Luca 1,46-56

Se citește: 1Sam. 2, 1-10

Cântecul Anei este o introducere potrivită la Magnificat. De fapt, Magnificat este o repetare a cântecului Anei, cu unele diferențe.

În cateheza precedentă am subliniat întâlnirea dintre Maria și Elisabeta: o vârstnică, Elisabeta – bătrână, la fel ca dorința și așteptarea omului de a afla viață și fericire – care îl are în pântece pe Botezătorul, ultimul dintre profeți, cel care poartă cu sine întreaga așteptare milenară a lui Israel; iar cealaltă, o fecioară, care-L are în pântece pe Cel așteptat. În cele două femei care se îmbrățișează, se îmbrățișează așteptarea și Așteptatul, dorința și Doritul.

Aceste două femei sunt prezentate ca fiind icoana întregii istorii a omenirii, care – pe de o parte – este dorință care așteaptă (reprezentată de Elisabeta) fericire, viață, viitor și, – pe de altă parte – Maria, care poartă în sine împlinirea acestei dorințe. Din întâlnirea lor va răsări un cântec.

Înainte de a explica Magnificat, vom sublinia însemnătate acestui imn.

Mai întâi de toate este un cântec… Cântă cine iubește și este iubit. Cântă o inimă fericită. O inimă tristă nu poate cânta. Acest imn țâșnește din întâlnirea Mariei cu Elisabeta și nu este un cântec oarecare, ci îmbrățișează sensul întregii istorii. Elisabeta i-a spus Mariei: „Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul pântecelui tău”, adică i-a indicat pe cine poartă în pântece: este Israelul, VT care Îl arată comunității creștine pe Cristos, și cine este El, adică Fiul lui Dumnezeu.

Apoi, Elisabeta a adăugat o expresie care este fundamentală în întreaga Evanghelie: „Fericită ești tu care ai crezut că există o împlinire a Cuvântului Domnului„. În Maria se împlinește totul, pentru că ea crede Cuvântului Domnului.

Cântecul Mariei este cântecul Bisericii, este cântecul lui Israel și al întregii omeniri, dar este și cântecul oricui crede. Omul care crede este fericit. De ce? Pentru că vede istoria cu ochi diferiți, adică cu ochii lui Dumnezeu. Cântecul Mariei ne arată care este realitatea istoriei în ochii lui Dumnezeu, adică adevărata realitate, dincolo de fricile noastre. Este modul nou de a privi viața și istoria, este modul lui Dumnezeu. Și Dumnezeu are întotdeauna dreptate.

Vom vedea că acest cântec al Mariei este cântecul lui Dumnezeu care construiește istoria. Maria se include – cântând și dansând – în această lucrare a lui Dumnezeu în istorie. Și lucrarea lui Dumnezeu o descoperă omul care o înțelege și o trăiește deja, acum și aici.

Acest cântec, care se celebrează la vespere, reprezintă vesperele (seara), finalul istoriei umane. Dumnezeu a creat omul pentru ca acesta să cânte. Vom vedea ce fel de cântec este.

Se citește Lc. 1,46-56

46 Maria a spus: „Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul 47 şi duhul meu se bucură în Dumnezeu, Mântuitorul meu, 48 pentru că a privit umilinţa slujitoarei sale; iată că de acum toate generaţiile mă vor numi fericită, 49 pentru că Cel Puternic mi-a făcut lucruri mari: sfânt este numele lui. 50 Îndurarea lui faţă de cei ce se tem de el este din generaţie în generaţie. 51 Şi-a arătat puterea braţului său: i-a risipit pe cei mândri cu planurile inimii lor; 52 i-a răsturnat pe cei puternici de pe tronuri şi i-a înălţat pe cei umili; 53 i-a umplut cu bunuri pe cei flămânzi, iar pe cei bogaţi i-a trimis cu mâinile goale; 54 a venit în ajutorul lui Israel, slujitorul său, amintindu-şi de îndurarea sa, 55 după cum a promis părinţilor noştri, lui Abraham şi urmaşilor lui pentru totdeauna”. 56 Maria a rămas cam trei luni cu ea, apoi s-a întors la casa ei.

