Luca 10,25-37

Dumnezeu dorește un singur lucru de la om: ca acesta să-și dea seama cât de mult îl iubește Dumnezeu și să fie fericit. Când omul înțelege acest lucru, Domnul este fericit. Noi suntem bucuria Lui, dar putem fi și întristarea Creatorului atunci când nu înțelegem cine suntem și devenim nefericiți.

Textul biblic ne prezintă esența creștinismului: acesta, nefiind o religie care impune o lege, ne obligă să respectăm norme determinate. Legea cuprinde norme imperative care trebuie respectate, iar dacă le încalci, ești pedepsit. Creștinismul este religia iubirii, a libertății fiilor, a bucuriei. Și cine iubește nu greșește. Poate greși în modul sau prin felul în care iubește și de aceea trebuie să învețe cum să iubească.

Omul înfăptuiește răul din cauza întristării (supărării), deoarece nu cunoaște iubirea și pentru că nu știe cine este. Omul crede că ceea ce el este constă în lucrurile pe care le are. Și așa se pierde alergând după idolii săi.

Iubirea o putem realiza după modelul pildei samariteanului – care este, de fapt, autobiografia lui Isus – în măsura în care știm că suntem iubiți de Domnul cu iubirea samariteanului.

Această parabolă o cunoaștem cu toții și suntem convinși că ne invită să fim buni samariteni, însă nu acesta e sensul ei.

Formula „bunul samaritean” e o contradicție: „samaritean” este un epitet cu nuanțe negative față de Isus (ești un samarinean, adică ai diavol)

Se citește Lc. 10,25-37

25 Iată că un învăţat al Legii s-a ridicat ca să-l pună la încercare, spunând: „Învăţătorule, ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” 26 El i-a zis: „Ce este scris în Lege? Cum citeşti?” 27 Acesta a răspuns: „Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. 28 El i-a spus: „Ai răspuns bine, fă aceasta şi vei trăi!” 29 Acela însă, voind să se justifice, i-a spus lui Isus: „Şi cine este aproapele meu?” 30 Isus a continuat: „Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon şi a căzut în mâna tâlharilor care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au strivit în bătaie, au plecat, lăsându-l pe jumătate mort. 31 Din întâmplare, a trecut pe drumul acela un preot, dar, văzându-l, a trecut mai departe. 32 La fel şi un levit, trecând prin locul acela, văzându-l, a trecut mai departe. 33 Dar un samaritean care călătorea a venit lângă el şi, văzându-l, i s-a făcut milă. 34 Apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând untdelemn şi vin. Apoi, urcându-l pe animalul său de povară şi ducându-l la un han, i-a purtat de grijă. 35 În ziua următoare, a scos doi dinari, i-a dat hangiului şi i-a spus: «Îngrijeşte-te de el şi ceea ce vei mai cheltui îţi voi da când mă voi întoarce». 36 Cine dintre aceştia trei crezi că este aproapele celui căzut în mâinile tâlharilor?” 37 El a răspuns: „Cel care a avut milă de el”. Atunci Isus i-a spus: „Mergi şi fă şi tu la fel!”

Tema pericopei este clară: „Ce să fac pentru a moșteni viața veșnică?” (v. 25); „Fă aceasta și vei trăi” (v. 28) și la v. 37 „Du-te de fă și tu la fel”.

Întrebarea este ce trebuie făcut pentru a avea viață? Pentru a avea viață trebuie să iubești, pentru că viața este iubire. Acesta este sensul primei părți a textului, partea a doua întrebând: „Cum e posibil să iubim?” Este posibil să iubim în măsura în care suntem iubiți.

Cele opt personaje ale parabolei sunt: învățătorul legii și Isus care discută despre iubire, omul care coboară de la Ierusalim la Ierihon, preotul, levitul, samariteanul, hangiul și tâlharii.

vv. 25-26.

25 Iată că un învăţat al Legii s-a ridicat ca să-l pună la încercare, spunând: „Învăţătorule, ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” 26 El i-a zis: „Ce este scris în Lege? Cum citeşti?”

Prezintă întrebarea fundamentală a omului „Ce să fac?” Dacă animalul este ghidat de instinct, omul nu este programat de instinct. Instinctul folosește în vederea conservării speciei și a individului, privește hrana și viața intimă. Omul nu este programat doar pentru acestea, ci pentru fericire. Și fericirea nu este instinct, ci cu totul altceva. Fericirea se învață, depinde de un mod de a face.

