E minunat să sperăm în Domnul și să fim puternici, deoarece El este lumina, mântuirea și apărarea vieții. Deci, în orice dificultate să ridicăm capul, să privim fața Domnului, identitatea Sa și vom descoperi identitatea noastră, fața noastră.

Am început cap. 9 subliniind că nevăzătorul vine la lumină. Am notat că e o povestire baptismală, care ne indică modul în care ne naștem, modul în care primim acea lumină interioară, acea luminare care ne ajută să înțelegem sensul vieții.

Dacă nu există această lumină, omul nu știe cum să se miște, de unde vine și unde merge. Viața sa este în totalitate fără sens, fapt pentru care face ceea ce poate, dar fără să știe ceea ce face.

Am subliniat că relatarea vindecării este simbolică. Nu e prezentată ca o minune. Isus nu face nimic deosebit, ci face numai noroi. Am explicat ce este acest noroi pus înaintea ochilor. E noroiul lui Isus. Acest noroi indică omul, pământul, umanitatea Sa.

„Cu acest noroi unge ochii”, adică umanitatea Sa – de fiu al omului și Fiu al lui Dumnezeu -, ni se pune înaintea ochilor și ne ajută să înțelegem sensul vieții.

Minunea se întâmplă… dar nu pentru că o face Isus. Isus a făcut partea Sa… Însă orbul ascultă Cuvântul și merge să se spele în apa trimisului, adică în scăldătoarea din Siloe. Minunea se întâmplă prin libertatea omului care împlinește Cuvântul.

Ceea ce s-a întâmplat este întâlnirea între două libertăți: libertatea lui Dumnezeu – care e Lumină – și libertatea omului care se lasă luminat și la rândul său devine lumină.

Vindecarea exterioară e un semn al vindecării interioare, care încă nu s-a întâmplat în cazul orbului.

Lumina interioară – luminarea – se înfăptuiește în textul pe care-l vom explica în această cateheză; are loc prin dialog cu Cuvântul care a strălucit înaintea ochilor săi și, pricepând ceea ce s-a întâmplat, încet-încet, fostul orb înțelege tot mai mult, înțelege care e izvorul acestei lumini și ce înseamnă. În acest fel el devine luminat.

În același timp apar toate vocile opuse luminii: toate împotrivirile pe care trebuie să le depășească (biruiască) lumina pentru a intra în conștiința noastră.

Această povestire este un proces care se desfășoară în etape, un proces împotriva orbului, care însă pentru el devine un proces de luminare.

Luminarea este credința care nu e oarbă – după cum se spune mereu – ci e tocmai opusul orbirii. Credința înseamnă a fi luminați, înseamnă a înțelege sensul vieții… De credința oarbă trebuie să ne fie teamă și să ne ferim!

Luminarea se întâmplă tocmai privind realitatea fără prejudecăți… Fostul orb privește fără prejudecăți ceea ce s-a întâmplat și se luptă cu diferitele prejudecăți ale lumii (fariseii, părinții și toți ceilalți).

Procesul care conduce la lumină (la credință) e același care conduce la necredință. De fapt, înaintea aceluiași eveniment un om poate accepta realitatea, să-i înțeleagă sensul și să fie luminat, sau o poate nega și să rămână orb.

La urmă orbul vede (e cel care-L vede pe Domnul), iar fariseii – care sunt cei care știu totul, luminații – cei care cunosc întreaga doctrină, sunt orbi și păcătoși pentru că refuză lumina.

Ca niciodată, azi credem că lumea trebuie schimbată și susținem că e foarte dificil. Oricum, mai înainte de a schimba lumea, e nevoie ca lumea să fie interpretată, să fie văzută în mod real. Problema este tocmai modul în care-L interpretăm pe Dumnezeu, realitatea și omul. Un mod de interpretare a realității conduce la moarte, la dominare, la violență, la putere, la războaiele așa-zis sfinte… Un alt mod însă conduce pe calea vieții, a fraternității, a solidarității, dar care e o cale lungă, cu multe piedici.

Trebuie muncă multă la nivelul conștientizării și fiecare – la nivelul său – trebuie să se străduiască și să răspândească acele medieri care conduc la viața și la libertatea omului și nu la cercurile vicioase pe care toți le cunoaștem și care n-au ieșire.

