Ps. 96 (95)

Psalmistul subliniază că „Domnul vine să judece pământul… Judeca-va lumea întru dreptate și popoarele întru adevărul Său”. În această cateheză vom înțelege care e judecata lui Dumnezeu, care e judecata Tatălui, care se arată în Fiul, față de noi… Nu-i o judecată de condamnare, ci de mântuire…

Textul psalmului ne surprinde, căci noi, când ne gândim la judecata lui Dumnezeu, imediat cugetăm, cu frică și cutremur, la judecata finală… În schimb, este un psalm de bucurie, pentru că Domnul vine să judece…

Care va fi judecata lui Dumnezeu, dacă judecata Sa dă bucurie, deoarece psalmistul notează că pământul, cerul, pădurea și câmpiile se bucură? Astăzi vom vedea care va fi judecata Lui…

Mai înainte de a analiza textul, să privim contextul…

În urmă cu două cateheze am văzut că Isus vindecă, învie, ajută omul să umble, care de 38 de ani zace lângă Poarta oilor… E imaginea omului care-și petrece întreaga sa viață acolo, întins pe pământ, incapabil să umble, blocat… Incapabil să umble, pentru că nu știe de unde vine și încotro merge. Altfel spus, viața noastră este lipsită de sens, dacă nu ne cunoaștem originea și ținta… Este atât de fără sens, încât poate că ne mișcăm mult, dar, de fapt, în interior suntem paralizați…

Așteptăm ca cineva să ne arunce în apă, apa fiind simbolul vieții. Dar Isus ne spune că apa, viața, nu-i cea exterioară, ci adevărata viață e cea interioară. Viața este realitatea noastră de fii ai Tatălui…

În cateheza anterioară deja am prezentat începutul discursului lui Isus, care vrea să înfăptuiască, prin cuvintele Sale, acea realitate, acea minune care e doar un semn… Altfel spus, realitatea e că noi toți suntem blocați în interior. Viața noastră e destinată morții: noi nu știm ce sens are, fapt pentru care ne străduim să realizăm multe, însă în interior suntem blocați…

Isus, prin Cuvântul Său, vrea să ne comunice acel adevăr profund, care ne ajută să înviem în interior și să umblăm… Iar acest adevăr profund e raportul Tată-Fiu.

După cum în interiorul raporturilor umane blocajul dintre părinți și copii este ceea ce împiedică transmiterea unei vieți sănătoase și e originea conflictelor, tot astfel, la origine, în noi toți există un blocaj inițial: nu-L cunoaștem pe Tatăl, avem o imagine falsă despre Dumnezeu, nu ne acceptăm pe noi înșine ca fii… Și cine nu-L cunoaște pe Tatăl și iubirea Sa, în mod clar nu se iubește pe sine ca fiu și nu-i iubește pe alții ca frați. Și aceasta e originea tuturor blocajelor noastre…

Isus a venit – am mai spus – să ne reveleze un lucru simplu, banal: că Tatăl Îl iubește pe Fiul și Fiul Îl iubește pe Tatăl… Și face ceea ce vede că face Tatăl, care-i iubește pe toți fiii Săi… Deci Isus îi iubește pe toți frații…

Sunt cuvinte prea simple… Vă îndemn să meditați aceste versete în fiecare zi, măcar atâta timp cât pierdeți în fața televizorului… Meditați-le. Căci a lăsa să răsune în voi aceste cuvinte, care conțin adevărul profund al omului, înseamnă a elimina din noi tot acel întuneric, zgomot, toate acele blocaje, pe care minciuna – sau imaginea noastră falsă despre Dumnezeu – le-a produs în noi… Acestea sunt cuvinte pe care trebuie să ni le amintim, să le repetăm, să le contemplăm… În fond, în aceste versete Îl vedem pe Dumnezeu, care e iubirea dintre Tatăl și Fiul… Treimea este iubirea dintre Tatăl și Fiul, e viața Lor, e Spiritul Sfânt… care este și viața noastră…

Privind aceste text, iese veninul din inima noastră.

