Psalmul 70 (71) face referire la viața și activitatea unui prunc: Ioan Botezătorul, vocea care sprijină Cuvântul. În această cateheză, vom trata despre nașterea Botezătorului.

Deja am expus nașterea Botezătorului și modul în care i s-a pus numele. Și după ce i-au pus numele Ioan, în sfârșit s-a deschis gura lui Zaharia și a cântat. Acum vom analiza acest cântec de laudă. După cum spunea psalmistul: „De lauda Ta este plină gura mea”. Vom vedea care este sensul acestei laude.

Se citește Lc. 1, 67-80

⁶⁷ Zaharia, tatăl său, a fost umplut de Duhul Sfânt şi a profetizat zicând: ⁶⁸ „Binecuvântat este Domnul, Dumnezeul lui Israel, pentru că l-a vizitat şi l-a răscumpărat pe poporul său ⁶⁹ şi a înălţat cornul mântuirii pentru noi în casa lui David, slujitorul său, ⁷⁰ după cum a promis prin gura sfinţilor săi profeţi, încă din vechime: ⁷¹ mântuirea de duşmanii noştri şi de mâna tuturor acelora care ne urăsc; ⁷² astfel a arătat îndurare faţă de părinţii noştri, şi-a amintit de alianţa lui sfântă: ⁷³ jurământul pe care l-a făcut lui Abraham, părintele nostru, să ne dea ca, ⁷⁴ eliberaţi fiind din mâna duşmanilor, să-i slujim fără teamă, ⁷⁵ în sfinţenie şi dreptate înaintea lui, în toate zilele noastre. ⁷⁶ Iar tu, copile, vei fi numit profet al Celui Preaînalt, căci vei merge înaintea Domnului ca să pregăteşti căile sale, ⁷⁷ să dai poporului său ştiinţa mântuirii spre iertarea păcatelor, ⁷⁸ datorită inimii îndurătoare a Dumnezeului nostru; pentru aceasta ne va vizita Cel care Răsare din înălţime, ⁷⁹ ca să-i lumineze pe cei ce zac în întuneric şi în umbra morţii, şi să îndrepte paşii noştri pe calea păcii”. ⁸⁰ Copilul creştea şi se întărea în duh; el a rămas în pustiu până în ziua arătării lui înaintea lui Israel.

Aceasta este cea de a treia rugăciune din Evanghelia după Luca (prima este Ave Maria, a doua, Magnificat) și este un cântec de laudă. Este cântecul dimineții și în Biserica romano-catolică se recită în fiecare dimineață la laude, fiind cântecul vieții care se naște.

Fiecare cuvânt al acestui cântec de laudă este ca o condensare (sinteză) a întregii Scripturi, dar fiecare are un sens și pentru cei care nu cunosc Biblia. Pentru cei care o cunosc, cuvintele: Spiritul Sfânt, profeție, binecuvântare, vizita lui Dumnezeu, promisiunea făcută lui David, mântuirea, mila, alianța, slujirea lui Dumnezeu, profetul, pregătirea căii… sunt cuvinte care fac referire la promisiunile făcute în VT. Vom încerca să le explicăm.

Mai întâi vom vorbi despre „laudă”. Omul este născut pentru a-L lăuda pe Dumnezeu. Nu pentru că Dumnezeu este mândru și vrea să fie lăudat, ci pentru că a-L lăuda pe Dumnezeu reprezintă mântuirea omului.

Acest cântec, în prima parte, după introducerea lui Zaharia – care începe să vorbească – prezintă o binecuvântare, nu pentru că i s-a născut pruncul, ci-L binecuvântează pe Dumnezeu, dincolo de darul fiului. În a doua parte îl binecuvântează pe Domnul pentru prunc, văzând ce este acest fiu.

Acest cântec sublim, care conține întreaga istorie a mântuirii, întreaga vizită a lui Dumnezeu în VT și întreaga vizită viitoare, binecuvântează pentru că „a vizitat” și pentru că „va vizita” poporul Său. Întregul cântec este cântat înaintea unui prunc de opt zile. Și este un gest frumos, pentru că fiecare viață care se naște este o promisiune infinită de viață. În Botezătorul vedem prototipul omului, al omului care a fost creat pentru a-L primi pe Domnul, pentru a pregăti calea Domnului, al omului deschis să primească marele dar al lui Dumnezeu – pe Dumnezeu însuși – care se dăruiește.

Efectiv, înaintea fiecărui prunc, sau a oricărei vieți se împlinesc toate aceste cuvinte pe care Zaharia le spune despre fiul său. Se cântă dimineață, deoarece nașterea dimineții, răsărirea vieții noastre este plină de această promisiune a lui Dumnezeu. Și seara cântăm Magnificat, pentru că promisiunea lui Dumnezeu s-a împlinit. Este clar că noi trebuie să avem ochii dreptei credințe pentru a vedea că această promisiune s-a împlinit.

Cântecul este motivat de darul unui prunc de opt zile. Ne arată că lauda nu are nevoie de mari argumente pentru a-I cânta o laudă (o binecuvântare) Domnului. Tot ceea ce facem poate fi o scânteie care să aprindă în noi cântarea laudei lui Dumnezeu.

v. 67

⁶⁷ Zaharia, tatăl său, a fost umplut de Duhul Sfânt şi a profetizat zicând:

Mai înainte Zaharia era mut pentru că nu crezuse Cuvântului: dacă nu asculți Cuvântul, nu poți răspunde… rămâi mut față de promisiunea lui Dumnezeu. Însă atunci când Cuvântul se realizează și tu vezi că promisiunea este adevărată, atunci gura ți de deschide din nou, la fel ca și lui Zaharia.

