Ps. 136 (135)

În acest psalm ni se relatează toate câte Dumnezeu le-a făcut încă de la început, de la facerea lumii și a omului, precum și ceea ce Dumnezeu a lucrat în istorie… Textul rămâne deschis, pentru că se spune: „Domnul dă hrană oricărei viețuitoare”, adică și astăzi Domnul lucrează dând hrana, viața, oricărei viețuitoare. Prin urmare, mila Domnului nu este ceva din trecut, și încă nu s-a încheiat, în sensul că mereu continuă să dea hrană…

Acest psalm nu se încheie, ci pornește din trecut, ajunge până în prezent și înaintează fără sfârșit, la fel ca mila Domnului, care rămâne în veac…

Tot la fel, odată cu această cateheză, nu vom încheia Evanghelia după Ioan. Căci Evanghelia ne conduce în prezent, la cei care primesc mărturia, și care, la rândul lor, trăiesc Evanghelia și o transmit mai departe…

Deschiderea textului acestui psalm – în care psalmistul a descoperit mila lui Dumnezeu în creație și-n istorie și o trăiește în prezent – are același sens cu cel al ultimului capitol din Evanghelia după Ioan, pentru că istoria lui Isus devine istoria ucenicilor Săi, dar și istoria noastră actuală, a noastră, care L-am cunoscut…

Capitolul al XXI-lea ne arată că „Isus s-a arătat așa, pentru a treia oară”. Dacă inițial Înviatul a fost văzut de ucenici, în cap. al 21-lea Isus „Se arată așa”…

Noul mod de a Se arăta al lui Isus în istorie, de acum înainte, mereu va fi „așa”. Isus deja stă pe mal, adică deja a ajuns la Tatăl, și de acolo ne asistă, în timp ce noi împlinim misiunea Sa: cea de a merge la frați, pe mare, să pescuim… A pescui omul din apă înseamnă a-l salva…

Ucenicii merg în baza supunerii față de porunca lui Isus: „Aruncați mreaja în partea dreaptă”, în partea puterii lui Dumnezeu. Iar puterea lui Dumnezeu este iubirea. Așadar, „În semn de supunere față de porunca iubirii, pescuiți!” Iar iubirea înseamnă a fi uniți cu Isus – cu Tatăl și cu Fiul – și deci a merge spre frați cu aceeași iubire.

Făcând astfel, pescuitul lor devine rodnic: 153 de pești mari, care reprezintă toți oamenii care trăiesc în unitatea fiilor lui Dumnezeu, fără ca mreaja să se rupă, pentru că este unitatea iubirii între frați, ea mărturisind că Dumnezeu este Tată.

Imediat după această scenă urmează ospățul lui Isus, Euharistia. Isus e prezent în iubirea față de frați și-n Euharistie, în acel Cuvânt care este izvorul iubirii noastre, dar este și ținta noastră, pentru că omul care este cucerit de iubire participă la viața nouă a Fiului, la Euharistie.

După această scenă am prezentat figura lui Petru: există zece schimburi de cuvinte între Isus și Petru, toate pe tema iubirii. Este un dialog de vindecare… Petru trebuie să se vindece de două boli. Mai întâi, trebuie să se vindece de prezumția (de aroganța) sa: Petru e bun și generos, dar ignoră faptul că „a-L urma pe Isus” este un dar, înseamnă a înțelege iubirea Sa, a accepta ca El să ne spele picioarele, și numai atunci putem face la fel ca Isus… Cu alte cuvinte, să accept că Domnul Își dă viața pentru mine, Își pune viața sa în slujirea mea. Numai atunci înțeleg iubirea cu care sunt iubit și, la rândul meu, pot iubi. Așadar, Petru trebuie să înțeleagă toate acestea…

Apoi, Petru mai trebuie să priceapă un lucru și mai profund, fapt pe care-l deducem din a treia întrebare pe care Isus i-o adresează… De fapt, prin aceasta, Petru se întristează, pentru că-și amintește de tripla sa lepădare… Petru (dar și noi) trebuie să înțeleagă faptul că și infidelitatea sa, păcatul său, nu este un impediment (o piedică) în a-L iubi pe Domnul, ci este tocmai ceea ce ne permite să-L iubim mai mult, pentru că, tocmai în păcatul nostru iertat, noi experimentăm acel „mai mult infinit”, care este iubirea lui Dumnezeu pentru noi…

Pentru că dacă Dumnezeu mă iubește numai până când sunt bun, grozav, iar „după” mă aruncă, atunci iubirea Sa nu ar fi mare…

Însă Petru nu trebuie să dispere pentru păcatul său, ci tocmai datorită păcatului său trebuie să priceapă că Domnul Și-a dat viața pentru el și, prin urmare, că poate iubi cu dinamismul tipic iubirii, care este „a iubi mereu mai mult”.