În cateheza anterioară am notat că lucrarea Fiului este egală cu lucrarea Tatălui… De ce? Pentru că Tatăl Îl iubește pe Fiul și atunci Îi arată totul. Iar Fiul ce face? Vede ceea ce face Tatăl și face ceea ce face Tatăl… Deci avem o perfectă egalitate între Tatăl și Fiul în iubire…

Faptul că raportul dintre Tatăl și Fiul este unul de iubire, este fundamental pentru existență… Căci eu nu pot trăi dacă nu sunt acceptat și iubit, deoarece nu mă accept și nu mă iubesc… Prin urmare, setea mea fundamentală după viață, care e iubirea, rămâne nesăturată. Deci rămân nefericit și mă blochez în toate dorințele mele, pentru că ele niciodată nu ating scopul lor…

Isus vrea să ne arate acest aspect profund al iubirii Tatălui… De fapt, toată Evanghelia după Ioan e o variație pe această temă…

Acum să vedem continuarea discursului care privește tema judecății…

Contemplarea acestor versete ne arată fundamentul vieții lui Dumnezeu și al existenței noastre… Să nu fim simpli spectatori, căci, ceea ce contemplăm aici, ne este deja dăruit și ni se cere să trăim darul… Isus e Fiul lui Dumnezeu pentru că Îl vede pe Tatăl și trăiește ceea ce vede… Noi devenim frații lui Isus Cristos și fiii Tatălui ca să putem vedea, tocmai pentru că privim această iubire…

Se citește Io. 5, 22-30

²² De fapt, Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata i-a dat-o Fiului, ²³ pentru ca toți să-l cinstească pe Fiul așa cum îl cinstesc pe Tatăl. Cine nu-l cinstește pe Fiul, nu-l cinstește pe Tatăl care l-a trimis. ²⁴ Adevăr, adevăr vă spun că cine ascultă cuvântul meu și crede în cel care m-a trimis are viața veșnică și nu ajunge la judecată, ci a trecut de la moarte la viață. ²⁵ Adevăr, adevăr vă spun că vine ceasul – și chiar acum este – când morții vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, iar cei care îl vor auzi vor trăi, ²⁶ căci, după cum Tatăl are viața în sine, tot așa i-a dat și Fiului să aibă viața în sine ²⁷ și i-a dat puterea să facă judecata, pentru că este Fiul Omului. ²⁸ Nu vă mirați de aceasta, pentru că vine ceasul în care toți cei care sunt în morminte vor auzi glasul lui. ²⁹ Și vor ieși spre învierea vieții cei care au făcut binele, iar cei care au săvârșit răul, spre învierea judecății. ³⁰ Eu nu pot să fac nimic de la mine. Judec după cum aud și judecata mea este dreaptă, pentru că nu caut voința mea, ci voința celui care m-a trimis.

Textul, de la v. 22 la v. 30, tratează tema judecății, cutremurătoarea judecată a Domnului… E una din temele fundamentale ale Evangheliei după Matei. Care e judecata lui Dumnezeu?

Însă, mai înainte de tema judecății, Isus ne spune că Fiul face ceea ce vede că face Tatăl… Iar Tatăl Îi arată Fiului ceea ce trebuie să facă, pentru că Tatăl Îl iubește pe Fiul… Dar ce-i arată Tatăl, Fiului? Îi arată lucrurile pe care le face…

Tatăl face două lucruri: învie morții și-i ajută să trăiască pe cei vii… Tatăl face să se nască viața acolo unde nu există și o păstrează acolo unde ea există…

Prin urmare, Fiul ce face? El face la fel!

E important să înțelegem că judecata lui Dumnezeu urmează după descrierea acțiunii Sale… Acțiunea Sa constă în a-i trezi pe cei morți și în a-i ajuta să trăiască…

Judecata însemnă criteriul după care lucrezi, acționezi… Iar criteriul după care Dumnezeu lucrează e cel care folosește pentru a-i trezi pe cei morți și pentru a-i ajuta să trăiască… Acesta e singurul criteriul pe care El îl are…

Iar Fiul, care vede ceea ce face Tatăl, va face la fel…

Așadar, ne aflăm în interiorul temei judecății lui Dumnezeu… Deci, să vedem în ce constă…

v. 22

²² De fapt, Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata i-a dat-o Fiului,

Iată ce face Tatăl: stă scris în mod clar că Tatăl nu judecă pe nimeni! Noi mereu ni-L închipuim pe Tatăl deasupra norilor, tunând și judecând… Însă Tatăl nu judecă pe nimeni…

Tatăl care-l judecă pe fiu, nu e un tată, ci un criminal… Îl ucide! Pentru că un fiu trăiește prin faptul că-i acceptat de părinți… Așadar, Dumnezeu nu judecă pe nimeni!