Subliniem că multe texte biblice din Luca fac parte din rugăciunea cotidiană a Bisericii (Angelus, Ave Maria, Magnificat, Benedictus, Nunc dimitis, Tatăl nostru, Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu și apoi ultimele cuvinte ale lui Isus: „Tată, în mâinile tale încredințez viața mea”).

Magnificat este rugăciunea Mariei. Elisabeta i-a spus: „Fericită tu care ai crezut„, și Maria, în loc să-i răspundă, începe să-L laude pe Dumnezeu. Luther spunea: „Dacă Maria înaintea binecuvântării (laudelor) Elisabetei ar fi spus: «într-adevăr ai dreptate. Eu sunt bună și Dumnezeu a înțeles că eu merit mult» în acel moment Maria ar fi fost la fel ca Lucifer”. În schimb, în acel moment, Maria, în loc să se gândească la sine și la Elisabeta, cugetă la Dumnezeu și aduce un cântec de laudă.

În această cateheză aș dori să ne oprim asupra sensului „laudei”. Lauda este caracteristica fundamentală a iubirii. A lăuda pe cineva înseamnă a fi fericit că celălalt este ceea ce este; înseamnă a ne bucura de bucuria sa. Și dacă eu pot să mă bucur de Dumnezeu, am bucuria lui Dumnezeu, trăiesc cu Dumnezeu, mă hrănesc cu Dumnezeu, am spiritul Său, viața Sa. De aceea, lauda, bucuria și iubirea sunt scopul vieții noastre. Prin laudă, noi ne bucurăm de însuși Dumnezeu. Este opusul invidiei atunci când binele altuia ne deranjează pentru că nu-l posedăm noi.

Noi vrem să posedăm (să avem). Posesia distruge darul și relația. Maria, primind darul, și nu un dar oarecare – în fiecare dar fiind prezent dăruitorul – îl are prezent în pântecele ei, la nivel material, pe Dăruitorul totului.

În acel moment, Maria nu spune „Acum îl iau și-l țin pentru mine” (și așa l-ar fi distrus), ci este fericită că El este așa. Noi suntem chemați să ne bucurăm că Dumnezeu este Dumnezeu. Pare ceva banal, dar diferența între paradis și infern este diferența care există între laudă și mâhnire (tânguire, plângere, protest).

Presupuneți că eu mă aflu în paradis și-L văd pe Dumnezeu cât este de mare, frumos și bun și mă văd și pe mine care sunt mic, meschin, rău. În acel moment eu aș fi în iad pentru că văzându-l pe El atât de bun și pe mine atât de departe (în abis), m-aș precipita în iad. Însă dacă aș fi în iad și privind în sus aș zice „Cât de frumos și bun este Dumnezeu și cât de fericit sunt că El este așa!”, deja aș fi în rai. Într-adevăr, diferența între rai și iad este spiritul laudei, al iubirii sau spiritul invidiei.

Este atât de importantă lauda, încât în Iosua 12, atunci când el se lupta la Ghibeon, deoarece soarele apunea și el nu a reușit să biruie în mod definitiv, Iosua cere soarelui și lunii să se oprească. Rabinii spun că nu scrie „Oprește-te soare”, ci „Taci, soare”. Pentru că soarele – și întreaga creație cântând lauda lui Dumnezeu – dacă tace, nu mai are puterea să meargă înainte (să-și urmeze cursul); atunci soarele a tăcut, s-a oprit, și Iosua a putut învinge deplin. Dincolo de metaforă, înseamnă că puterea întregii creații, a întregii vieți este această laudă pe care ți-o dă bucuria altuia. Dacă nu te bucuri de reușita altuia, înseamnă că orice bine te deranjează. Trăiești cu invidie.

