Luca 1,26-29

Se citește Is. 61,10-62,5

Există un răspuns al bucuriei: „Mă bucur deplin în Domnul”, care-i corespunde bucuriei Domnului care caută un loc unde să locuiască. Caută și află pe cineva în care să locuiască, în care să-și afle găzduire, în care să poată construi omenirea care dă trup fiului lui Dumnezeu. Textul din Isaia se referă la Maria, care primește Cuvântul Domnului.

Am subliniat vestirea lui Zaharia și prezentarea temelor fundamentale din VT: promisiunea lui Dumnezeu, darul vieții, împlinirea promisiunii, templul, rugăciunea… În această cateheză vom aborda vestirea făcută Mariei. Cele două texte reprezintă VT și NT, adică „promisiunea” care ajunge la culme și „împlinirea” care se află la începutul ei.

Textul – asupra căruia ne oprim – este unul dintre cele mai cunoscute din NT. Dacă o persoană se roagă Rozariul, repetă de cincizeci de ori nucleul acestui text. De trei ori pe zi bat clopotele, obicei introdus de sf. Francisc din Assisi după ce s-a reîntors din Orient, tocmai în amintirea Buneivestiri. Ave Maria. Întruparea Cuvântului. Da-ul Mariei se află la începutul și la sfârșitul zilei, dar și-n inima zilei.

Sunt textele cele mai folosite, dar riscă să fie cele mai puțin înțelese.

Se citește Lc. 1,26-38

26 În luna a şasea, îngerul Gabriel a fost trimis de Dumnezeu într-o cetate din Galileea, numită Nazaret, 27 la o fecioară logodită cu un bărbat, numit Iosif, din casa lui David. Iar numele fecioarei era Maria. 28 Şi, intrând la ea, i-a spus: „Bucură-te, o, plină de har, Domnul este cu tine!” 29 Ea s-a tulburat la acest cuvânt şi cugeta în sine ce fel de salut ar putea fi acesta. 30 Însă îngerul i-a spus: „Nu te teme, Marie, pentru că ai aflat har la Dumnezeu. 31 Vei primi în sân şi vei naşte un fiu şi-l vei numi Isus. 32 Acesta va fi mare: va fi numit Fiul Celui Preaînalt şi Domnul Dumnezeu îi va da tronul lui David, tatăl său; 33 şi va domni peste casa lui Iacob pe veci, iar domnia lui nu va avea sfârşit”. 34 Maria a spus către înger: „Cum va fi aceasta, din moment ce nu cunosc bărbat?” 35 Răspunzând, îngerul i-a spus: „Duhul Sfânt va veni asupra ta şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; de aceea, sfântul care se va naşte va fi numit Fiul lui Dumnezeu. 36 Iată, Elisabeta, ruda ta, a zămislit şi ea un fiu la bătrâneţe, şi aceasta este luna a şasea pentru ea care era numită sterilă, 37 pentru că la Dumnezeu nimic nu este imposibil. 38 Atunci, Maria a spus: „Iată, slujitoarea Domnului: fie mie după cuvântul tău”. Şi îngerul a plecat de la ea.

Această scenă – petrecută în Galileea – este similară celei de dinainte, desfășurată în Iudeea. Prima scenă avea loc la Ierusalim, în orașul sfânt; aceasta, la Nazaret, un sat neînsemnat; prima în templu… aceasta într-o casă; precedenta scenă era în sfânta sfintelor, în inima templului… aceasta într-o femeie care devine noul sanctuar (templu), Cea care concepe (generează) prezența lui Dumnezeu.

Este un text care poate fi interpretat în moduri infinite. Maria poate fi considerată ca punctul final al istoriei, al promisiunii făcute lui Israel; Maria, ca începutul Bisericii, adică prototipul credincioșilor; Maria, ca omenire nouă, adică noua Evă, maica celor vii.

Modul cel mai bun pentru interpretarea acestei scene este a o privi din punctul de vedere al lui Dumnezeu, nu din punctul de vedere al Mariei.