Evanghelia afirmă clar acest lucru… Noi mereu ni-L închipuim pe Dumnezeu judecător. Am vrea să fie complicele nostru… E adevărat că Dumnezeu are o judecată, un criteriu al lucrărilor (acțiunilor) Sale: judecata Tatălui (dar și a Mamei) constă în a învia morții și a-i ajuta să trăiască…

Criteriile fundamentale ale lucrării Sale sunt compuse din tot ceea ce-l ajută pe celălalt să iasă din moarte și să crească în viață… El nu are alt criteriu, deci aceasta e judecata lui Dumnezeu!

Din această cauză Își permite „orice”… Adică, având un astfel de criteriu, Își permite și să Se mânie, să amenințe, pentru că vrea să ne arate răul pe care-l facem cu scopul ca noi să ieșim din rău, căci răul ne face rău… Tocmai datorită acestei iubiri pe care ne-o poartă… Căci Dumnezeu nu-i complicele răului. Dacă răul ne dăunează, e clar că El nu-i fericit, pentru că răul ne face rău nouă, deci Îi face rău și Lui, care ne iubește… Prin urmare, Dumnezeu se mânie pe rău, dar nu pe omul care face răul… Condamnă păcatul, dar nu păcătosul… E împotriva nedreptății, dar nu-l ucide pe cel nedrept… Dacă nu, ar fi El nedrept, căci l-ar ucide pe fiul Său…

Așadar, Tatăl nu judecă pe nimeni.

Însă „toată judecata a dat-o Fiului”… Și va mai repeta odată că Fiul e chemat să judece, pentru că e Fiul omului… Vom vedea care va fi judecata Fiului omului…

Așadar, Fiul are judecata. De ce Fiul?

Nu numai Fiul, ci fiecare fiu are puterea de a judeca… Altfel spus, totul depinde de judecata noastră, de felul în care noi Îl judecăm pe Tatăl… Mântuirea noastră depinde de felul în care noi Îl judecăm pe Tatăl… Dacă avem o opinie bună despre Dumnezeu, înseamnă că avem o opinie bună despre noi, ca fii, o opinie bună despre alții, ca frați… Și aceasta se numește mântuire…

Noi suntem – fiii și Fiul – cei care pronunțăm judecata asupra lui Dumnezeu… Fiul ne învață cum să o pronunțăm (exprimăm), însemnând să facem ceea ce face Tatăl, adică El iubește, învie din morți, ajută oamenii să trăiască…

Noi trebuie să învățăm judecata de la Fiul. Și aceasta privește tocmai natura (ființa) noastră de fii: numai dacă acceptăm să fim fii, putem trăi… Și putem accepta că suntem fii, numai dacă știm că suntem iubiți, altfel negăm rădăcina noastră…

Prin urmare, judecata constă în a accepta, sau nu, iubirea Tatălui. Repet: problema nu este a crede sau a nu crede în Dumnezeu, ci problema este „În care Dumnezeu?”…

Dacă tu crezi într-un Dumnezeu care vrea războaie sfinte, care vrea să extermine dușmanii, atunci vei face războaie sfinte și vei extermina dușmanii… Dacă tu crezi într-un Dumnezeu stăpân (patron), vei distruge lumea pentru a fi stăpânul lumii. Dacă crezi într-un Dumnezeu care atât de mult a iubit lumea, încât pe Fiul Său l-a dat, într-un Dumnezeu care nu judecă pe nimeni, într-un Dumnezeu care, venind pe pământ, s-a făcut robul tuturor, într-un Dumnezeu care este slujitorul vieții și singurul lucru pe care-l face constă în a produce libertate și viață… Aceasta e problema: în care Dumnezeu crezi?

