Psalmul 44 (45) prevestește întâlnirea dintre Dumnezeu și omenire, dintre Dumnezeu și Maria. Vom continua să tratăm pericopa Bunei Vestiri.

Dumnezeu dorește să afle ospitalitate în noi, și noi dorim să aflăm locuință în El. În buna vestire adusă Mariei, misterul se realizează în Maria.

Acest text este repetat în rugăciunea Născătoare de Dumnezeu și ne prezintă cum se întâmplă întâlnirea dintre Dumnezeu și om: ceea ce i s-a întâmplat Mariei și ceea ce i se întâmplă fiecărei persoane care ascultă Cuvântul.

Pericopa ne învață cum să ne apropiem și să citim Cuvântul.

Vom oferi două niveluri de interpretare: primul, care oferă sensul imediat al cuvintelor, adică ce înseamnă acele cuvinte în mod concret pentru noi și pentru viața noastră, și apoi ne dăm seama că cuvintele au o valoare nu numai pentru ceea ce înseamnă pentru noi, ci în spatele cuvintelor se află o istorie.

Când apar aceste cuvinte noi în Biblie, autorul dorește să facă referire și la acelea din trecut. Deci, trebuie să fim atenți la istoria care se află în spatele acestor cuvinte, la fel ca în fiecare cuvânt de-al nostru: cuvântul are valoare în funcție de memoria (amintirea) pe care o avem. Prin aceste cuvinte, Luca vrea să ne ajute să recuperăm memoria (amintirea) VT care este asemenea unui pom al cărui „fruct” este Cristos. Fără pom nu avem fruct.

Deci vom citi și interpreta textul la aceste două niveluri.

Se recitește Lc. 1,26-38

²⁶ În luna a şasea, îngerul Gabriel a fost trimis de Dumnezeu într-o cetate din Galileea, numită Nazaret, ²⁷ la o fecioară logodită cu un bărbat, numit Iosif, din casa lui David. Iar numele fecioarei era Maria. ²⁸ Şi, intrând la ea, i-a spus: „Bucură-te, o, plină de har, Domnul este cu tine!” ²⁹ Ea s-a tulburat la acest cuvânt şi cugeta în sine ce fel de salut ar putea fi acesta. ³⁰ Însă îngerul i-a spus: „Nu te teme, Marie, pentru că ai aflat har la Dumnezeu. ³¹ Vei primi în sân şi vei naşte un fiu şi-l vei numi Isus. ³² Acesta va fi mare: va fi numit Fiul Celui Preaînalt şi Domnul Dumnezeu îi va da tronul lui David, tatăl său; ³³ şi va domni peste casa lui Iacob pe veci, iar domnia lui nu va avea sfârşit”. ³⁴ Maria a spus către înger: „Cum va fi aceasta, din moment ce nu cunosc bărbat?” ³⁵ Răspunzând, îngerul i-a spus: „Duhul Sfânt va veni asupra ta şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; de aceea, sfântul care se va naşte va fi numit Fiul lui Dumnezeu. ³⁶ Iată, Elisabeta, ruda ta, a zămislit şi ea un fiu la bătrâneţe, şi aceasta este luna a şasea pentru ea care era numită sterilă, ³⁷ pentru că la Dumnezeu nimic nu este imposibil. ³⁸ Atunci, Maria a spus: „Iată, slujitoarea Domnului: fie mie după cuvântul tău”. Şi îngerul a plecat de la ea.

Până acum am explicat că Maria – mai mult decât o persoană – este un personaj care reprezintă omenirea nouă, noua Evă, maica celor vii – pe de o parte -, și pe de altă parte, reprezintă fiica Sionului, Israelul, care așteaptă ca Dumnezeu să împlinească promisiunea Sa; și este și Maica Bisericii, însăși Biserica, adică ne reprezintă pe noi înșine. Deoarece maica are în comun cu fii exact aceeași natură: ceea ce este maica, sunt și fiii.

În figura Mariei interpretăm și istoria noastră, adică modul în care se întâmplă întâlnirea noastră cu Dumnezeu. Optica necesară pentru a citi și interpreta acest text este aceea de a-l privi din punctul de vedere al lui Dumnezeu.

Încă de la început, Dumnezeu dorește să intre în dialog (să comunice) cu omul. Din după-amiaza primei zile a creației, merge să-l caute pe Adam: „Adame, unde ești?” Domnul vrea să se plimbe cu Adam în răcoarea serii, deoarece Dumnezeu este iubire. A creat omul din iubire și atunci merge să caute persoana pe care o iubește.

Adam se ascunsese. Începe întreaga istorie a ascunderii și întreaga istorie a lui Dumnezeu care caută omul.

În sfârșit, Maria este prima persoană umană care-i spune lui Dumnezeu: „Iată-mă, sunt aici”. Este prima care răspunde și este prototipul omului care intră în dialog cu Dumnezeu. Pe bună dreptate, Dante spune că Maria este „hotar (scop, termen, cuvânt) fix și veșnic sfat”. Adică dintotdeauna, din veșnicie, din eternitate, de dinaintea creării lumii, Dumnezeu se gândea la momentul în care un om, o persoană, îi spune „da”.

