Luca 1,57-66

Psalmul 8 se întreabă: „Ce este omul pentru ca tu să-ți amintești de el și Fiul omului pentru ca tu să ai grijă de el?”. Vom răspunde întrebării „Cine este omul pentru ca tu să-ți amintești de el?”. „L-ai făcut cu puțin mai mic decât îngerii”, în textul mazoretic „L-ai făcut cu puțin mai mic decât un Dumnezeu”, adică l-ai făcut un Dumnezeu… Ce este acest om?

În această cateheză avem o scenă de naștere care anticipează nașterea lui Isus. Până acum, Evanghelia după Luca a avut în centru două vestiri de naștere: nașterea Botezătorului și cea a lui Isus. De acum înainte va prezenta aceste două nașteri. Nașterea este marele eveniment care ni s-a întâmplat tuturor și datorită lui suntem aici.

Evenimentul absolut – nașterea – ne face să existăm din nimic, să ieșim din mamă și să trăim. Scena nașterii ne ajută să înțelegem acest eveniment, de ce suntem în lume, de ce trăim, să înțelegem ce este omul. Cum se naște cineva, așa trăiește.

Nașterea Botezătorului ne instruiește despre sensul nașterii, adică despre începutul vieții. Despre cum trebuie interpretată viața și despre cum o persoană, pornind de la ideea pe care o are despre viață, își trăiește restul zilelor sale.

Se citește Lc. 1,57-66

57 Când a venit timpul pentru Elisabeta ca să nască, a născut un fiu. 58 Vecinii şi rudele ei au aflat că Domnul şi-a arătat marea îndurare faţă de ea şi se bucurau împreună cu ea. 59 În ziua a opta au venit pentru circumcizia copilului şi voiau să-i pună numele Zaharia, ca al tatălui. 60 Însă, intervenind, mama lui a spus: „Nu, ci se va numi Ioan”. 61 Dar ei i-au zis: „Nu este nimeni dintre rudele tale care să poarte numele acesta”. 62 L-au întrebat deci prin semne pe tatăl lui cum ar vrea să fie numit. 63 Cerând o tăbliţă, a scris: „Ioan este numele lui”. Şi toţi s-au mirat. 64 În aceeaşi clipă, i s-a deschis gura şi i s-a dezlegat limba, iar el vorbea lăudându-l pe Dumnezeu. 65 I-a cuprins frica pe toţi vecinii şi în tot ţinutul muntos al Iudeii se povesteau toate aceste lucruri. 66 Toţi cei care le auzeau le păstrau în inima lor, spunând: „Ce va fi oare acest copil?” pentru că mâna Domnului era cu el.

Prima parte este o scenă de naștere, așa cum este percepută de Elisabeta (de mamă). Vom sublinia misterul vieții, așa cum este văzut de cineva care dă viața (de mamă). După opt zile, avem misterul numelui. Numele reprezintă persoana în unicitatea ei irepetabilă. Acel nume este dat de tată.

Ce înseamnă nașterea și ce sens are? Singura problemă pe care o avem este: de ce venim pe lume? Interpretarea pe care o dai nașterii tale, venirii tale pe lume, este interpretarea pe care o dai sensului vieții tale.

Numele: „doresc să-i dea un nume”. Elisabeta spune că nu acesta este numele său. Fiecare dintre noi există pentru că are un nume. Omul este relație. Omul este așa după cum este numit. Noi avem un nume unic care vine de la Dumnezeu și ne dezvăluie identitatea noastră profundă. Vom aborda aceste două teme.

Evanghelia a început cu două vestiri de naștere și continuă cu două povestiri de naștere. În ce constă nașterea?

În Cartea Genezei avem o poruncă fundamentală, care se află înaintea oricărei alte porunci, porunca de a mânca din toți pomii, de a se hrăni din tot, și porunca de a transmite viața. Porunca fundamentală este cea a vieții.