Privind raportul Tată-Fiu, mai subliniem un lucru despre judecată… Tatăl Îl deleagă pe Fiul să judece, iar noi știm din Evanghelie că Isus judecă într-un anume fel: alege să stea de partea păcătoșilor, îi primește pe păcătoși, pe desfrânate, pe vameși… Judecata Fiului – comportamentul Său – este relația pe care El o țese cu persoanele pe care nu le condamnă…

v. 23

²³ pentru ca toți să-l cinstească pe Fiul așa cum îl cinstesc pe Tatăl. Cine nu-l cinstește pe Fiul, nu-l cinstește pe Tatăl care l-a trimis.

Problema este „a-L cinsti pe Fiul”… Căci numai așa Îl cinstim pe Tatăl…

Ce însemnă a-L cinsti pe Fiul, pe Isus? Va răspunde imediat Isus: a-L cinsti pe Fiul însemnă a asculta Cuvântul Său… Iar Cuvântul Său constă (se rezumă) în porunca iubirii: a iubi frații. Așa Îl cinstim pe Fiul și pe Tatăl…

În fond, a-L cinsti pe Fiul înseamnă a cinsti natura (identitatea) noastră de fii… Astfel, Tatăl este cinstit prin comportamentul nostru de fii. Prin urmare, împlinim judecata prin a-L cinsti pe Fiul… Dacă eu cinstesc fiul care sunt eu, prin Fiul lui Dumnezeu care mi-a revelat adevărul lui Dumnezeu și al meu, pentru că e Fiul omului, înfăptuiesc judecata pe care o vrea Dumnezeu… Domnul vrea cinstea și gloria mea: eu am aceeași demnitate a Tatălui, tocmai pentru că sunt fiu…

Ce frumos ar fi dacă viața noastră ar cinsti originea noastră, pe acest Tată, și am conștientiza cine suntem… Dacă am înțelege toate acestea, deja acum am trăi viața veșnică… Pentru că ne-am vedea pe noi și pe alții cu o altă privire. Aceasta este trecerea de la moarte la viață… Cinstirea Fiului e vindecarea omului care-și petrece întreaga viață șezând la scăldătoarea Siloamului… Așadar, omul se poate ridica, umbla și trăi…

Noi căutăm multe cinstiri. Omul e interesat să fie cinstit – căci trăiește în baza onoarei și a stimei altora – pentru că nu cunoaște adevărata cinste pe care o are în interiorul său, nu știe că fiecare om e demn de o stimă infinită…

v. 24

²⁴ Adevăr, adevăr vă spun că cine ascultă cuvântul meu și crede în cel care m-a trimis are viața veșnică și nu ajunge la judecată, ci a trecut de la moarte la viață.

Cum Îl putem cinsti pe Fiul?

„Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu”, spune Isus… Pe Fiul Îl cinstim tocmai ascultând Cuvântul Fiului..

Cea dintâi onoare pe care putem să i-o dăm unui om este cea de a-l asculta… Cine ascultă Cuvântul Fiului Îl cinstește pe Fiul și descoperă propria sa cinste: că el însuși e fiu…

A asculta Cuvântul și a Se încrede în persoana care pronunță Cuvântul… A asculta Cuvântul și a-L recunoaște pe El ca Fiu, iar acest fapt ne face pe noi fii, pentru că Cuvântul este eficient…

Iar cel care ascultă Cuvântul Fiului și devine fiu, ce face?

„Crede în Cel care M-a trimis”, crede în Tatăl, crede în iubirea Tatălui, trăiește prin iubirea Tatălui. Și, astfel, are viața veșnică, care e iubirea Tatălui… Cu alte cuvinte, a-L asculta pe Isus, a crede în Tatăl, însemnă a intra să facem parte din Treime, înseamnă a avea viața veșnică: iubirea care există între Tatăl și Fiul, dar și între noi și Dumnezeu, și între noi și fiecare om… Acest fapt înseamnă a-L cinsti pe Fiul.