După ce a mâncat, animalul este fericit. Omul, după ce a mâncat sau după ce i s-a născut un copil, poate fi extrem de nefericit… Înseamnă că nu în aceste lucruri constă fericirea. Omul este singurul „animal” care-și pune întrebarea fundamentală – vizavi de fericire – de-oarece este chip al lui Dumnezeu.

Învățătorul întreabă despre „viața veșnică”, adică viața plină; omul este dorința după viața plină de bucurie, fericire și iubire, deoarece este chip al lui Dumnezeu. Și știe că această viață este o moștenire.

Moștenirea i se cuvine fiului, Fiului lui Dumnezeu. Însă moștenirea depinde de cum trăiești. Deci: „ce să fac?”

Isus răspunde, trimițându-l la lege: „În lege, ce stă scris? Cum citești?” Este important ce este scris și la fel de important este cum interpretezi. Isus nu dă soluția, ci răspunde adresându-ne două întrebări… Ne invită să căutăm noi răspunsul.

Legea era alcătuită din cele 613 porunci: 365 negative (una pentru fiecare zi), și 248 pozitive (după învățătura antică reprezentând numărul oaselor trupului uman). Legea lui Dumnezeu trebuie să pătrundă negativ în fiecare zi (îndepărtând ceea ce este rău), și să pătrundă și pozitiv (în bine, în toate oasele, adică în structura omului), deoarece legea deosebește binele de rău.

vv. 27-28

27 Acesta a răspuns: „Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. 28 El i-a spus: „Ai răspuns bine, fă aceasta şi vei trăi!”

Învățătorul legii știe și ce stă scris și cum să citească. A aflat că principiul întregii legi a lui Israel este iubirea. Nu este un cod de legi pe care trebuie să-l respecți pentru că altfel Dumnezeu te pedepsește. Nu! Dumnezeu a creat omul din iubire și dorește un singur lucru: ca omul să fie ca El, să știe să iubească.

Singura poruncă este cea a iubirii. „A comanda” (con-madare) înseamnă a trimite împreună. Toți oamenii sunt trimiși împreună spre un singur destin: iubirea, deoarece Dumnezeu este iubire! Suntem fiii Săi și numai dacă iubim suntem ce trebuie să fim și numai astfel suntem fericiți. Dacă nu iubim, suntem nefericiți.

Problema constă în faptul că iubirea este și izvorul tuturor nefericirilor, deoarece există iubirea pentru propria imagine, bani sau putere, și în numele iubirii se face tot binele, dar și tot răul. Există iubirea ordonată și cea dezordonată.

Întrebați-vă ce iubiți cel mai mult, pentru a afla care sunt idolii voștri!

Prima poruncă este: „Să-L iubești pe Domnul, Dumnezeul tău„. Omul este creat pentru a-L iubi pe Dumnezeu.

Omul devine realitatea pe care o iubește. Dacă vă iubiți câinii, deveniți „câinele vostru”. Iubiți bijuteriile, veți deveni ca ele, pentru că ceea ce omul iubește devine forma sa: modul de a gândi, de a simți, de a acționa, de a fi. Mai mult, omul aparține realității pe care o iubește. Ființa umană se dăruiește lucrurilor pe care le iubește; se lasă dominată de ele.

În Biblie, omul este „mireasa lui Dumnezeu”. Astfel, noi îi aparținem Domnului, și pentru că El este Mirele nostru, ne aparține. Omul și Dumnezeu devin una în iubire. Și omul este dorința infinită după fericire. Din această cauză nicio altă realitate (niciun alt lucru) nu-l satură. „Cine este capabil să-L aibă pe Dumnezeu, nu poate fi săturat de nimic altceva decât de Dumnezeu”, spune un proverb medieval. Omul este „un sac fără fund”, căci indiferent câte lucruri pui în el, niciodată nu se umple: numai Infinitul îl umple. Și suntem creați pentru a fi umpluți de infinit.

Dacă iubești cu o iubire absolută o persoană, devii sclavul ei, nemaifiind liber. Apoi, ceea ce iubești în mod absolut devine idolul tău, iar când înțelegi că nu este absolutul, îl arunci, îl distrugi. Din această cauză experimentezi teama și nefericirea: numai Absolutul poate fi iubit cu o dragoste absolută.