Se citește Io. 9, 8-17

⁸ Atunci, vecinii și cei care îl văzuseră mai înainte că era cerșetor, au zis: „Nu este el cel care ședea și cerșea?” ⁹ Unii spuneau: „El este!”, alții ziceau: „Nu, dar seamănă cu el!” El a zis: „Eu sunt!” ¹⁰ Așadar, i-au spus: „Cum ți s-au deschis ochii?” ¹¹ El a răspuns: „Omul care se numește Isus a făcut tină, mi-a uns ochii și mi-a zis: «Du-te la Siloe și spală-te!» Deci, m-am dus și, după ce m-am spălat, am început să văd”. ¹² Ei i-au zis: „Unde este acela?” El a spus: „Nu știu”. ¹³ L-au dus la farisei pe cel care fusese orb. ¹⁴ De fapt, era sâmbătă ziua în care a făcut Isus tina și i-a deschis ochii. ¹⁵ Fariseii l-au întrebat din nou cum a început să vadă. El le-a zis: „Mi-a pus tină pe ochi, m-am spălat și văd”. ¹⁶ Câțiva dintre farisei ziceau: „Omul acesta nu este de la Dumnezeu, pentru că nu ține sâmbăta”. Alții, însă, ziceau: „Cum poate un om păcătos să facă astfel de semne?” Și era dezbinare între ei. ¹⁷ Deci, i-au zis iarăși orbului: „Tu ce spui despre el, de vreme ce ți-a deschis ochii?” El a răspuns: „Este un profet”.

După minune orbul conștientizează ceea ce s-a întâmplat și va ajunge la lumina plină tocmai prin dialogul cu alții. Întotdeauna dialogul cu alții despre o realitate ne aduce mai multă lumină. Dar e un dialog foarte dur: este un interogatoriu care, până la urmă, devine un proces.

Prima interogare este făcută de vecini și de cunoscuți. Ei se întreabă „Este el sau nu este el? Ce s-a întâmplat?”. A doua interogare e făcută de fariseii care au prejudecăți bine înrădăcinate, religioase, căci ei știu ce s-a întâmplat; nu-i interesează că omul vede, ci faptul că Isus a încălcat sâmbăta. Ei doresc să-l convingă pe orb că Isus e un păcătos. Și orbul începe să devină un bun teolog și răspunde „Nu! Pentru că Isus e un profet!”. Cu a treia interogare fariseii vor încerca să nege faptul, abordându-i pe părinții orbului. A patra interogare privește orbul. La urmă tot interogatoriul – tot acest proces, care-i amintește constant orbului ce s-a întâmplat – îl conduce pe orb la un adevăr tot mai clar până când, la urmă, Îl întâlnește și-L vede pe Domnul.

Acesta este țelul credinței: a-L întâlni și a-L vedea pe Domnul.

vv. 8-11

⁸ Atunci, vecinii și cei care îl văzuseră mai înainte că era cerșetor, au zis: „Nu este el cel care ședea și cerșea?” ⁹ Unii spuneau: „El este!”, alții ziceau: „Nu, dar seamănă cu el!” El a zis: „Eu sunt!” ¹⁰ Așadar, i-au spus: „Cum ți s-au deschis ochii?” ¹¹ El a răspuns: „Omul care se numește Isus a făcut tină, mi-a uns ochii și mi-a zis: «Du-te la Siloe și spală-te!» Deci, m-am dus și, după ce m-am spălat, am început să văd”.

Interogatoriul – procesul – începe cu vecinii și cunoscuții… Sunt cei care l-au văzut mai înainte șezând, cerșind, ca persoană neajutorată, depinzând de alții.

E important cum mă vede vecinul… căci eu sunt așa cum sunt văzut de alții. Suntem relație. Și altul poate să mă blocheze, să mă răstignească identității mele de dinainte: „E el. E acela care șade, cerșește și nu vede”. Atunci minunea – faptul întâmplat – pune în dubiu identitatea orbului. „E el sau nu e el?”. E întrebarea pe care ne-o punem mereu: „Cine sunt eu de fapt? Care e identitatea mea?”. E ceea ce spun alții? Da, și spusele lor. „Rămân în identitatea pe care alții mi-au atribuit-o… etichetându-mă? Sunt acela care nu se mișcă, nu știe unde să meargă, zace, și e cerșetor?”. Pericolul este de a-l fixa pe un om într-o identitate din trecut.