Dante Alighieri spune: „Această femeie este hotar fix și veșnic sfat (Termine fisso ed eterno consiglio)”. Din veșnicie, de când a creat lumea și chiar de dinainte, Dumnezeu se gândea la această femeie. Pentru că în ea se împlinește întregul plan al lui Dumnezeu cu privire la lume. Dumnezeu a făcut lumea, iar în lume a făcut omul. Și omul e creat în ziua a șasea, ca să conducă totul către ziua a șaptea, la Dumnezeu, prin „da”-ul său.

Iar Maria este prima persoană care-I spune „da” lui Dumnezeu. Prin „da”-ul ei, tot creatul este în comuniune cu Creatorul. Ea este mireasa. Dumnezeu devine om și omul devine Dumnezeu. Începutul și sfârșitul creației se văd în această femeie.

Gândiți-vă la bucuria lui Dumnezeu. Din veșnicie, Dumnezeu este iubire, întotdeauna caută ca cineva să-L iubească… și în sfârșit această femeie îi spune „da”. În sfârșit, Dumnezeu își realizează/împlinește visurile. De aceea Maria este prototipul omenirii noi.

Textul e așezat la începutul Evangheliei din multe motive.

Ne învață încă de la începutul Evangheliei cum trebuie să citim, să interpretăm Evanghelia, căci Maria nu este singură. În tradiție – noi creștinii – o numim Maica Bisericii. Și maica nu este singură, izolată. Dacă nu, nu ar fi maică. Maica este maică, pentru că are fii. Și ce au fiii diferit de maică? Dacă sunt prea diferiți, nu sunt fii, cu siguranță. Astfel, fiii sunt egali cu maica lor. De aceea, în Maria ni se prezintă ceea ce suntem fiecare dintre noi: persoane chemate să spunem „da” Cuvântului și să-I permitem lui Dumnezeu să se întrupeze în viața și în istoria noastră. Ni se arată felul prin care acest „da” se întâmplă: este același „da” cu cel al Mariei, folosindu-ne ca introducere narativă despre modul în care să citim restul Evangheliei. Fiecare text evanghelic va trebui citit, interpretat, după cum vedem, pornind de la ceea ce a făcut Maria în această pericopă.

Maria, în întreaga Evanghelie după Luca, este prezentată destul de des ca fiind prototipul (modelul) discipolului. De fapt, imediat după ce s-au întâlnit, Elisabeta îi spune: „Fericită tu care ai crezut”. Adică, Maria este Maică prin credință. Și imediat după, este prezentată Maria care „păstrează cuvintele în inima sa”. Este maică nu numai pentru că a dat viața fizică lui Isus, ci dintr-un alt motiv. Maternitatea ei, mai înainte de a sălășlui (a se realiza) în pântece, se află în ureche și în inimă. Maica este cea care ascultă și primește fiul și-L lasă să trăiască așa cum este, nu cum îl posedă în interior.

Când îi spune: „Maica Ta și frații Tăi sunt afară și Te caută”, Isus răspunde: „Cine este maica Mea, cine sunt frații Mei? Cine ascultă și împlinește Cuvântul”. Maria este maica Sa pentru că ascultă Cuvântul și-L împlinește. O femeie Îi spune: „Fericit pântecele care Te-a purtat și sânul la care ai supt”. Isus răspunde: „Fericiți sunt mai degrabă cei care ascultă și împlinesc Cuvântul”. Deci, Maria este prezentată mereu ca fiind prototipul celui care ascultă și prin ascultare împlinește ceea ce ascultă.

Să descoperim în acest text, ce ne propune Luca despre „ascultarea Cuvântului” prin Maria (pornind de la Maria), care este prototipul fiecăruia dintre noi. De fiecare dată când citim o pericopă din Evanghelie – se adeverește ceea ce se întâmplă în acest text – noi suntem chemați să spunem: „Fie mie după cuvântul Tău”. Atunci, acel Cuvânt se întâmplă; deci, am citit cu folos Evanghelia; dacă nu, este inutil că am citit Evanghelia. Și de fiecare dată când citim, se verifică acest mecanism povestit aici. Acest text este o povestire foarte fină, rafinată, care ne arată ce se întâmplă în fiecare povestire (relatare) din Evanghelie. Acest text ne folosește ca introducere pentru citirea întregii Evanghelii.