Totuși, orice iubire minimă ar vrea să fie absolută, deoarece prin natura ei iubirea este absolută, este Dumnezeu, e pecetea divină însemnată în om. Prin iubire împlinim esența noastră, dar prin iubirea dezordonată înfăptuim și toate ambiguitățile.

Sf. Ignațiu – care era șiret și-n sfera iubirii greșise enorm când era tânăr – în loc să folosească cuvântul iubire, îl descompune într-un trinom, în sensul că a iubi ar însemna: a lăuda, a onora și a sluji.

A lăuda înseamnă a fi mulțumit că celălalt este ceea ce este. A-l iubi pe celălalt nu este egal cu a-l distruge sau a vrea să-ți fie asemănător, el nefiind proiectarea dorințelor tale, ci rămânând mereu altul, diferit de tine. A-l lăuda înseamnă a fi mulțumit ca altul să fie el în-suși – nu să fie al tău – orice bine care i se întâmplă aducându-ți bucurie, ca și cum ție ți s-ar întâmpla. A onora… Iubirea este respect: celălalt valorează mai mult decât tine… mereu… dacă într-adevăr iubești. Este viața ta. Nu este un instrument al tău. În realitate, a iubi înseamnă a sluji. A-l sluji pe celălalt pentru ca el să fie el însuși.

Așa se comportă Dumnezeu cu omul: îl iubește atât de mult, încât îl laudă încă de la început. Îl respectă atât de mult încât – chiar dacă greșește enorm, ucigându-I Fiul – Dumnezeu continuă să respecte, să laude și să slujească omul: tot ceea ce există în lume, Dumnezeu a lăsat în slujba omului, Dumnezeu însuși făcându-Se servitorul omului, deoarece îl iubește. Cine iubește, aparține celuilalt: Dumnezeu este al nostru.

Însă iubirea are un „defect”, având nevoie să fie iubită. Fericirea este iubirea reciprocă. Dacă nu este reciprocă, este moarte.

Iubirea Creatorului există din veșnicie. Noi existăm (suntem vii) și-L facem și pe Dumnezeu să trăiască, dacă-L iubim. El trăiește în noi, și noi în El, deoarece devenim ceea ce iubim, și destinul nostru este să devenim Dumnezeu, tocmai prin intermediul iubirii Lui. Devenim ceea ce iubim din toată inima, cu întreaga viață, cu întreaga putere, cu toată mintea… Iubirea are patru dimensiuni: este absolută.

Omul este chemat nu atât să respecte multe porunci, ci să mențină o singură direcție: cea a iubirii. Și această direcție comandă orice acțiune a vieții. Fiecare acțiune care parcurge drumul iubirii creează libertate, viață și este un bine. Toate faptele care nu se în-dreaptă înspre iubire, aduc moarte, subjugare, sclavie. Prin urmare, iubirea este principiul întregului comportament uman.

Această iubire nu este doar o direcție vagă, un sentiment pios… ci pătrunde inima, viața, puterile, tot ceea ce ai, inclusiv inteligența. Tot ceea ce ai – și ce ești – este în slujba iubirii; dacă nu, este în slujba egoismului și a morții. Te distruge. Nimic nu este neutru, totul fiind inspirat de iubirea pentru Dumnezeu – care este Absolutul – sau, de opusul ei, care sunt moartea și egoismul.

Trebuie să-l iubesc pe aproapele meu – care este mereu un altul diferit de mine – ca pe mine însumi. Dacă nu mă iubesc pe mine, înseamnă cu nu iubesc pe nimeni. Și mă iubesc pe mine numai în măsura în care-l iubesc pe Dumnezeu. A-l iubi pe celălalt ca pe mine, înseamnă a-l iubi pentru ca să fie el însuși, ca și el să ajungă la absolut. Și apoi îl voi iubi cu aceeași iubire ca a Domnului: fidelă, veșnică, deoarece el însuși este iubit astfel de Dumnezeu.

Viața soților este chipul și asemănarea lui Dumnezeu pe pământ, a realității Lui, care este iubire, raportul om-Dumnezeu fiind simbolizat în raportul bărbat-femeie. Acesta din urmă este semn, iar adevărata realitate este raportul om-Dumnezeu.