Căci identitatea omului – care e relație – este dinamică, vitală, dacă e adevărată. Iar dacă e statică, este aducătoare de moarte. Acest adevăr e valabil în orice relație.

Și când se întâmplă ceva, noi ne întrebăm „Este el sau nu e el?”.

Noi suntem persoane ciudate „Suntem noi și nu suntem noi…”. „Da. Suntem noi. Dar mai înainte eram într-un mod, iar acum suntem în altul (sperăm mai bun)”. E o schimbare.

Trebuie să admitem schimbarea. Să nu fixăm în trecut nici identitatea noastră și nici cea a altora Altfel spunem mereu: „Eu sunt făcut așa”. „Bine. Atunci nu călătorești niciodată…”. Omul este o persoană care este și încă nu este, dar devine cineva… altcineva. Important este ceea ce devine.

Există riscul să rămânem prizonierii propriului nostru trecut sau prizonierii a ceea ce alții cred despre noi (a catalogării altora), dar trebuie să fim capabili de a progresa într-un dinamism de creștere, spre adevăr și spre o mai mare libertate.

Aceasta este prima premisă în drumul spre luminarea interioară: „Cine sunt eu?”. Dacă mereu mă identific cu istoriile (faptele) din trecut, deja viața s-a sfârșit și e inutil să trăiesc.

Eu sunt chemat să mă deschid spre altceva nou, care se întâmplă. Aceasta în ceea ce mă privește. La fel și în ce-i privește pe alții și în ce privește relația…

Aceasta e capacitatea de a fi deschiși inclusiv față de propria identitate: „Cine sunt? Nu știu!”. „Sunt eu și nu sunt eu!”… „Eram așa și sper să fiu diferit, sper că am făcut un drum spre maturizare”.

Orbul – pentru prima dată – spune „eu sunt”. În Ev. lui Ioan „eu sunt” este expresia care amintește de numele lui Iahve și este expresia folosită de Isus pentru a se indica pe Sine. Deci fostul orb acceptă noua sa identitate.

Oricât ar părea de ciudat, a accepta o proprie identitate – nouă – este foarte dificil. Cu identitatea veche, indiferent cât era de vitregită, conviețuiam bine, ba mai mult, puteam trăi (fostul orb trăia bine din cerșit, tocmai pentru că nu putea face altceva)…

Noi fugim de schimbare. Pe omul infirm (din cap. 7) – care stătea la scăldătoare de 38 de ani – Isus îl întreabă: „Dar tu vrei să te vindeci?”. Probabil nu vroia să se vindece. Îi era comod să stea așa. „E identitatea mea. Eu sunt făcut așa”.

Dedesubtul acestei mentalități este un joc fin, căci fiecare vrea să fie puțin în centrul atenției. Dacă reușește, făcând ceva bun și excepțional, atunci face… dar pentru că doar puțini reușesc să facă ceva bun… înseamnă că răul toți reușim să-l facem. Indiferent cât ești de nesemnificativ, dacă ucizi un om sau faci un act de terorism, scriu despre tine toate ziarele. Însă ceea ce tu ai făcut pozitiv, nu este un lucru mare.

Să fim atenți să nu facem din propriul rău, propria noastră identitate pentru a ne impune. Nu! Identitatea mea e deschisă și acolo unde-i răul, eu o las deschisă față de ceva nou. Și fostul orb admite noutatea: „eu sunt!”. Este o expresie divină. Și cine se schimbă devine ceva asemănător cu Dumnezeu. Căci luminat, de fapt, reflectă lumina lui Dumnezeu.

Primul nivel al luminării este a ști că eu sunt acela care se schimbă. Când începe procesul credinței? Atunci când un om admite că poate să-și schimbe părerea. Căci cine este încăpățânat în ideile sale, e orb. Cine-și schimbă opinia e înțelept, adică se lasă luminat. Deci acesta e primul nivel.