Dintotdeauna – din veșnicie – Dumnezeu este iubire pentru întreaga Sa creație și așteaptă ca cineva – în mod liber – să-I spună „da”. Atunci dorința Sa este împlinită și creația este împlinită pentru că prin „da”-ul spus lui Dumnezeu creația devine ca Dumnezeu. Iubirea ne face asemănători, egali cu Dumnezeu.

Data trecută, am subliniat coordonatele acestui raport. Prima este coordonata timpului, „luna a șasea” de la conceperea Botezătorului, adică „timpul incomplet”, pentru că timpul nostru este întotdeauna incomplet, până când nu spunem „da”, și „da”-ul ne ajută să trecem de la „luna a șasea”, semnul incompletului, la împlinire.

Apoi am tratat despre „loc”. Omul este definit de timp și de loc: de acum și de unde te afli (aici). Locul este Nazaret, adică locul vieții cotidiene. Și cum intră Dumnezeu în comuniune cu omul? Intră în comuniune prin îngerul Gavril. Îngerul înseamnă cel care vestește. Gavril înseamnă puterea lui Dumnezeu. Puterea lui Dumnezeu este Cuvântul Său, deoarece dacă un om spune adevărul prin cuvânt, se pune în mâinile altuia și se încredințează, predă, oferă; dacă cineva spune o minciună, o face pentru a-l avea pe celălalt în mâinile sale și pentru a-l înșela și ucide. Și Dumnezeu – care este iubire – este Cuvânt. Și Cuvântul este comunicare totală, dacă este adevărat.

Acest Cuvânt ne face ca Dumnezeu. De ce? În general cuvântul nostru comunică (transmite) o idee. Prin Cuvântul Său, Dumnezeu ni se comunică/transmite pe Sine însuși, ne transmite ceea ce El gândește. Prin cuvânt nu se comunică numai ideile. Un om – prin cuvânt – de ce-i vorbește unui alt om? Pentru că-l interesează să vorbească cu el. Faptul de a vorbi cu o persoană este un gest de comuniune și nu numai de comunicare a faptelor. Prin lucrurile pe care le comunici, în realitate, întotdeauna vrei să te comunici pe tine, vrei să primești și să fii primit. Iată că prin Cuvânt, Dumnezeu intră în raport cu omul, dându-i informații (omului), dar mai presus de toate, dându-i-se pe Sine.

Același Cuvânt „modelează omul”, adică îi dă forma: îi dă modul de a gândi, de a dori, de a vrea, de a iubi, de a acționa, de a trăi, fapt pentru care Cuvântul lui Dumnezeu ne transformă în Dumnezeu.

Apoi am ascultat cuvântul îngerului. Ce conține? Cuprinde întregul mesaj al Bibliei. Primul cuvânt este „bucură-te”. Porunca lui Dumnezeu este „bucuria”. Ne-a creat în vederea bucuriei, a plinătății vieții.

Bucuria este semnul vizibil al realizării iubirii. Și iubirea este realizată atunci când este reciprocă. Căci dacă o persoană iubește, și nu este iubită, moare. Dumnezeu – care este din veșnicie Iubire-Iubitorul-Iubitul – vrea ca și noi să devenim ca El. Suntem din veșnicie iubiți de El. Bucuria noastră se realizează atunci când cunoaștem această iubire și devenim ca El, răspunzând iubirii.

Este important acest imperativ care se află la început pentru că este porunca fundamentală, porunca vieții. Dumnezeu ne trimite la viață, la bucurie, la fericire. Altfel nu este Dumnezeu.

Singura problemă a omului este lipsa bucuriei. Atunci când un om este bucuros nu face nimănui rău, este și el bucuros și înțelege totul. Atunci când omul este trist, nu înțelege nimic, își face rău șieși și face rău altora. Și apoi caută să compenseze în moduri infinite acest gol al său. Din această cauză este specific lui Dumnezeu faptul de a dărui bucurie.

Bucuria este primul lucru pe care dușmanul caută să ni-l ia. În limba greacă avem un joc de cuvinte în jurul noțiunii „bucurie”. Bucuria (haire) are aceeași rădăcină cu „har”, grație, gratuitate, dar și iubire; sunt acele cuvinte care definesc sensul vieții. Avem viață acolo unde avem iubire, bucurie, gratuitate, dar, frumusețe, grație. Altfel… avem urâciune, nenorocire, moarte. Cuvântul „har, grație” este cel mai expresiv (important) din întreaga Scriptură.

Apoi Cuvântul lui Dumnezeu (adică, al îngerului) ne spune și numele nostru: „plină de har”. În limba greacă este același cuvânt folosit pentru „bucură-te”, însă în limba română nu se putea traduce repetând același cuvânt. Numele nostru este grația (haris), iubirea, bucuria pe care Dumnezeu o are pentru noi. Care este identitatea mea? Identitatea fiecăruia este iubirea cu care suntem iubiți.

Dacă-i lipsește iubirea, omul o caută în infinite recunoașteri (recompense, răsplăți) care nu-l satură niciodată, pentru că omul este făcut pentru a iubi și a fi iubit. Identitatea sa este aceasta. Și identitatea noastră este infinită.

