Luca 10,17-24

17 Întorcându-se cei şaptezeci şi doi, i-au spus cu bucurie: „Doamne, chiar şi diavolii ni se supun în numele tău”. 18 El le-a spus: „L-am văzut pe Satana căzând din cer ca un fulger. 19 Iată, v-am dat puterea să călcaţi peste şerpi şi scorpioni şi peste toată puterea duşmanului şi nimic nu vă va vătăma. 20Totuşi, nu vă bucuraţi pentru aceasta, pentru că vi se supun duhurile, ci bucuraţi-vă pentru că numele voastre sunt scrise în ceruri”. 21 În ceasul acela a tresăltat de bucurie în Duhul Sfânt şi a spus: „Te preamăresc pe tine, Tată, Domn al cerului şi al pământului pentru că ai ascuns acestea celor înţelepţi şi învăţaţi şi le-ai descoperit celor mici. Da, Tată, pentru că aceasta a fost dorinţa ta. 22 Toate mi-au fost date de Tatăl meu şi nimeni nu ştie cine este Fiul, decât Tatăl, nici cine este Tatăl, decât Fiul şi acela căruia Fiul vrea să-i reveleze”. 23 Apoi, întorcându-se către discipoli, le-a spus aparte: „Fericiţi ochii care văd ceea ce vedeţi voi, 24 căci vă spun: mulţi profeţi şi regi au voit să vadă ceea ce vedeţi voi, şi n-au văzut, şi să audă ceea ce auziţi voi, şi n-au auzit”.

Întorși din misiune și experimentând succesul asupra celui rău, discipolii – dar și Isus – sunt plini de bucurie. Se veselesc constatând roadele misiunii. Cel dintâi rod constă în faptul că demonii li s-au supus. Ei au biruit răul prin puterea primită de la Isus. „V-am dat putere să pășiți peste șerpi și scorpioni”. Omul s-a reîntors la starea din Paradis fiind repus în umanitatea sa de la începuturi: este domn al creației.

Totuși, Mântuitorul îi informează că există ceva mult mai important decât învingerea răului. Voi, mergând la frații voștri și eliberându-i de tot răul, ați permis ca numele voastre să fie scrise „în NUME”, în Dumnezeu. În acest moment, Isus se bucură în Spirit și-L laudă pe Tatăl. În sfârșit, Dumnezeu este fericit: la reîntoarcerea din misiune își regăsește toți fiii, deoarece cu toții au cunoscut iubirea Lui și toți se iubesc. Acum creația a ajuns la perfecțiune. Acesta este scopul pentru care Dumnezeu a creat lumea, și împlinirea lui îl face fericit.

A înțelege că noi suntem bucuria lui Dumnezeu este descoperirea cea mai frumoasă atât pentru noi care suntem fii, cât și pentru Dumnezeu care este Tată.

Această bucurie se transmite „ochilor fericiți care văd ceea ce discipolii au văzut” (Lc. 10,23), adică nouă, care prin ascultarea Cuvântului vedem această scenă și participăm la aceeași bucurie. Bucuria noastră este și bucuria lui Dumnezeu care s-a unit cu noi.

Textul este plin de entuziasm, introducându-ne în Spiritul Sfânt, în iubirea dintre Tatăl și Fiul. Textul ne descoperă că noi avem aceeași bucurie și iubire a lui Dumnezeu, adică puterea de a birui răul. Când umblăm pe calea binelui, noi suntem bucuria lui Dumnezeu. Înțelegând aceasta, pricepem totul.

Isus dansează de bucurie înaintea Tatălui, deoarece noi am primit același raport pe care El îl are cu Tatăl: faptul că noi suntem fiii Creatorului, frații Mântuitorului -care se comportă ca atare – și, în sfârșit, Dumnezeu este fericit… deoarece este iubire și ne iubește. Altfel ar fi nefericit. Iubirea se bucură numai când este iubită. Deci, prin răspunsul iubirii noastre, noi suntem fericirea lui Dumnezeu.

vv. 17-18

17 Întorcându-se cei şaptezeci şi doi, i-au spus cu bucurie: „Doamne, chiar şi diavolii ni se supun în numele tău”. 18 El le-a spus: „L-am văzut pe Satana căzând din cer ca un fulger.