În porunca iubirii subliniem și aspectul rugăminții din partea Domnului. „Iubește!” ar fi un imperativ, dar este și o cerere pe care Dumnezeu o face omului, deoarece voindu-ne binele, ne sugerează ceea ce ne ajută să trăim și să fim fericiți.

Sf. Ioan al Crucii susținea că un act de iubire pură este mai important decât lumea întreagă și decât toate faptele bune care se pot face, iar sf. Pavel în 1Cor. 13 afirma că fără iubire suntem nimic, nimic, nimic… Fără iubire totul este un „zero”.

Și Isus îi spune acestui învățat al legii: „Fă aceasta și vei trăi”. Înseamnă că dacă nu faci toate acestea, mori. Și cine dintre noi este capabil să-L iubească pe Dumnezeu din tot sufletul, cu toată viața, puterea, inima, mintea și să se iubească pe sine și pe alții? Răul omului constă în faptul că nu știe să iubească. Se numește păcatul originar.

Isus mi-a spus: „Fă aceasta și vei trăi…”. „Deci, știu ce trebuie să fac, dar nu reușesc, și astfel, sunt mort”. Astfel, și legea cea mai bună, la urmă mă condamnă. Dacă porunca ar fi să se respecte cele 613 norme, cu puțin efort, omul ar reuși, dar să iubească, nu reușește. Și dacă viața depinde de iubire, înseamnă că-i distrus și nu poate face nimic.

v. 29

29 Acela însă, voind să se justifice, i-a spus lui Isus: „Şi cine este aproapele meu?”

Atunci învățătorul legii îi pune o altă întrebare: „Și cine este aproapele meu?” Dar sensul ei nu-i: „Cine este aproapele meu, pe care trebuie să-l iubesc… deoarece omul trebuie să-i iubească pe toți, inclusiv dușmanii!” Nu aceasta este problema. Întrebarea învățătorului e „Mie cine-mi este aproape?”, „Pe mine cine mă iubește?”, „Cine activează în mine capacitatea de a iubi?, „Cine-mi vrea mie binele?”, deoarece… eu pot să iubesc numai dacă sunt iubit. Tot ceea ce noi facem este pentru a fi iubiți. Este nevoia noastră fundamentală pentru a putea trăi. „Cine-mi vrea binele?”, „Cine-mi este aproape?” Eu sunt singur. Nimeni nu mă iubește…

Isus – prin această parabolă în care se autoprezintă – îi răspunde cine îi este aproapele.

v. 30

30 Isus a continuat: „Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon şi a căzut în mâna tâlharilor care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au strivit în bătaie, au plecat, lăsându-l pe jumătate mort.

Este acest om care coboară… Fiecare om – de la Adam încoace – coboară, și nu urcă la Ierusalim, locul lui Dumnezeu. Încă de la început, Dumnezeu l-a întrebat pe Adam: „Unde ești?” „M-am ascuns”. „Profesia” noastră constă în a ne îndepărta de Dumnezeu, deoarece credem că El este rău și ne pedepsește. Prin urmare, omul caută să stea cât mai departe de Dumnezeu. Și omului – fiind departe de Domnul – i se întâmplă să ajungă-n mâinile tâlharilor(trebuie să descoperim cine sunt tâlharii, pe cine reprezintă, ca să nu cădem pe mâna lor. Deja am căzut…), „care-l dezbracă”. La fel ca Adam – devenit gol înaintea lui Dumnezeu – și acesta-și pierde identitatea. Noi suntem chipul și asemănarea Domnului, dar fiind departe de El, ne pierdem identitatea, nu suntem ceea ce suntem.

Și acesta este lovit, rănit. Trupul nostru nu mai este un loc de comuniune cu Tatăl -care ne iubește – și cu frații, ci este locul luptei, al nevoilor, al unuia împotriva celuilalt… un spațiu în care toți suntem răniți și ne pierdem viața, rămânând pe jumătate morți. Toată viața este un „a trăi pe jumătate morți”, deoarece știm că la sfârșit, vom muri.

Această persoană reprezintă condiția omenirii care, lăsându-l pe Dumnezeu – coborând de la Ierusalim – își pierde identitatea (este gol, rănit de nevoi și lupte, de limitele neacceptate și pe jumătate mort). Să ținem cont de acest tablou, deoarece va exista un alt om care, mergând în direcția opusă, la Ierusalim va da peste tâlhari. Va fi dezbrăcat, lovit, și va muri pe cruce.