Pe lângă faptul că trebuie să se vindece de prezumție, trebuie să se vindece și de neîncredere, adică de erorile sale, de falimentele sale din trecut… Pentru că, tocmai în falimentele mele, eu înțeleg iubirea infinită a lui Dumnezeu, deci sunt deplin răscumpărat de iubirea mai mare.

Numai pentru că a înțeles toate acestea, Petru a primit însărcinarea Păstorului. Singurul Păstor este Isus, dar Petru e asociat aceluiași minister al Păstorului care păstrează unitatea turmei prin experiența pe care și el a avut-o în mod personal, cea de a fi un păcătos iertat, fapt pentru care va învăța să-i ierte pe alții.

Unitatea Bisericii este bazată pe și construită de iertare. În iertarea dintre frați descoperim Fața Tatălui.

Petru reprezintă instituția – aspectul instituțional al Bisericii care garantează unitatea și continuitatea – această instituție este întemeiată pe experiența iertării, pe capacitatea de a ierta și a iubi mai mult.

Fiecare separare care se întâmplă între noi are loc pentru că nu cunoaștem păcatul nostru. Și în acel păcat nu experimentăm iubirea mai mare pe care Domnul o are pentru noi… Și nici capacitatea noastră de a iubi mai mult, pentru a păstra unitatea…

Până acum Petru era numit de redactor „Simon Petru”, iar de Isus „Simon al lui Iona”. De acum înainte, Petru va fi numit cu numele său nou: Petru. De fapt, aceste versete ne prezintă nașterea lui Petru, fiind o naștere precum cea a Magdalenei în dimineața Paștelui, când Isus o strigă pe nume: Mariam… În sfârșit, Petru se naște cu numele său nou: Petru, piatră…

Se citește Io. 21, 20-25

²⁰ Întorcându-se, Petru l-a văzut venind din urmă pe discipolul pe care-l iubea Isus, care în timpul cinei se aplecase pe pieptul lui și îi spusese: „Doamne, cine este cel care te va trăda?” ²¹ Așadar, văzându-l pe acesta, Petru i-a spus: „Doamne, dar acesta?” ²² Isus i-a zis: „Dacă vreau ca acesta să rămână până când voi veni, ce te privește? Tu urmează-mă!” ²³ Astfel a ieșit vorba printre frați că discipolul acela nu va muri. Dar Isus nu-i spusese că nu va muri, ci: „Dacă vreau ca acesta să rămână până când voi veni, ce te privește?” ²⁴ Acesta este discipolul care dă mărturie despre acestea și le-a scris, iar noi știm că mărturia lui este adevărată. ²⁵ Mai sunt multe alte lucruri pe care le-a făcut Isus. Dacă acestea s-ar scrie una câte una, cred că nici lumea întreagă nu ar cuprinde cărțile scrise.

Evanghelia după Ioan se încheie în mod neîmplinit, subliniindu-se: „Dar sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Isus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris. Amin” (v. 25). Deci textul rămâne deschis la infinit, ne lasă să fim deschiși la infinit… În loc să încheie Evanghelia, autorul ne îndeamnă: „Acum mergi înainte, la infinit, în aceste lucruri infinite pe care le-ai intuit, pornind de la textul care a fost povestit”…

Versetele încep cu Petru, care se adresează celuilalt ucenic.

Petru reprezintă aspectul instituțional al Bisericii, este atent să păstreze unitatea, iar celălalt ucenic, pe care Isus îl iubea, reprezintă aspectul carismatic, mult mai dinamic.

„Unitatea” riscă să fie statică: dacă nu e întemeiată pe iubire, devine o organizație foarte eficientă, dar fără suflet.

Acum, Petru poate să se adreseze celuilalt ucenic și să înțeleagă că acesta reprezintă, pentru el și pentru instituția Bisericii, centrul vieții.

Apoi avem cuvintele lui Isus: „Dacă voiesc ca acesta să rămână până voi veni, ce ai tu?” (v. 22). Înseamnă că Isus vrea ca acest ucenic să rămână între noi până la întoarcerea Sa… Așadar, Ioan nu dispare din scenă în această cateheză, ci locuiește cu noi până la întoarcerea Sa, prin ceea ce el reprezintă.

Iar după Ioan – deoarece el deja a murit când au fost scrise aceste versete – comunitatea ne mărturisește că ceea ce Ioan a vestit este adevărat, apoi comunitatea adaugă mărturia ei… Prin urmare, drumul mărturiei pe care am văzut-o la început trece de la Isus –care-L mărturisește pe Tatăl – la ucenicul pe care Isus îl iubea [care-L mărturisește pe Cel împuns „vouă” (adică cititorilor), „pentru ca voi să credeți”] și ajunge la „noi”, cititorii – comunitatea – care spunem: „noi știm că e adevărat ceea ce a spus”… Printre acești „noi” ne aflăm și noi, care acum citim Evanghelia…

v. 20

²⁰ Întorcându-se, Petru l-a văzut venind din urmă pe discipolul pe care-l iubea Isus, care în timpul cinei se aplecase pe pieptul lui și îi spusese: „Doamne, cine este cel care te va trăda?”