Noi suntem iubiți de Tatăl ca fii și ca Fiul. Pentru că Tatăl nu-l iubește pe un fiu mai puțin decât pe celălalt. „Atât de mult a iubit lumea, încât a dat pe Fiul Său unul născut pentru noi”. Întreaga Scriptură ne revelează numele nostru: iubirea pe care Dumnezeu o are pentru noi e identitatea noastră, astfel încât să trăim apoi această identitate, deoarece un om trăiește după identitatea pe care el însuși recunoaște că o are.

Cuvântul „bucură-te” face referire la profetul Sofonia 3, într-un timp urât pentru Israel, atunci când regele asirian a invadat și cucerit Israelul; în timp ce întregul popor este neîncrezător pentru că este sub stăpânire străină, profetul se adresează în numele lui Dumnezeu poporului, spunând: „Bucură-te fiica Sionului, pentru că Domnul este cu tine, El te va libera și va rămâne din tine un rest de popor blând, pașnic…”. „Restul” vorbește despre blândețea și mântuirea oferite de Dumnezeu.

Propunerea îngerului ne dezvăluie numele lui Dumnezeu: „Dumnezeu este cu tine”. Cea mai frumoasă definiție despre Dumnezeu: „Dumnezeu” și un complement de companie („este cu”); Dumnezeu este cu noi, este Emanuel! De fapt, pe Dumnezeu Îl recunoaștem în „con-solare” (adică mângâiere); ne dăm seama că este prezent, că ne dă bucurie. Aici avem o referire la Cartea Judecătorilor (cap. 6) atunci când Ghedeon, în timp ce Israel este oprimat de medianiți – dușmanii cei mai duri pe care acea generație i-a întâlnit în pământul făgăduinței – Ghedeon vântură grâul într-un vas și este atent să nu fie descoperit de dușmani: îi apare îngerul lui Dumnezeu și-i zice: „Domnul este cu tine”. Atunci, Ghedeon va deveni marele erou care eliberează poporul. În ce fel? Cheamă toți soldații. Sunt 32 de mii și Dumnezeu îi spune: sunteți prea mulți pentru a câștiga. Atunci Ghedeon face o stratagemă: celor care le este frică să se întoarcă înapoi acasă. Imediat pleacă 22 de mii și rămân 10 mii… Apoi îi trimite să bea apă din râu. Până la urmă rămân 300.

Episodul ne învață că Dumnezeu este cu tine, tocmai în slăbiciunea ta. Și te eliberează în slăbiciunea ta, și cu mijloace slabe, nu prin putere. Pentru că, dacă Dumnezeu ar folosi puterea, ar deveni stăpânul cel mai nemilos care a existat vreodată. Atunci cine ne-ar mai elibera? În schimb, eliberează tocmai persoanele slabe prin slăbiciunea lor. Vom vedea cum în Magnificat…

Maria a fost tulburată. Am văzut că îngerul i-a zis: „Nu te teme, Marie”. Nu te teme, pentru că ai aflat har la Dumnezeu. Motivul a tot ceea ce Dumnezeu face pentru noi este: ca noi să aflăm har în ochii Săi, care înseamnă că El ne vrea binele, este îndrăgostit de noi. Motivul întregii acțiuni a lui Dumnezeu, al întregii creații, al întregii Sale intervenții în istorie, este iubirea Sa gratuită pentru noi. Și în acest loc ne-am oprit data trecută.

v. 30-31

³⁰ Însă îngerul i-a spus: „Nu te teme, Marie, pentru că ai aflat har la Dumnezeu. ³¹ Vei primi în sân şi vei naşte un fiu şi-l vei numi Isus.

Iată proiectul pe care Dumnezeu îl are pentru om: „ai aflat har”. Dumnezeu îți vrea binele. Iată semnul iubirii Sale: „Iată, vei lua în pântece și vei naște un fiu și-L vei numi Isus”. Care este proiectul lui Dumnezeu pentru om?

Să ne amintim că David voia să-I construiască o casă Domnului. Și Domnul îi răspunde că El îi va face o casă. Ce înseamnă că „eu îți voi face o casă?” sau că „tu îmi vei face o casă”? Înseamnă că vreți să vă construiți o casă împreună.

Din vecie, omul încearcă să-i facă o casă lui Dumnezeu pentru a putea și el să meargă și să stea în casă cu Dumnezeu. Și din veci, Dumnezeu încearcă să stea cu omul, în casă cu omul. Noi suntem chemați să devenim locuința lui Dumnezeu. „Iată vei lua în pântece și vei naște un fiu și-L vei numi Isus”. Destinul omului este de a-L naște pe Dumnezeu pe pământ prin liberul său „da” spus iubirii lui Dumnezeu, astfel încât lumea întreagă să devină divină și Dumnezeu să fie „totul în toți”.

Deci tocmai prin răspunsul omului creația ajunge la posibilitatea sa maximă, adică se reîntoarce la izvorul vieții prin „da”-ul omului. Acesta este primul sens.