Observăm că întreaga cultură umană încearcă să iasă din această stare. De fapt, tot ceea ce facem este pentru a îndrepta această stare omenească de rău pe care toți o experimentăm și o cunoaștem: singurătatea, lipsa identității, rana, răul și „jumătate de moarte”. Religia ne spune cum se poate rezolva această problemă, filozofia aduce completări ulterioare și la fel fac medicina, știința, arta… totul fiind o încercare de a ieși din această mizerie.

vv. 31-32

31 Din întâmplare, a trecut pe drumul acela un preot, dar, văzându-l, a trecut mai departe. 32 La fel şi un levit, trecând prin locul acela, văzându-l, a trecut mai departe.

Cea dintâi încercare pentru a scăpa de acest rău e reprezentată de preot, apărătorul legii. Legea deosebește binele de rău, dacă este o lege dreaptă. Și este important acest fapt.

Ce face legea (preotul)? Mai întâi de toate… și preotul coboară pe aceeași cale… apoi vede. Legea vede bine răul. Și apoi ce face? Îl condamnă! Legea nu a mântuit pe nimeni, niciodată. Legea greșită îi salvează pe câțiva, dar legea dreaptă condamnă greșelile. Legea nu salvează, ci îți arată greșeala, îți spune că nu știi să iubești, că ești mort.

Legea diagnostichează, nu vindecă.

Și e bine că este așa. Dacă legea ar zice: ești bine așa, chiar dacă ai o tumoare, puțină lepră… De fapt, legea nu ne minte, ne informează că ne simțim rău. Nu este ea calea ce duce la mântuire, nu are acest rol. Și legea iubirii ne spune că ne simțim și mai rău: suntem egoiști. Nicio lege nu ne mântuiește, și cu cât este mai dreaptă, cu atât mai mult ne condamnă, ne acuză. Atunci nu este mântuire? Nu! Mântuirea nu vine de la lege.

Legea este pozitivă, deoarece ne arată răul și ne informează că noi dorim binele și că situația în care ne aflăm nu ne place. Fără lege ar fi și mai rău, deoarece ar însemna că răul este egal cu binele, deci nu merită să schimbăm nimic… Prin urmare, adevărata lege arată răul și este pozitivă. Este la fel cu a pune corect diagnosticul. Nu este terapie, dar este indispensabilă.

Legea mă acuză că trăiesc în rău și am nevoie de a ieși din această stare. Dar dacă eu spun că mă simt bine în starea în care mă aflu, niciodată nu voi ieși… Este clar?!

Rolul legii este corect, dar nu mântuiește. Ba mai mult… ea te condamnă. Și este corect să te condamne, deoarece dacă ți-ar aproba starea ta rea, ar fi oribil. Nicio lege – religioasă sau civilă – nu mântuiește.

Levitul reprezintă cultul. În timp ce legea deosebește lucrurile bune de cele rele – binele de rău – cultul este celebrarea lumii frumoase de la început, așa cum Dumnezeu a creat-o și a dorit-o. Cultul celebrează ceva originar. Este sărbătoare, ne arată cum ar trebui să fie viața.

Fiecare religie (în sine) ne indică idealul – pe Dumnezeu – de atins… Însă problema este tocmai faptul că la Dumnezeu omul nu va ajunge niciodată, deoarece El este Preaînalt, este Cel sfânt, diferit de noi… și nu-l vei atinge.

Și în plus – în zilele noastre – există cultele laice; toate științele sunt un cult.

Cultul ne ajută să înțelegem cum ar trebui să fie. Și apoi, ne ajută să înțelegem cât este de urâtă viața reală. Rolul cultului este pozitiv. Deoarece distanța – între ceea ce vrem și ceea ce este real – face să se nască în noi dorința după fericire, aflată dincolo de lumea reală.

Niciun cult nu mă mântuiește, la fel cum nu o face nicio lege! Nici cultul cel mai bun. Cu cât este mai bun, cu atât mă ajută să înțeleg distanța dintre lumea reală și cea ideală. Subliniem că cultul creștin nu este de acest fel, dar acum nu intrăm în amănunte.

Cele două încercări pe care omul le face pentru a scăpa de rău sunt: legea (de toate felurile) și cultul (de toate felurile).