Contemplarea acestei scene în „Cartea exercițiilor spirituale” a sf. Ignațiu este anticipată de contemplarea Treimii, pentru a sublinia că punctul de vedere din care se poate privi și admira este acela al lui Dumnezeu: Treimea care decide – omenește vorbind – ca Fiul să devină om, trup.

v. 26-27

26 În luna a şasea, îngerul Gabriel a fost trimis de Dumnezeu într-o cetate din Galileea, numită Nazaret, 27 la o fecioară logodită cu un bărbat, numit Iosif, din casa lui David. Iar numele fecioarei era Maria.

În aceste versete ni se oferă coordonatele pentru fiecare interpretare a Cuvântului lui Dumnezeu și pentru fiecare întâmplare. Mai întâi coordonata timpului, adică luna a șasea, apoi locul, apoi cui i se adresează Dumnezeu: unei fecioare, și, în final, ceea ce spune Domnul.

Mai întâi de toate, să vedem când se întâmplă Cuvântul lui Dumnezeu care aduce împlinirea? Se întâmplă în luna a șasea de la conceperea Botezătorului.

În luna a șasea, o persoană nu este completă. Botezătorul reprezintă VT și promisiunea. Când se întâmplă împlinirea? În luna a șasea, adică atunci când promisiunea nu este matură.

Când o promisiune devine realitate? Nu depinde de Dumnezeu. Dumnezeu deja a făcut promisiunea. Ar împlini-o chiar repede. O împlinește de fapt în luna a șasea. Dumnezeu așteaptă ca persoana să spună: „Da. Eu primesc Cuvântul Tău”.

Din veșnicie, Dumnezeu este „da” pentru om. Atunci când, în sfârșit, și noi spunem „da”, se întâmplă împlinirea: trecem de la luna a șasea – care reprezintă ziua a șasea a creației, incompletul, momentul în care omul este radical incomplet – la ziua a șaptea, adică la momentul în care omul îi spune „da” lui Dumnezeu și astfel devine complet (devine ca Dumnezeu).

Dincolo de metaforă, ce înseamnă aceasta? Că Cuvântul lui Dumnezeu se întâmplă în timpul nostru, care întotdeauna este incomplet. Nu trebuie să aștept timpuri mai bune pentru a spune „da”. Nu trebuie să aștept ziua de mâine! În mod normal, noi ne gândim la mâine: „mâine voi face” sau „ieri, dacă era posibil”… Azi! Acum! Singurul timp pe care-l avem este prezentul și singurul loc (spațiu) în care atingem eternul este tot prezentul. Trecutul nu mai este, iar viitorul încă nu a sosit.

Deci, momentul ascultării întotdeauna este acest timp pe care-l credem incomplet. Un timp despre care profeții spuneau: „Este timpul cel mai rău dintre toate”. Da! Acesta este timpul ascultării! Nu trebuie să așteptăm unul mai bun. Altfel, petrecem jumătate din viață să ne gândim la viitor și cealaltă jumătate să deplângem trecutul și… niciodată nu trăim. Dumnezeu este prezent și propunerea Lui se face acum. Nu era pentru ieri, nu este pentru mâine.

În Evanghelia după Luca este tipic cuvântul „azi”. Primele cuvinte ale lui Isus sunt „Astăzi se împlinește acest Cuvânt”. Și sănătatea mentală constă în a trăi prezentul. Însă noi nu trăim, deoarece mereu ne gândim la ce va urma. Suntem neliniștiți și suspendați în gol; cugetăm la trecut, cufundați în păreri de rău (regrete). „Acum!”

Orice trecut – indiferent care ar fi – poate produce un viitor nou. Prezentul este locul unde trăiesc și pot influența și da o direcție viitoare nouă întregului trecut. Acesta este sensul cuvântului „luna a șasea”. Și este prima indicație a raportului nostru cu Dumnezeu, cu Cuvântul și cu noi înșine. Prima indicație este să avem sensul timpului, sensul prezentului. Primele cuvinte ale lui Isus sunt „timpul este împlinit”: Împărăția lui Dumnezeu este aici! Poți să-o experimentezi! Când? Acum!