Și, cine face aceasta „nu va merge la judecată”, adică e mântuit, pentru că a aflat identitatea sa, demnitatea sa…

Mai mult, textul spune: „s-a mutat de la moarte la viață”… Cuvântul „a trece”, în limba greacă, înseamnă „a schimba domiciliul”… Așadar, un astfel de om și-a schimbat domiciliul. Mai înainte locuia în moarte, acolo era acasă, iar acum locuiește în viață… Mai înainte locuia în afara sa, în afara realității sale de fiu, deci nu trăia decât numai prin faptul că era împărțit în sine, tulburat… Acum, în sfârșit, trăiește, este el însuși, a trecut, și-a schimbat locuința. Locuiește cu Fiul, care locuiește cu Tatăl, care locuiește în iubire…

„A schimba casa” – această trecere – este mutarea fundamentală pe care trebuie să o înfăptuim în viața noastră. De fapt, „Cine iubește frații a trecut de la moarte la viață” (1Io. 3, 14), spune Ioan. Pentru că a asculta Cuvântul Fiului înseamnă în mod concret a iubi frații. Și acest fapt înseamnă a învia la o viață nouă, a avea viața Tatălui…

Iar „învierea” nu-i menită să se realizeze în viitor, ci acum…

v. 25

²⁵ Adevăr, adevăr vă spun că vine ceasul – și chiar acum este – când morții vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, iar cei care îl vor auzi vor trăi,

Așadar, nu înseamnă că judecata lui Dumnezeu va fi „după”… Va exista și judecata „după” și o vom explica… Însă acum se împlinește judecata lui Dumnezeu: în timp ce ascult Cuvântul, în timp ce mă încredințez Tatălui și am aceeași iubire a Tatălui… Judecata se împlinește aici și acum, în timp ce eu ascult Cuvântul și accept acest Cuvânt al adevărului…

Tocmai ascultând acest Cuvânt am acum viața veșnică, adică Îl iubesc pe Tatăl

și-i iubesc pe frați…, și am trecut de la moarte la viață…

Aceasta e judecata pe care dorește să o înfăptuiască Cuvântul, nu alta… Este judecata Tatălui care învie moții și-i face să trăiască pe cei vii. Și exact aceasta e judecata pe care Cuvântul o înfăptuiește în noi… De ce a fost scrisă Evanghelia? Pentru a ne trezi din moarte și a ne face să trăim…

Iar această judecată are loc „acum”, căci Isus spune „vine ceasul, ora”. Iar cuvântul „ceas”, în Evanghelia după Ioan, mereu are legătură cu „crucea”, pentru că pe cruce vom înțelege tot acest adevăr…

Însă acest „ceas” este acum, pentru cine-L întâlnește pe Isus… Iar pentru noi, care ascultăm Cuvântul, acest ceas e acum, în timp ce ascultăm Cuvântul…

Și ce se întâmplă acum? Că eu sunt mort, căci există morții vii… Mai târziu vom vorbi despre morții din morminte. Dar în acest loc textul vorbește despre morții vii, care sunt oamenii care duc o viață fără sens, în faliment, în egoism, o viață în care ei mereu sunt aplecați asupra lor, o viață imobilă, blocată, care trăiesc doar moartea și relațiile de moarte… Acești morți sunt ascultătorii lui Isus, care-L critică, pentru că a vindecat în ziua sâmbetei… Și acești morți suntem noi, cititorii, care nu ascultăm vocea Fiului. În acest loc, Isus Se numește direct „Fiul lui Dumnezeu”… Iar cine ascultă această voce trăiește…

Viața însemnă a asculta glasul lui Isus, al Fiului: căci noi suntem fii și, ascultând Cuvântul Său, devenim ceea ce suntem… Neascultându-L pe El, nu ne ascultăm pe noi, nu suntem fii.

Așadar, judecata vieții și a morții nu o face (exprimă) Tatăl, nu o face nici Fiul, ci o exprimăm noi asupra Fiului. Deci, noi suntem judecătorii lui Dumnezeu… Însă – mulțumită Domnului – Dumnezeu își rezervă judecata ultimă (finală), după cum vom vedea, care este mult diferită de a noastră…

În experiența religioasă ne oprim mult pe trecut sau ne proiectăm în viitor, fugind de prezent; în schimb, Evanghelia insistă mult pe prezent… E important să trăim aici și acum ceea ce am ascultat, adică învierea o începem acum. Învierea nu-i ceva care s-a întâmplat în trecut și-L privea doar pe Isus, ci învierea e un fapt care mă privește pe mine chiar acum… Învierea nu-i un fapt care „va fi” cine știe când, la sfârșitul istoriei… ci începe acum!

vv. 26-27

²⁶ căci, după cum Tatăl are viața în sine, tot așa i-a dat și Fiului să aibă viața în sine ²⁷ și i-a dat puterea să facă judecata, pentru că este Fiul Omului.