Lauda este una dintre formele fundamentale de rugăciune. Cea mai frumoasă! Și Magnificat este un cântec de laudă. Spuneam că lauda este prima exprimare (expresie) a iubirii: că tu ești fericit de orice bine pe care îl are celălalt. Dacă nu, înseamnă că nu-l iubești. În această bucurie pentru binele altuia, tu te bucuri de bucuria lui și acea bucurie este a ta. Aceasta devine comuniune deplină. Prin laudă, atunci când se spune că omul este creat pentru a-L lăuda pe Dumnezeu, nu înseamnă că Dumnezeu este atât de vanitos încât are nevoie de lauda noastră; ci prin faptul că noi Îl lăudăm, avem aceeași bucurie, iubire și viață care sunt ale Sale.

De la această laudă noi înțelegem sensul existenței și al istoriei, pentru că întreaga istorie a fost creată pentru a-I cânta laudă lui Dumnezeu: fie binele, fie răul (răul va fi locul răscumpărării și al milei Sale). Iar Maria – care are fericirea fundamentală de a crede Cuvântului și de a-L primi (L-a primit și i-a dat trup în pântecele ei) – are această capacitate de a interpreta istoria în mod nou.

Pornind de la acest text, dorim să vedem cu ochi noi și cu o inimă nouă sensul existenței noastre, al existenței întregului cosmos (căci acest cântec este unul istoric și cosmic) pentru a vedea și înțelege darul pe care Dumnezeu ni l-a făcut. Acel dar pe care Maria l-a descoperit prin Elisabeta, prin VT, prin așteptare, dorință și promisiune.

Această rugăciune, Magnificat, îi place Domnului pentru că El este văzut în toată măreția Sa. De obicei, oamenii Îl percep ca tiran, răzbunător… Prin urmare, acest cântec este cu adevărat ceva nou.

v. 46-47

46 Maria a spus: „Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul 47 şi duhul meu se bucură în Dumnezeu, Mântuitorul meu

Primul cuvânt este „Mărește” (Magnificat) înseamnă „a face mare”. Noi suntem obișnuiți să-L facem pe Dumnezeu mic, meschin, invidios, judecător, gelos, teribil. Îl facem (vedem) pe Dumnezeu după chipul și asemănarea noastră (după cum suntem noi). A-L mici pe Dumnezeu înseamnă a ne micșora pe noi, deoarece suntem după chipul Său.

De multe ori proiectăm în Dumnezeu tot răul care este în noi, toate păcatele noastre, toate dorințele noastre de a pedepsi, toate delirurile (aiurelile) noastre de atotputernicie. Le proiectăm pe toate în Dumnezeu, la fel cum a făcut Adam. Adam l-a făcut mic pe Dumnezeu; șarpele i-a spus: Dumnezeu te invidiază; ți-a interzis să mănânci din pom pentru că știa că dacă tu mâncai, deveneai mare ca El… Invidia caută să-l facă mic, meschin pe celălalt.

Maria Îl proclamă mare pe Dumnezeu; El este Cel Mare! Și cu cât îl vedem pe Dumnezeu că este mai mare, cu atât suntem mai mari noi, care suntem după chipul și asemănarea Sa. A-L face mare pe El dilatează toate posibilitățile noastre; și a contempla Mărimea Sa, ne oferă o bucurie infinită. Ești mulțumit de El. De ce? Pentru că El este mare în dar, în iubire, iar noi, respectând (stimând) mărimea Sa, ne bucurăm de mărirea Sa, de bunătatea Sa, de iubirea Sa, de generozitatea Sa și suntem în El. Prin urmare, misiunea noastră este să-L facem mare pe Dumnezeu, să-I recunoaștem adevărata valoare.