A doua indicație este de loc. Se împlinește la Nazaret. Nazaretul este locul vieții cotidiene. Nu se întâmplă la Ierusalim, în templu. Este vorba de locul Cuvântului. Și acum, este aici unde mă aflu. Nu locuri particulare în sanctuar, când mergi în pelerinaje… Nu! Ci este tocmai în viața ta cotidiană, acolo trăiești ca fiu al lui Dumnezeu și asculți Cuvântul. Este clar că-i util să mergi și-n locurile de pelerinaj… Dar subliniem: timpul este prezentul, și locul, este locul vieții tale zilnice. Aici Cuvântul se întrupează, se face carne.

Și Dumnezeu intervine prin îngerul Gavril. Am subliniat că Gavril înseamnă „puterea lui Dumnezeu”. Dumnezeu acționează prin Cuvânt. El se propune prin Cuvânt. Și fiecare Cuvânt este informare: ne spune ceva, dar în special Cuvântul este „informare”, în sensul că ne dă forma: noi devenim Cuvântul pe care-l ascultăm. Pentru că acela care pronunță Cuvântul se spune pe sine, se propune pe sine și cine primește Cuvântul îl primește pe Cel care a vorbit. Și Dumnezeu prin Cuvântul Său ni se propune nouă în mod total, pentru a fi primit de noi. Iar cine-L primește devine acest Cuvânt, devine fiu al lui Dumnezeu. Pentru că noi gândim, simțim, trăim după Cuvântul pe care l-am pus în inimă. Din această cauză, Evanghelia subliniază încă de la început importanța ascultării Cuvântului. În bine și în rău, suntem Cuvântul pe care-L ascultăm.

Vizavi de puterea Cuvântului, am subliniat că Dumnezeu a creat lumea cu literele alfabetului – după cum spuneau rabinii. Și este adevărat. De ce? Combinând toate literele, omul obține întreaga lume. Întreaga lume este inteligibilă, este rodul cuvântului și este un dar al comunicării. Și se întreabă rabinii: atunci când Dumnezeu i-a vorbit lui Moise, ce anume i-a spus? Unii consideră că Dumnezeu i-a dictat Pentateuhul (primele cinci cărți din Biblie); alții spun că i-a spus cele zece cuvinte (Poruncile), și restul l-a înțeles Moise singur; alții spun că Dumnezeu i-a zis numai „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău”, și tot restul Moise l-a înțeles singur; alții, că Dumnezeu i-a spus numai cuvântul „anohi” (în ebraică), adică „EU”, și restul l-a înțeles singur. Ce vrea să-ți spună? Că vrea să intre în comuniune cu tine. Și restul îl înțelegi. Alții consideră că Dumnezeu nu a spus nimic, ci numai a deschis larg gura, și restul l-a înțeles Moise singur.

Tu cugetă ce înseamnă că Dumnezeu vrea să vorbească cu tine. Înseamnă că ești cealaltă parte a lui Dumnezeu. Ești partenerul Său, interlocutorul Său. Restul îl înțelegi tot. A vorbi înseamnă a se comunica pe sine, a fi în companie, a avea aceeași viață, a fi egali, tot restul îl înțelegi de aici.

Întotdeauna Dumnezeu acționează prin Cuvântul Său și ar trebui să învățăm să-L respectăm foarte mult, cum ar trebui să respectăm fiecare cuvânt, dacă este adevărat.

Și acest Cuvânt se adresează unei fecioare. În textul precedent s-a adresat unui cuplu steril care căuta să conceapă un fiu, și nu reușea. Fiul reprezintă viitorul. Noi nu putem crea sau construi viitorul nostru, pentru că viitorul nostru este Dumnezeu și pe Dumnezeu nu trebuie să-L facem sau să-L construim, ci să-L primim.

Soțul nu trebuie să-și „construiască” soția și viceversa: din când în când, soții au pretenția să-l cizeleze pe celălalt, dar cu multe dureri. Celălalt trebuie numai primit. Și fecioria Mariei reprezintă pura primire: celălalt este dar, și dacă nu-l primești, îl ucizi.

„Numele fecioarei este Maria”. Aici sunt enumerate primele coordonate ale acțiunii lui Dumnezeu: timpul, locul, mijlocul (Cuvântul). Adresat cui? Celui care ascultă. Acum să ascultăm propunerea.

v. 28

28 Şi, intrând la ea, i-a spus: „Bucură-te, o, plină de har, Domnul este cu tine!”