Se spune despre fiecare animal că este creat după specia sa, deci se propagă după specia sa, însă despre om nu se spune așa. Se spune că „Dumnezeu a zis: să facem om după chipul și asemănarea noastră, ca să stăpânească peste pești și peste întreaga creație”. Omul este făcut de Dumnezeu la sfârșitul creației, ca să reprezinte sensul creației. Care este sensul creației? Ca omul să conducă întreaga lume creată înspre chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Cum poate omul să conducă creatul să fie după chipul și asemănarea lui Dumnezeu? O face la fel ca oricare alt animal, adică transmițând viață, dar în mod radical diferit. „Dumnezeu l-a creat bărbat și femeie; după chipul și asemănarea Sa i-a creat”. Omul este punctul final, țelul/culmea creației pentru că la originea nașterii (generării) sale se află ceva divin: iubirea dintre bărbat și femeie. Și această iubire este sigiliul divin al creației.

Omul este acela care prin iubire face în așa fel încât tot ceea ce este în lume să se reîntoarcă în Dumnezeu, prin iubire. Viața omului nu este doar un dat (fapt) biologic, la fel ca în cazul tuturor animalelor, după specia lor. Viața omului constă în a transmite mai departe „specia” lui Dumnezeu, a acelui Dumnezeu care este iubire.

Porunca vieții pe care Dumnezeu o spune omului este „fiți rodnici, înmulțiți-vă, umpleți pământul, stăpâniți-l”, adică faceți așa cum am făcut Eu pe pământ! Și ce a făcut Dumnezeu pe pământ? A fost Cel care a dat viața tuturor, din iubire. Dumnezeu este cel care iubește toate creaturile. Prin urmare, omul este liturgul creației care – transmițând viața prin iubire – face în așa fel încât totul pe pământ să urmeze viața, prin și din iubire. Face în așa fel încât Dumnezeu să fie prezent pe pământ. Nașterea omului este celebrarea fundamentală a lui Dumnezeu-iubire.

v. 57

57 Când a venit timpul pentru Elisabeta ca să nască, a născut un fiu.

Scena nașterii este văzută din perspectiva Elisabetei, evenimentul întâmplându-se prin Elisabeta. Ea se află la începutul vieții.

Ceea ce i se întâmplă Elisabetei nu este un simplu „caz”, urmat de un altul, după câteva luni. Nu este o întâmplare, ci „s-a împlinit”, deci este o împlinire. Omul nu se naște din întâmplare, nu izvorăște din nimic, și deci nu se întoarce în nimic; toată viața sa nu este asemenea vaporilor care se risipesc. Pentru om nu este valabilă ideea: „Să trăim bine și să gustăm toate succesele, deoarece apoi vom pierde totul și vom sfârși în nimic”. Nu!

Viața omului este „o împlinire” a planului lui Dumnezeu. La fel cum Botezătorul a fost vestit de dinainte, orice naștere este „o înainte vestire” a unui plan pe care Dumnezeu îl are pentru noi. „Eu te-am desenat pe palma mâinii mele” (Is. 49,16), zice Domnul. „Din pântecele maicii mele, tu ai spus numele meu”; „Mai înainte ca eu să mă nasc, Tu mă cunoșteai”; Ps. 139 „Tu m-ai țesut în pântecele maicii mele”, adică înseamnă că Tu, Dumnezeule îmi ești Maică mai mult decât îmi este maica mea; „În ochii Tăi eu sunt o comoară”, căci Dumnezeu mă vede prin ochiul maicii. Trebuie să înțelegem că nașterea noastră este împlinirea unui plan de iubire: și acest lucru înseamnă că viața mea izvorăște din iubire, iubirea este izvorul vieții mele, și izvorul este ceea ce conține, adică viață.

Dacă izvorul meu este veninul, moartea, nimicul, ura, viața mea va fi toate aceste rele. Însă, dacă la începutul vieții mele se află proiectul iubirii care m-a gândit, m-a îngrijit, m-a țesut, înseamnă că: „Toate zilele mele erau numărate, înainte ca să fi existat o singură zi și sunt scrise în cartea Ta” și nu numai zilele, ci și „toate lacrimile mele, pe care Tu le aduni”. Cu alte cuvinte, nimic nu este pierdut din om. Totul este văzut, prevăzut, iubit, primit și iertat de Dumnezeu.

A privi nașterea din acest punct de vedere, înseamnă a percepe persoana într-un mod diferit. Această naștere – pentru Elisabeta – s-a împlinit.

S-a împlinit timpul nașterii și a născut un fiu„. A naște un fiu este experiența veșnică a lui Dumnezeu, care-L naște pe Fiu. Fiul este altul, diferit de Sine (de Tatăl), și totuși, izvorăște total din Sine. Și este experiența cea mai divină care există. Ea este descrisă din punctul de vedere al Elisabetei.