Pentru noi, Dumnezeu înseamnă idolii noștri, limitele noastre, micile noastre aiureli sau dorințe. Însă Dumnezeu este mare, infinit de mare. Cu cât îl facem mai mare, cu atât mai mult ne bucurăm noi, cu atât mai mult ne apropiem de El și cu atât mai mult ne înțelegem pe noi înșine. Devenim mărinimoși și noi. Ni se dilată inima și aceasta explodează de bucurie și uimire.

Nu numai sufletul meu îl preamărește pe Domnul, ci „spiritul meu tresaltă„, adică dansează de bucurie.

Cu alte cuvinte, văzându-L mare pe Dumnezeu, se produce o extindere a inimii noastre: El este mare dar, și tu devii mare; adică devine mare inima noastră, care reprezintă spiritul nostru profund. Este ca o sintonie între El și noi.

Răul, frica sau ura fac inima noastră mică, o restrâng, o închid în sine. În mod opus, prin perceperea iubirii, a măreției, și dându-i lui Dumnezeu ceea ce este El – adică iubirea Sa infinită, care în totalitate s-a dăruit Mariei și în întregime se dăruiește fiecăruia dintre noi, chiar se dă pe Sine – inima omului se lărgește și devine un dans. Până într-atât încât dansează spiritul meu „în Dumnezeu”.

Dumnezeu devine locul în care dansăm și ne bucurăm de viață: în El suntem, în El trăim, cu El ne hrănim, cu spiritul Său.

Și El devine „mântuitorul meu”. Mântuirea mea constă în această simțire a măreției lui Dumnezeu, care este în întregime pentru mine, care este aceeași mărire a mea. Iubirea și bucuria lui Dumnezeu – care sunt în întregime pentru mine – sunt bucuria și iubirea mea pentru El și pentru toți. Acesta este cântecul întregii creații, care înflorește în gura Mariei. Și este acel cântec care înflorește seara. Și este important că înflorește seara, pentru că este ușor să cânți dimineața realitatea primăverii. Dar seara, atunci când se încheie ziua, este mai ușor să te tânguiești și să înjuri…

Sensul zilei, al istoriei omenirii și al istoriei noastre personale, este acest cântec și acest dans. Maria a înțeles sensul de la Elisabeta, de la cea care i-a spus ce i-a fost dăruit. Este Darul făcut fiecăruia dintre noi.

Maria se bucură deoarece Dumnezeu…

v. 48a

48a pentru că a privit umilinţa slujitoarei sale;

„A căutat spre smerenia servei Sale…”. Traducerea corectă este Dumnezeu „a privit în jos”, cuvântul este episcopein și înseamnă „privește de sus în jos”. Privește astfel nu pentru că este orgolios, ci pentru că deasupra Lui nu este nimeni, și astfel este constrâns să privească în jos. Cine este Dumnezeu? Este Cel care privește în jos. Și „a privi în jos” înseamnă a apăra.

Ce privește în jos? În limba greacă tapinosis înseamnă această „micime”, „smerenie”. Maria se definește ca fiind cea care este „umilă” (cuvântul „umil” în latină are aceeași rădăcină cu cuvintele „om” și „țărână”). Dumnezeu privește spre om, în realitatea sa de „țărână”. Și care este realitatea noastră? Noi suntem țărână, praf, adică punctul cel mai îndepărtat de Dumnezeu. Totuși, acest praf este obiectul întregii priviri a lui Dumnezeu. Ochiul este inima, este iubirea, este spiritul, viața… Înseamnă că întregul praf este obiectul iubirii, al inimii și al vieții lui Dumnezeu. Participă deplin la viața lui Dumnezeu, se împărtășește deplin din viața lui Dumnezeu.