Primul scop al misiunii

Mai întâi de toate discipolii se reîntorc. În misiune pornim de la Dumnezeu și la El ne întoarcem. Centrul este El. Și tocmai pentru că pornim în misiune ne putem reîntoarce la El, adică devenim fii, la fel ca El. Astfel, centrul vieții noastre este reîntoarcerea le El. Ne reîntoarcem la Isus numai în măsura în care mergem spre frații noștri.

Această reîntoarcere este „cu bucurie”. Bucuria este pecetea lui Dumnezeu pusă pe realitate. Este specific lui Dumnezeu să dăruiască bucurie, fără vreun motiv (cf. Sf. Ignațiu). Unde lipsește bucuria, pot fi toate celelalte lucruri, dar nu-I Dumnezeu.

De ce bucuria este pecetea lui Dumnezeu? Deoarece ea există acolo unde ne simțim iubiți și iubim în același timp. De fapt, adevărata bucurie este Treimea: iubirea, iubitorul și iubitul. Tocmai acolo unde există iubirea – care este iubită – se află bucuria, altfel domnește nefericirea… fie pentru că lipsește iubirea (dacă nimeni nu iubește, niciunul nu este iubit), fie pentru că cineva iubește, dar nu este iubit… Numai unde există reciprocitatea iubirii este Dumnezeu și există bucuria perfectă.

Omul este creat pentru bucurie. Fără aceasta, omul trăiește nefericit și fără vreun sens, pierzând gustul vieții/existenței și căzând în disperare.

Omul este nefericit pentru că doar caută bucuria. Dacă nu ar căuta-o, nu ar fi nefericit. Și o caută deoarece tocmai bucuria este însușirea sa primordială, de chip al lui Dumnezeu: este creat pentru iubire, pentru Infinit, pentru a iubi la fel cum este iubit.

Iată că bucuria o aflăm la reîntoarcerea din misiune. Cel dintâi motiv al fericirii, pronunțat de discipoli, este: „Și demonii ni se supun în Numele Tău” (Lc. 10,17).

Mai întâi de toate „în Numele Tău”, deoarece „în numele lor” se certau între ei pentru a afla cine este cel dintâi și erau triști (și ei erau stăpâniți de diavol – pe care nu reușeau să-l alunge – în episodul după schimbarea la față, cf. Lc. 9). Prin urmare, „în Numele Tău, diavolii ni s-au supus”. Ce înseamnă?

Înainte, spiritul răului stătea în înălțimi, și noi eram supuși răului. Mai mult, răul luase locul lui Dumnezeu. De fapt, vestea Evangheliei este căderea satanei care ținea locul lui Dumnezeu. Noi credeam că Dumnezeu este rău, judecător, pedepsitor, răzbunător, departe de noi, dezinteresat de viața noastră… În schimb, Dumnezeu este – și-L recunoaștem din roadele misiunii – Cel care ne iubește cu o iubire veșnică, Cel care și-a dat viața pentru păcătoși, Cel a cărui putere este iertarea și a cărui esență este îndurarea.

Evanghelizarea este tocmai lumina care biruie întunericul și minciuna satanei. În timp ce mai înainte diavolul ne domina și toți eram sclavii răului, având o imagine falsă despre Dumnezeu, acum, în sfârșit, răul nu ne mai stăpânește. Suntem liberi…

Însă… „Diavolii ne sunt supuși”. Dar atunci când cineva este supus altcuiva, ce se întâmplă? Dacă tu ești supus cuiva… ești liniștit? Dacă cineva îți este supus, te lasă în pace? Nu! Începe lupta.

În timp ce înainte eram toți sub stăpânirea satanei, nu exista nicio luptă. Satana ținea locul lui Dumnezeu, și noi îl veneram ca pe un Dumnezeu. Este vorba de imaginea noastră satanică despre Dumnezeu. Eram sclavi.

Acum, diavolii stau sub noi și se revoltă. Începe lupta împotriva satanei și noi vom ajunge la victorie tocmai datorită Evangheliei.

Amintiți-vă prima acțiune pe care Isus o înfăptuiește atunci când vestește Evanghelia în Sinagoga din Nazaret. Pentru întâia oară, diavolul explodează contra Lui și totuși Isus mergea în fiecare sâmbătă în Sinagogă…

Cuvântul adevărului intră în răul care se află în noi, și acesta începe să se răzvrătească. Însă răul este deja biruit, este supus.