Petru, în sfârșit, chemat cu acest nume, se întoarce… Să ne amintim că și Magdalena „s-a întors”. „A se întoarce” înseamnă a se converti.

Acum, pentru prima dată, Petru se poate întoarce și să-l vadă pentru prima dată pe ucenicul pe care Isus îl iubea.

De ce-l poate vedea?

Pentru că și Petru, acum, are ochi pentru a vedea iubirea pe care Isus o are pentru el…

Ucenicul pe care Isus îl iubea știa cine era trădătorul, cel pentru care Isus Își dădea viața…

Acum și Petru știe cine e trădătorul: „Sunt eu, cel pentru care Domnul Își dă viața”. Atunci Petru descoperă că și el este ca ucenicul iubit.

Petru se poate întoarce spre ucenicul iubit pentru că s-a identificat cu el. Descoperindu-se trădător, Petru înțelege pentru cine a murit Isus… Deci înțelege iubirea infinită a Domnului, care Și-a dat viața pentru el. Deci, Petru devine ca ucenicul pe care Isus îl iubea.

Figurile lui Petru și cea a ucenicului pe care Isus îl iubește apar mereu împreună în întreaga Evanghelie, în afară de Io. 6, 68, când Petru spune: „Tu ești Cristosul, Fiul lui Dumnezeu cel viu” și de Io. 19, 37 când sub cruce stă doar Ioan. În restul Evangheliei aceste două figuri se intersectează mereu…

În textul nostru și Petru L-a înțeles pe „Cel împuns”, motivul pentru care a fost împuns… Și atunci și Petru poate vesti – împreună cu ucenicul pe care Isus îl iubea – cât de mult Dumnezeu iubește lumea.

Practic, cei doi ucenici devin unul singur… Acest fapt înseamnă un lucru simplu: dacă Petru reprezintă instituția care în Biserică are un trup și e important să existe un trup, o organizație vizibilă, celălalt ucenic reprezintă sufletul, adică iubirea… O instituție care nu are iubire e ca un trup fără suflet.

Și Petru îl vede pe acest ucenic „care urmează”. Pe cine urmează? Pe Isus!

De-abia Isus i-a spus lui Petru „Urmează-Mă”, invitație care reprezintă sensul întregii vieți creștine…

„A-L urma pe Isus” este cel mai frumos cuvânt din Evanghelie, înseamnă a merge în urma Lui, pentru că-L iubim, pentru a fi cu El și ca El…

Și vede că acest ucenic deja face ceea ce Isus îi poruncise lui Petru să facă…

Despre acest ucenic ni se spune nu doar că este „cel pe care Isus îl iubea”, ci „și cel care la cină și-a sprijinit capul pe pieptul lui Isus”… Definiția acestui ucenic este: cel care stă pe pieptul Fiului.

Așa cum Fiul stă în „sânul” Tatălui, deci cunoaște iubirea Tatălui și ne-o povestește, tot așa și acest ucenic își sprijină capul pe inima Fiului, ascultă iubirea Fiului și poate să ne-o povestească…

Origen spune că întreaga Evanghelie după Ioan o poate înțelege numai omul care își sprijină capul pe pieptul lui Isus. Aceasta e poziția prin care înțelegem Evanghelia.

Pentru că Evanghelia nu povestește nimic altceva decât iubirea Tatălui – o iubire pe care noi niciodată n-am văzut-o/cunoscut-o – pentru Fiul și pentru lume… Fiul ne vestește această iubire tocmai iubindu-ne pe fiecare dintre noi.

Și cine aude/simte și trăiește această iubire a Fiului, le înțelege pe toate: Îl înțelege pe Dumnezeu, pe om și istoria… Înțelege ce este Evanghelia: vestea bună a lui Dumnezeu care mântuiește lumea.

Această imagine, pusă la sfârșitul Evangheliei, e frumoasă… Până la urmă, cine e ucenicul?

E cel care-și pune capul pe pieptul lui Isus…

Cine e Fiul? E cel care-și pune capul pe sânul Tatălui și al Maicii. Tot astfel și ucenicul: își ține capul pe pieptul Fiului care ne revelează iubirea Tatălui…

Acest ucenic știa cine e cel care Îl trădează pe Isus…

Ceilalți nu știau…

Cel care trădează înseamnă cel din cauza căruia Isus moare…

Pentru cine moare Isus?