Și apoi ceilalți îl întreabă: „Cum s-a întâmplat aceasta?”. Dacă observați, de fiecare dată orbul repetă ceea ce s-a întâmplat. Și nu este nesemnificativ a repeta ceea ce s-a întâmplat, căci privind și amintindu-și tot mai mult ceea ce s-a întâmplat, reușește să înțeleagă realitatea… Căci dacă un lucru s-a întâmplat și tu nu-l privești, nu-l consideri și nu ți-l amintești, acel lucru pentru tine nu s-a întâmplat.

Rolul pe care-l au în luminarea orbului – tocmai persoanele care i se împotrivesc și-i cer explicații – e important și pozitiv pentru că-l constrânge să conștientizeze în mod constant, în mod nou și de fiecare dată tot mai profund, tocmai realitatea care i s-a întâmplat.

Împrejurările îl constrâng să interpreteze și să aprofundeze un proces care e de luminare, un proces al unei vederi tot mai profunde, o vedere tot mai lucidă și perfectă.

v. 12

¹² Ei i-au zis: „Unde este acela?” El a spus: „Nu știu”.

L-au întrebat „Cum de ți s-au deschis ochii?”. Tema textului este „a deschide ochii”, adică a veni la lumină, a te naște. Și e problema lui Nicodim pe care am explicat-o la începutul Evangheliei și care, de fapt, e problema fiecărui om: „Cum să renaștem la o viață nouă?”… Căci știm că viața noastră îmbătrânește și moare. „Există o viață nouă? Există posibilitatea de a deschide ochii și de a renaște?”

Fostul orb renaște, povestind în mod repetat ceea ce i s-a întâmplat. El zice că l-a ajutat acel om, numit Isus.

Începutul luminării este meru lumina, nu raționamentele sau teoriile; este lumina care luminează. El a experimentat această lumină care are un nume precis: omul Isus. Isus înseamnă „Dumnezeu mântuiește”. El a experimentat această mântuire. I s-au luminat ochii, deci spune: „E adevărat: Isus m-a făcut să văd”. M-a ajutat în mod ciudat: cu noroi și spunându-mi Cuvântul ce trebuia să-l urmez. Deci nu a fost ceva automat. A fost propunerea a ceva nou pe care mi l-a pus pe ochi, apoi o poruncă pe care mi-a dat-o și pe care eu am împlinit-o. Și acel Cuvânt a făcut ca eu să văd. E minunată surpriza acestui om, care exclamă „și am văzut!” A vedea e minunat și mai bine este să ai vederea interioară, adică să știi de ce ești pe lume și ce sens are ceea ce faci. Aceasta e surpriza verbului „a vedea”!

Îl întreabă: „Unde e acela?”. Cei care-l interoghează îl pun pe calea justă. Mai întâi, îl interoghează „cum s-a întâmplat?”. Deci orbul trebuie să-și amintească faptul că a fost Isus, Cel care a pus totul în mișcare. Și apoi îl întreabă „unde este?”.

Una dintre întrebările fundamentale ale Evangheliei după Ioan este „unde?”. Prima întrebare pe care discipolii i-o adresează lui Isus este „unde locuiești?”. „Unde” al omului este locul unde locuiește, sau relațiile sale și identitatea sa. „Unde ești?” înseamnă „cine ești?”. Dacă întrebi pe cineva „unde locuiești?”, într-o anume măsură înțelegi cine este. „Unde ești?”. „La palat”. Atunci probabil ești regele…

„Unde” indică într-un fel identitatea unei persoane.

Isus a răspuns discipolilor „veniți și veți vedea”. Cum pot veni… dacă nu văd? Și cum pot vedea, dacă nu vin la Tine? Acum fostul orb vede. Și Isus a plecat în altă parte… A plecat pentru a fi căutat, pentru că fostul orb trebuie să descopere cine e Domnul. Numai așa poate să-L cunoască și să locuiască cu El și, numai dacă-L caută, căci dacă nu-L caută, nu-L poate cunoaște.

Și el răspunde „nu știu”. E forte important „a nu ști”. Noi căutăm mereu să știm totul. Punctul de plecare al fiecărei științe este docta ignoranță: a ști că nu știi. „Nu știu cine e și nu știu unde e, dar voi încerca să știu și să-L cunosc”.

De multe ori lucrurile clare „eu știu cine e Dumnezeu” – chiar și pentru credincioși – sunt îngroparea, sunt mormântul adevărului și înseamnă că nu știi.