Finalul luptei este pozitiv: Isus, văzându-l pe satana căzând din cer. Mai înainte, discipolii erau legați de satana, acum sunt ei cei care-l țin legat pe satana. Situația s-a inversat, dar războiul încă nu s-a terminat, deoarece a „sta legat” este mai ușor decât „a ține legat”. Pentru cineva care este legat este suficient să nu facă nimic; în timp ce pentru a ține legat pe cineva care vrea să scape e nevoie de efort… În acest loc începe parcursul spiritual al omului, care implică o luptă împotriva răului. O luptă care continuă până la sfârșitul lumii, când va fi reîntoarcerea definitivă a lui Isus în mărire. Totuși, marea bucurie că deja l-am biruit pe satana este primul rod al misiunii.

Isus întărește acest rod: „Îl vedeam pe satana cum cădea din cer ca un fulger” (Lc. 10,18).

„Îl vedeam” poate indica faptul că din veșnicie Cuvântul vedea acest moment în care omul, în sfârșit, cu ajutorul Evangheliei, era liber de înșelăciunea satanei și aștepta acest moment. Sau că, în timp ce apostolii merg să vestească Evanghelia, Isus stă mereu cu ei și-i privește, îi sprijină.

„Pe satana cum cădea din cer… ca un fulger”. Fulgerul face mult zgomot, dar puțin rău. Totuși, dacă cineva este lovit de fulger, îl poate distruge… Fulgerul are o mare putere, dar care nu-i organizată. Poate distruge locul unde cade și doar atât.

Isus ne spune să fim atenți că satana a căzut, dar încă mai poate face rău. Voi trebuie să fiți atenți și să aveți discernământ între spiritul de fii și spiritul dușmanului (al satanei) să nu fiți loviți și să nu vă lăsați stăpâniți de răul pe care deja l-ați biruit.

Acest prim rezultat al misiunii este extrem de important, deoarece adevăratul rău al omului este imaginea falsă pe care o are despre Dumnezeu și despre sine – ca om – precum și despre valorile vieții (acceptând să fie sclavul non-valorilor). Odată ce omul este liber, stăpânește falsele valori, dar acestea încă-l atacă. Și întreaga istorie este un proces de supunere a răului, până când Dumnezeu va fi „Totul în toți și în toate„.

Nu înseamnă că – odată cu venirea lui Isus – noi nu mai trebuie să facem nimic! Nu! Acum am câștigat războiul. Acum trebuie să guvernăm zona cucerită. Imaginea războiului este urâtă, dar aici discutăm despre războiul contra răului știind că acest rău este înăuntrul nostru… A birui răul – care este în noi – este victoria cea mai mare.

vv. 19-20

19 Iată, v-am dat puterea să călcaţi peste şerpi şi scorpioni şi peste toată puterea duşmanului şi nimic nu vă va vătăma. 20Totuşi, nu vă bucuraţi pentru aceasta, pentru că vi se supun duhurile, ci bucuraţi-vă pentru că numele voastre sunt scrise în ceruri”.

Zice Isus: „v-am dat putere…” – este puterea Lui, puterea Fiului, puterea Adevărului – „să călcați în picioare… întreaga putere a dușmanului” și acesta nu vă mai poate dăuna. Apoi, Isus vorbește despre călcarea-n picioare a șerpilor și a scorpionilor. Tabloul face referire la Adam, domnul întregii lumi create, timpul în care era armonie între lup și miel, iar răul nu exista.

Până la urmă, victoria asupra spiritului răului aduce reîmpăcarea omului cu întreaga lume creată. Șarpele reprezintă tocmai „șarpele „de la început”. Veninul șarpelui, fiind în gură, amintește de înșelăciunea care ne-a doborât și ne-a dus departe de Dumnezeu.

Evanghelizarea este victoria asupra veninului șarpelui, asupra înșelăciunii care ne ucide viața. Veninul înșelăciunii ne-a spus că „Dumnezeu nu ne iubește”; în schimb, Evanghelia este proba clară că Dumnezeu ne iubește: ni se dă pe Sine prin jertfa lui Isus.