Există între personajele pericopei o oarecare apropiere…. dar preotul și levitul merg mai departe. Acum intră în scenă samariteanul.

vv. 33-34

33 Dar un samaritean care călătorea a venit lângă el şi, văzându-l, i s-a făcut milă. 34 Apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând untdelemn şi vin. Apoi, urcându-l pe animalul său de povară şi ducându-l la un han, i-a purtat de grijă.

În Lc. 9,51 se spune că Isus călătorește de la Samaria la Ierusalim. Este drumul care niciodată nu se parcurgea, de obicei, Samaria fiind evitată. Isus trece prin Samaria și samariteanul este El parcurgând această cale în sens invers: urcă la Ierusalim, unde va fi ucis și va lua asupra Sa toate relele noastre. Acest samaritean a făcut o lungă călătorie: din Dumnezeu s-a făcut om, și ca om s-a făcut slujitorul tuturor, și din slujitor al tuturor s-a făcut sclav până la moartea pe cruce, coborând până la Iad să-i întâlnească pe toți… O lungă călătorie… pentru a-i întâlni pe toți.

Și pe când călătorea, se apropie de acest om: de-a lungul călătoriei Sale îl întâlnește pe fiecare om care călătorește în sens opus. Isus va ajunge până în Iad, va trece prin toate blestemele păcatului, va experimenta abandonarea din partea lui Dumnezeu și moartea pentru a-i întâlni pe toți abandonații lui Dumnezeu, pe toți răniții, pe toți morții… pentru a întâlni întreaga istorie – înainte de El și după El – care parcurge această cale de îndepărtare, de rană și moarte. Isus parcurge calea în sens opus, devenind „aproapele”.

Isus este numit samaritean, simbol al celor disprețuiți (fie ca popor, fie ca religie), fapt bine explicat de sf. Pavel când afirma că Isus s-a făcut blestem și păcat. A luat asupra Sa blestemul legii, deoarece aceasta blestemă pe cei care fac răul; și ia asupra Sa tot răul și păcatul pentru că se apropie de toți (se face aproapele tuturor). Crucea lui Isus arată apropierea lui Dumnezeu de fiecare om.

Samariteanul vede, dar nu merge mai departe. Se înduioșează. Este atitudinea specifică lui Dumnezeu: privirea Sa constă în a se înduioșa; deoarece iubește, suferă când cei din jur se simt rău, și atunci se apropie. Isus este apropierea lui Dumnezeu de fiecare om care a fugit departe de Domnul. Îi leagă rănile. Și El va fi rănit. Și prin rănile Sale noi am fost vindecați, răni prin care noi pierdem viața, sângele și care ne arată limita trupului nostru, loc de luptă, de dezbinare, de singurătate, de moarte.

Trupul limitat devine locul comuniunii Sale cu noi. Și comuniunea Sa cu noi este cea care ne bandajează rănile, ne vindecă. Nu mai suntem singuri. Prin rănile Sale noi toți am fost vindecați.

Bandajează rănile cu ulei și vin. Uleiul este simbolul Cuvântului lui Dumnezeu care ne oferă adevărul nostru de fii. Vinul este simbolul Spiritului care dă viață. Cuvântul Său este Spirit și viață: ne redă adevărul nostru și învie în noi iubirea. Apoi „îl urcă pe asinul său” (în limba greacă nu se folosește cuvântul „asin”, ci un altul care înseamnă „ceea ce și-a cumpărat”). Ce și-a cumpărat Dumnezeu cu preț scump? Ce nu avea? Umanitatea noastră! Trupul nostru! Limita noastră! Chiar și păcatul nostru! Prin urmare, El urcă pe umanitatea Sa întreaga noastră ne-umanitate. Isus – în trupul Său – poartă răul nostru.

Îl duce la han, în limba greacă înseamnă „locul care-i găzduiește pe toți”. Este un edificiu între Ierusalimul ceresc și Ierihon, fiind simbolul Bisericii care-i primește pe toți. Dumnezeu îi primește pe toți. „A primi” este semnul iubirii.

Și cu acest cuvânt „han” – un loc care-i primește pe toți – se încheie întreaga operă a lui Luca. Faptele Apostolilor se încheie cu Pavel – care este învățătorul legii – la fel ca personajul nostru – care la urmă îi primește pe toți. Trebuie să înțelegem cine este această persoană care-i primește pe toți.