„Și Zaharia a fost plin de Spirit Sfânt”. Deja l-am întâlnit pe Spiritul Sfânt, care a fost promis Mariei, zicându-i că va coborî peste ea. Evanghelia după Luca este Evanghelia Spiritului Fiului: Fiul a venit să ne dea Spiritul, viața Tatălui, care este viața Sa de Fiu, pentru ca noi să trăim ca fii. Și când se vorbește despre Spiritul Sfânt, se înțelege viața lui Dumnezeu, a lui Dumnezeu care este iubirea dintre Tatăl și Fiul. Și Zaharia este deja plin de acest Spirit, plin de viața lui Dumnezeu, plin de iubire și deci poate „profeți”.

Profeția în Israel nu constă în a dezvălui viitorul. Celor care prezic viitorul, niciodată să nu le credeți. Profeția este capacitatea de a interpreta prezentul cu ochii lui Dumnezeu (din punctul Lui de vedere). Profeția nu înseamnă a vedea lucruri care încă nu există, sau viitorul (acest tip de profeție îl lăsăm ghicitorilor, în cărțile de joc). În Israel nu exista prevederea viitorului. Profeția înseamnă a privi „prezentul” ca loc al promisiunii lui Dumnezeu, în care aceasta se realizează. Cuvântul lui Dumnezeu este prezentul, în prezent.

Pentru noi creștinii, profeția este amintire: este amintire a ceea ce i s-a întâmplat lui Isus și pe măsură ce tu înțelegi ceea ce i s-a întâmplat lui Isus, pricepi viața ta, ceea ce ți se întâmplă ție și ceea ce se întâmplă în lume. Prin urmare, profeția noastră este „amintire/memorial, aducere aminte”. La fel cum întreaga noastră viață este martiriu, este mărturie, este o amintire a ceea ce Isus a făcut și a spus. Amintire a acelei noutăți absolute pe care El a adus-o. A adus omului acea noutate, pe care de la Adam încoace o uitase: că suntem fiii lui Dumnezeu și că Dumnezeu ne este Tată. Profeția constă în a ști să privim/interpretăm istoria cu acești ochi. Dacă nu interpretăm istoria din acest punct de vedere – că Dumnezeu ne este Tată, și noi suntem fii și frați – o vedem cu alți ochi: că alții sunt dușmani, că trebuie eliminați, deci începem să ne omorâm și trăim istoria ca anti-istorie, ca istorie de violență, de moarte și de asuprire, ca istorie a răstignirii lui Cristos și a tuturor drepților. Dacă o privim (interpretăm) cu ochii lui Dumnezeu, atunci vedem istoria ca fiind locul în care Tatăl, prin iubirea Sa pentru Fiul, pentru fii și în iubirea Sa pentru frați… împlinește. Ce? Realizează solidaritatea și viața.

Profeția este o viziune profundă, care izvorăște din Dumnezeu, care este în adâncul istoriei.

Este adevărat că profetul spune care este viitorul, dar nu pentru că prezice viitorul, ci pentru ca în viitor să înțelegem ceea ce profetul a spus, ceea ce deja exista în momentul în care profetul l-a spus. Profetul este cel care spune (vorbește despre) ceea ce există, și nu despre ceea ce nu există. În timp ce noi nu vedem ceea ce există, ci vedem fricile noastre, aiurelile noastre și le împlinim. În schimb, profetul are privirea clară și vede ceea ce există: ceea ce Cuvântul Domnului spune și ceea ce există. Și vede toate acestea cu ochiul lui Dumnezeu. Iar „ochiul Domului” îl determină să spună …

v. 68-71

⁶⁸ „Binecuvântat este Domnul, Dumnezeul lui Israel, pentru că l-a vizitat şi l-a răscumpărat pe poporul său ⁶⁹ şi a înălţat cornul mântuirii pentru noi în casa lui David, slujitorul său, ⁷⁰ după cum a promis prin gura sfinţilor săi profeţi, încă din vechime: ⁷¹ mântuirea de duşmanii noştri şi de mâna tuturor acelora care ne urăsc;

La fel cum primul cuvânt al Mariei este „mărește”, aici prima expresie este „Binecuvântat este Domnul”.

Zaharia nu-i mulțumește Domnului pentru că i-a dat un fiu. A mulțumi pentru un dar este un lucru frumos, dar mulțumești pentru dar. Motivul mulțumirii este primirea darului. Prin binecuvântare, darul aproape că dispare, și Zaharia îl binecuvântează pe El, Cel care dăruiește. Adică ceea ce te interesează este El, Cel care dăruiește (Te interesează să-L binecuvântezi pe El, și nu atât darurile Sale). Pentru că în fiecare dar, în realitate, se dăruiește Cel ce dăruiește. Deci, când îl binecuvântăm pe Dumnezeu, înseamnă că nu-i mulțumesc pentru un lucru sau altul, ci „spun bine despre El, pentru că El îmi dă darul și-mi dă acel bine, care este El însuși”. Pentru că în fiecare dar, Dumnezeu se dă pe Sine însuși. Atunci eu Îl binecuvântez: sunt mulțumit de El și mă bucur de iubirea Sa, de darul Său, de El ca atare (așa cum este).