Astfel putem să călcăm în picioare și scorpionul. Dacă șarpele are veninul în gură și ne ucide prin înșelăciunea vorbelor, scorpionul are veninul în coadă, reprezentând existența noastră… care-i înveninată „pe coadă”… și-n moarte se află veninul din cauza păcatului. Minciuna despre Dumnezeu ne înveninează întreaga viață prin frica de moarte, deoarece ne spune că atunci când murim… s-a sfârșit totul. Și nu este așa! Sfârșitul meu este comuniunea cu Tatăl.

Evanghelizarea îmi dă această putere peste șarpe și scorpion, adică-mi eliberează viața de înșelăciune și de frica de moarte reîmpăcându-mă cu existența mea și cu întreaga lume creată. Îmi restituie integritatea de om. Mă repune în starea pe care o avea Adam înainte de păcat. Noi redevenim stăpâni ai creației într-o viață frumoasă și bună, deoarece în viață nu mai există venin de moarte, căci a fost biruită înșelăciunea. Și aceeași moarte (coada scorpionului) nu-ți mai înveninează viața, deoarece tu știi că prin moarte intri în comuniune cu Viața.

Isus își informează ucenicii că există ceva mai profund decât bucuria lor: faptul că numele lor sunt scrise în cer. Ce înseamnă? Adevăratul motiv al bucuriei nu constă numai în faptul că satana ni s-a supus – sau că în sfârșit, suntem oameni liberi, nu numai că acum avem o imagine corectă despre Dumnezeu și despre moartea noastră – ci acum noi suntem îndumnezeiți.

Prin misiune, mergând în întâmpinarea fraților, noi devenim fii ai lui Dumnezeu. Egali cu Fiul, deoarece iubim cu aceeași iubire a Tatălui. Deci rodul misiunii față de alții, faptul că-i iubim pe alții… Și aceasta este misiunea: a mărturisi iubirea Domnului fraților!… lucru care ne face fii ai lui Dumnezeu, iar identitatea noastră este aceeași cu a lui Dumnezeu. Numele noastre sunt în Dumnezeu, în cer, în NUME! El este Tată și noi suntem fii, la fel ca Fiul. Acesta este marele mister al scopului fiecărei misiuni. Aducând iubirea Tatălui fraților, adică iubindu-i, tu devii pentru prima dată fiu. Dacă nu, tu nu ești fiu. De aceea, misiunea este o datorie a fiecărei persoane.

Fiecare persoană are nevoie să fie iubită… Și pe toți Dumnezeu ne iubește ca pe niște fii. Dar noi devenim într-adevăr fii, egali cu Tatăl, atunci când și noi știm iubi, la fel cum suntem iubiți. Numai astfel realizăm esența noastră de fii.

Misiunea pe care trebuie s-o înfăptuim nu o putem delega: nu delegăm pe cineva să trăiască sau să respire în locul nostru.

Observăm că, de obicei, creștinii merg duminica la biserică pentru „a asista la Liturghie”. Preotul recită liturghia, și ceilalți stau în biserică și asistă. Astfel, preotul le-ar putea da un CD s-o asculte… Suntem cu toții fii, având și unul și altul responsabilitatea de a ne iubi aproapele și de a mărturisi că Tatăl este Tatăl fiecăruia, al celor de lângă noi, al tuturor oamenilor!

Noi delegăm totul preotului. Este greșit! Noi suntem chemați să mărturisim, să celebrăm, noi suntem apostoli! Fiecare dintre noi, dacă este fiu, este trimis de Dumnezeu să propovăduiască iubirea Sa fraților. Ministerul preoților trebuie să-i invite, să-i însuflețească pe toți credincioșii să-și însușească responsabilitatea de a răspândi iubirea. Și este bucuria lui Isus care a venit să-i invite pe frați să-și asume responsabilitatea lor de fii. Acesta este momentul în care Isus „dansează de bucurie”, adică atunci când creștinii se reîntorc din misiune biruind diavolul prin răspândirea iubirii.

vv. 21-22

21 În ceasul acela a tresăltat de bucurie în Duhul Sfânt şi a spus: „Te preamăresc pe tine, Tată, Domn al cerului şi al pământului pentru că ai ascuns acestea celor înţelepţi şi învăţaţi şi le-ai descoperit celor mici. Da, Tată, pentru că aceasta a fost dorinţa ta. 22 Toate mi-au fost date de Tatăl meu şi nimeni nu ştie cine este Fiul, decât Tatăl, nici cine este Tatăl, decât Fiul şi acela căruia Fiul vrea să-i reveleze”.

