În această cateheză continuăm tema misiunii. Misiunea este dimensiunea fundamentală a Bisericii și a fiecărui credincios. Unii merg în misiune în alte țări, dar fiecare dintre noi e fiu în măsura în care se duce la frați și le mărturisește iubirea Tatălui. Deci misiunea face parte din structura fiecărui credincios, căci, dacă Dumnezeu e Tată, tu devii tată, făcându-te fratele aproapelui, mergând în întâmpinarea aproapelui pentru a-i vesti…

Finalul misiunii este că după refuzul primirii predicării, noi suntem asimilați Fiului și Tatălui: prin misiune, facem parte din Treime.

³ Mergeţi! Iată, vă trimit ca pe nişte miei în mijlocul lupilor. ⁴ Nu luaţi cu voi nici pungă, nici desagă, nici încălţăminte şi nu salutaţi pe nimeni pe drum. ⁵ În casa în care intraţi spuneţi mai întâi: «Pace acestei case!» ⁶ Şi dacă se află acolo cineva vrednic de pace, pacea voastră va rămâne peste el. Dacă nu, se va întoarce la voi. ⁷ Rămâneţi în casa aceea; mâncaţi şi beţi ceea ce vor avea, căci vrednic este lucrătorul de plata sa. Nu vă mutaţi din casă în casă. ⁸ Când intraţi într-o cetate şi vă primesc, mâncaţi ceea ce este pus înaintea voastră, ⁹ vindecaţi bolnavii din ea şi spuneţi-le: «Împărăţia lui Dumnezeu este aproape de voi». ¹⁰ Dar, dacă intraţi într-o cetate şi nu vă primesc, ieşiţi în pieţele ei şi spuneţi: ¹¹ «Chiar şi praful care s-a prins de picioarele noastre din cetatea voastră îl scuturăm împotriva voastră. Dar să ştiţi aceasta: împărăţia lui Dumnezeu este aproape». ¹² Vă spun că în ziua aceea va fi mai uşor pentru Sodoma decât pentru cetatea aceea. ¹³ Vai ţie, Corazin, vai ţie, Betsaida! Căci dacă s-ar fi făcut în Tir şi Sidon minunile săvârşite în voi, de mult s-ar fi convertit, îmbrăcându-se în sac şi punându-şi cenuşă în cap. ¹⁴ De aceea la judecată va fi mai uşor pentru Tir şi Sidon decât pentru voi. ¹⁵ Şi tu, Cafarnaum, oare vei fi înălţat până la cer? Până în iad te vei prăbuşi. ¹⁶ Cine vă ascultă pe voi pe mine mă ascultă. Cine vă dispreţuieşte pe voi pe mine mă dispreţuieşte, iar cine mă dispreţuieşte pe mine îl dispreţuieşte pe cel care m-a trimis”.

Textul repetă de două ori expresia „a sosit la voi Împărăția lui Dumnezeu. Pace acestei case”. Ce este această Împărăție și această pace? Isus nu spune: „Acum trebuie să știți să înșelați lumea, să știți spune multe cuvinte frumoase…”. Nu-i nimic de spus, căci Isus zice: „A sosit Împărăția lui Dumnezeu”. Ce este Împărăția lui Dumnezeu care vine? Isus nu spune ce este, ci ne spune cum este Împărăția care vine.

Dacă tu mergi înspre un frate aflat în sărăcie, iar acesta te primește, Împărăția lui Dumnezeu este faptul că el te primește ca pe un frate. Deci, el devine fiu. Iar tu îi vestești: „Știi ce faci? Ești fiul lui Dumnezeu pentru că mă primești pe mine”. Aceasta e Împărăția lui Dumnezeu!

Împărăția nu e cine știe ce, un lucru mare… Nu! Împărăția lui Dumnezeu este a primi omul ca pe un frate, ceea ce înseamnă că și cel care te-a primit este fiul aceluiași Tată și că el a devenit fiu. Deci, îi vestești ceea ce el face. Nu înseamnă că ești tu cel care trebuie să-l convertești. Eu sunt cel care trebuie să mă convertesc și să merg cum spune Isus, să mă pun în situația (starea) de a fi primit. Căci dacă merg spre celălalt cu un tanc, este clar că el mă respinge cu bombe (dacă le are).

