul Sfânt, pentru că e comuniune de iubire cu universul…

Trebuie să stăm îndelung înaintea acestei răni, căci n-avem nimic mai important de privit, iar prin această rană vedem totul…

Să nu uităm că Isus este împuns, că asupra Lui cade (se descarcă) tot răul din lume, tocmai pentru că este Drept. Însă din rana Sa, produsă de rău, izvorăște viața…

Acum putem pricepe refrenul din Evanghelia după Ioan, prezent din primul dialog avut de Isus cu Nicodim:

„Trebuie ca Fiul omului să fie înălțat, pentru ca omul care-L privește să aibă viață veșnică”; „Trebuie ca Fiul omului să fie înălțat, căci așa Îl vom cunoaște pe «Eu-sunt»”, pe Dumnezeu; „Trebuie ca Fiul omului să fie înălțat, pentru că așa este alungat stăpânitorul acestei lumi”, adică așa este învinsă minciuna care ne ține robi; cunoaștem adevărul și suntem atrași la El…

Aceasta este contemplarea finală, care ne va deschide spre alte contemplații… E rana prin care vedem totul

Răul e învins de bine, exact în momentul în care binele se lasă învins de rău…

Texte utile:

• Ps. 34 (33);
• Ex. 12-14;
• Zah. 12;
• Iez. 36;
• Io. 4; 7.