În acel „ceas”… Este ceasul decisiv, cel al mântuirii! Ceasul în care Dumnezeu însuși – împreună cu întreaga omenire – este mântuit. Este ceasul către care se îndreaptă întreaga istorie, când „Dumnezeu va fi totul în toți și în toate”, și atunci creația va fi împlinită, deoarece toți vom fi fii și frați. În acel „ceas” Isus începe să danseze de bucurie în Spiritul Sfânt. Spiritul este iubirea dintre Tatăl și Fiul, este viața lui Dumnezeu, este sărutul lui Isus cu Tatăl. Ceasul dansului și al bucuriei Mântuitorului este în momentul în care discipolii se reîntorc. Isus se bucură tocmai pentru că s-a împlinit misiunea, adică toți oamenii au cunoscut că avem un Tată și că suntem fiii Lui.

Când Dumnezeu a creat omul, la începuturi, a spus: „Este foarte frumos”. Dumnezeu se gândea tocmai la acest „ceas”, la întâlnirea Lui cu omul, deoarece din veci l-a iubit. Din vecie Dumnezeu ne-a contemplat pe fiecare dintre noi și ne-a iubit cu o iubire veșnică și ne-a creat pentru că este îndrăgostit de noi. Când noi știm aceste lucruri și apoi Îl iubim, în sfârșit și El dansează de bucurie. Acum Dumnezeu este împlinit. Mai înainte îi lipsea ceva, adică noi. Să ne amintim că în aceeași zi în care l-a creat pe Adam, după ce l-a lăsat să se plimbe prin grădină, Dumnezeu merge să-l caute: „Unde ești”. Dorea să-l întâlnească, deoarece Adam este frumusețea lui Dumnezeu în univers. Este fiul Său, bucuria Sa… Însă Adam s-a ascuns.

Dar acum, marea bucurie cauzată de faptul că – în Fiul și-n misiunea celor 72 de discipoli (simbolul întregii omeniri) care răspândesc iubirea Tatălui întregului pământ și apoi toți se reîntorc la Tatăl în Isus – în sfârșit, Dumnezeu întâlnește omul. Și tocmai pentru această întâlnire Dumnezeu a creat omul, ca El să fie totul în toți, pentru ca toți să ne iubim și să-L iubim ca Tată.

Dacă noi suntem bucuria lui Dumnezeu, dacă El dansează de bucurie pentru noi, să ne gândim cât suntem de valoroși. Și identitatea noastră constă în a vedea această bucurie care o are El pentru noi. Această iubire infinită pe care Dumnezeu o are pentru mine este identitatea mea.

Acest text ne vorbește despre „Tatăl”. Isus îl numește Tată de 8 ori în toată Ev. după Luca, dintre care de cinci ori în acest text. În bucuria Sa, Isus îl preamărește pe Tatăl, deoarece acest Tată, „Abba”, adică Tăticuțul Meu, deși este Domnul cerului și al pământului… Marele Domn al cerului și al pământului este Tatăl meu! Și toate aceste lucruri sunt ascunse celor înțelepți și pricepuți (șmecheri) care știu totul și știu să îndrepte totul după propriul lor interes egoist. Sunt descoperite celor „nepricepuți”, celor care nu li se permite să aibă un cuvânt de spus, celor care nu vorbesc, care doar cer ajutorul Tatălui. Este vorba de cei care sunt copii, iar a fi prunci este însușirea noastră fundamentală. A fi în relație cu El care ne iubește și a-i pronunța numele este cea dintâi relație liberă a omului (copilului) care simte relația de iubire a celui căruia i se adresează.

„Abba” este un cuvânt care ne descoperă cine este Dumnezeu și exprimă esența Tatălui, adică faptul că noi suntem fii.