Cunoașterea noastră este mereu 99% un „a nu ști”, o necunoaștere deschisă mereu la ceva mai mare, în special în raportul cu Dumnezeu și cu persoanele. Deci punctul de plecare este „nu știu”. Și-l vor ajuta să-L cunoască bine pe Isus tocmai fariseii, care sunt învățătorii Legii. Sunt cei care fac a doua interogare – mai profundă – fie lui, fie părinților săi.

În acest loc orbul face un mic pas în procesul cunoașterii lui Isus și spune „acel om numit Isus”. Mai târziu Îl va defini „profet”…

vv. 13-15

¹³ L-au dus la farisei pe cel care fusese orb. ¹⁴ De fapt, era sâmbătă ziua în care a făcut Isus tina și i-a deschis ochii. ¹⁵ Fariseii l-au întrebat din nou cum a început să vadă. El le-a zis: „Mi-a pus tină pe ochi, m-am spălat și văd”.

Începe a doua etapă a luminării. S-a pornit de la „acel om” care a făcut aceasta. Și cine e? „Aș vrea să știu cine e” și fostul orb e condus la farisei.

Fariseii erau persoane care cunoșteau bine legea și o respectau cu mult zel. Fariseu înseamnă separat. Trăiau separați de alții tocmai pentru a putea respecta bine legea. Deci erau persoanele religioase cele mai calificate. Apoi, după distrugerea templului, când a dispărut cultul din templu și preoția templului, fariseii au rămas singurii conducători acreditați de popor, deci garantau identitatea poporului.

Fariseii nu-I sunt toți potrivnici lui Isus (cf. Nicodim și alții care credeau în Isus), dar la un moment dat – începând cu cap. 7,32 – fariseii devin prototipul dușmanilor lui Isus. De ce?

Fariseii pleacă de la o prejudecată. Vom sublinia prejudecățile religioase care ne împiedică să-L cunoaștem pe Domnul. Prima prejudecată o constituie faptul că ei știu bine cine e Dumnezeu. Știu bine ce este legea lui Dumnezeu. Știu bine ce e omul. Dumnezeu e Domnul cerului și al pământului, care a făcut totul. Și noi am învățat acest adevăr la catehism. Legea Sa este norma pentru a avea viața. Încălcarea legii înseamnă blestem pentru om. Și cine este omul? Dacă respectă legea este mântuit, dacă nu o respectă e pierdut. Aceste lucruri le spunem noi despre ei, mai mult decât le spun ei; fariseii erau mult mai rafinați.

Ei au o prejudecată indubitabilă (neîndoielnică). Isus – făcând noroiul – a făcut un lucru nepermis în zi de sâmbătă, deci a încălcat legea, deci e un păcătos…

Persoana religioasă care nu e dispusă să pună în chestiune (în dubiu) ideile sale despre Dumnezeu și despre om, îl consideră păcătos pe cineva (deci, pe Isus), care de fapt eliberează omul. Cu alte cuvinte, religia devine foarte ușor o formă de oprimare, dacă nu avem o imagine deschisă despre Dumnezeu, mereu diferită de aceea pe care noi o avem în minte. Deci religia devine dogmatismul care se împotrivește faptelor, sau le neagă, sau le denaturează, sau violează realitatea de fapt.

Fariseii (mai întâi) caută să convingă omul că Isus e păcătos, folosind argumente teologice. Dar pentru că acest om începe să vadă bine, și nu se lasă biruit din punct de vedere teologic, fariseii neagă faptul întâmplat și-i cheamă pe părinții lui pentru a li se spune „acesta nu este orbul, nu este el”. Dar pentru că și părinții confirmă că este el, deși le era teamă, fariseii reiau interogarea fostului orb – vom vedea – în care încearcă, dar fără dreptate și adevăr, să-și impună puterea: „Noi știm și tu trebuie să-L preamărești pe Dumnezeu și să ne asculți pe noi, căci altfel te alungăm din comunitatea noastră și din Biserică”. Deci este un obicei comun, pe care-l cunoaștem și noi în toate religiile: „Ori faci ceea ce spun eu, ori trebuie să pleci, pentru că ești în minciună și falsitate”.