A-L binecuvânta, a-L lăuda pe Dumnezeu în acest sens este mântuirea omului, pentru că omul binecuvântându-L, lăudându-L… ce face? Exprimă că este mulțumit de Dumnezeu. A fi mulțumit de un altul ce înseamnă? Înseamnă că îl iubești; că tot ceea ce el are este motiv de bucurie și de viață pentru tine, înseamnă că te hrănești și trăiești din iubirea sa, din viața sa. Cu alte cuvinte, prin rugăciunea de laudă, noi devenim ca Dumnezeu. Iar Dumnezeu este pură laudă. Atunci când Dumnezeu a făcut lumea, a spus: „Și a văzut că era frumos”. Omul era foarte frumos, după părerea lui Dumnezeu, deci Dumnezeu este laudă. Deoarece lauda este semnul iubirii. Orice calitate pe care o are persoana pe care o iubești nu este un obiect de invidie – îți pare rău că are acea calitate și ai vrea să o ai tu -, ci trebuie să fii fericit că ea este așa. Pentru că iubind ceea ce omul este și are, este și al tău, căci tu te identifici cu el. Deci lauda te conduce să te identifici cu Dumnezeu. Să te bucuri de toate calitățile Sale, de iubirea Sa, de frumusețea și bunătatea Sa, de mila Sa, să te bucuri de El, așa cum este El. Să te bucuri, indiferent de ceea ce vine la tine. La tine vine un lucru infinit, dacă faci așa: vine El, îl primești pe El. Deci lauda ne face tot mai asemănători cu Dumnezeu și… este rugăciunea cea mai uitată.

În general, noi ne tânguim, plângem necazurile noastre, ale altora. Putem continua așa la infinit și vom afla motive infinite de tânguire; dacă nu le avem… ni le creăm. Sau avem un motiv suficient pentru a fi mulțumiți de Dumnezeu, și de ceea ce El ne-a dat, și de alții, pe care ni i-a dat. Dacă noi avem acest spirit de laudă, viața noastră se schimbă radical. Trăim în bucurie, în iubire, în dar, în iertare, într-o viziune clară a lucrurilor din jur, dar dacă nu… trăim mereu în întristare. Opusul binecuvântării este blestemul, invidia, setea de posesie, de stăpânire, moartea.

Un alt defect al rugăciunii noastre îl constituie cei care nu se plâng, dar care continuu cer ceva în favoarea lor, cer lucruri. Rugăciunea serioasă este lauda, căci Dumnezeu nu permite să ne lipsească necesarul. Lauda este uimire, adorare, mulțumire.

Rugăciunea de laudă face în așa fel încât ceea ce El este, ne dă nouă, devine viața și bucuria noastră. Lauda adusă lui Dumnezeu este semnul prezenței Spiritului în noi, și cine iubește laudă, și a iubi înseamnă a te identifica cu persoana iubită. Dar cine nu iubește, este egoist, invidios, blestemă, posedă lucruri și persoane, ucide. Prin urmare, forma fundamentală de viață este lauda. Tot ceea ce nu este laudă, nu este viață, și conduce la moarte.

Motivul laudei este însuși Dumnezeu – care este binele infinit – care în fiecare dar mi se dăruiește. Dincolo de acest prunc mic pe care-l are înainte, Zaharia (tatăl) vede ceva foarte mare, îl vede pe însuși Dumnezeu – prezent cu iubirea Sa – care i se dăruiește în acel fiu. Deci Zaharia, mai înainte, privește la Dumnezeu.

Dacă nu am spiritul laudei, fac la fel ca Israel, conform unei povestiri: Israelul, în prima zi în care a fost eliberat din Egipt, n-a spus nimic. A privit cu uimire pământul făgăduinței în care a ajuns și, după aceea, a tăcut plin de uimire. În ziua a doua, poporul a spus: „Cât de bun este Dumnezeu”, și apoi a tăcut, dar a rămas cu bucurie în suflet. În a treia, zi a spus: „Cât este de bun Dumnezeul care mi-a dat pământul”; în a patra zi, a spus: „Cât e de bun pământul pe care mi l-a dat Dumnezeu”, în a cincea zi, „Cât e de bun pământul”, iar în a șasea zi, „a luat pământul cu forța, i-a ucis pe băștinași și s-a trezit în exil”.

Așa este viața și istoria noastră, atunci când decădem din (când renunțăm la) uimirea de la început, care înflorește în laudă. Și când uităm de Dumnezeu, atunci din lucruri – din darurile Sale – facem idoli… și apoi ne certăm și ucidem pentru darurile lui Dumnezeu și în numele lui Dumnezeu. Și universul devine un deșert.

Prin laudă, însă, deșertul reînflorește și întreaga creație este din nou plină de Dumnezeu. Și atunci vedem în fiecare lucru, în fiecare nume, realitatea și numele lui Dumnezeu. Și acesta este ochiul Spiritului, ochiul lui Dumnezeu care este totul în toți și prin care totul trăiește.

Amintiți-vă că rugăciunea este laudă. Poate fi și liniște, dar este acea tăcere bucuroasă, pentru că Dumnezeu este Dumnezeu, adică este așa cum este.

„Domnul, Dumnezeul lui Israel”: nu este ceva vag, ci este acel Domn care și-a descoperit numele Său lui Moise, care este Dumnezeul lui Israel, care a încheiat o alianță cu poporul Său, care a condus istoria sub semnul promisiunii Sale, care a dăruit pământul făgăduinței, L-a promis pe Mesia și acum împlinește promisiunile Sale. Prin urmare, este acel Dumnezeu care este în alianță cu omul.