Când o persoană devine tată sau mamă înțelege ceva despre cine este Dumnezeu. Și Domnul ne privește pe toți cu privirea tatălui și a mamei. Și o persoană – privindu-și fiul – înțelege că ea însăși este „fiu”. Căci în fiu vede acea nevoie fundamentală care-l caracterizează pe om: nevoia de a fi iubit, îngrijit, primit. Acesta este fiul. Nimeni nu-și dă singur viața. Nimeni nu se iubește singur. Niciunul nu există din sine. Fiecare există numai dacă este iubit și primit.

În fiu, persoana vede natura ei de om. Toți suntem fii, iar dacă nu, nu existăm. Vedem acest lucru în baza experienței, pentru că iubim în acest fel pe fiul nostru, altfel fiul nu există. Îl primește, dacă nu, fiul nu există.

Și în același timp, omul experimentează cine este Dumnezeu. Dumnezeu este cineva care iubește și primește în acest fel. De aceea El este începutul vieții. De aceea am primit porunca de a da viața. Aceasta este calitatea vieții!

Văzându-și fiul, persoana se simte maică și tată, adică devine ca Dumnezeu. De ce? Pentru că se simte capabilă să primească, să iubească, să dăruiască, să ierte la fel ca Dumnezeu. Experiența fiului este una dumnezeiască în totalitate, dacă este trăită corect. Și este experiența pe care fiecare dintre noi o facem, deoarece niciunul nu este tată și maică, ci toți suntem fii. Văzând fiul putem înțelege acest lucru.

Isus însuși a ales să fie „fiu”, și nu tată sau maică (deci nu ne obligă să facem această experiență de a fi tată și mamă). Este experiența întemeietoare, de bază, a faptului de a fi om. Păcatul lui Adam a fost de a nu accepta să fie fiu, de a nu cunoaște numele său adevărat, care este acela de a fi iubit de Tatăl. Astfel, el însuși și-a inventat un alt nume: să devină el ca Dumnezeu și să se construiască cu puterile sale limitate, independent de tata și de mama. Acest lucru este originea, începutul tuturor relelor.

Prin Elisabeta se împlinește promisiunea de a naște un fiu. Nașterea este o experiență pe care toți am avut-o. Faptul de a fi „fii” ne face să existăm. Iar acest mister îl pricepem privind fiul.

Întreaga Evanghelie după Luca va fi experiența Fiului care, deoarece îl cunoaște pe Tatăl, se face fratele tuturor pentru că a fi fiu înseamnă, concret, a ști să trăiești ca un frate, recunoscându-l pe Unicul Tată, și a nu ne crede tați sau mame veșnici.

Elisabeta – cea care naște – știe că fiul nu este al său. Nu ea l-a creat! Prima femeie care a născut, Eva, a avut un fiu și l-a numit Cain, care înseamnă „am dobândit, cumpărat”, un lucru care mi s-a întâmplat, nu era al meu, ci l-am cumpărat de la Dumnezeu. Ar fi frumos ca fiecare dintre noi să înțelegem faptul de a fi născuți, din acest punct de vedere. Atunci viața cu adevărat are sens, pentru că are un început, o frumusețe, o bunătate originară, și apoi întreaga viață nu va fi nimic altceva decât a realiza această frumusețe, această bunătate originară.

(Dacă începutul meu constă în faptul că mă trag din maimuță, dacă totul va merge bine, voi deveni un maimuțoi, trebuie să cinstesc originile mele. Nu? Este mai bine să fim fiii lui Dumnezeu. Apoi, dacă ne tragem din maimuță sau din pământ, diferența este minimă).

Trebuie să înțelegem că omul este materie, animal, și mai puțin decât animalele (căci mulți oameni nu depășesc nivelul vieții vegetative), și nu este numai animal, căci de multe ori omul este împietrit, dur ca piatra, și totuși, toate aceste aspecte ale omului sunt însuflețite de o iubire, de un spirit, de o formă care este cea a lui Dumnezeu și a iubirii Sale pentru noi. Aceasta înseamnă să înțelegem măreția omului, creat în ziua a șasea, ca fiind cel care înțelege și dă nume tuturor lucrurilor, la fel cum Dumnezeu dă nume, face să existe toate lucrurile și le dă sensul lor și scopul lor care sunt acelea de a celebra iubirea și viața. Dacă omul nu face toate acestea, nu face altceva decât să distrugă creația, după cum vedem că mulți o fac. Atunci când o persoană nu se consideră fiu și nu-i consideră pe ceilalți frați, se consideră Dumnezeu, se crede stăpânul lumii și, astfel, se distruge pe sine și pe alții.