Cu cât un om este un nimic, cu atât mai mult se umple de tot divinul. Dacă Maria ar fi fost plină de sine (orgolioasă) nu ar fi putut primi această măreție. Umilința este caracteristica fundamentală a iubirii. Nu există o iubire orgolioasă. Iubirea este umilă. Iubirea este servitorul celuilalt și aparține celuilalt. Maria spune „eu sunt servă”. În limba greacă cuvântul dule înseamnă sclavă. Îți aparțin ție, la fel cum tu îmi aparții mie.

Cauza bucuriei și a dansului o constituie faptul că El privește în jos și mă privește pe mine, eu fiind ținta ochiului, a inimii și a iubirii Sale. Și acel ochi mă face să trăiesc.

Noi toți avem nevoie să fim văzuți. Noi suntem după cum suntem priviți. Și cum se vede privită Maria? Se vede văzută cu privirea infinită a iubirii. O iubire care atinge orice abis și îndepărtare și care umple orice gol.

Ce rezultă din această privire profundă, intensă a lui Dumnezeu?

v. 48b-50

48b iată că de acum toate generaţiile mă vor numi fericită, 49 pentru că Cel Puternic mi-a făcut lucruri mari: sfânt este numele lui. 50 Îndurarea lui faţă de cei ce se tem de el este din generaţie în generaţie.

Consecința acestei priviri este: „toate neamurile mă vor numi fericită”. Toți vor fi mulțumiți de ea, la fel cum ea este mulțumită de Dumnezeu. Aceasta este o rugăciune liturgică – este rugăciunea Anei din VT – pe care Luca o introduce în Evanghelie; deci este acea rugăciune care înflorește în gura fiecăruia care crede că există împlinirea Cuvântului lui Dumnezeu.

Când o femeie îi spune lui Isus „fericit pântecele care Te-a purtat și sânul la care ai supt”, Isus răspunde: „Fericiți cei care ascultă și împlinesc Cuvântul”. Este acea fericire a celor care ascultă și împlinesc Cuvântul; sunt cei care sunt împliniți de acest Cuvânt.

„Toate generațiile”, adică vom fi mereu fericiți… și este acea fericire care se transmite de la unul la altul până la toate generațiile. De ce? Ea repetă, argumentează de ce: „pentru că a făcut”. Mai înainte s-a subliniat că Dumnezeu a privit în jos.

În prima parte a acestui text – până la v. 50 – există șapte verbe, iar subiectul este multiplu: Maria, Dumnezeu și neamurile. Apoi de la v. 50 se continuă cu alte șapte verbe care descriu doar acțiunea lui Dumnezeu.

În acest loc se spune că Dumnezeu, la fel cum „a privit în jos”, tot astfel „a făcut”. Privirea Sa înseamnă „a face”, la fel ca în timpul creației. „A văzut că era bun”. Ce? Ceea ce a spus a fost făcut și „a fost”.

Mi-a făcut „mie”, și nu altuia. Cine cântă acest imn, spune aceleași cuvinte, „Mi-a făcut mie”. Ce? „Lucruri mari”. Care sunt lucrurile mari pe care Dumnezeu le-a făcut Mariei? Lucrul mare este acel Micuț pe care-L poartă în pântece; acel Micuț – care este Dumnezeu însuși – care s-a dăruit pe Sine însuși tocmai ei. Lucrul mare pe care Dumnezeu ni-l dă nu sunt „lucrurile multe” pe care putem să le avem (și pe care tot El ni le-a dat: adică aerul, pământul, lumina, prietenii, existența), ci lucrul mare pe care Dumnezeu ni-l dă este că ni se dă pe Sine, dacă noi spunem „da”.

Ne dă acest „lucru foarte mic”, încape în noi și crește în viața noastră până la măsura Sa plină. Maria a înțeles acest lucru mare: că Dumnezeu ni se dă nouă și este un mic embrion, care așteaptă să crească și să se extindă până când toți vom fi transformați în El. Acesta este marele dar pe care Dumnezeu ni l-a făcut. Lucrul mare, puternic, cel care poate să facă orice.