În aceste versete se spune că „Tatăl are viață în Sine”… Tatăl e izvorul vieții… Și ce Îi dă Tatăl Fiului? Îi dă aceeași viață a Sa! Dacă nu, nu e Fiu…

Deci „I-a dat și Fiului să aibă viață în Sine”… Fiul este egal cu Tatăl…

Tot ce s-a spus despre raportul Tată-Fiu trebuie să înțelegem că este adevărat și în cazul raportului dintre Dumnezeu-Tatăl și noi, care suntem fiii Săi și care participăm la viața Fiului… Pentru că noi nu suntem doar „cu numele fii”, ci în mod real suntem fiii lui Dumnezeu! Așadar, și Fiul are viață în Sine…

Apoi textul continuă: „Și I-a dat putere să facă judecată”… Anterior s-a spus că Fiul a primit viața. Căci Tatăl I-a dat viața, iar Fiul are viața în Sine…

Dacă Fiul are puterea să facă judecata, judecata Tatălui – a Tatălui care trezește morții, care ne ajută să trăim, a Tatălui care-I dă viață Fiului – ce trebuie să facă Fiul pentru a judeca după voia Tatălui, dacă El a primit viața? Trebuie să știe să dea viață! Iar judecata Fiului este să dea viața… De fapt, pentru Ioan, judecata lui Dumnezeu e crucea, locul în care Fiul lui Dumnezeu Își dă viața pentru frații care-L ucid… În acest fel, Isus revelează judecata Tatălui care iubește toți fiii. Și El iubește toți frații, începând cu cei care-L ucid. Aceasta e judecata teribilă a lui Dumnezeu! El îi mântuiește pe toți, pentru că Dumnezeu e Iubire și vrea să-i răscumpere pe toți…

Aceasta e judecata Fiului.

Iar judecata e dată Fiului, pentru că „e Fiul omului”… Mai înainte s-a spus că e Fiul lui Dumnezeu, acum se spune că e Fiul omului…

Fiul omului este o figură misterioasă, pe care o aflăm în cartea profetului Daniel, cap. 7, și nu se știe precis ce înseamnă… Cartea vorbește despre o situație de dezordine și suferință, dar apoi apare unul similar cu Fiul omului, care stăpânește peste tot răul și are puterea, cinstea, gloria și judecata… Adică are toate atributele lui Dumnezeu și e un om…

Isus are puterea de a înfăptui pe pământ judecata lui Dumnezeu pentru că e și om, ca noi… Și ne judecă. Iar judecata asupra noastră, pe care El o înfăptuiește ca om, este însăși judecata lui Dumnezeu…

Dar ce judecată înfăptuiește Isus, ca om, asupra noastră? O înfăptuiește „ca fiu al omului”… Când noi aflăm cuvântul „fiul omului” în Evanghelia după Ioan, trebuie să știm că mereu se vorbește despre cruce… Fiul omului este Cel care e ca Dumnezeu: știe să dea viața… Și aceasta e singura judecată a lui Dumnezeu…

Așadar, judecata n-o face Tatăl, ci o face Fiul. Mai mult, o facem noi, dacă acceptăm, sau nu, să fim fii…

Dacă noi refuzăm să fim fii, ce facem? Ucidem Fiul și frații… Și, de fapt, L-am ucis pe Fiul…

Ce judecată fac Tatăl și Fiul?