Am tratat acest verset în care nașterea este privită ca împlinire. Nașterea ne ajută să înțelegem cine este omul.

v. 58

58 Vecinii şi rudele ei au aflat că Domnul şi-a arătat marea îndurare faţă de ea şi se bucurau împreună cu ea.

„Și cei care erau aproape” – care priveau de aproape evenimentul nașterii – „ascultă” și interpretează nașterea ca pe un fapt extraordinar: „Domnul a făcut mare mila Sa cu ea”. Adică orice naștere este o răspândire/extindere a duioșiei lui Dumnezeu în univers, prin această femeie. Fiecare naștere este un aspect al acestei duioșii a lui Dumnezeu, care se extinde peste întreaga creație.

„Și se bucurau cu ea”. Nașterea este rod al bucuriei, nu numai pentru ea, nu doar pentru fiu, ci pentru oricine care ascultă și vede.

Această comprehensiune, acest „a-și da seama” este rădăcina bucuriei.

v. 59

59 În ziua a opta au venit pentru circumcizia copilului şi voiau să-i pună numele Zaharia, ca al tatălui.

Avem problema numelui. Vorbim de fiul lui Zaharia și al Elisabetei, pe care noi îl cunoaștem sub numele de Ioan Botezătorul.

Botezătorul e prezentat în toate cele patru Evanghelii ca fiind prototipul, modelul omului. El este acel om care este promis, deoarece fiecare viață este o promisiune a lui Dumnezeu, e acel om care vine în lume împlinind promisiunea lui Dumnezeu, care este așteptarea libertății și a dreptății. E acel om deschis Celui mai mare care vine după el, adică deschis infinitului, este acel om care deja l-a întâlnit pe Domnul pe când era în pântecele maicii sale, este acel om care îl anticipează pe Mesia pentru a-i pregăti un popor disponibil să-l primească, este prototipul omului dispus să-L primească pe Domnul.

Spre deosebire de Adam – care, după ce a fost creat, s-a ascuns imediat de Dumnezeu, care în aceeași seară, căutându-l pentru a se plimba cu el, îl întreabă: „Adame unde ești?” – Botezătorul este primul om disponibil care pregătește un popor dispus să-L primească pe Domnul care vine să ne viziteze. Este modelul omului, al omului care merge înaintea lui Dumnezeu. Omul este excentric, adică centrul său este în afara sa. Omul este așteptarea celui mai mare, a celui mai mare… până la infinit.

Întreaga istorie a Botezătorului este împletită cu cea a Fiului lui Dumnezeu, formând împreună o singură istorie. Practic, Botezătorul îl urmează pe Isus anticipându-L cu un pas. Botezătorul se definește: „Ești Cristosul?” „NU!”; „Ești profetul?” „NU!”; „Eu sunt vocea/glasul!”. Glasul cui? Al Cuvântului. Cea mai frumoasă definiție a omului: este „glas”. Fără glas nu există Cuvânt, și Cuvântul este Dumnezeu. Botezătorul este cel care dă consistență, spațiu, trup lui Dumnezeu, prin faptul că este glasul Cuvântului.

Botezătorul ascultă acest Cuvânt. Omul e ascultătorul Cuvântului și devine cuvântul pe care-l ascultă. Botezătorul e vocea acestui Cuvânt. Este cel dintâi care ascultă acest Cuvânt.

Apare problema numelui. Numele întotdeauna ni-l dau alții, niciunul nu ne punem singuri numele. Am primit viața de la mamă. Dacă nicio mamă nu ne primea, nu am fi existat. Nu am exista dacă nu ar fi cineva care să ne cheme pe nume. Numele este identitatea noastră. Suntem noi. Cine suntem? Noi suntem așa cum alții ne cheamă. Și alții ne cheamă după numele care deja există în familia noastră.