Apoi se explică de ce… Motivul binecuvântării: în v. 28 se spune „a vizitat”, la v. 78 se spune „va vizita”. Motivul binecuvântării constă în faptul că Dumnezeu ne-a vizitat, ne va vizita și ne vizitează în fiecare clipă. Dumnezeu este Cel ce vine. În fiecare realitate, El este Cel prezent, care ni se dăruiește în vizitele din trecut. Astfel, prima vizită pe care ne-a făcut-o în univers este aceea de a crea lumea și pe noi. A doua vizită a fost aceea de a ne dărui Cuvântul Său și de a ne vorbi. Și a treia vizită este că prin lume și prin fiecare Cuvânt, El dorește să ni se dăruiască (pe Sine), și în Fiul ni se dăruiește pe Sine. Acestea sunt marile vizite ale lui Dumnezeu, care niciodată nu sunt împlinite: așa cum le-a făcut în trecut, le va face și în viitor, la infinit.

A vizita în limba greacă – cuvântul „episcopein” – înseamnă a privi în jos. Obligatoriu privește în jos. Nu poate privi în sus, pentru că deasupra Lui nu se află nimic. Noi suntem obiectul privirii Sale, adică al iubirii Sale. El ne privește cu grijă.

Acest „a ne vizita” devine un „a ne răscumpăra”, a ne elibera. La fel ca atunci când Dumnezeu a vizitat poporul Său în Egipt și l-a eliberat. Faptul că El ne privește, pentru noi devine libertate. De ce ne eliberează? Te toate imaginile false pe care le avem despre El, despre noi și despre alții, de imaginile false care ne oprimă, ne cauzează întristare și moarte.

De aceea „a ridicat o putere de mântuire”. Înainte, puterea lui Dumnezeu era ca moartă, moartă pentru că nu o vedeam, fiind oprimați (subjugați) de rău, de neîncredere… Dar acum când El i-a deschis ochii prin credință, acum Zaharia vede că puterea lui Dumnezeu s-a „trezit”, a înviat. Dumnezeu există, dar când noi nu vrem să-L recunoaștem… este ca și cum El nu ar exista. El învie, atunci când noi îi dăm crezare. Acum există, pentru că acum El are acces la inima ta. Dacă tu nu-i deschizi, nu crezi în El, este ca și cum nu ar exista.

Și din acest motiv vizita lui devine – pentru noi – mântuire: deoarece noi experimentăm puterea Sa.

Și această putere este „în casa lui David, servitorul Său”. Se amintește de „casa lui David” pentru că se vorbește despre Isus, Mesia promis, descendentul (urmașul) lui David.

„După cum a fost promis prin gura profeților de odinioară”… Ce au făcut profeții din trecut? În trecut, la fel ca în zilele noastre, existau două feluri de profeți: cei care aprobă totul și vestesc victoria în luptă (sunt profeții falși, care doresc să te înșele) și cei adevărați, care îți spun că lucrurile merg rău și că trebuie să te schimbi, pentru că altfel vei pieri și astfel vestesc mântuirea.

Este o mântuire care are legătură cu schimbarea mentalității și a orizontului. Adevăratul profet este cel care te determină să te schimbi, care-ți arată că există altceva mai bun, care-ți arată că așa cum trăiești nu este bine, care știe să descopere răul și nu-l justifică. Dacă ar scuza răul, istoria ar deveni o apărare (apologie) a faptelor rele. Totul ar fi bun, de la primele câmpuri de exterminare, la ultimele…

Profetul este acela care are ochii clari pentru a vedea că ceea ce se face, nu este un bine. Nedreptatea, războiul, oprimarea… nu sunt un bine! Astfel, profetul denunță răul promițând că există mântuirea, dar cu o condiție: ca noi să fim dispuși să ne schimbăm.

Tocmai astfel profetul „ne salvează de dușmanii noștri”. Cine sunt dușmanii noștri? Se pare că în zilele noastre toți ne sunt dușmani: cei care nu gândesc la fel ca noi, adică toți, în afară de noi. Poate că uneori chiar eu sunt cel mai mare dușman al meu. Profetul ne eliberează de acea formă de dușmănie, care este dezbinarea. Dușman, înseamnă că nu îmi este prieten. Suntem făcuți să fim toți prieteni. Înainte de toate, să fim prietenii noștri – lucru care niciodată nu suntem – și apoi, prieteni ai altora. Însă noi nu suntem prieteni.

În timp ce prietenia este comuniune și viață, dușmănia este dezbinare, luptă și moarte. Domnul ne salvează de dușmănie, care este începutul morții în noi și în afara noastră. Apoi ne mântuiește și „de cei care ne urăsc”, de mâna lor, de puterea lor. Există o putere de ură, mânie care ne domină. Dacă privim în adâncul inimii, o vom recunoaște; sunt acele reacții negative pe care le simțim față de lucrurile care ni se întâmplă. Domnul ne eliberează de această putere de ură, dăruindu-ne o putere de iertare și iubire.

v. 72-75

⁷² astfel a arătat îndurare faţă de părinţii noştri, şi-a amintit de alianţa lui sfântă: ⁷³ jurământul pe care l-a făcut lui Abraham, părintele nostru, să ne dea ca, ⁷⁴ eliberaţi fiind din mâna duşmanilor, să-i slujim fără teamă, ⁷⁵ în sfinţenie şi dreptate înaintea lui, în toate zilele noastre.