Pentru că Tatăl nu judecă pe nimeni și-i iubește pe toți fiii, și dă viața Fiului, așa cum o dă tuturor fiilor, ce va face Fiul? Aceeași judecată ca a Tatălui: Își va da viața pentru toți frații… Aceasta e judecata ultimă a lui Dumnezeu, care e mântuirea tuturor, pentru că Tatăl vrea să-i mântuiască pe toți…

Această judecată se înfăptuiește deja acum – în prima sa parte, apoi în partea a doua vom vedea judecata viitoare – se împlinește deja acum, în timp ce ascult Cuvântul, căci pe măsură ce-L cunosc pe Tatăl, pe Fiul și trăiesc ca frate, deja împlinesc judecata, adică deja are loc mântuirea mea de fiu…

vv. 28-29

²⁸ Nu vă mirați de aceasta, pentru că vine ceasul în care toți cei care sunt în morminte vor auzi glasul lui. ²⁹ Și vor ieși spre învierea vieții cei care au făcut binele, iar cei care au săvârșit răul, spre învierea judecății.

Isus ne spune să nu ne mirăm… Puțin mai înainte a afirmat că vom rămâne uimiți. Acum ne spune să nu ne mirăm de această judecată a lui Dumnezeu, „căci vine ceasul”. Iar anterior a spus: „că vine ceasul și acum este”, adică în această istorie din prezent… Dar în acest verset zice: „vine ceasul când toți cei din morminte vor auzi glasul Lui”… În acest verset se vorbește despre ceasul viitor al istoriei, de faptul că în mormânt toți vom ajunge, mai repede sau mai târziu… Așadar, și toți cei care au murit și sunt în morminte – la fel ca Lazăr – vor asculta glasul Fiului omului…

Și acest glas va da viață tuturor… După cum la început acest Cuvânt a dat viață întregii creații, tot la fel acest Cuvânt redă viață întregii creații…

Și vom avea ieșirea din morminte, Învierea, și vom cunoaște cine e Domnul vieții, care învinge moartea…

Dacă Dumnezeu ne-ar fi creat pentru moarte, ar fi doar un sadic, nu ar fi Dumnezeu, nu ar fi Tată… El ne-a creat pentru viață, pentru comuniunea deplină cu El…

Iar moartea care există – pentru că ne-am îndepărtat de El, care e viața – va fi răscumpărată. Și atunci vom ieși din mormânt și va fi învierea… Cine a făcut lucruri bune va învia pentru viață. Fapt care înseamnă că viitorul nostru depinde de timpul prezent, de ceea ce facem acum… Întotdeauna e foarte important ceea ce facem acum…

Evanghelia nu vrea să-mi spună ceea ce va face Dumnezeu „după”… Știe El ce va face… El va face ceea ce din veac a făcut… Important este ca eu să știu ce trebuie să fac acum, în prezent: să fac lucruri bune… Care sunt lucrurile bune? Să-L ascult pe Fiul care-mi revelează iubirea Tatălui, să iubesc frații, să nu judec…

Atunci voi avea plinătatea vieții, acea viață pe care deja acum o trăiesc ca fiu al lui Dumnezeu…

Iar dacă am făcut lucruri rele? Dacă nu am cinstit natura mea de fiu? Dacă nu am iubit?

Tot ceea ce în viață nu-i iubire, nu există… Este moarte…, dar deja acum… Orice acțiune de a noastră care nu-i dictată (stârnită) de iubire, ar fi mai bine să nu existe, căci este doar distrugere… Iar viitorul va revela în mod clar – dincolo de toate iluziile noastre – lucrurile urâte și lucrurile bune, ce e viața și ce e moartea… Aceasta e judecata lui Dumnezeu, care ne arată ce este viața…

Însă noi avem o judecată înșelătoare, căci de multe ori suntem convinși că viața ar însemna multe alte lucruri… Și-i suficient să ieșim în oraș, și vedem peste tot aceste lucruri… Reclamele care se fac pentru a ne arăta ce este viața ne arată exact ceea ce e moartea: egoismul, puterea, aparența, stăpânirea peste alții, prostia… Toate acestea nu sunt viață!