„Și sfânt este numele Său”. Numele reprezintă persoana, „Sfântul”. Această persoană este în totalitate Altul, absolut Altul și este în întregime pentru mine: este în mine.

Acest „Altul” este numit: Dumnezeu, Domn, Puternic, Sfânt. Acum este numit cu atributul cel mai profund: mila, îndurarea.

Mila în limba ebraică provine din cuvântul rahamin care înseamnă uter: este acea iubire viscerală a lui Dumnezeu care este izvorul vieții care-i primește pe toți, întotdeauna. Este pântecele universal al vieții.

„Mila Sa se extinde din generație în generație peste cei care se tem de El”. „A te teme” nu înseamnă a-ți fi frică, ci „peste cei care țin cont”. Pentru că El nu se impune nimănui, ci se oferă tuturor. Dacă cineva Îl ia în seamă, Domnul spune: „în sfârșit, măcar unul mă primește”.

Această extindere – din generație în generație – nu este o indicație a unei extinderi temporale, ci exprimă calitatea, profunditatea acestei iubiri.

v. 51-52

51 Şi-a arătat puterea braţului său: i-a risipit pe cei mândri cu planurile inimii lor; 52 i-a răsturnat pe cei puternici de pe tronuri şi i-a înălţat pe cei umili;

Aceste verbe sunt la trecut – nu pentru a spune că Dumnezeu a făcut cândva aceste lucruri și acum El nu mai lucrează – desemnând un trecut care este „veșnicul prezent”, adică „după cum a făcut, așa face și așa va face”. Pentru că dacă nu a existat în trecut, fii liniștit că nu există nici acum și nu va exista nici în viitor.

„Făcut-a tărie/putere cu brațul Său”. Acel braț care a eliberat poporul din Egipt, din orice sclavie, lucrează și astăzi. Cum lucrează? Aici se vede acțiunea lui Dumnezeu în istorie, dar o vom vedea mai bine când vom trata despre fericiri, pentru că textul cel mai asemănător cu Magnificat este cel al Fericirilor.

Maria a fost proclamată fericită pentru că a crezut, apoi ea proclamă cântecul celor umili care sunt înălțați, adică înțeleg iubirea și puterea lui Dumnezeu.

Prima lucrare a brațului lui Dumnezeu este: „i-a risipit pe cei orgolioși în cugetul inimii lor”. La fel cum Dumnezeu a privit către cel umil, la fel risipește pe cei mândri în cugetul inimii lor, pe cei care au în ei orgoliul.

Ce este orgoliul? Poate că toți știm ce este. La fel cum toți știm ce este mânia. Este începutul oricărei acțiuni de-ale noastre. Rezultatul mâniei – dar și al orgoliului – este distrugerea. Sunt sentimentele specifice egoistului, ale omului care pune eul său în centrul totului. Eu, eu, eu… eu devin Dumnezeul meu. Și mă închin, ador idolii mei și anulez existența mea, pentru a atinge mici rezultate care sunt Dumnezeul meu, care sunt eul meu. Pentru un astfel de om, fiecare dar al lui Dumnezeu, fiecare realitate devine un fetiș, un absolut căruia eu îi devin sclav. Acești idoli îmi distrug viața.

Atunci Dumnezeu face o mare operă de milostenie „risipește orgolioșii”, la fel cum a risipit popoarele la turnul lui Babel.

În ce fel Dumnezeu risipește gândurile celor orgolioși, în zilele noastre? Să cugetăm la diferitele sfere ale muncii și ale comportamentului nostru: „Să ne adunăm împreună, să construim un oraș, astfel vom fi toți uniți și vom trăi în comuniune”. Până la urmă, construim locul singurătății. Căutăm să facem o lume „sigură”. Căutând s-o facem sigură, am reușit – cu toată știința și puterea – să avem posibilitatea de a o distruge de 6000 de ori. Aceasta este siguranță? Atunci când punem ca principiu al acțiunii invidia și egoismul, efectul este exact contrarul dorințelor, al așteptărilor noastre, fiind distrugător.