Și în acest loc, acum, „se îngrijește” de el. În limba greacă se întrebuințează un cuvânt care exprimă o îngrijire preocupată a mamei aplecată peste fiul ei: este o îngrijire activă. Este Isus – în mod personal, Cel care se îngrijește de noi în acest loc, care îi primește pe toți.

Și în ziua următoare pleacă. Unde merge Isus? Vine din Samaria și merge spre Ierusalim unde va fi dezbrăcat, bătut, răstignit și omorât.

v. 35

35 În ziua următoare, a scos doi dinari, i-a dat hangiului şi i-a spus: «Îngrijeşte-te de el şi ceea ce vei mai cheltui îţi voi da când mă voi întoarce».

În ziua următoare, Isus plătește „doi dinari”, bani care folosesc pentru a trăi două zile. Înseamnă că în ziua a treia se va reîntoarce.

Pentru Luca, istoria durează numai două zile. Prima zi se extinde din momentul în care Domnul a creat omul – și acesta din urmă – s-a îndepărtat de Dumnezeu și până când Creatorul se reîntoarce în Fiul Său – de la crearea lui Adam, la înălțarea lui Isus. A doua zi este a noastră. Ce facem noi? La fel ca Adam, ne îndepărtăm de Dumnezeu, însă dacă devenim ca Isus, ne reîntoarcem la Dumnezeu. Noi, în această a doua zi – care este întreaga noastră istorie – ne îndepărtăm de Dumnezeu, și apoi ne reîntoarcem la El. Când se va reîntoarce El? Când toți ne vom reîntoarce la Tatăl.

Isus deja a plătit pentru întreaga istorie și pentru fiecare om în parte: și-a dat viața pentru toți. Acum pleacă la Tatăl și deschide calea spre cer, pentru ca vreunul să-l urmeze și să facă la fel.

Celui care-i primește pe toți îi spune să se îngrijească de cel rănit. Adică să facă așa cum a făcut El: „Iubește cum am iubit Eu”.

„La reîntoarcerea mea îți voi înapoia tot ce vei fi cheltuit”. Cuvântul „reîntoarcere” este folosit de limbajul care exprimă sfârșitul lumii. Adică la sfârșitul lumii, când Isus se reîntoarce… Să nu uităm că astăzi fiecare dintre noi trebuie să cheltuim „ceva în plus”. Și acest „în plus” nu-L poate plăti Isus, ci numai eu: este iubirea pe care eu o am pentru alții. Și iubirea – pe care eu o am față de alții – va fi ceea ce Isus îmi va restitui ca fiind identitatea mea eternă. „De fiecare dată când ai făcut ceva acestora din urmă, Mie mi-ai făcut”.

vv. 36-37

36 Cine dintre aceştia trei crezi că este aproapele celui căzut în mâinile tâlharilor?” 37 El a răspuns: „Cel care a avut milă de el”. Atunci Isus i-a spus: „Mergi şi fă şi tu la fel!”

În concluzie, Isus întreabă cine s-a apropiat de cel rănit, cine este aproapele lui? Celălalt răspunde: cine a avut milă de el. „Mila” – a dărui milă omului – este sinteza întregii lucrări a lui Cristos. Și Isus îl îndeamnă să facă la fel.

Aici textul se termină. Însă episodul nu se încheie astfel, ci cu afirmația învățătorului care zice că a înțeles, dar obiectează că poate iubi, numai dacă este iubit. Și astfel îl întreabă pe Isus: „Mie cine-mi vrea binele?” Isus îi răspunde: „Ai dreptate. Îți povestesc o pildă… cea a omului care coboară de la Ierusalim la Ierihon… acest om este îngrijit de samaritean…”. Apoi Isus îl întreabă: „Cine dintre cei trei este aproapele?” Învățătorul legii răspunde clar: „Samariteanul”, cel care a avut milă de el… Atunci Isus îl îndeamnă să se comporte și el la fel. Dar după ce-i spune lui Isus c-a înțeles, se pare că-L întreabă: „Dar pe mine cine mă iubește?” Și Isus îi răspunde: „Ai dreptate” și tot așa, la infinit… până când învățătorul legii pricepe că acel om rănit este tocmai el (și fiecare dintre noi) – care coboară de la Ierusalim la Ierihon – deoarece nu știe să iubească, este rănit, pe jumătate mort, lovit de tâlhari, gol… fără identitate. Tocmai pentru că nu știe să iubească și nu se simte iubit.