Lauda pentru vizita Sa, care ne eliberează de mâna dușmanilor și ne dă mântuirea, ne salvează de puterea urii, pentru ca să experimentăm (cunoaștem) mila Sa.

Mila – în Ev. după Luca este o temă dominantă – este esența lui Dumnezeu, care este iubire gratuită și maternă. Mila, în limba greacă, desemnează uterul matern. Dumnezeu ne dă milă, adică ne oferă posibilitatea să experimentăm maternitatea lui Dumnezeu.

„Și pentru a ne aminti de alianța Sa sfântă”. O altă temă fundamentală a Bibliei este alianța. Dumnezeu este aliatul nostru. A încheiat cu Adam prima alianță, apoi cu Noe, Avram, Moise și apoi promisiunea noii alianțe. De fiecare dată când noi rupem alianța, El rămâne mereu aliatul nostru… Până când, Isus, la Cina cea de taină va spune: „Aceasta este noua și veșnica alianță”. „Nouă”, pentru că este cea promisă de profeți, și „veșnică”, pentru că nu o mai putem rupe. De ce nu mai putem rupe alianța cu Mesia? Pentru că chiar dacă îl ucidem, El își dă viața pentru noi. Deci nu mai poți rupe o alianță cu o asemenea persoană. Chiar dacă îl ucizi, El spune: „Eu sunt încă cu tine”. Astfel cunoaștem cine e Domnul.

Datorită acestei alianțe, eliberați fiind de mâna dușmanilor, noi putem să-L lăudăm și să-L slujim pe Dumnezeu. Și acestea sunt temele fundamentale din Scriptură. Dumnezeu este serv. Slujirea este semnul iubirii concrete. Dumnezeu este în slujba vieții noastre, iar noi suntem capabili să răspundem acestei slujiri (iubiri) printr-o iubire care știe să slujească.

„Cu sfințenie și dreptate, înaintea ochilor Săi”. Este important să fim „înaintea ochilor”. Omul valorează atâta cât prețuiește înaintea ochilor altora. Noi suntem înaintea ochilor lui Dumnezeu „în sfințenie și dreptate”, adică la fel ca El.

„În toate zilele vieții noastre”, și nu numai din când în când.

Practic, scopul acestei vizite a Domnului este ca noi să devenim ca El „în sfințenie și plină dreptate, prin mila Sa”.

Până acum, Zaharia nu a amintit de fiul său, care se află înaintea lui. Dar vede în fiul său realizarea acestei întregi promisiuni a lui Dumnezeu, deoarece Dumnezeu este acolo, prezent în acest fiu. Acolo (în fiu), Dumnezeu l-a vizitat și a revelat iubirea și mila Sa.

Acum începe să vorbească despre fiu.

v. 76-79

⁷⁶ Iar tu, copile, vei fi numit profet al Celui Preaînalt, căci vei merge înaintea Domnului ca să pregăteşti căile sale, ⁷⁷ să dai poporului său ştiinţa mântuirii spre iertarea păcatelor, ⁷⁸ datorită inimii îndurătoare a Dumnezeului nostru; pentru aceasta ne va vizita Cel care Răsare din înălţime, ⁷⁹ ca să-i lumineze pe cei ce zac în întuneric şi în umbra morţii, şi să îndrepte paşii noştri pe calea păcii”.

După ce L-a binecuvântat pe Dumnezeu, Zaharia se adresează pruncului său. Acest fiu va fi „profetul Celui Prea Înalt”. De mult timp nu mai existau profeți în Israel, iar acesta va fi profetul ultim și definitiv. Vom vedea că figura Botezătorului va apărea continuu, în paralel cu figura lui Isus. Câte ceva deja am subliniat în promisiunile arhanghelului Gavril către Zaharia.

În acest text sunt amintite caracteristicile fundamentale ale Botezătorului, care de fapt sunt trăsăturile fiecărui om care stă înaintea lui Dumnezeu.

Prima caracteristică este: „Vei merge înaintea Domnului”. Aceste cuvinte, care nouă nu ne spun aproape nimic, fac referire la profetul Maleahi, capitolul al III-lea, care este ultimul capitol din VT unde se spune că înainte ca Domnul să vină, va fi trimis de sus un om care călătorește (merge) înaintea Domnului. Și apoi va veni Domnul pentru a înfăptui judecata Sa, pentru a aduce dreptatea. Ce înseamnă toate acestea?

Înseamnă că Botezătorul este acel om care se măsoară cu judecata și cu dreptatea lui Dumnezeu și de aceea este om. Cine nu se măsoară cu judecata și cu dreptatea Domnului înfăptuiește nedreptatea între oameni și nu este om, ucide umanitatea sa și a altora.

Ultima promisiune din VT privește judecata și dreptatea lui Dumnezeu, și înainte ca Domnul să vină, va veni acesta – Botezătorul – care merge înaintea Sa, pentru a pregăti poporul. Deci fiecare dintre noi este chemat să răspândească pe mai departe în lume dreptatea lui Dumnezeu, care nu este dreptatea omului, ci este opusul acesteia. Pentru că dreptatea omului este tutelarea propriilor privilegii, dreptatea lui Dumnezeu este tutelarea celui mai slab. Dreptatea omului constă în a-i elimina pe toți cei care „nu gândesc ca mine”, dreptatea lui Dumnezeu este solidaritatea cu cei din urmă, astfel încât să trăim ca fii și frați. și Dumnezeu să fie într-adevăr Tată. Acesta este scopul fiecărui om pe pământ. Botezătorul va fi acest om.