Al doilea sens: Fiul reprezintă „viitorul”, însă viitorul omului este Dumnezeu, pentru că omul este deschidere către infinit. Și prin iubire – deoarece Dumnezeu este iubire și ne poruncește să iubim – noi devenim ca El. Nu numai îi permitem să se întrupeze în această lume, în trupul nostru, ci noi înșine suntem egali cu El pentru că-L iubim.

Un al treilea sens foarte frumos… Gândiți-vă că Maria este o fată de treisprezece ani, căreia i se propune să devină Maica lui Dumnezeu. I se spune că Dumnezeu este fiul ei, că Dumnezeu depinde de ea, de mâinile sale. Prin urmare, Dumnezeu se pune în mâinile noastre, depinde de noi, trăiește prin grija pe care noi o avem pentru El.

Întreaga creație trăiește prin iubirea lui Dumnezeu și prin grija lui Dumnezeu. Și Dumnezeu, pe pămân, trăiește prin grija pe care omul i-o acordă. Dacă omul iubește, pătrunde în bucurie și întreaga lume devine vie, plină de viața lui Dumnezeu, plină de Spirit. Dacă omul nu răspunde iubirii, se îndepărtează în moarte, în nedreptate, în frică și-n tragedie (vom vedea acest ultim argument).

Cuvintele „Bucură-te, Domnul este cu tine”, Dumnezeu le-a pronunțat în momente tragice, pentru a sublinia că mântuirea vine și-n sfera tragediei, pentru că dacă ar veni numai atunci când toate lucrurile merg bine, atunci nu ar folosi.

Tocmai în experiența răului pe care-l avem – aici și acum – Dumnezeu ne deschide întotdeauna posibilitatea a ceva nou.

Subliniem dorința reciprocă din partea lui Dumnezeu și din partea noastră: în persoana lui David, omul vrea să construiască un templu în care – în vreun fel – să locuiască Dumnezeu. Dumnezeu însă îi promite lui David (adică omului) că va locui fizic, trupesc, în persoana umană. Subliniem și intensitatea dorinței. Această dorință în om este mică, limitată, după capacitățile omului; în Dumnezeu dorința este nelimitată, mare ca și El: o dorință infinită de a locui în noi.

v.32-33

³² Acesta va fi mare: va fi numit Fiul Celui Preaînalt şi Domnul Dumnezeu îi va da tronul lui David, tatăl său; ³³ şi va domni peste casa lui Iacob pe veci, iar domnia lui nu va avea sfârşit”.

Aceste cuvinte fac referire la promisiunea pe care Dumnezeu o făcuse lui David: că din el se va naște Mesia. Deci fiul Mariei – Cel care vrea să se întrupeze în noi, dincolo de faptul că este Fiul lui Dumnezeu, adică Dumnezeu adevărat – va fi cel care împlinește promisiunile făcute lui David, va fi Mesia.

„Va fi Mesia”. Ce înseamnă Mesia? Este un cuvânt mereu actual. În secolul trecut, existau două forme fundamentale de mesianism: mesianismul ateu, care promitea fericirea și libertatea tuturor, și n-a reușit să-și mențină promisiunile; iar celălalt mesianism, oamenii Providenței, pe care i-am avut în Vestul Europei.

Din veci, omul caută, speră ca lumea să se schimbe. De ce? Pentru că experiența pe care Israel a avut-o cu toți conducătorii săi – în afară de unul care a fost ucis în timp ce căuta să facă o acțiune, bună, după părerea lui, acțiunea de a se împotrivi dușmanului – toți ceilalți regi (se spune aproape despre toți) s-au comportat mai rău decât părinții lor.

Experiența constantă ne arată că există un tip de raport între persoane, în care predomină întotdeauna cel mai arogant, care se consideră unsul lui Dumnezeu, Mesia, dar în realitate este tocmai anti-Dumnezeu, anti-Mesia. De ce? Pentru că domină, stăpânește peste toți. Și Dumnezeu va veni să elibereze de nedreptate și de toate celelalte rele.

Care sunt caracteristicile lui Mesia? Sunt exact opusul calităților idolului, pe care le aflăm în Daniel (cap. 3). Acel mare gigant de aur, splendid, teribil, fascinant și care apoi se va prăbuși… pentru că are picioarele construite din pământ.

Dumnezeu nu este teribil, nu este mare (arogant), nu stăpânește (asuprește), nu are niciun om la mână. Când se vorbește despre Mesia – am citit în Psalm – se vorbește despre o nuntă împărătească.

Descrierea întâlnirii poporului cu Mesia este tocmai nunta regală, nunta dintre om și Dumnezeu. Și se spune că Mesia înaintează prin adevăr, blândețe și dreptate. Va fi Mesia, pentru că folosește adevărul, și nu minciuna. Minciuna folosește pentru a domina peste alții. Adevărul folosește pentru a-i sluji pe alții. Blândețea, și nu orgoliul, aroganța, prepotența, puterea peste alții; dreptatea, și nu nedreptatea.

În Psalmul 85 se vorbește despre Mesia și se spune că în El „adevărul și mila se vor întâlni; dreptatea și pacea se vor săruta”. Și este visul omului ca să existe o lume care să nu fie stăpânită de minciună, înșelătorie, nedreptate, sclavie, dezbinare, război…, ci de pace și milă. Este vorba de era de aur pe care dintotdeauna omul a visat-o, a dorit-o.