„Au vrut să-i pună numele tatălui său, Zaharia”. Fiecare tinde să repete istoria înaintașilor săi. Toți avem un nume moștenit, care nu este numele nostru. Totuși, există un „nume ascuns” – care este identitatea noastră – care nu este acela pe care ni-l dau alții. Este un nume mai profund, iar în Botezătorul, în fiul lui Zaharia, vom vedea care este numele. Numele ni-l pune altcineva, dar adevăratul nume este cu totul altceva!

Care este numele meu înaintea lui Dumnezeu? Identitatea mea! „Botezătorul” simbolizează acel „nume comun” pe care-l avem fiecare dintre noi, care este asemănător cu numele nostru de familie, la fel cum am avut un nume de familie comun după Adam. După Adam, ai cui fii am devenit? Pentru că numele de familie indică ai cui fii suntem: în loc să fim fiii lui Dumnezeu, am devenit fiii șarpelui. Pentru că omul devine fiul cuvântului pe care-l ascultă. Fiind fiii mâniei, cugetăm la un Dumnezeu mâniat, fii ai păcatului, ai fricii, ai terorii, ai morții… Este numele de familie pe care-l avem, după ce am crezut minciunii care a ucis identitatea noastră de fii ai lui Dumnezeu.

În „Ioan” aflăm identitatea noastră prezentă în nume.

v. 60-61

60 Însă, intervenind, mama lui a spus: „Nu, ci se va numi Ioan”. 61 Dar ei i-au zis: „Nu este nimeni dintre rudele tale care să poarte numele acesta”.

În acest caz, mama dă nume fiului, deoarece soțul este mut. Altfel, el trebuia să pună numele pruncului. Soțul dă numele, la fel cum mama dă viața. Avem viața biologică-animalică; apoi există o altă viață, pe care mama o transmite, și nu este ca și cea a animalelor. Este acea parte de viață pe care și tatăl o transmite pentru că, de fapt, nu poate transmite mai mult: este viața Cuvântului. Pentru că fiul nu trăiește numai cu lapte, ci și cu tot cuvântul care iese din gura maicii. Adică fiul trăiește din relațiile pe care le stabilești cu el. Cu el, așa cum este el: cu numele său, diferit de tine.

Fiul nu este o parte a mamei sau a tatălui. În general, fiul, în cultura antică, era văzut ca fiind o parte a mamei, mamă care era o parte a tatălui. Femeia era o posesie a bărbatului, și fiul o posesie a mamei. Și tata decidea ce să facă cu fiul.

În tradiția biblică tatăl este cel care dă numele, adică dă cuvântul. Și ce este Cuvântul? Este relația cu Dumnezeu (cf. Avram, Iosif). „Transmiterea Cuvântului” înseamnă transmiterea „Torei”, a Cuvântului lui Dumnezeu, adică tatăl trebuie să-și ajute pruncul să înțeleagă că el este fiul lui Dumnezeu, și când ajunge la vârsta de 13 ani (vom vedea la cap. 2 după Luca) este liber, la fel ca tatăl său. Nu mai este considerat fiul tatălui său, ci Abar mitțava, adică fiul Cuvântului, egal cu tatăl. Și aceasta întemeiază fraternitatea între toți oamenii, deoarece au descoperit cine este Tatăl.

„Se va numi Ioan”. Ioan, Iohan, înseamnă harul lui Dumnezeu. Este cuvântul de salut al îngerului spus Mariei, haire, bucură-te. Astfel, Ioan înseamnă grație, har, bunătate, frumusețe, dar, iubire, gratuitate. Adevăratul nume al omului, al fiecăruia dintre noi, este tocmai „frumusețea iubirii lui Dumnezeu pentru mine”, o iubire care îmi este dăruită gratuit. Acesta este numele (dacă nu, viața ar fi o nenorocire). Aceasta este identitatea, măreția, frumusețea mea: adică iubirea infinită pe care Tatăl o are pentru mine. Acesta este numele!

Și Dumnezeu este Cel care mă numește așa. Și este acel nume care – după cum spune Apocalipsa – la urmă, fiecăruia îi va fi descoperit pe o piatră albă, care va fi cunoașterea infinită a iubirii cu care din veac m-a iubit și m-a gândit Dumnezeu – pe mine așa cum sunt eu, unic. Raiul va fi să mă bucur de mine – așa cum sunt – pentru că eu așa cum sunt, sunt iubirea pe care Dumnezeu o are pentru mine (adică sunt participarea deplină la iubirea lui Dumnezeu prin identitatea mea iubită și recunoscută ca iubire și har al Său). Deci e important acest nume.