Dacă tu pui ca principiu umilința, lauda, darul, împărtășirea (solidaritatea), iubirea, atunci poți fi umplut de bucurie și de viață.

„Dumnezeu risipește orgolioșii”, nu înseamnă că El vrea să-i risipească, adică să le scoată dinții pentru că sunt concurenții Săi; ci – pur și simplu – înseamnă că omul orgolios nu este uman, humus, nu este umil, nu este el însuși, ci a înnebunit și se distruge pe sine și pe alții. Prin urmare, Dumnezeu lasă, permite ca gândurile sale să ajungă la scop și să se autodistrugă. Astfel îi spune: „Fii liniștit. Și tu ești un om – la fel ca toți ceilalți – și te poți bucura și tu de darul lui Dumnezeu, de fraternitate și de tot ceea ce Dumnezeu a făcut. Prin urmare, inclusiv întreaga istorie de putere, de dominare, de orgoliu, de mânie se autodistruge (singură), și nu prin faptul că Dumnezeu intervine să o distrugă.

Noi nu ne putem gândi la o intervenție a lui Dumnezeu care vine, rupe, împrăștie. Ci este ceva specific lui Dumnezeu – Binelui – să adune, să unifice, să armonizeze. Stările de împrăștiere, de opoziție, de conflict, sunt specifice diavolului, și nu lui Dumnezeu. Dar și stările de fărâmițare, risipirea structurilor răului sunt opera satanei: orgoliul dezbină prin sine. „A risipit pe cei mândri”… De fapt, orgolioșii deja s-au risipit, au intrat în conflict, în război. La fel și cei puternici: ei singuri se distrug, și nu Dumnezeu intervine să-i învingă.

Orgoliosul și puternicul sunt oglindirea idolului care prin sine este neputincios și instabil: „are picioarele din argilă. Singur se va dărâma”.

„Coborât-a (doborât-a) pe cei puternici de pe tronuri”. Cine stă pe tron este regele. Regele este imaginea lui Dumnezeu, Cel care poate totul și care are totul în mâinile Sale. Și Dumnezeu „îl coboară de pe tron”. Pentru că adevăratul rege, cel care este după chipul lui Dumnezeu nu este cel care are totul în mâinile sale, ci acela care se dă pe mâinile tuturor. Și odată „coborât/doborât”, și el este în mâinile altora și începe să trăiască în mod diferit.

Și imediat: „îi înalță pe cei umili”, deoarece umilul este omul adevărat, iar Dumnezeu iubește omul în adevărul său. Acest pământ (praf), această distanță profundă de Dumnezeu este umplută de o iubire imensă. Și noi suntem cele două elemente împreună. Și dacă nu accept un element, nu-l accept nici pe celălalt.

v. 53-55

53 i-a umplut cu bunuri pe cei flămânzi, iar pe cei bogaţi i-a trimis cu mâinile goale; 54 a venit în ajutorul lui Israel, slujitorul său, amintindu-şi de îndurarea sa, 55 după cum a promis părinţilor noştri, lui Abraham şi urmaşilor lui pentru totdeauna”.

Se vorbește de cei flămânzi. În fericiri se spune că vor fi săturați. Există multe feluri de foame. Foamea materială nu trebuie disprețuită, căci dacă n-am mânca, am muri. De o foame materială suferă o mare parte din omenire. Există foamea spirituală, care este și mai profundă: foamea după adevăr, după dreptate, după solidaritate, după comuniune, după adevărata libertate, care este slujirea reciprocă. Toate acestea constituie foamea fundamentală a omului. Aceste tipuri de foame sunt umplute, săturate.

Să ne amintim că acest cântec a fost compus de cea care este fericită, pentru că a crezut Cuvântului. Însă cine crede-n cuvântul șarpelui – care oferă o imagine mică despre Dumnezeu și despre om – se află de cealaltă parte, care însă este adaptată prin trecerea istoriei și prin parcursul adevărului Cuvântului.