Priviți-L pe Isus care dansează pentru bucuria Tatălui, deoarece noi am devenit fii, asemenea Lui. Și în sfârșit, tatăl este într-adevăr Tată. Și se bucură și El și Fiul.

Lumea și noi am fost creați pentru a ne bucura – dincolo de întreaga istorie – deoarece misiunea mieilor în mijlocul lupilor este o istorie serioasă. Isus va fi Mielul răstignit și totuși – chiar în acel loc – se va descoperi iubirea cea mai mare decât orice violență și moarte. Și satana – falsa imagine despre Dumnezeu și om – este biruit. Și acum știm că Dumnezeu iubește așa și noi suntem iubiți tocmai astfel. Iubirea este dansul Fiului și al Tatălui… Isus spune „da, Tată”. Isus este veșnicul „da” spus Tatălui, iar Tatăl este veșnicul „da” spus Fiului. În Dumnezeu există doar „da”.

Esența Tatălui constă în a fi „al Fiului” (dacă nu, nu ar fi Tată și viceversa). Este marele mister al lui Dumnezeu și al omului.

„Da, Tată, așa ți-a plăcut…”. Este plăcerea lui Dumnezeu să-și arate iubirea față de noi și să vadă că noi răspundem acestei iubiri. Dumnezeu se bucură când noi pătrundem, participăm la această plăcere. Conținutul plăcerii este: „Totul mi-a fost dat de Tatăl Meu”. Tot ceea ce Dumnezeu este și are, a dat Fiului. Tatăl este cel care se dăruiește total pe sine. Fiul este cel dăruit care și El se dăruiește, deoarece este egal cu Tatăl. Și această iubire a vieții lor comune este Spiritul, este respirația, viața lui Dumnezeu. Și noi trăim în baza acestui Spirit, acestei iubiri, deoarece îl primim prin Fiul care ni-L mărturisește și astfel și noi știm să iubim așa cum suntem iubiți.

Numai acum Dumnezeu este totul în toți, prin Spiritul. Și acesta este scopul umanității, al istoriei, al creatului.

Cunoașterea dintre Tatăl și Fiul… „Cunoașterea” este iubirea, este dăruirea Tatălui făcută Fiului, primirea Fiului și dăruirea de Sine. Acest mister al iubirii-dăruirii, Fiul îl descoperă celor mici, adică nouă, tuturor copiilor. Acesta este scopul umanității și al lui Dumnezeu care în sfârșit se realizează în istorie, dacă nu și Dumnezeu rămâne „incomplet”. „Dumnezeu dorește ca toți oamenii să fie mântuiți și să ajungă la cunoașterea adevărului”, zice psalmistul.

v. 24

24 căci vă spun: mulţi profeţi şi regi au voit să vadă ceea ce vedeţi voi, şi n-au văzut, şi să audă ceea ce auziţi voi, şi n-au auzit”.

La ce se uită discipolii? La Isus care dansează datorită bucuriei pentru ei. Dansează și Tatăl pentru fiii Săi, deoarece acum toți îl cunosc și toți au intrat în raportul Treimii, în viața, în iubirea lui Dumnezeu. Și noi privim toate acestea.

Luca nu l-a văzut pe Isus, dar spune că El dansează, voind să ne descrie bucuria Domnului… astfel încât și noi – care ascultăm – să înțelegem starea sufletească a lui Isus. Se poate vedea „și cu urechile”… Deoarece Cuvântul pe care-l ascultăm devine apoi chipul și realitatea noastră. Prin povestirea sa, Luca ne arată ceea ce el însuși a dorit să vadă: bucuria lui Dumnezeu.

Întreaga Evanghelie după Luca este Evanghelia bucuriei și a Spiritului și a ascultării care apoi ne revelează chipul lui Dumnezeu în Isus, care va fi chipul nostru de fii, ascultând.

„Fericiți ochii care privesc ceea ce voi priviți”… nu orice ochi! Și pentru că Evanghelia este scrisă pentru noi, fericiți sunt ochii noștri care văd toate acestea. Această bucurie era așteptată de toți regii și profeții…

Întreaga Scriptură se împlinește în acest dans al lui Isus – al Treimii – pe care noi îl ascultăm și-l contemplăm. Atunci când noi privim la bucuria lui Dumnezeu pentru noi, în acel moment se împlinește totul.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Frățilă