Moare pentru noi toți… Acel ucenic deja a înțeles acest adevăr, pentru că el își sprijinea capul pe inima lui Isus. Din această cauză înțelege că și el e iubit. Și deci Îl poate iubi…

vv. 21-22

²¹ Așadar, văzându-l pe acesta, Petru i-a spus: „Doamne, dar acesta?” ²² Isus i-a zis: „Dacă vreau ca acesta să rămână până când voi veni, ce te privește? Tu urmează-mă!”

De două ori se repetă faptul că „Petru, văzându-l pe acesta”. Înseamnă că e important că-l vede… Petru devine Petru tocmai văzându-l pe acest ucenic pe care Isus îl iubea…

De ce devine Petru?

Pentru că în iubirea lui Isus pentru acest ucenic, Petru descoperă aceeași iubire pe care Isus o are față de el. Numai acum devine Petru!

Petru întreabă: „Doamne, dar cu acesta ce se va întâmpla?”, ce va fi cu el? Petru este îngrijorat de acest ucenic, pentru că încă de la început au stat împreună. Este adevărat că Petru e numit piatră, stâncă, dar, în realitate, întotdeauna a ajuns primul acest ucenic… Acest ucenic, iubit de Isus, cunoștea secretul trădătorului la Ultima cină; tot el intră la Ana în timpul procesului, în timp ce Petru rămâne afară și este dus înăuntru de acest ucenic; pe el îl aflăm sub cruce și tot el primește darul Maicii; tot el Îl vede pe Cel împuns; și tot el, în barcă, știe cine este Domnul.

Petru se întreabă: „Ce trebuie să fac cu acesta, care stă cu mine și mereu mi-o ia înainte? Oare trebuie să-l urmez?”

Petru se întreabă „Trebuie să-l urmez?” pentru că are în minte o altă întrebare: „Trebuie să-l elimin pentru că, de fapt, eu sunt șeful? Sau acesta e atât de important, încât trebuie ca eu să-l urmez pe el?”

La urmă, Isus îi va repeta cuvintele pe care i le-a spus și mai înainte: „Tu, urmează-Mă pe Mine! Nu trebuie să-l urmezi pe el, ci să faci ca el, adică să Mă urmezi pe Mine”.

Acest ucenic îi arată lui Petru ce trebuie să facă el și ce trebuie să facem  noi toți, adică să-L urmăm pe Isus…

Isus adaugă: „Dacă voiesc ca acesta să rămână până voi veni, ce ai tu?”

Aceste cuvinte pot însemna: „Eu, Isus, vreau ca el să rămână în lume până la întoarcerea Mea”. Ce înseamnă aceste cuvinte?

Nu înseamnă doar că Ioan e ultimul apostol, moare foarte bătrân. Și imediat se notează: „De aceea a ieşit cuvântul acesta între fraţi, că ucenicul acela nu va muri”… Ci semnificația este următoarea: „Ucenicul pe care Isus îl iubea, rămâne în lume până la întoarcerea Domnului”, pentru că „întoarcerea Domnului” nu-i nimic altceva decât „ucenicul iubit, care înțelege iubirea Domnului și răspunde iubirii Lui cu iubirea sa”. De acum, aceasta este întoarcerea Domnului!

Și când toți vom deveni ca acest ucenic iubit, Domnul Se va întoarce în toți…

Prin urmare, acest ucenic va rămâne în lume până la sfârșitul lumii, ca martor al iubirii veșnice, perpetue a lui Dumnezeu pentru noi.

Dacă moare acest ucenic, lumea nu se sfârșește, nu se poate termina… Lumea se sfârșește când toți am înțeles adevărul de mai sus, doar atunci lumea se împlinește…

Așadar, într-adevăr acest ucenic rămâne/locuiește în lume, pentru că iubirea rămâne în veșnicie… Lumea va ajunge la împlinirea ei tocmai în măsura în care rămâne acest ucenic – mărturia sa – în mijlocul nostru.

Altfel spus, noi ajungem la viața plină, la viața veșnică, deja pe acest pământ, atunci când facem precum acest ucenic, care rămâne mereu printre noi ca model de imitat, ca fiind cel care și-a lăsat capul pe pieptul lui Isus, ca fiind cel care a înțeles Iubirea și a răspuns Iubirii cu iubirea sa.