Notăm că îngerul „intră”. La urmă se spune că „iese” (plecă). Intră deoarece era afară. Pe celălalt nu-l poți deduce prin gândirea ta. Este în afara ta și intră numai dacă-l lași să intre. Intră, dacă-l asculți. Nu poți inventa (ști) ceea ce spune altul. Altfel nu înveți nimic. Înveți ceea ce ești tu (cum gândești tu).

„Intră”… Este o propunere făcută celuilalt. Este propunerea făcută de însuși Dumnezeu și constă într-un imperativ: „Bucură-te!”. Uneori, Biblia traduce „Te salut”.

Cuvântul „haire” în greacă corespunde cuvântului latin „vale” și evreiescului „șalom”. Și vale înseamnă fii prosper: șalom înseamnă pace și haire înseamnă bucură-te.

Biblia nu traduce din întâmplare „bucură-te”, deoarece același cuvânt va fi reluat imediat după, când se folosește cuvântul „plină de har”, care în limba greacă are aceeași rădăcină a „bucuriei”: grație și bucurie. Apoi apare o altă expresie: „ai aflat har”.

Cuvântul „bucură-te” este, înainte de toate, porunca fundamentală a lui Dumnezeu. Arată ceea ce Dumnezeu vrea de la noi. Dumnezeu vrea un singur lucru: „Bucură-te!”. Aceasta este porunca lui Dumnezeu. Care este voia Domnului? Ca tu să fii fericit, mulțumit. Te-a creat să fii bucuros. Dumnezeu nu este un sadic. Este un Tată. Te-a creat să te bucuri, pentru că tu ești bucuria Sa. De ce? Pentru că-ți vrea binele.

Să cugetăm că noi suntem bucuria lui Dumnezeu; că El ne-a gândit din veșnicie, căci dacă nu, noi nu am fi existat. Și ne-a așezat în timp, pentru ca noi înșine să ne bucurăm de bucuria pe care El o are pentru noi. Sensul vieții noastre este această bucurie.

Porunca (co-mando în italiană înseamnă „împreună trimitere”): a comanda, a trimite împreună, înseamnă că ne trimite pe toți împreună spre această bucurie, care este El însuși.

Printre altele, bucuria este semnul prezenței lui Dumnezeu. Unde nu există bucurie, nu este Dumnezeu, chiar dacă un om ar respecta toate legile. Nu este Dumnezeu. Pentru că bucuria este semnul iubirii împărtășite (al iubirii căreia i se răspunde), dacă nu, atunci viața este chin, este blestem.

Imperativul „bucură-te”… De ce? Pentru că Eu te iubesc; Eu simt fericire, bucurie pentru tine, omule. Dacă și tu Mă iubești și simți bucurie pentru Mine, suntem egali. Astfel, omul este fericit și este Dumnezeu în mod deplin.

La lumina cuvântului „bucură-te” trebuie înțeleasă întreaga Biblie și întreaga acțiune a lui Dumnezeu. Ignațiu de Lojola pune – ca și criteriu fundamental de discernământ – tocmai bucuria.

Bucuria este semnul acțiunii lui Dumnezeu. Bucuria adevărată este aceea care durează, care nu te înșală, care nu se sfârșește, care rămâne și după ce tu ai făcut o acțiune. Dacă nu, este ca și cum am visa că mâncăm și ne-am trezi înfometați. Bucuria… este unul dintre aspectele cele mai uitate. Și este poruncă divină!

Cuvântul „haire”, „bucură-te”, are aceeași rădăcină cu termenul „hare” care înseamnă grație, har, frumusețe, bunătate, gratuitate, iubire, dar: sunt acele cuvinte care-L definesc pe Dumnezeu în relația Sa cu omul. Sunt cuvintele care-l fac pe om să se simtă acasă. Unde putem locui? Acolo unde există frumusețe, bunătate, gratuitate, iubire, bucurie, dar. Căci altfel, a trăi ar fi o dizgrație, un dezastru, o nenorocire continuă. Prima poruncă este „bucură-te”!

Al doilea cuvânt este „plină de grație, har”. În limba greacă avem cuvântul „kekaritomene” și înseamnă „tu, care ești plină de har”. În loc să spună numele Mariei, îngerul îi spune adevăratul ei nume.