Rezultatul e pozitiv, căci tocmai alungat din comunitate, fostul orb e alungat din întuneric și vine la lumină. Este nașterea sa. Îl va întâlni pe Domnul.

Fariseii reprezintă acele persoane brave, religioase, pline de zel – ca Pavel – , care din iubire pentru Dumnezeu oprima oamenii…

Ei îl conduc la farisei și „era sâmbăta acea zi”. Deja în cap. 5 se poate observa că Isus lucrase sâmbăta, poruncind infirmului să-și ducă patul: lucru interzis sâmbăta. Acum Isus e cel care face un lucru interzis. Pentru că în acea zi „Isus a făcut noroi”. Pe ei nu-i interesează că Isus a dat vederea acestui om, ci-i interesează faptul că a făcut noroi, pentru că nu era permis să se facă acest lucru.

De multe ori persoanele religioase apelează la norme – la legi – uitând esențialul: faptul că legea este pentru om și nu omul este pentru lege. Dar în spatele acestui mod de a înțelege și interpreta legea se află o falsă concepție despre Dumnezeu.

Cine este Dumnezeu? Este unul care dă norme și legi după bunul său plac și noi trebuie să le respectăm? Nu! Dumnezeu este în favoarea libertății omului și o promovează, deci nu este antagonistul (dușmanul) binelui omului.

Șarpele i-a sugerat lui Adam că Dumnezeu e invidios pe binele omului. Dumnezeu a pus în centrul grădinii nu pomul morții, al interzicerii, ci a pus în centru pomul vieții.

Dacă toate religiile ar lămuri că tot ceea ce este împotriva omului – a libertății și demnității omului – de fapt, este împotriva lui Dumnezeu, lumea ar fi diferită… Câte războaie nu a făcut, face și va continua să facă omul în numele lui Dumnezeu? Lumea nu se schimbă… se schimbă numai dacă noi ne schimbăm.

Aceste persoane nu fac greșeli doctrinale. Ele cunosc bine doctrina și este adevărat tot ceea ce ele spun. Aceasta e tragedia. Cunosc bine întreaga tradiție și o respectă. Acesta e paradoxul. Dacă ar încălca legea, nu ne-am preocupa… însă aceste persoane sunt bune. Ce e greșit?

E greșit un lucru foarte grav: că-L împiedică pe Dumnezeu să fie acum ceea ce a fost odată, în trecut! Adică aceste persoane cunosc bine tot ceea ce Dumnezeu a făcut (cunosc tot catehismul), știu că Dumnezeu a creat și a mântuit omul, dar când omul astăzi este recreat și mântuit, fariseii spun „nu!”. Ei nu admit că Dumnezeu lucrează – acum și aici – în om. Îl alungă din tradiție, Îl elimină din viața lor. Pe Dumnezeu îl înlocuiesc cu hotărâta respectare a poruncilor (și noi Îl înlocuim cu a noastră respectare a poruncilor. De fapt, ceea ce facem noi, e Dumnezeu pentru noi).

Surpriza că Dumnezeu e aici și lucrează acum, și a-L lăsa să existe oriunde există un aluat de viață, de libertate, de dreptate, de fraternitate, e lucrul cel mai important! Altfel noi ne ucidem datorită ideilor, dar ideile nu au nicio valoare.

Problema nu este de ortodoxie, nici de tradiție, totul e corect. Dar tradiția credinței e dată de sensul credinței și de experiența credinței pe care o ai tu, adică de modul în care-L întâlnești pe Isus Cristos și pe om.

Altfel există o credință diabolică pe care o descrie Iacob (2,19): și dracii cred – chiar mai bine decât noi; nu fac greșeli dogmatice… – și totuși tremură. Pentru că credința nu este cea diabolică. Credința nu stă în „a crede în Dumnezeu”, ci credința este „a te încredința, a te abandona lui Dumnezeu. Este relația de iubire pe care o ai cu El; este cunoașterea harului Său, a bunăvoinței Sale în baza căreia trăiești aici și acum”.

Există pericolul de a face din credință o mulțime de noțiuni și de respectări ale legii…Dar, nu! Credința este o relație cu Dumnezeul cel viu, pe care o măsori (vezi dacă e adevărată sau falsă, mică sau mare) în raportul tău cu fratele, pentru că Dumnezeu e Tatăl și tu ești fiul. Și aceasta este luminarea!