Despre Petru și ucenicul iubit de Isus, Augustin comentează: „Biserica cunoaște două vieți pe care predicarea divină i le-a predat, una dintre acestea e în credință, cealaltă este în clara viziune a lui Dumnezeu; una aparține timpului peregrinărilor în această lume, cealaltă locuinței perpetue în veșnicie; una constă în efort/sudoare, cealaltă în odihnă; una în lucrările vieții active, cealaltă în premiul contemplării; una caută să se țină departe de rău, pentru a înfăptui binele, cealaltă nu mai trebuie să evite răul, pentru că nu mai există niciun rău de evitat, ci există doar un bine imens de care se bucură; una se luptă cu dușmanul, cealaltă împărățește fără să mai aibă dușmani; una e puternică în nenorociri, cealaltă nu cunoaște nenorociri; una luptă pentru a-și înfrâna/stăpâni pasiunile trupești, cealaltă se odihnește în bucuriile Spiritului; una se străduiește și se trudește să câștige, cealaltă se bucură liniștită, în pace, de roadele victoriei; una cere ajutor fiind asaltată de ispite, cealaltă, fiind eliberată de orice ispită, locuiește cu bucurie în sânul Celui care ajută; una aleargă în ajutorul celor care au nevoie de ajutor, cealaltă trăiește unde nu-i nevoie de ajutor; una iartă jignirile, ca să fie iertată la rândul ei, cealaltă nu îndură jigniri ce trebuie iertate și nici nu are jigniri pentru care să ceară iertare; una e supusă grelelor încercări care o apără de mândrie, cealaltă este atât de plină de har, încât este scăpată de orice durere, fiind atât de strâns unită cu Binele maxim, încât nu are nicio ispită de mândrie; una deosebește binele de rău, cealaltă nu vede decât binele. În consecință, una este bună, dar încă e în mijlocul mizeriilor, în timp ce cealaltă e mai bună pentru că deja e fericită. Această viață pământească este reprezentată de Petru, cea veșnică de apostolul Ioan”.

Cei doi ucenici reprezintă cele două suflete (stări sufletești) pe care fiecare dintre noi le are… De obicei, diferitele personaje din Evanghelie reprezintă diferitele aspecte (stări sufletești) care există în noi…

Petru reprezintă aspectul nostru fundamental, dat de faptul că suntem pelerini pe pământ, adică trăim aici, cu regulile de aici…

Ioan ne amintește că e adevărat că trăim pe pământ, dar suntem pelerini pe pământ și, în același timp, suntem cetățeni ai cerului… Altfel spus, noi, în același timp, trăim deja două dimensiuni: suntem pe pământ, dar ca pelerini, dar deja suntem cetățeni ai cerului, dar stând încă pe pământ…

Dacă uit că sunt cetățean al cerului, nu mai sunt pelerin pe pământ, ci sunt stăpân al pământului, și nu mai sunt cetățean al cerului și nici al pământului. Deci distrug totul…

Dacă uit că sunt pelerin pe pământ, devin un spiritualist care „sare dintr-un loc
într-altul”, uitând că, pentru a deveni cetățean al cerului, trebuie să trăiesc iubirea pe pământ…

Petru și Ioan reprezintă aceste două aspecte, care mereu trebuie să conviețuiască în noi: acest a fi concreți, în prezent, pe pământ, dar având acest ochi (convingere) care e iubirea, care deja ne face să fim cetățeni ai cerului…

v. 23

²³ Astfel a ieșit vorba printre frați că discipolul acela nu va muri. Dar Isus nu-i spusese că nu va muri, ci: „Dacă vreau ca acesta să rămână până când voi veni, ce te privește?”

În Evanghelie este o tradiție atestată și în Mc. 9, 1, mai înainte de Schimbarea la Față, unde Isus spune: „Sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere”. Cei trei prezenți la „Schimbarea la Față” erau Petru, Iacob și Ioan. Iacob a murit imediat. Și Petru deja era mort când Ioan a scris Evanghelia… Mai înainte, am întâlnit o aluzie la moartea lui Petru, când Isus i-a spus: „Când îți vei întinde mâinile, un altul te va conduce unde tu nu vrei…” A rămas Ioan. Și pentru că se credea că nu va muri niciodată… A ajuns la peste 100 de ani… Se spunea: „Deci e adevărat că unul dintre cei prezenți – unul dintre cei trei – nu va muri niciodată și va rămâne până la întoarcerea lui Isus”… Astfel circula cuvântul printre frați că Ioan ar fi fost nemuritor…

Iar când și Ioan a murit, comunitatea a rămas dezamăgită: „Cum de a murit?”

Dar au descoperit un lucru: că acolo unde l-au înmormântat pe el – era o formă de mișcare a pământului – pământul se ridica/înălța ca și cum el dedesubt ar respira, și atunci spuneau: „N-a murit, doarme, și respiră în așteptarea trezirii/învierii”.

Augustin spune: „Oameni demni de încredere ne-au spus că deasupra lui pământul se ridică, deci e zadarnic să negăm ceea ce se vede. Însă interpretarea poate fi diferită. Dar cu siguranță Ioan e mort. Deci mergeți să vedeți motivul pentru care pământul se ridică”…

Isus dorea să spună un alt lucru – în spatele credințelor (convingerilor) populare se află un adevăr profund – „Eu vreau ca el să rămână până când Eu voi veni”…

Altfel spus, e adevărat că Ioan e nemuritor, nu doar pentru că se ridică pământul acolo unde el e îngropat, ci într-adevăr se ridică întregul univers acolo unde există un om care a cunoscut iubirea lui Dumnezeu. Pentru că toate au fost făcute în această Iubire. Toate respiră și trăiesc prin această Iubire, pentru că Iubirea e veșnică.