Aceste vise nu sunt greșite. Trebuie să le împlinim în modul corect. Adevărul se împlinește cu ajutorul adevărului, și nu prin minciună; slujirea se împlinește prin slujire, și nu prin dominare; blândețea se realizează prin blândețe, și nu prin aroganță; dreptatea se împlinește prin dreptate, și nu prin asuprire și fraudă.

Deci Mesia va fi Cel care va aduce lumea în această stare pozitivă. Și din vecie omul așteaptă această stare pozitivă. Și mereu există cei care se folosesc de aceste sentimente profunde ale omului… pentru a-l înșela. De fapt, în istorie s-au născut mulți Mesia (și înainte de Isus și-n timpul vieții Sale și după El, până la noi).

Acești falși mesia sunt aceia care rezolvă toate problemele noastre. Cu ce? Cu dominația (stăpânirea), cu puterea, cu impunerea. Aceștia sunt mesia de care Dumnezeu vrea să ne elibereze prin adevăr, blândețe și dreptate. Vom vedea modul în care Dumnezeu o va face: prin Isus.

Încă de la începutul Evangheliei se face referire la aceste teme fundamentale, care ating sensul existenței. Altfel, ce sens are istoria noastră? Ar dura puțin… Odată, istoria putea să dureze mult, pentru că omul nu putea să-i facă prea mult rău. Dar astăzi, omul poate să distrugă lumea, are posibilitatea reală s-o distrugă, dacă nu-și schimbă criteriile vieții.

Pornind de la imaginea pe care o avem despre Mesia, în joc se află sensul istoriei, posibilitatea lumii de a trăi/exista. Evanghelia ne va revela modul în care Isus este Mesia, Cristosul, Eliberatorul. Toată tema Evangheliei după Luca va fi: Cristos-Eliberatorul. Luca ne va arăta libertatea pe care Isus ne-o aduce: cea a iubirii, a slujirii, a solidarității, a adevărului.

La începutul Evangheliei, după cum observăm, sunt prevestite temele promisiunii lui Dumnezeu, o promisiune care vrea consensul nostru pentru a se realiza.

„Și împărăția Lui nu va avea sfârșit”. Pentru că – mulțumim Domnului – istoria este în mâinile lui Dumnezeu.

v. 34-35

³⁴ Maria a spus către înger: „Cum va fi aceasta, din moment ce nu cunosc bărbat?” ³⁵ Răspunzând, îngerul i-a spus: „Duhul Sfânt va veni asupra ta şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; de aceea, sfântul care se va naşte va fi numit Fiul lui Dumnezeu.

Mai întâi avem propunerea, apoi Maria se întreabă: „Ce înseamnă?” Apoi avem discernământul, adică se explică ce este această propunere. Odată ce este explicată și după ce tu înțelegi ce reprezintă această propunere, te întrebi: „Ce să fac?”; „Ce-i de făcut?”.

Maria întreabă: „Cum va fi aceasta?”. Astfel încât să mă organizez și să știu ce trebuie să fac. „Eu nu cunosc bărbat”. Înseamnă că eu nu sunt încă cu Iosif, deși sunt logodită. Trebuie să mă unesc cu Iosif și să-l nasc eu pe Mesia? În spatele acestei întrebări – de a se uni cu Iosif și a-i da naștere lui Mesia – se află ceva fundamental în viața noastră. Cu cine trebuie să mă asociez și ce trebuie să fac, pentru a realiza promisiunea lui Dumnezeu?

Răspunsul este: nu tu trebuie să realizezi (produci) promisiunea lui Dumnezeu. Pe Dumnezeu nu trebuie să-L creezi (produci)! El deja există. Pe celălalt nu trebuie să-l produci, deja există. Tu trebuie să-l primești și să-l respecți. Dacă vrei să-l produci (faci) pe celălalt, îl distrugi.

Deci problema nu este „ce să fac?” sau „ce să produc?”. Nu noi trebuie să producem Cuvântul, ci Cuvântul ne creează (produce, modelează, ne dă viață)! Pentru că un om acționează în baza cuvântului pe care-l pune în inima sa. Dacă ascultă și primește cuvântul adevărului, va acționa după adevăr. Dacă pune în inima sa un cuvânt mincinos, va acționa în baza minciunii, a înșelăciunii… Dacă pune în el un cuvânt de iubire, va acționa după iubire și după viață. Dacă în inimă are un cuvânt de egoism, va acționa după principiile morții și ale egoismului. Dacă are în el un cuvânt de libertate, nu va asupri; dacă are în el un cuvânt de dominare, nu va elibera pe nimeni.

Deci problema este de a primi în inimă cuvântul adevărat. Cum recunosc Cuvântul adevărat? Nimeni nu își poate minți inima. Putem greși, dar imediat ne dăm seama. Dacă cineva nu își dă seama că a greșit, este un caz foarte grav. Există cazurile patologice. Dar toți împreună – uniți în căutarea adevărului – nu ar trebui să greșim… Deși nu este sigur. Au fost epoci în care se părea că toți sunt de acord, sau erau de acord… ne gândim la nazism, comunism, fascism… Problema constă în faptul că, în zilele noastre, oamenii au capacitatea de a crea consensul după bunul plac al unei minorități.