Care este adevăratul nume al Mariei? Este „grația, iubirea, bucuria pe care Dumnezeu o are pentru ea”. Acesta este numele ei! Ce-mi revelează întreaga Biblie? Numele meu! Numele meu este iubirea pe care Dumnezeu o are pentru mine. Sunt prețios în ochii Săi. Sunt demn de stimă pentru că El mă iubește. Aceasta este identitatea mea!

Identitatea unei persoane este iubirea cu care este iubită. Omul este dorință de iubire absolută și n-o află nicăieri, și totuși are această dorință. De ce? Pentru că este creat de această iubire și pentru această iubire. Și până nu descoperă această iubire, omul nu află numele său adevărat. Sau poate că plătește un preț scump pentru a o descoperi. A înțelege că numele meu este aceeași iubire pe care Dumnezeu o are pentru mine. Eu sunt iubirea pe care Dumnezeu o are pentru mine. Un Dumnezeu care m-a iubit așa cum L-a iubit pe Fiul Său. Ne iubește cu o iubire unică și totală pe fiecare dintre noi.

Dumnezeu nu iubește omenirea în general, ci ne iubește pe fiecare dintre noi. Tatăl nu iubește filiațiunea (faptul de a fi fii, fraternitatea), ci iubește fiecare fiu cu numele său.

Apoi, Dumnezeu este Cel care-mi spune, care-mi revelează, care-mi dă numele. A fi chemați pe nume înseamnă a exista. O persoană există numai pentru că este chemată pe nume de altul. Dumnezeu îmi descoperă numele meu care era ascuns, numele meu profund (adevărata mea identitate). Toți căutăm acest nume și știm unde este pentru că numele este relația, este iubirea pe care celălalt o are pentru mine. Și această iubire îmi dă identitatea mea. Întreaga Biblie îmi povestește această iubire a lui Dumnezeu pentru mine.

La fel cum spune numele Mariei, tot așa spune numele fiecăruia dintre noi, și apoi Dumnezeu își comunică numele Său pentru noi: „Domnul cu tine”. Mai mult decât a se defini – deja Domnul se descrisese (ni se descoperise) când i-a spus lui Moise „Eu sunt Cel ce sunt” – în acest text Dumnezeu ne spune: „Eu sunt cu voi”, călătoresc cu voi, trăiesc cu voi. În Matei se spune: „Eu sunt cu voi, în toate zilele, până la sfârșitul lumii”. Este numele Domnului pentru noi.

Este minunat că numele Domnului este un „complement de companie”. Cine este Domnul? Este Cel „cu”. Cu cine? „Cu tine!”. Este numele cel mai frumos al lui Dumnezeu: Emanuel, adică Dumnezeu cu noi. Dumnezeu este cineva care este „cu”. Dumnezeu este relație, este iubire. Unde este Dumnezeu? El există, se află oriunde este iubit. Și El este „cu” noi.

După cum vedem în propunere, în aceste cuvinte ale îngerului, de fapt, avem sinteza totului. Scopul: bucură-te; numele meu: plin de har (umplut de har, și nu nenorocit) și numele lui Dumnezeu (Dumnezeu este Cel care este „cu” mine).

Fiecare povestire bibilică îmi va arăta cum trebuie să mă bucur în această împrejurare concretă a vieții, care este iubirea Domnului pentru mine în fiecare împrejurare concretă și cum stă El cu mine în acest moment concret.

Întreaga Evanghelie va fi articularea (împărțirea) zilei mele, a existenței mele, a călătoriei mele – de la naștere, la moarte – bazată pe aceste trei cuvinte.

Cuvântul „bucurie” este vital pentru ca să descopăr numele meu, identitatea mea, să descopăr că sunt iubit de Dumnezeu și să descopăr cum El este prezent „cu mine” de la început, până la sfârșit.

Ultimele cuvinte pe care Isus le va spune tâlharului pe cruce sunt: „Azi vei fi cu Mine în Rai”. De ce? Pentru că Eu sunt cu tine până acolo.

v. 29

29 Ea s-a tulburat la acest cuvânt şi cugeta în sine ce fel de salut ar putea fi acesta.

Presupuneți că îngerul ar veni la voi să vă facă această propunere. Ce ați simți? „Scuză-mă… ai greșit persoana. Nu sunt eu, deoarece nu sunt vrednică de această propunere”. Problema nu este că suntem sau nu vrednici de o asemenea propunere. Acest dar pe care Domnul ni-l face nu trebuie plătit. E un cadou.