Deci e adevărat că Ioan e nemuritor și rămâne până la venirea Sa, până la reîntoarcerea Sa… Mai mult, reîntoarcerea lui Isus la noi nu e nimic altceva decât iubirea pe care Ioan a experimentat-o… El a experimentat iubirea lui Isus și răspunde iubirii Sale și aceasta e reîntoarcerea Sa constantă… Nu există o altă prezență a lui Dumnezeu în lume și nu există o altă reîntoarcere decât cea a iubirii reciproce între frați.

Ioan rămâne cu noi.

Din această cauză nu vrem să încheiem Evanghelia după Ioan, pentru că ea nu-i terminată… De acum înainte, Evanghelia se deschide spre infinit: pe mormântul său care „respiră”, universul însuși „respiră”. De ce?

Pentru că acolo unde un om a cunoscut iubirea – iar Ioan în toată Evanghelia sa a mărturisit iubirea și din această cauză a scris Evanghelia – într-adevăr există viață veșnică pentru toți…

„Dacă voiesc ca acesta să rămână până voi veni, ce ai tu?” Mai mult, acest cuvinte ale lui Isus îi spun lui Petru: „Și pe tine te interesează ca acest ucenic să rămână, pentru că acesta e singurul mod în care Isus se reîntoarce”

În următoarele versete, comunitatea ne arată că a înțeles acest adevăr, pentru că spune: „Acum știm că e adevărat”…

v. 24

²⁴ Acesta este discipolul care dă mărturie despre acestea și le-a scris, iar noi știm că mărturia lui este adevărată.

Comunitatea spune: „Acesta este ucenicul care mărturiseşte despre acestea”…

În acest loc comunitatea ne mărturisește că autorul evangheliei e Ioan, Cel care și-a sprijinit capul pe pieptul lui Isus… Și el a mărturisit iubirea…

Și adaugă: Și noi ştim că mărturia lui e adevărată”.

Comunitatea devine „noi”, suntem noi!

Contemplându-L pe Cel împuns, Ioan afirmă: „Mărturia noastră e adevărată” (cf. Io. 19), iar la urmă spune: „O vestim/mărturisim și vouă pentru ca voi să credeți”.

În textul nostru, acel „voi” devine „noi”. „Noi știm că e adevărat ceea ce a spus”, deci cei din prima comunitate au aceeași experiență prin cuvântul evanghelistului…

Să ne amintim că avem ceva asemănător în episodul cu samariteana care, chemându-i pe consătenii ei, le comunică: „L-am aflat pe Mesia”. Apoi ei, după ce L-au întâlnit pe Isus, îi spun femeii: „Credem nu numai pentru cuvântul tău, ci credem pentru că noi am văzut că e tocmai așa” (cf. Io. 4).

În concluzie, Ioan ne-a oferit mărturia sa, dar „noi” vedem că acea mărturie e adevărată…

Ce înseamnă toate acestea pentru noi?

De mulți ani ne-am oprit asupra „mărturiei” lui Ioan…

Cum putem noi, astăzi, să spunem: „Noi știm că această mărturie e adevărată?”

Acesta e scopul Evangheliei: Ioan a scris pentru ca „voi să știți”. Iar în acest verset aceștia spun: „Noi știm că e adevărată”… Deci ne transmit mărturia nouă, urmașilor lor…

Cum putem ști dacă o experiență, o mărturie, e adevărată? Aceasta e și problema oricărei relații adevărate între persoane: „Cum știu dacă-mi spune adevărul?”

Dacă un om îmi spune un lucru, mai întâi de toate trebuie să presupun că e adevărat… Pentru că, dacă eu nu cred că este adevărat, pentru mine niciodată nu va fi adevărat…

Apoi trebuie să verific dacă ceea ce a spus corespunde cu realitatea.

În fiecare experiență se procedează așa… Dacă un om îmi spune că în piață cineva distribuie bancnote de 500 de euro, eu nu pot spune „nu cred”, ci merg să verific… Dacă merg și văd că nu e așa, pot spune: „Nu e adevărat!” Sau un alt om îmi spune un alt lucru, iar eu, verificând, văd că e adevărat…

În credință se întâmplă ceva asemănător: Evanghelia ne spune unele lucruri. Sunt cuvintele pe care în acești ani le-am citit: iubirea Tatălui pe care Fiul ne-a povestit-o, ne-a mărturisit-o.