A doua caracteristică: „să pregătească calea Domnului”. Textul face referire la Is. 40,3. Este cântecul mângâierii. Atunci când Israel este sclav în Babilon și consideră că deja este imposibilă mântuirea, profetul spune „pregătiți calea reîntoarcerii”, calea libertății. A doua trăsătură a Botezătorului este această sete de libertate, sete după dreptatea lui Dumnezeu. Deci o sete după adevărata libertate, care nu este aceea de a-i stăpâni pe alții, ci adevărata libertate este cea a lui Dumnezeu, care înseamnă a-i servi pe alții în iubire.

A treia caracteristică: „astfel va da poporului cunoașterea mântuirii, prin iertarea păcatelor”.

Textul face referire la Ieremia 31,31-34, atunci când Dumnezeu promite o nouă alianță. Deoarece tu ai încălcat mereu alianța Mea, Eu voi încheia cu tine o alianță nouă și veșnică. Iar tu vei cunoaște cine este Domnul, pentru că Eu voi ierta păcatele tale. Și îți voi da o inimă nouă și un spirit nou.

Botezătorul este acel om care ne cheamă să recunoaștem răul nostru, pentru a renunța la rău și, prin iertare, să cunoaștem cine este Dumnezeu. Dumnezeu este Cel care iartă. Și ne dă inima nouă, adică inima lui Dumnezeu care iartă. Și ne dă spiritul lui Dumnezeu, care este spiritul lui Dumnezeu care dăruiește iertarea.

Toate acestea datorită „îndurării duioase (din viscerele, uterul) a Dumnezeului nostru”. Mulțumită acestei îndurări Dumnezeu „ne va vizita”.

Se spune „binecuvântat pentru că ne-a vizitat”, dar acum se spune că ne „va vizita” prin mila Sa. Viscerele milei Tatălui sunt Fiul care a venit să arate mila Tatălui. Fiul Isus.

Botezătorul este cel care merge înaintea Domnului care vine să judece, să mântuiască, să elibereze lumea, prin iertarea păcatelor.

Iar Isus este numit: „Răsăritul care vine de sus”. Isus este ziua nouă, este lumina care luminează pe cei care stau în întuneric și-n umbra morții. Sunt referiri la Psalmi și la Isaia. Toți știm ce înseamnă să locuim în întuneric, să trăim fără să avem un sens în viață, în umbra morții.

În acest întuneric vine această lumină. Și ce face? „Ghidează, îndreaptă pașii noștri” … Unde ne îndreaptă „către o cale de pace”, pe care toți suntem chemați să o parcurgem. Cât de mult dorim acest parcurs de pace!

Botezătorul este omul care se deschide acestei noi dimensiuni, pe care Dumnezeu o aduce pe pământ.

Ultimul verset este o sinteză a vieții fiului.

v. 80

⁸⁰ Copilul creştea şi se întărea în duh; el a rămas în pustiu până în ziua arătării lui înaintea lui Israel.

Tema creșterii este repetată de două ori și în cazul lui Isus. Creșterea nu este secundară, deoarece de multe ori viața noastră este un regres. Trebuie să creștem, și nu să devenim tot mai prostuți. Să creștem în înțelepciune, putere și har.

„Se întărea în spirit”. Ne întărim în multe alte lucruri, în sălile de gimnastică, dar nu în căile spiritului. Ne întărim și-n prostie.

A ne întări în spiritul înțelepciunii, al iubirii… adică în a primi darurile Spiritului.

„Și locuia în deșert”. Deșertul este locul în care Dumnezeu formează (instruiește) poporul.

„Până în ziua în care va fi arătat lui Israel”, adică pentru aproape treizeci de ani. Botezătorul este contemporanul lui Isus și își începe misiunea cu puțin înainte de începutul predicării acestuia.

Și tot acest cântec – care este o sinteză, un conglomerat de citate biblice – interpretează întreaga istorie din trecut și din viitor, este centrat (fixat) pe un simplu prunc de opt zile, pe care Zaharia îl are înaintea sa și care este fiul său. Este vorba de promisiunea care există în fiecare fiu, în fiecare din noi care suntem fii. Este acea promisiune pe care Spiritul ne ajută să o înțelegem și pe care reușim să o înțelegem numai prin binecuvântarea lui Dumnezeu.

Am contemplat în această cateheză o rugăciune care ne învață cum să ne rugăm. Rugăciunea ne arată ce fel de atitudine să avem înaintea istoriei, dar și a celei mai simple experiențe din viața noastră. În ce fel să privim ceea ce există înaintea noastră.

Oferim unele texte care conțin promisiunile Domnului din VT: Gen. 12. 1-3; 15; 17; 26; 2 Sam. 7; Maleahi 3; Is. 4; Ier. 31, 31-34.

Întrebări

Este important spiritul de laudă. De multe ori avem multe probleme și se pare că mereu biruie problemele. Cum putem întări spiritul laudei?