Trebuie să fim atenți la consensul publicului, căci la fel ca și consensul de pe stadioane, oamenii riscă să devină cu toții animale. Noi trebuie să urmărim consensul conștiinței, care este cu totul altceva.

Consensul conștiinței îl înțeleg în tăcere, atunci când mă întreb despre adevăr, dreptate, blândețe (bunătate), fiind solidar față de toți, chiar și față de soarta celor din urmă. Acesta este adevăratul consens pe care omul îl caută.

Cuvântul nu trebuie să-l produc, ci tocmai el mă creează. Dacă cuvântul omului înșelător este minciună și moarte, Cuvântul lui Dumnezeu este spirit și viață. Deci, omul trebuie să primească, să accepte Cuvântul Domnului.

Cuvântul pe care tu îl primești este ca o sămânță depusă în tine, crește zi după zi și aduce rodul său. Dacă este o sămânță de moarte, va produce rod de moarte, dacă-i sămânță de viață, va produce viața.

Priviți ce a făcut minciuna „isteață” de la început (cf. Gen. 3): prezentă în originea tuturor relelor ca un cuvânt de minciună. Și așa este și în zilele noastre. Cuvântul mincinos, înșelător, și astăzi este la originea tuturor relelor: în economie, în politică, în relațiile personale, în relațiile între popoare, peste tot. Avem stăpânirea minciunii peste tot, pentru că minciuna îl face sclav pe om.

Deci, ascultarea Cuvântului adevărat va fi tot mai necesară lumii, deoarece suntem bombardați de cuvinte care cu siguranță nu sunt de libertate și de adevăr. Sunt cuvinte menite să ne „fure consensul”, astfel încât alții să ne domine. Sunt produse care să se vândă și noi să le consumăm, și alții să trăiască mai bine. Trebuie să fim foarte atenți la cuvinte. La imaginile publicitare trebuie să fim și mai atenți. Interzicerea imaginilor (idolilor) este sacră.

„Spiritul Sfânt se va pogorî peste tine…”. Spiritul este viața. „Sfântul lui Dumnezeu” se traduce prin „viața lui Dumnezeu” care ne este transmisă de Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru că acest Cuvânt este adevăr și iubire, și tu îți dai seama că acest Cuvânt produce în tine adevăr și iubire. Deci nu tu produci Cuvântul, ci Cuvântul te generează și te modelează.

v. 36-37

³⁶ Iată, Elisabeta, ruda ta, a zămislit şi ea un fiu la bătrâneţe, şi aceasta este luna a şasea pentru ea care era numită sterilă, ³⁷ pentru că la Dumnezeu nimic nu este imposibil.

Elisabeta este ultima dintre matriarhele Bibliei (apartenența etnică se stabilea pe linie maternă… acesta este sensul) și, la fel ca și celelalte, este sterilă. Sterilitatea este rezolvată tocmai atunci când totul pare imposibil. Această sterilitate indică faptul că viitorul nu este un produs uman, ci este un dar, la fel ca viața. Este un dar… al cui? Al lui Dumnezeu, care ne deschide porțile imposibilului, deoarece nimic nu este cu neputință lui Dumnezeu. Și Dumnezeu vrea să ne deschidă către Sine, pentru ca să devenim ca El.

Elisabeta este ultimul dintre aceste semne – ea care a conceput când deja era bătrână – pentru a spune: „Vezi că promisiunea lui Dumnezeu de viață, de fericire… se deschide la infinit, dincolo de orice posibilitate, astfel încât întotdeauna este posibilă”. Întreaga istorie sacră este semnul acestei lucrări a lui Dumnezeu care învinge tocmai acolo unde pare imposibil să elibereze de faraon, din Asiria, din mâinile celor puternici, chiar și de moarte, de păcat și de minciună… Este eliberarea care se realizează prin Cuvânt.

v. 38

³⁸ Atunci, Maria a spus: „Iată, slujitoarea Domnului: fie mie după cuvântul tău”. Şi îngerul a plecat de la ea.

Maria este prima persoană care spune „da”. Adam, când Dumnezeu a mers să-l caute: „Unde ești?”, a răspuns: „M-am ascuns, pentru că mi-a fost frică”. Însă Maria spune: „Iată-mă!” Sunt aici. Ea folosește un cuvânt ce nouă nu ne place: „sclavă”.

Sclavul aparține celuilalt. Și este un cuvânt foarte frumos, care indică un anume lucru. Atunci când Pavel indică libertatea în Gal. 5,13, subliniază că libertatea constă în a fi sclavi unii-altora, în iubire. Și este libertatea maximă.

Sclavul este cel care aparține altuia. Și iubirea înseamnă „a fi al altuia”. Maximul libertății este a fi al altuia din iubire. Astfel, Maria spune: „sunt a Ta, la fel cum Tu ești al meu. Am înțeles că Tu ești al meu, și eu sunt a Ta.

Maria pronunță „da”-ul perfect: „Fie mie după cuvântul Tău!”.