Cum facem să aflăm dacă Evanghelia e adevărată?

Evanghelistul crede că experiența cititorului este următoarea: în timp ce un om citește Evanghelia, vede că aceasta îl „citește” în adevărul său cel mai profund… Omul vede că povestirea din Evanghelie îi relatează ceea ce Spiritul mișcă în el; deci îi face cunoscut adevărul său. Și atunci știe că Evanghelia e adevărată. De ce? Pentru că vede că e adevărată: adică i-a arătat adevărul său, dorința sa după fericire, viață și iubire; dorința sa de a iubi și de a fi iubit, da a fi în comuniune… Și în aceste sfere omul vede că Evanghelia e adevărată…

Aceasta e experiența!

Experiența pe care o facem noi, citind Cuvântul, este că vedem că Cuvântul – în timp ce citim Evanghelia – ne creează, pentru că cuvântul creează sau distruge.

Un cuvânt mincinos, negativ, te distruge… Un cuvânt bun și adevărat te ajută să descoperi și să trăiești adevărul…

Adevărul pe care Cuvântul ni l-a spus nu-i nimic altceva decât adevărul nostru, un adevăr care ne ajută să existăm: că Dumnezeu ne iubește atât de mult, încât Îl dă pe Fiul Său pentru noi; că Tatăl ne iubește pe fiecare dintre noi cu aceeași iubire – unică și irepetabilă – pe care o are față de Unicul Său Fiu.

Atunci descopăr cine sunt eu – adevărul meu profund – că sunt fiul lui Dumnezeu și cine sunt ceilalți: frații mei.

Eu „văd” că aceste adevăruri sunt viața veșnică. E singura posibilitatea a vieții și e cea mai frumoasă viață pe care ne-o putem imagina. Și văd că e reală și posibilă, căci ne e dăruită zi după zi…

Iar noi, în inima noastră, chiar dacă nu urmăm adevărul, știm că nu ne putem minți…

Omul, în inima sa, deosebește iubirea de ură, bucuria de întristare, lumina de întuneric. Nu poate nega acest adevăr… Tot la fel deosebește adevărul său, de fiu al lui Dumnezeu, de minciuna din el…

Evanghelia operează această deosebire arătându-ne lumina care alungă întunericul fricilor noastre, al egoismului nostru, zi după zi.

Să ținem cont că Cuvântul este o creare (facere) continuă, că avem nevoie de întreaga istorie a vieții noastre pentru a fi regenerați/renăscuți fii ai lui Dumnezeu. Pentru că Cuvântul are puterea să ne renască fii ai lui Dumnezeu. Și întreaga noastră viață e o singură naștere, prin Cuvântul adevărului care ne eliberează…

„Și știm că mărturia sa e adevărată”… În acest loc al Evangheliei, cititorul ar trebui să spună: „știm că mărturia sa e adevărată”…

„Noi știm”… „Noi” este comunitatea creștină… „A ști adevărul iubirii” înseamnă a avea acest gust, această înțelepciune a iubirii, înseamnă a trăi în iubire. Și atunci este comunitatea însăși care devine Evanghelia vie, devine mirul frumos mirositor al lui Cristos. Altfel spus, când un om cunoaște acest adevăr, când experimentează prin Fiul iubirea Tatălui, el devine un om nou, care trăiește cu această iubire și devine lumină pentru lume, mărturisește tuturor oamenilor cât de frumoasă e viața omului care cunoaște iubirea Tatălui și trăiește iubirea față de frați.

Acest „noi” devine comunitatea unită în iubirea reciprocă, devine lumina lumii și mirosul bine plăcut al lui Cristos în favoarea vieții…

v. 25

²⁵ Mai sunt multe alte lucruri pe care le-a făcut Isus. Dacă acestea s-ar scrie una câte una, cred că nici lumea întreagă nu ar cuprinde cărțile scrise.

Avem concluzia: „Dar sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Isus”… Aceste cuvinte ne amintesc de finalul scris de Ioan în capitolul anterior.

„Și care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred”… De la „noi” se trece la „eu”, la redactor… E prima dată când apare autorul…

„Cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris”.

Redactorul încheie cu o hiperbolă: spunând că există multe alte lucruri pe care Isus le-a făcut și că există lucruri pe care nu doar că El le-a făcut, ci în spatele lucrării lui Isus se află o înțelegere infinită, care nu se poate scrie: lumea întreagă nu le poate cuprinde…

Aceste cuvinte pot fi înțelese în sens figurativ. Altfel spus, dacă am vrea să scriem tot ceea ce Isus a făcut… Isus e Fiul lui Dumnezeu, prin Cuvântul Său au fost create cerul și pământul… Dar cerul și pământul sunt „nimic”, pentru că sunt ca o picătură de rouă față de Dumnezeu, iar Isus e Dumnezeu… Deci, dacă am vrea să scriem totul despre El, nu ar încăpea… Pentru că El este totul în toate și este infinit mai presus decât toate… Și totuși e în toate.