În același timp, bogații – aceia care sunt plini – se descoperă goi. Pentru că sunt goi de viață, de relații, de iubire.

În acest fel, Dumnezeu se îngrijește de poporul Său Israel, servitorul Său. Maria s-a proclamat slujitoare, Israel este serv și Dumnezeu este servul omului. A fi serv este marele titlu de demnitate pentru om. „Ministru” înseamnă serv, adică este acela care are „mai puțin”.

Acesta este modul prin care Dumnezeu se îngrijește de istoria concretă a omului. Și împlinește această misiune prin primirea Cuvântului adevărului, care în istorie merge înainte. De ce? Pentru că-și amintește. Dumnezeu nu poate să uite. Ce? Mila Sa, iubirea Sa pentru noi. El nu ne poate uita. Poate o maică să uite de pruncul ei? Da! „Dar Eu nu voi uita de tine”.

„Așa a promis părinților noștri, lui Avram și descendenței sale, în veac”. Descendenții lui Avram sunt toate națiunile. „În veac”, adică pentru totdeauna. Cu alte cuvinte, aceasta este o promisiune pe care Dumnezeu nu poate să nu o împlinească, pentru că face parte din esența Sa: ne este Maică mult mai mult decât mama noastră, se îngrijește de noi, nu poate să uite de noi și nu poate să nu ne ofere acest dar de plinătate de viață pentru care ne-a creat.

Maria cântă Cuvântul (promisiunea) ca fiind deja împlinit. Și cine are ochiul credinței, deja simte că acesta este împlinit. Este împlinit așa cum este împlinit în pântecele ei – un mic embrion – care însă crește și este plinătate de viață și este sensul istoriei.

Nu este un fapt de memorie, ci de inimă a lui Dumnezeu: „își amintește”, un fapt de fidelitate al iubirii Sale.

v. 56

56 Maria a rămas cam trei luni cu ea, apoi s-a întors la casa ei.

După această prezentare care cercetează misterul lui Dumnezeu, misterul lui Dumnezeu din inima omului, misterul lui Dumnezeu care acționează în istorie, este minunat să vedem misterul lui Dumnezeu în viața cotidiană…

„Se oprește trei luni”. Pentru a face ce? Era în luna a șasea. Se oprește trei luni s-o slujească pe vara sa. În această mică slujire de trei luni, Maria realizează măreția lui Dumnezeu, care este în mod concret în slujirea omului.

Este minunat să vedem cum Mistica cea mai mare (Maria) devine slujire concretă, banală. Și istoria mântuirii, care îmbrățișează lumea întreagă, se împlinește în orice mic gest de slujire, acel gest pe care trebuie să-l faci în acel moment.

Trăind cu acest spirit de laudă – în acel mare plan al lui Dumnezeu care este a avea în interior darul lui Dumnezeu – acesta îți permite să interpretezi sensul profund, inclusiv al gesturilor celor mai mici. Maria se oprește acolo până când vede că s-a împlinit promisiunea făcută lui Zaharia (Zaharia înseamnă „Dumnezeu își amintește”).

Maria vede VT care ajunge la împlinirea sa în Zaharia și-l vede pe cel care este semnul Celui care îi este dăruit ei. Maria rămâne acolo, și în această slujire poate vedea semnul darului pe care ea l-a primit. Pe cine a primit? Slujind, înțelege că L-a primit pe Cel care este slujire și iubire pentru om.

Atunci când ne rugăm acest cântec să cerem conștiința Mariei, conștiința lui Israel, a Bisericii, și să cerem acea fericire care ne ajută să înțelegem sensul istoriei și al vieții la nivel mare, care apoi se împlinește prin lucrurile mărunte.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Cecilia Frățilă, Gabriela Neag