Până când persoana nu descoperă acest nume, nu descoperă identitatea sa și merge să o cerșească de la alții. Și nu este numele pe care îl are tatăl meu și nici o altă persoană dintre rudeniile mele. Este acel nume care mă face rudenia lui Dumnezeu în mod direct, care este har, bunătate, milă, frumusețe. Acesta e numele. Acest nume nu îl are nimeni din rudeniile tale: este revelația unei înrudiri mult mai profunde, cea cu Dumnezeu. Acest lucru înseamnă Ioan: „rudenia Domnului”.

v. 62-63

62 L-au întrebat deci prin semne pe tatăl lui cum ar vrea să fie numit. 63 Cerând o tăbliţă, a scris: „Ioan este numele lui”. Şi toţi s-au mirat.

În textul precedent se spunea că Zaharia a rămas mut. Ceruse un semn de la îngerul Gavril care să confirme adevărul promisiunii sale. Și Gavril i-a spus: „Aceasta este semnul. Vei fi mut până se va împlini ceea ce am spus”.

Acum știm că nu doar era mut, ci și surd, pentru că el comunică prin semne. Cine nu crede promisiunii devine mut, adică nu știe cum să se exprime. Deci, Zaharia care e mut, reprezintă omul care nu poate spune nimic, nu poate comunica, pentru că nu are nimic de spus. De ce? Pentru că nu a ascultat promisiunea. Altfel spus, cine nu a ascultat promisiunea vieții, a iubirii, a harului, a bunătății lui Dumnezeu și nu se privește pe sine din acest punct de vedere, ce vreți să spună despre viață? Nu va spune decât egoism, ură și moarte, adică nimic. Pentru că mutismul înseamnă moarte.

Încercați să vorbiți cu cineva și celălalt să rămână mut. Până la urmă vă ucide și pe voi. Cel mai bun mod pentru a ucide o persoană este acela de a nu-i răspunde. Dacă tai relația, înseamnă că nu o mai consideri ca persoană. Dacă nu-i mai vorbesc unei persoane, înseamnă că o ucid. Dacă cineva taie relația cu Dumnezeu, se ucide pe sine însuși. Nu mai știe ce sens are el, dacă ucide Cuvântul. La fel cum a făcut Adam. El nu a crezut iubirii lui Dumnezeu, ci cuvântului șarpelui care spune că Dumnezeu este rău. Taie relația cu Tatăl, cu Cuvântul Tatălui, și nu mai știe cine este el. Dacă nu mai știe cine este el, nu știe nici ce să spună. Va exprima dezordine, nimic, gol, haos și moarte. Acesta e sensul faptului de a fi mut.

Însă poate să scrie: „Mi-a spus îngerul că numele său este Ioan”. Mulțumită Domnului, ne este conservat scrisul, Biblia, promisiunea. Chiar dacă nu am crezut, promisiunea rămâne și se împlinește. Deoarece viața a făcut-o Dumnezeu și noi nu reușim să o distrugem. Căci, deși eu nu vreau să fiu fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu îmi este Tată și nu poate renunța să-mi fie Tată. El nu poate renunța la iubirea pe care o are pentru mine, iar dacă eu fac tot posibilul să mă împotrivesc Lui, El nu știe ce să facă, dar mă respectă și mă iubește. Nu poate face mai mult…

Toate acestea sunt întărite de Biblie, care ne arată infidelitatea constantă a omului, a poporului evreu și a noastră față de Dumnezeu, precum și fidelitatea crescândă a lui Dumnezeu față de om.

Atunci Zaharia – care însemnă „Dumnezeu își amintește” – își amintește la rândul său de Dumnezeu și de promisiunea Sa și poate scrie pe o tăbliță „Ioan este numele său”. Scrie pentru că este surd față de Cuvânt și incapabil să comunice cu alții.

v. 64-66

64 În aceeaşi clipă, i s-a deschis gura şi i s-a dezlegat limba, iar el vorbea lăudându-l pe Dumnezeu. 65 I-a cuprins frica pe toţi vecinii şi în tot ţinutul muntos al Iudeii se povesteau toate aceste lucruri. 66 Toţi cei care le auzeau le păstrau în inima lor, spunând: „Ce va fi oare acest copil?” pentru că mâna Domnului era cu el.