Deci, material nu le putem scrie…

Dar ceea ce noi înțelegem prin spirit, prin iubire, ne ajută să intrăm în acest „Tot”.

În sens spiritual, „a cuprinde” – capere – înseamnă a înțelege… Niciunul dintre noi nu e în măsură să înțeleagă acest abis infinit de iubire. Nu-l pot cuprinde, înțelege… Ci acest abis al iubirii mă cuprinde și e infinit.

E adevărat că în Isus Dumnezeu mi-a spus totul despre Sine și mi S-a dat în totalitate.

Noi suntem „scufundați” în Dumnezeu și nu suntem în măsură să-L cuprindem, dar putem înota la infinit, pentru că în El suntem, trăim și respirăm…

E adevărat că deja ne-a fost dat totul, dar de ce continuăm să trăim?

Pentru că viața înseamnă a înțelege mereu, tot mai mult, ceea ce ne-a fost spus…

Mă explic: cineva poate are impresia că a înțeles totul. Poate scrie un catehism și apoi să spună: în el e cuprinsă întreaga credință, și atât. Nu mai este nimic de înțeles… Un astfel de om n-a înțeles nimic! L-a confundat pe Dumnezeu cu ideile sale despre El.

Este adevărat că în Isus ne-a fost comunicat totul, toată strălucirea adevărului, dar noi înțelegem Adevărul de-a lungul istoriei, prin cultură, prin diferitele religii, prin toți oamenii, pentru că în întreaga istorie, în toate persoanele și culturile, noi întrezărim o lumină slabă, care ne ajută să-L înțelegem pe Cel care ne înțelege și ne cuprinde pe toți.

Prin urmare, finalul Evangheliei e deschis la infinit, tuturor oamenilor și tuturor culturilor. Noi suntem în Dumnezeu, nu-L înțelegem, nu-l cuprindem, dar trăim și respirăm în El.

La începutul celei de a doua părți a Evangheliei am spus că omul este pământ amestecat cu apă, care trăiește cu aer și lumină. Dar apa vie a vieții deja e un ocean, e oceanul lui Dumnezeu. Aerul pe care-l respirăm e însăși respirația lui Dumnezeu, e viața Sa. Lumina prin care trăim este iubirea Sa infinită pentru noi.

Acum, când am terminat de citit Evanghelia, ea se deschide… Scopul nostru e să intrăm tot mai mult în această iubire, care e Botezul în Spirit, în viața lui Dumnezeu.

Spune sfântul Efrem Sirul: „Bucură-te pentru că ai fost săturat. Nu te întrista pentru că bogăția Cuvântului te depășește: Cel căruia îi este sete se bucură să bea, dar nu se supără pentru că nu reușește să sece izvorul. E mai bine ca izvorul să astâmpere setea ta, decât ca setea să sece izvorul. Dacă setea ta e săturată, fără ca izvorul să sece, vei putea bea din nou, de fiecare dată când vei avea nevoie. Dacă, în schimb, astâmpărându-ți setea, ai seca izvorul, victoria ta ar fi nenorocirea ta. Mulțumește pentru câte ai primit, și nu bombăni pentru ceea ce n-ai folosit. Ceea ce ai luat este al tău; dar ceea ce rămâne e moștenirea ta. Ceea ce n-ai putut primi imediat, din cauza slăbiciunii tale, să-l primești în alte momente prin perseverența ta. Nu face imprudența să vrei să iei cu o singură înghițitură ceea ce nu poate fi luat decât doar în mai multe rânduri și nu te îndepărta de ceea ce ai putea primi numai puțin câte puțin”.

Finalul Evangheliei este un îndemn la a ne scufunda tot mai mult, după stilul lui Ioan, în contemplarea acestui mare mister, care este eliberator, pentru că vorbește despre întreaga lume. Altfel spus, întregul univers deja trăiește cu această iubire.

E o carte deja scrisă și așteaptă un cititor care să știe să o citească… Pentru că deja toate au fost create în Fiul, prin Fiul și pentru Fiul, și toate deja sunt mântuite în Fiul…

Iar iubirea Tatălui pentru lume deja este pe deplin realizată în iubirea Fiului pentru întregul univers și pentru toate creaturile…

Prin urmare, așteaptă un om care să știe vedea acest mister și care, văzându-l,
să-l trăiască, pentru că atunci când un om vede misterul iubirii lui Dumnezeu înțelege, este atins de această iubire și trăiește prin ea…

Să fie spre lauda și mărirea Domnului și spre folosul nostru! Amin.

Aici se încheie citirea Evangheliei și aici începe viața, practicarea Evangheliei.