Iar la urmă va fi clar pentru toți care e adevărata viață, mulțumită Domnului…

Și vor învia și cei care au făcut lucruri rele, pentru o judecată… Dar nu se spune care judecată… Dar e clar că atunci nebunii se vor rușina de nebunia, de prostia lor… A reuși să ne rușinăm de propria nebunie e lucrul ce mai mare, deja acum! Căci, de obicei, ne justificăm, o argumentăm… A înțelege că suntem nebuni este una dintre cele mai mari forme de înțelepciune care ne este oferită…

Deci, în viitor, lucrurile vor fi clare. Dar e mai bine să fie clare acum! Căci așa avem criteriul corect pentru a acționa, pentru a lucra, cel al Fiului. Și astfel ne realizăm pe deplin, adică trecem de la moarte la viață… Practic, viața ne este dată să facem această mutare de la moarte la viață…

v. 30

³⁰ Eu nu pot să fac nimic de la mine. Judec după cum aud și judecata mea este dreaptă, pentru că nu caut voința mea, ci voința celui care m-a trimis.

La v. 19 Isus a spus: „Fiul nu poate să facă nimic de la Sine”, iar acum zice: „Eu nu pot să fac de la Mine nimic”… El e Fiul, dar nu în sensul că e incapabil să facă, pentru că El face totul așa cum îl face Tatăl… Face totul ca Fiu al Tatălui, face totul în baza iubirii pe care o primește de la Tatăl…

Dacă nu ar accepta că e Fiu și ar vrea să fie începutul Său, nu ar fi, nu ar exista! Nu ar fi rodul iubirii Tatălui. Ar fi generat de propriul egoism, dar de propriul egoism nimeni nu e generat, ci doar se distruge…

Așadar, „Fiul nu poate să facă nimic de la Sine”, dar discursul continuă: „El face ceea ce vede că face Tatăl”… Dacă la v. 19 spune „Face ceea ce vede”, acum spune: „Așa cum ascult, judec”… Judecata lui Dumnezeu este cea pe care o aude de la Tatăl, de la acel Tată care nu judecă pe nimeni și care-L iubește pe Fiul și-I arată toate lucrurile pe care trebuie să le facă… Ce lucruri Îi arată? Cum să-i trezească pe frați din moarte și să-i ajute să trăiască… Va fi judecata pe care Isus o aduce pe pământ prin Crucea Sa: aceasta e judecata Fiului, adică El face la fel ca Tatăl…

„Iar judecata Sa este dreaptă”… Justiția lui Dumnezeu e foarte diferită de a noastră… A noastră, „dacă totul ar merge bine”, ar consta în a-i pedepsi pe răufăcători și a-i premia pe cei buni… Spun „dacă totul ar merge bine” pentru că niciodată nu se întâmplă așa… Căci nicio acțiune bună nu rămâne nepedepsită, iar răul mereu este premiat din abundență… De pare…

Judecata (justiția) lui Dumnezeu e diferită: distruge din rădăcină răul, pentru că nimicește egoismul, fiind o judecată a iubirii…

Nu înseamnă că Dumnezeu tolerează răul sau că ar accepta răul sau nedreptatea, El nu este de acord cu răul și cu nedreptatea, pentru că Dumnezeu ne iubește și vrea să trăim în iubire, dreptate, libertate, solidaritate, fraternitate…

De ce judecata Sa e dreaptă? Pentru că, chiar dacă noi am trăi în egoism, El nu ne răspunde cu aceleași arme, dublând răul, adică pedepsindu-ne, ci mereu răspunde cu iubirea Sa, cu Crucea Sa, loc în care ia asupra Sa răul nostru și ne mântuiește… Aceasta e justiția (judecata, dreptatea) lui Dumnezeu: este mântuirea omului…

De ce judecata Sa e dreaptă? Pentru că nu face voia Sa… Noi căutăm să realizăm numai interesul nostru… Dar Isus face voia celui care L-a trimis, adică a Tatălui, care-i iubește pe toți. Prin urmare, și Eu îi iubesc pe toți…

Aceste cuvinte ar trebui contemplate în mod constant, căci sunt cuvinte elementare, originare, pe care riscăm să le citim în grabă, pretinzând că le-am înțeles… În realitate, în viața noastră concretă demonstrăm că niciodată nu înțelegem aceste cuvinte… Așadar, să ne oprim îndelung asupra lor, să le permitem să intre în noi…

Texte suplimentare

• Ps. 2, 27, 96, 103;
• Deut. 6,4 – 9; 30,15-20;
• 1Io. 3;
• 1Cor. 13;
• 1Cor. 15.