Și preotul… cine este? Sunt tot eu, deoarece legea – toate încercările mele de autoîndreptățire – nu mă mântuiește. Dar levitul? Sunt tot eu. Și samariteanul cine este? E Isus. Și Cristos ce face? Mă ia în grija Lui până acolo încât devine El ca mine. Devine rănit, gol, mort pe cruce… în schimb, eu sunt îngrijit și vindecat.

Există șapte (opt) personaje. Acum putem pricepe cine sunt. Isus și învățătorul legii… Învățătorul este egal cu omul care coboară de la Ierusalim la Ierihon. Când acest om înțelege că este iubit, devine la fel ca și acela care-i primește pe toți. Care se comportă ca Isus. Cristos devine ca omul rănit, iar omul rănit devine ca Isus – Cel care-i primește pe toți.

Până la urmă cele șapte personaje sunt, de fapt, unul singur.

Luca nu spune că sunt două porunci: a-L iubi pe Dumnezeu și a-l iubi pe aproapele. Porunca este una singură: aceea de a iubi. Deoarece iubindu-l pe aproapele rănit, îl iubesc pe Dumnezeu care s-a făcut ultimul pentru toți. Și cel din urmă pentru toți este Dumnezeu, care și astăzi ia asupra Sa răul meu și al lumii. Și iubirea față de Dumnezeu este identică cu dragostea față de aproapele. De aceea, Luca nu afirmă că sunt două iubiri.

Nu înseamnă că eu trebuie să fac lucruri pentru săraci! Eu sunt omul sărac, rănit, mort… În măsura în care experimentez iubirea lui Dumnezeu pentru mine – dragoste care-mi este arătată de cel care-i primește pe toți, de cel care mai înainte de mine a făcut experiența iubirii și mi-o dăruiește și mie – și eu devin la fel ca Isus. Știu iubi în măsura în care mă simt iubit. Și așa la infinit…

Trebuie să mai înțelegem cine sunt tâlharii. Sunt aceia care ne deranjează de-a lungul întregii vieți. În textul biblic, tâlharii sunt inima, viața, puterile, inteligența, adică toate sentimentele noastre. Întreaga noastră putere psihică și biologică, toate bunurile noastre materiale, întreaga noastră inteligență… Dacă toate acestea nu ne folosesc pentru a iubi, ne servesc pentru a urî și a ucide. Sunt adevărații tâlhari. Tot ceea ce noi nu investim în iubirea față de Dumnezeu – ci în dragostea pentru idolii noștri – devine ceea ce ne dezbracă, ne lovește, ne lasă goi, răniți, pe jumătate morți, fără identitate, ne ucide. Prin urmare, tâlharii sunt în interiorul nostru. Reprezintă toată averea noastră pe care încă nu am îndreptat-o spre iubire, deoarece încă nu ne-am simțit iubiți.

Și tocmai în acest spațiu Dumnezeu pătrunde și se îngrijește de noi – păcătoșii, persoane falite – care tâlhărim, dar nu din răutate, ci din greșeală.

Acest text ne prezintă în sinteză tot creștinismul, fie în scopul ultim care este iubirea, fie în mijlocul care este „a fi, a se simți iubiți”, fie modul în care izvorăște în noi această iubire, adică tocmai în acel spațiu în care mi s-a întâmplat răul – pentru că nu iubesc – experimentez binele, iubirea și grija altuia pentru mine. Și acum mă schimb, mă convertesc, restitui această iubire și devin persoana vindecată, iubită, îngrijită, capabilă să facă la fel.

Nu este o pagină care ne poruncește ce să facem, ci este o Evanghelie, adică ne dă o Veste Bună: Isus s-a apropiat de noi, ne iubește, și astfel ne face capabili să iubim.

Atunci când vom medita acest text, să încercăm să ne identificăm cu acel om. Să observăm ce face acel om. Apoi să notăm comportamentul preotului, al levitului, care simbolizează toate încercările noastre individuale și egoiste de a fi fericiți și care se transformă în autocondamnările noastre. Și în final, notați ce face samariteanul; ceea ce Dumnezeu face pentru fiecare dintre noi, pentru ca noi, după aceea, să facem la fel.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Frățilă