Acest text ne introduce în metoda citirii/interpretării oricărui text biblic. În fiecare text pe care îl vom citi, ne va fi făcută propunerea lui Dumnezeu despre cum să ne bucurăm, despre cum El este cu noi, care este adevăratul nostru nume. Și ceea ce este povestit în fiecare text, este un Cuvânt. Tu, dacă-L primești și spui: să se împlinească în mine acest Cuvânt, acest Cuvânt se împlinește în tine.

Dumnezeu este Cuvânt și fiecare Cuvânt devine realitate, în măsura în care o persoană ascultă. Dacă noi spunem da, acest Cuvânt devine viața noastră. Atunci sensul întregii noastre vieți prin ascultarea Cuvântului va fi: a-I permite lui Dumnezeu să se întrupeze în existența noastră și în istorie. Până când noi înșine vom deveni acest Cuvânt. Și alcătuim trupul Fiului lui Dumnezeu în starea Sa deplină, spune Pavel.

Apoi îngerul plecă… Unde se află îngerul? Unde a mers? Se spune că a intrat și apoi a plecat. A plecat altundeva. De ce? Pentru a-și împlini misiunea. Și care este misiunea sa? Este descrisă în acest text: îngerul vine să vestească Cuvântul lui Dumnezeu și același înger este aici cu noi și ne transmite nouă același cuvânt. Pentru că Dumnezeu este Cuvânt. Și dacă noi răspundem „da” la fel ca Maria, acest Cuvânt se întrupează în viața noastră.

Maria este primul înger. De unde a știut această poveste Luca? De la Maria. Maria, răspunzând „da” Cuvântului, I-a dăruit trup și, astfel, poate să-L vestească. Ea însăși devine înger. Luca, auzind povestea Mariei, ne-o povestește, și el însuși devine înger, pentru că a spus „da” aceluiași Cuvânt și ni-L relatează nouă.

Această povestire, pe care noi o ascultăm acum, ne prezintă aceeași propunere a lui Dumnezeu; și la fel face fiecare text al Scripturii, așteptând „da”-ul nostru, astfel încât și noi să devenim ca Maria, ca fiica Sionului, ca Israel care primește promisiunea, la fel ca Biserica, mireasa lui Mesia, astfel încât Domnul să fie prezent în mijlocul nostru cu puterea Sa de eliberare.

Răspunsuri la întrebări:

Profeții au anticipat „da”-ul lor față de Cuvântul lui Dumnezeu și ne-au pregătit să înțelegem acest Cuvânt. Pentru că, într-adevăr, Cuvântul trebuie înțeles și se înțelege în istorie. Fiecare profet a înțeles câte ceva. Este ca și cum am citi o carte: trebuie să o citim în întregime, pentru a înțelege despre ce vorbește. Și la urmă, ultimul dintre profeți adună întreaga moștenire. Isus este ultimul profet și spune: Iată astăzi se împlinește acest cuvânt spus de profeți.

Ținând cont că Evanghelia a fost scrisă după înălțarea lui Isus, Maria – care este cea dintâi care a spus „da” – ne spune ce trebuie să facem noi, în zilele noastre, pentru a face ca Isus.

Maria (o vom vedea, în Evanghelui după Ioan, la picioarele crucii) este personajul care simbolizează poporul alianței antice a lui Israel, întreaga istorie a lui Israel, care mereu a așteptat promisiunea și mereu a spus „da”, și acum „da”-ul spus la picioarele crucii se împlinește pentru că s-a împlinit venirea Domnului. A Domnului… a cărui venire profeții au promis-o. În sfârșit, vine. Isus este pe aceeași linie cu a profeților, dar reprezintă împlinirea lor.

Și este începutul vieții noi, al cerurilor noi, pentru cine trăiește în această noutate. Iar această noutate este pentru noi și pentru oricine îi spune „da” lui Dumnezeu.

De fapt, ceea ce a fost promis prin profeți, în Maria se realizează deplin. Și de când Isus s-a întrupat în ea, promisiunea se împlinește în fiecare persoană care trăiește Cuvântul.

Bucuria este semnul iubirii recunoscute, primite și dăruite. Când trăim în bucurie, noi nu facem rău nimănui, și cu siguranță facem binele: nouă și altora. Acolo unde iubirea nu este primită și dăruită, sau atunci când tu crezi sau simți că nu ești iubit, întotdeauna ai nevoie de confirmări, cauți consensul celuilalt, pentru că tu să-ți garantezi că ești cineva.

Acest mecanism de a-ți garanta că ești cineva este surogatul (înlocuitorul) adevăratei identități, pentru că adevărata identitate este Iubirea cu care suntem iubiți și recunoaștem că avem această iubire. Apoi, orice iubire pe care alții ne-o dau întotdeauna este limitată, dar este un semn al iubirii infinite pe care Dumnezeu o are pentru noi, și de aceea și în acea iubire limitată noi vedem/intuim ceva foarte mare. În lumina dimineții, care este mai puțină, deja intuiesc lumina soarelui de la amiază, care este infinit mai mare. La fel, în fiecare iubire gratuită, deja intuiesc iubirea infinită… care este gratuită.