R: Despre spiritul laudei, citim în Iosua că în timpul unei bătălii la Ghibeon, evreii câștigau, dar venea noaptea și nu ar mai fi reușit să fie victorioși în acea zi. Atunci Iosua a cerut soarelui și lunii să se oprească. În textul ebraic nu stă scris „oprește-te soare”, ci „taci soare”. Rabinii spun că dacă soarele tace, nu se mai poate mișca. Pentru că puterea soarelui, puterea universului stă în a cânta gloria lui Dumnezeu. Astfel, dacă tace, se oprește totul. Așa că i-a spus să tacă. Soarele s-a oprit, și Iosua a putut să continue lupta și să câștige.

Exemplul ne arată că lauda este puterea universului creat. Opusul laudei este invidia, care distruge creația, bunurile și persoanele. Invidia ne împiedică să ne bucurăm de binele celuilalt. În timp ce lauda este bucuria pentru orice bine ca și cum ar fi al tău, și bucuria de Domnul care este binele maxim… Niciodată nu ar trebui să abandonăm rugăciunea de laudă, chiar dacă noi, cele dintâi lucruri pe care le vedem… sunt acelea care lipsesc. Nu? Cred că trebuie să fim vindecați la ochi. Dacă încep de la ceea ce-mi lipsește, mie îmi lipsește tot ceea ce eu nu sunt în interiorul meu, adică îmi lipsește infinitul. Prin urmare, aș putea fi trist la infinit. Dacă privesc mai întâi ceea ce am, pot fi mulțumit la infinit: exist, sunt iubit de Dumnezeu, și Dumnezeu mi se dă în totalitate pe Sine, și apoi îmi dă și lumea. Totul este un dar al Său, iar eu pot fi mulțumit la infinit. Deci depinde de mine să-mi cultiv spiritul de laudă, și nu acela de critică.

Ar trebui, mai întâi, să renunțăm la un anume mod de a privi totul: acela de a ne privi numai pe noi înșine și de a fi atenți numai la problemele noastre; pentru a întări apoi un alt mod de a vedea, care este modul privirii lui Dumnezeu. A adora înseamnă a lupta. Deci trebuie să luptăm să nu fim distrați în timpul rugăciunii.

Se poate spune că sămânța păcatului originar este tocmai faptul că șarpele le-a arătat Evei și lui Adam limita lor, adică ceea ce le lipsea, ca să-L invidieze pe Dumnezeu care, în schimb, are totul.

Este clar că Dumnezeu are totul, dar Dumnezeu îți dă totul! Dacă tu începi să-L privești pe Dumnezeu cu invidie, te vei împotrivi Lui și vei vedea numai ceea ce-ți lipsește… deja ești mort, pentru că nu te mai consideri fiu și nu-l mai consideri pe Dumnezeu ca fiind Tată: ai pierdut identitatea ta și a Sa. Dacă, în schimb, limita mea este locul comuniunii cu El – acesta este sensul de a mânca din orice pom în afară de cel al binelui și al răului (faptul că nu ești tu cel care te-ai creat, ci ești fiul Meu) – atunci omul poate să se bucure la infinit în lauda lui Dumnezeu și a creatului. Fiecare rău se naște prin întreruperea spiritului de laudă și este începutul spiritului de invidie.

Acest lucru este valabil și la nivelul tuturor relațiilor: dacă vreți ca fiul vostru să fie nefericit, atunci criticați-l; dacă îl vreți mulțumit, lăudați-l de mic.

Am rămas impresionat de mulțumirea pe care Zaharia a făcut-o special Domnului. El n-a mulțumit mai întâi pentru că a primit darul pruncului, ci I-a mulțumit Domnului pentru tot ceea ce a făcut. Când am avut un fiu, eu i-am mulțumit Domnului pentru darul primit și nu pentru toate celelalte. Rămân uimit, pentru că de multe ori rugăciunea noastră este concentrată pe darurile pe care le primim, și nu pe Dăruitor.

Cum putem lăuda când avem o persoană drag(a)ă care suferă și astfel pe primul loc ar trebui să fie rugăciunea de cerere?

R: Rugăciunea de laudă ne salvează (ferește) de fetișism, de idolatrie. În general, pe noi nu ne interesează Dumnezeu. Mă interesează sănătatea, banii mei, ca totul să-mi meargă bine, ca timpul să fie bun, să mă distrez. Cu alte cuvinte, mă interesează darurile lui Dumnezeu. Acesta e fetișismul! Când îmi sunt luate aceste daruri, sunt convins că sunt pierdut. NU! Fii liniștit, le vei pierde pe toate. Și va rămâne de mine numai lauda: dacă sunt mulțumit de Dumnezeu, voi trăi în veșnicie în bucuria Domnului; dacă nu, atunci nici sănătatea și nici toate celelalte nu le voi avea. Deci trebuie să fim atenți! Tocmai lauda este cea care ne eliberează de fetișism.

Dacă Zaharia ar fi lăudat numai pentru că a primit darul pruncului, Botezătorul ar fi rămas mereu numai „pruncul său”. În schimb, el îl laudă pe Dumnezeu care a vizitat și apoi – cu ochii lui Dumnezeu – vede clar cine este acest prunc: este modelul omului nou, și nu fiul său. Zaharia este cel care va deveni fiul Botezătorului.

Lauda ne oferă proporția exactă a realității, arătându-ne că este ceva divin, în care locuiește Dumnezeu. În schimb, nevoia mea îmi arată ceea ce îmi lipsește, fiind vorba de lucrurile mele trecătoare: ele pot să mă mulțumească, dar pot să mă și distrugă. Mai repede sau mai târziu, nicio nevoie materială de-a mea nu mă va mulțumi deloc (moartea).