Fostul orb, fiind luminat de Cuvânt, el însuși devine lumină și cuvânt, dar în mod progresiv.

Fostul orb își povestește din nou istoria – cum de acum vede – și spune: „Am căpătat vederea pentru că El a făcut așa”. Și atunci unii farisei – nu toți – spun: „Nu este de la Dumnezeu, pentru că nu respectă sâmbăta”. Ca și cum respectarea sâmbetei ar fi porunca principală.

Să ne amintim că toate poruncile lui Dumnezeu în Biblie – căci problema este cum interpretăm Biblia – sunt date după eliberarea din Egipt, pentru a conserva libertatea. Deci ce sunt poruncile lui Dumnezeu? Sunt ceea ce Dumnezeu îți spune să continui să faci pentru a duce mai departe acțiunea de eliberare, pe care El a început-o în tine. Dumnezeu pune interziceri, adică legile care-ți interzic lucrurile negative prin care ți-ai faci rău, pentru ca tu să poți trăi în libertate.

Iar porunca fundamentală este aceea a iubirii… Să iubești, pentru a fi ca El. Dar nu toți fariseii sunt de acord.

Mulțumim Domnului că și teologii pot interpreta același lucru în mod diferit. Și între ei există o ruptură (schismă, în limba greacă).

Cuvântul schismă îl doare pe Ioan și pe Biserica sa pentru că primii creștini (probabil cei din Efes) erau iudei creștini, care stăteau liniștiți în sinagogă. Se considerau acei iudei care L-au recunoscut pe Mesia în Isus, ca fiind omul care vine de la Dumnezeu. Și trăiau liniștiți împreună cu alții, după cum se spune și în F.Ap.

Apoi s-a întâmplat schisma, ruptura, ei au fost alungați din sinagogă tocmai pentru că alții spuneau: „Nu! Nu este așa!”.

Această schismă care a existat la început, e schisma care există mereu… și acum, chiar și în interiorul comunității creștine.

Adevărata schismă se află nu la nivelul doctrinei – căci iudeii creștini respectau întreaga Biblie, la fel ca alții: și ceilalți Îl așteptau pe Mesia (și creștinii așteptau reîntoarcerea lui Mesia. Iar creștinii L-au descoperit pe Mesia în Isus, aici și acum) . Adevărata schismă – și-n Biserică – nu este la nivel de doctrină, ci se află la nivelul perceperii (al înțelegerii), al experimentării lui Dumnezeu pe care tu o ai aici și acum.

Pericolul este de a face din Dumnezeu, Ființa care a lucrat în trecut, care acum stă îmbălsămat, și pe care tu-L cinstești și-L păstrezi. Nu! Dumnezeu e prezent și lucrează în istorie!

Și fostul orb, în acest moment spune „Isus e un profet”. A spus că „e un om” iar acum spune „e un profet”. De ce?

În timp ce există o interpretare a Bibliei care se oprește la Cuvânt, și nu știe să-l interpreteze, ci face un idol, un absolut din Cuvânt, profetul este acela care înțelege că în spatele Cuvântului stă Domnul care vorbește și deci te cheamă la relație cu El. Deci orbul începe să spună: „acest om-Isus este acela care ne ajută să înțelegem Biblia. Dovada stă în faptul că ajută Biblia să trăiască, o face vie”…

Fariseii, pentru că nu reușesc să învingă cu argumente teologice, neagă faptul. Este ceea ce noi – nu toți – facem în mod sistematic: când o realitate nu reflectă principiile noastre, spunem că nu există, până când nu este prea incomodă. Negăm ceea ce nu reușim să explicăm… E o formă de lene mentală.

Astăzi se neagă dreptul la existență a tot ceea ce nu este în linie cu norma, a tot ceea ce nu este omologabil sau omologat, dar nu este vorba numai de scaune – fapt care poate fi corect – dar și de persoane, de popoare…

Trebuie să fim atenți la acest criteriu: de a nega dreptul la existență a realităților pe care nu reușim să le explicăm.

Acest om spune prima dată „am văzut” (e vorba de trecerea de la întuneric la lumină); a doua oară, interogat de farisei, el spune „văd”, adică, odată intrat în lumină, continuă să stea în lumină.