A nu crede acestei iubiri și a nu o experimenta, creează în om căutarea confirmărilor, a dovezilor. Și căutarea dovezilor ți-o faci tu, deci sunt înlocuitorii iubirii, sunt consensurile pe care le cauți.

Ce înseamnă pentru noi porunca iubirii dușmanilor? Înseamnă un singur lucru: Dumnezeu nu are dușmani – are numai fii – pentru că Dumnezeu este Tată. Și dacă eu am dușmani, este numai pentru faptul că alții sunt concurenții mei în facerea răului: doresc aceleași lucruri pe care le vreau și eu sau doresc să aibă lucrurile mele. Deci, dușmanii mei denunță răul care este în mine. În al doilea rând, eu sunt dușmanul lui Dumnezeu, și El m-a iubit și m-a iertat. Și așa a biruit răul meu, care este necunoașterea iubirii Sale. Modul pentru a birui răul din lume este mărturia acestei iubiri. Numai iertarea învinge ura și răul.

– Cine în lume caută, în zilele noastre, să-I ofere o casă Domnului?

Textul precedent ne vorbea despre Zaharia care se afla în Sfânta Sfintelor, loc în care se află chivotul alianței, prezența lui Dumnezeu.

În textul nostru, chivotul alianței este Maria, deoarece spune „da” Cuvântului, și în Maria se află prezența lui Dumnezeu după trup. Și noi ascultând Cuvântul, oferim trup prezenței lui Dumnezeu. Cine ascultă Cuvântul și în măsura în care-L ascultă, oferă trup lui Dumnezeu (Îi permite să se întrupeze, să fie prezent) în această lume, îi oferă casă lui Dumnezeu. Dumnezeu își pune casa în lume, acolo unde oamenii trăiesc Fericirile. Și unde oamenii nu trăiesc fericirile, Dumnezeu locuiește în lume: este răstignitul, este săracul, este marginalizatul, cel gol, înfometat, subjugat, emigrantul, întemnițatul, bolnavul. „De fiecare dată, când ați făcut un bine acestor persoane, Mie mi l-ați făcut”. Deci, Dumnezeu este prezent în lume în două moduri: ori viu, ori mort. Și stă mort, pentru a putea învia. Și învie prin iubirea noastră față de aproapele. Destinul lui Dumnezeu este în mâinile noastre. Dumnezeu trebuie să aibă multă încredere în om pentru a se pune în mâinile sale. La urmă, ultimele cuvinte ale lui Isus: „Acesta este trupul meu, dat pentru voi… Luați!”… sunt misterul pe care în fiecare zi ni-l amintim în Euharistie.

-Moise, Samuel și mulți alții înainte de Maria au spus „da” Domnului. Deci nu Maria a fost cea dintâi!

Istoria noastră nu este numai personală, ci o istorie care vine de la izvor (de dinaintea noastră). Adică prin „da”-ul altora, prin ceea ce alții au înțeles și au făcut, și noi am înțeles ceva, și ceva a fost făcut pentru Dumnezeu în lume până când se ajunge la Botezătorul, ultimul dintre profeți, după el se încheie profeția în Israel.

Și ce spune Isus? În Lc. 4, Isus spune: „astăzi se împlinește acest Cuvânt„. Isus este Cel care împlinește azi orice cuvânt care a fost spus. Și în spate, sunt toți ceilalți care au spus „da”, precum și fiecare cuvânt în parte… Atunci când planul lui Dumnezeu este complet, Isus spune „da” întregului plan. Și este „da”-ul Fiului care trăiește ca frate. Și iubindu-i pe frați, vestește iubirea Tatălui. Este „da”-ul total.

După aceea, Isus începe noua istorie a acestui „da” total, deschis tuturor (la care toți au acces). Atunci se ia Maria ca model… de ce? „Isus este un caz unic. El este Fiul lui Dumnezeu. Noi nu suntem”. Însă, nu! Suntem chemați, ca și Maria, care este Israel, să-i dăm conținut lui Dumnezeu (să-I permitem să se întrupeze în noi) prin ascultare – spunând „da” Cuvântului – astfel încât noi înșine să fim generați (născuți) fii ai lui Dumnezeu, frați ai lui Isus, fii ai Tatălui, tocmai de către acest Cuvânt.

Maria devine modelul credinciosului, al lui Israel credincios, al creștinului credincios și al fiecărui om. Și destinul Mariei – care constă în a da conținut, consistență (trup) Cuvântului, adică „da”-ului lui Dumnezeu adresat omului în trupul lui Isus – este destinul fiecărui om.

Cum putem să facem acest lucru? Răspunsul se află la începutul Evangheliei, în mod isteț, pentru că Evanghelia ne prezintă Cuvântul lui Dumnezeu ca fiind o istorie articulată, nu ca un „da” vag, nedeterminat; o istorie concretă care durează 33 de ani și experimentează toate șerpuiturile existenței. Și spunând „da” la toate acestea, noi dăm consistență lui Dumnezeu în viața noastră: devenim temple ale Spiritului, devenim fii ai lui Dumnezeu, frați ai lui Isus, fii ai Tatălui, ca El, adică fii ai Mariei.