Maria este „tulburată”. Această tulburare este importantă, deoarece atunci când în viața omului apare ceva nou și măreț îl răscolește, îl îngrijorează sau îl tulbură. Dacă nu ești tulburat însemnă că acel lucru îl cunoșteai și pentru tine este ceva banal. Într-adevăr, există tulburarea înaintea sublimului care ți se prezintă și înțelegi că este mare destinul tău: este această bucurie, numele tău, numele Lui.

Primul semn – că am înțeles câte ceva din Cuvânt – este tulburarea. Dacă nu ești mirat, înseamnă că nu înțelegi. Spui că este totul clar. Ce este clar? Prostiile pe care le aveam în mine, mi s-au confirmat. La fel ca și atunci când o persoană citește ziarul și i se confirmă ceea ce deja știa. Dacă în ziar este scris ceva diferit de ceea ce persoana vrea, schimbă ziarul. Și pentru că toate ziarele scriu același lucru, ele plac tuturor… Și nu te mai tulburi de nimic și tu îți confirmi, îți întărești imbecilitățile tale (ideile tale limitate).

Însă avem această „tulburare supremă” experimentată înaintea mărețului, a sublimului, care este măreția omului pe care fiecare o simte, o intuiește în interior și o poate simți chiar răsturnată, ca neliniște, frică sau ca tulburare, uimire.

„Și Maria evalua, se întreba”. Și noi când citim Cuvântul lui Dumnezeu, primul lucru pe care-l simțim este tulburarea, și apoi ne întrebăm. Ce înseamnă acest Cuvânt? Nu înțelegem în mod automat, imediat sensul Cuvântului. Ne întrebăm. Și în fiecare text pe care-l vom citi vom asculta propunerea și înainte de a da răspunsul, fără să fi înțeles ceva – așa cum de obicei se face – trebuie să simțim că această propunere are o tulburare (că textul biblic are ceva în el la care eu nu mă gândeam, nu mă așteptam: o uimire) și apoi mă întreb: Ce înseamnă aceste cuvinte, această veste? Mă întreb. Încerc să înțeleg. Ce conține pentru mine această propunere?

Întrebarea nu este asemănătoare dubiului (neîncrederii), care în sine conține ceva rău, însă este important să ne întrebăm de unde vine ceea ce ajunge și intră în noi; de unde vine această propunere, de unde avem sentimentele pe care le simțim înaintea acestei propuneri? De unde și unde mă conduce?

Acest „de unde?” este fundamental. Este discernământul: să știm de unde vine. Este o tulburare bună sau una negativă? Dacă știu de unde vine, eu știu și unde mă conduce. Dacă vine de la cel rău, mă conduce la rău, dincolo de aparențe. Dacă vine de la bine, mă conduce la bine. Și totuși, și cel bun, și cel rău sunt/reprezintă „tulburări”. Deci trebuie să știm de unde. Să evaluăm spiritele care se mișcă în noi. Poate fi spiritul adevărului sau cel al minciunii. De unde vine? De la tatăl minciunii sau de la Părintele luminii; de la Tatăl vieții sau de la ucigătorul…

Este un text care ne oferă metoda citirii Bibliei.

Un criteriu pentru a cunoaște dacă o propunere vine de la Tatăl adevărului sau de la cel al minciunii este „bucuria”. Dumnezeu prezintă lucrurile așa cum sunt: răul este rău, și binele este bine. Dacă faci lucruri bune, vei simți o bucurie care durează și după aceea. Mincinosul – vrând să ne înșele – promite o bucurie imediată și ne prezintă lucrurile false ca fiind adevărate, iar lucrurile bune ni le prezintă ca fiind plictisitoare, tocmai pentru a nu ne apropia de bine. Atunci când cedăm ispitei răului nu simțim bucurie, ci dezamăgire.

Bucuria care vine de la Dumnezeu, adică Spiritul care este în noi, rezistă tuturor relelor, suferințelor, trădărilor…

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Cecilia Frățilă, Gabriela Neag