„Îndată i s-a deschis gura”: ascultând de Cuvânt și văzând împlinirea, în sfârșit i se deschide gura și poate vorbi. Ce zice? „Vorbește binecuvântându-L pe Dumnezeu”. Spune bine despre Dumnezeu care dă tot binele. Dumnezeu dă tot binele, iar sensul vieții noastre este tocmai a-L binecuvânta. Omul înțelege că tot creatul este semnul iubirii lui Dumnezeu pentru el și bine-cuvântează, adică omul conduce la Dumnezeu prin cuvântul său întreaga creație. Întreaga creație este salvată de binecuvântarea omului, care recunoaște tot creatul ca fiind dar și iubire și-l trăiește ca iubire, dar, binecuvântare. Dacă omul nu recunoaște tot creatul ca iubire, dar și binecuvântare… înseamnă că trăiește totul cu egoism, posedare, blestem și distrugere.

Deci omul făcut în ziua a șasea, este acela care conduce întregul creat la îndumnezeire, la ziua a șaptea, prin binecuvântare, sau caută să distrugă întreaga creație, conducând-o la blestem, ceea ce mulți fac în zilele noastre. Modul nostru de a ne comporta este prevăzut de Biblie, este istoria lui Cain și a turnului Babel, care urmează imediat după răzvrătirea lui Adam, a potopului… Totuși, Dumnezeu rămâne mereu fidel și vrea să conducă omul la plinătatea vieții. Iar la urmă, Dumnezeu câștigă: aceasta este Evanghelia!

Binecuvântarea face bine vieții, deoarece ne ajută să înțelegem viața. Nu este necesar să înțelegem mai înainte, și apoi să binecuvântăm, ci tocmai „binecuvântând și mulțumind mai înainte” vom înțelege. Trebuie să-L binecuvântăm și să-I mulțumim Domnului pentru tot, căci totul este har, dar al Său.

Pavel: „faceți din totul euharistie” (mulțumire): omul este liturgul creatului, care din totul face euharistie. Făcând euharistie din tot, totul devine divin pe pământ, datorită cuvântului omului care face euharistie. Tot ceea ce tu consideri un dar al lui Dumnezeu, viața, hrana, animalele, este condus la Dumnezeu și îl vei afla în Dumnezeu în plinătate, adică devine euharistie. Euharistia este mântuirea, salvarea creatului. Vom reafla tot ceea ce a fost euharistic în plinătate de viață. Tot ceea ce nu este euharistic este moarte, posesie, închidere, loc de luptă, invidie, ucidere. Tot ceea ce este euharistie este mântuit definitiv pentru că este recondus în Dumnezeu, chiar și animalele. Ps. 36,7 spune: „Oameni și animale Tu salvezi, Doamne”, deci există speranță pentru toți.

„Și frica i-a cuprins pe toți vecinii”: este acea teamă a celui care descoperă ceva care este infinit, frumos. Acest cuvânt s-a răspândit în toată Iudeea, și acest cuvânt ajunge și la noi azi.

„Și câți au ascultat aceste cuvinte le-au pus în inima lor”: și noi am auzit aceste cuvinte despre sensul nașterii, al numelui, despre sensul vieții, despre care este numele meu… Să punem și noi în inima noastră aceste cuvinte. Cine va fi acest copil? Cine vom fi noi, dacă punem în inimă aceste cuvinte? Deoarece aceste cuvinte sunt pentru noi.

De fapt, „mâna Domnului era cu el”. Vă amintiți când Gavril l-a definit pe Dumnezeu Mariei: „Bucură-te plină de har, Domnul este cu tine„. Cum este cu Maria, așa este și cu tine, și așa este și cu noi.

La această scenă este prezentă Maria, care de abia a cântat Magnificat. Acest cântec devine slujire față de Elisabeta. Și Maria asistă la această naștere. La această naștere a modelului omului care așteaptă. Și Maria este prezentă cu Cel Așteptat și asistă la această naștere. Tocmai aceste trei luni ale Botezătorului și ale lui Isus – petrecute împreună – sunt determinante: s-au recunoscut încă din pântecele maicilor lor.

Paștile sunt trecerea de la moarte la viață. Isus a trăit moartea Sa ca dar de viață.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Cecilia Frățilă, Gabriela Neag