Multe încercări spirituale sunt cauzate de lipsa bunurilor concrete, care ne fac să suferim în interior. Pot fi și alte încercări. Spre exemplu: câți dintre noi suntem îndurerați că nu-L ascultăm pe Dumnezeu? Este singura durere adevărată pe care ar trebui să o simțim. Pentru că este singurul bine. În timp ce pentru noi sunt bine, (bunuri bune) toate celelalte lucrușoare. Și dacă ne lipsesc, ne tulburăm.

De fapt, soția lui Iov, atunci când el a pierdut totul și s-a îmbolnăvit, îi spune: „Și acum blestemă-L pe Dumnezeul tău”. În schimb, Iov continuă să-L laude pe Dumnezeu. Este ceva măreț. Dar este ceea ce ne face să fim ca Dumnezeu. Martirii L-au lăudat pe Dumnezeu până la capăt.

Rugăciunea de mijlocire pentru nevoia urgentă a fratelui, nu cred că este fetișism…

R: Da. Îl încredințez lui Dumnezeu pe fratele, dar nu trebuie să disper. În schimb noi, de multe ori proiectăm în alții nevoile noastre (nevoia noastră de a fi vindecați). Este corect să mă rog pentru a mijloci vindecarea fratelui, dar nu aceasta este adevărata rugăciune. Nevoile fratelui, Dumnezeu le cunoaște. Eu i le amintesc, dar nu înseamnă că Dumnezeu a uitat de boala fratelui. Însă eu ar trebui să țin seama de altceva. Ce se întâmplă, dacă Dumnezeu nu-mi ascultă rugăciunea și nu-mi dă lucrurile pe care le cer? Nu mai există Dumnezeu? Dacă eu judec așa, înseamnă că nici eu nu mai sunt! Atunci putem oare să spunem că Dumnezeu nu există, pentru că toți murim? Prin urmare, niciodată nu vom fi ascultați pentru toate acele lucruri pe care i le cerem?

În schimb, Dumnezeu vrea să ne dea ceva mai mult: spiritul de laudă care acum este viață veșnică. Apoi toate celelalte lucruri ni le dă în măsura în care ne sunt necesare. Atunci avem spiritul Fiului, care este încrederea totală în Tatăl, care ne va da ceea ce este necesar. Dar nu înseamnă că eu sunt cel care de mai înainte stabilesc: mai întâi vreau acest lucru, apoi mă voi ruga…

Este drept să ne rugăm pentru pace și pentru toate lucrurile bune, pentru că știu că Dumnezeu le vrea. Și pacea vine tocmai de la un ochi diferit pe care noi îl avem, de la un spirit de laudă, pentru că niciodată nu vom afla pace până când facem nedreptatea, trăim în invidie și niciodată nu suntem sătui de bunurile pe care le avem, fapt pentru care mergem să le furăm și pe cele ale altora. Deci lauda ne eliberează de fetișismul care ne face sclavi. Apoi este drept să facem și rugăciuni de cerere, de mijlocire, dar sunt forme secundare față de rugăciunea de laudă. Chiar dacă pentru noi sunt cele dintâi.

Liturghia insistă pe rugăciunea de mijlocire, care devine și iubire pentru aproapele și cerere adresată Domnului pentru ca să-i iubim, să-i ajutăm pe alții. Deci rugăciunea de mijlocire nu este incorectă, dar lauda este apogeul rugăciunii.

Definiția exercițiilor spirituale subliniază că „omul e creat pentru a-L lăuda, a-L sluji și a-L respecta pe Dumnezeu, toate celelalte lucruri (creaturile și persoanele) folosesc la înfăptuirea acestui scop. Pentru că prin toate acestea (a lăuda, a sluji și a respecta) devenim ca Dumnezeu care este laudă, slujire și respect.

Cum să-i ajutăm pe cei aflați în suferință – și necunoscători ai adevăratei rugăciuni – să facă rugăciunea de laudă, care este cea dintâi necesară?

R: Lauda este specifică celor care iubesc. Cine iubește este mulțumit de celălalt. Ce pot face pentru cel care în acel moment este în mare nevoie, și este închis în sine, și deci nu poate nici să iubească și nici să laude? Pot face ceea ce Domnul mă va inspira. Să-i fiu aproape cu afecțiune și iubire, dincolo de a mijloci pentru el. Dar el – pentru a ieși din sine – va descoperi o putere interioară, care-l va conduce la iubire, deci la laudă. Căci dacă nu ajungem la acest nivel, atunci devenim consumatori ai darurilor lui Dumnezeu, dar nu devenim persoane, prieteni ai lui Dumnezeu.

Când cineva are nevoie de ceva, de ce-i cere acel lucru mamei? Îl cere mamei pentru că are încredere în ea și știe că-i vrea binele. Deci este o formă implicită de laudă.

Și cererile noastre: de ce o persoană, atunci când se simte rău, se adresează lui Dumnezeu? Poate pentru că înțelege că este singurul care o înțelege. Și deci face o confesiune implicită de laudă în bunătatea și măreția lui Dumnezeu. Dar e important să vedem că trebuie să ajungem la nivelul laudei. Un părinte al deșertului spunea: „O dată Dumnezeu m-a ascultat și de atunci nu i-am mai cerut nimic. I-am spus: fie voia Ta, căci va fi mai bine pentru mine și pentru Tine”. Înseamnă că a stabilit cu Dumnezeu acel raport de prietenie, specific relației dintre fiu și tată. Atunci se naște lauda.