Dacă eu merg în misiune sărac și el mă primește ca sărac, la el sosește Împărăția lui Dumnezeu, pentru că el primește un sărac. De ce-l primește? Pentru că este fratele său. Atunci el e cu adevărat fiul lui Dumnezeu. Iar tu îi spui: a sosit Împărăția lui Dumnezeu pentru tine. A sosit Împărăția Tatălui pentru că tu ești fiu, deoarece mă primești ca pe fratele tău.

Se fac multe strategii pentru a contribui la reușita misiunii… Misiunea nu este strategie! Isus e ultimul dintre toți și cine-L primește e Fiul lui Dumnezeu.

Unii studiază cum să predice pentru ca „vorbele” lor să fie convingătoare… dar un misionar spunea: „În misiune tocmai „a spune ceva” trebuie să ocupe ultimul loc, căci, mai întâi de toate, ceilalți trebuie să te vadă cum tu pui în practică Evanghelia. Doar apoi tu le mărturisești ceva din ceea ce deja trăiești.

Vom expune cum se întâmplă misiunea și cum se realizează orice relație corectă între persoane.

v. 3

³ Mergeţi! Iată, vă trimit ca pe nişte miei în mijlocul lupilor.

Primele cuvinte ale lui Isus sunt: „Iată, mergeți. Vă trimit ca mieii în mijlocul lupilor”. Ce i se întâmplă mielului în mijlocul lupilor? Va fi mâncat… Mielul e Cristos. Suntem asemănați cu Cristos care ne dă de mâncare tuturor. El și-a dat viața pentru toți.

Deci, misiunea este a Mielului biruitor asupra răului nu pentru că se împotrivește răului cu violența, cu puterea, cu stăpânirea, cu un rău și mai mare… ci pentru că învinge răul prin bine. Este comportamentul pe care-L are Dumnezeu cu noi.

Cât timp este în viață, mielul (oaia) dă lapte și lână (deci, hrană și îmbrăcăminte), iar când moare e sacrificat, adică devine hrană și îmbrăcăminte.

La fel și noi: dacă suntem acceptați, dăm lucruri altuia… iar când suntem refuzați, noi nu-i refuzăm, ci le dăm viața noastră și astfel devenim ca Dumnezeu care-și dă viața și devine hrană și îmbrăcăminte.

Destinul mielului este blândețea, utilitatea și umilința… Mielul (oaia) este util. Într-o cultură antică în care păstoritul era un mijloc de existență se înțelegea că viața vine de la miel. Deci mielul e necesar.

Caracteristica mielului este utilitatea și blândețea. Căci chiar dacă există un miliard de miei, ei nu mănâncă lupii, ci rămân mereu miei.

La fel: caracteristica fundamentală a lui Dumnezeu printre oameni este sărăcia pentru că Dumnezeu e sărac, dă totul, până la a se da pe Sine, până la a-Și da viața și e umil – Dumnezeu nu e orgolios, ci numai noi, prostuții, suntem orgolioși – pentru că iubirea e umilă și nu stăpânește pe nimeni, nu are pe nimeni la mână, ci se dă pe mâna tuturor și-Și pune viața în slujirea tuturor, la fel ca Mielul.

Lupul acționează exact opus. Noi toți suntem „lupi”.

Noi suntem în mod necesar lupi – în afara cazului în care suntem constrânși să fim miei… Când suntem constrânși să ne comportăm ca mieii? Atunci când nu mai avem nimic. Atunci în mod obligatoriu devenim miei.

Condițiile misiunii sunt acelea care fac în așa fel încât tu să devii miel din necesitate:ori prin virtute, ori prin alegere…

Misiunea nu-i o chestiune de mijloace sofisticate, ci e tocmai renunțarea la aceste mijloace și îmbrățișarea simplității.

v. 4

⁴ Nu luaţi cu voi nici pungă, nici desagă, nici încălţăminte şi nu salutaţi pe nimeni pe drum.

Acestea sunt condițiile pentru a fi „miel”, căci dacă avem geanta plină de bani, rucsacul plin cu provizii și sandale-n picioare – semnele soldatului și ale omului liber – și mai avem și multe relații, multă putere… atunci devenim „lupi”.

Acest text trebuie explicat împreună cu cel de la cap. 9, unde avem prima misiune și unde se spune: „În misiune duceți… nimic!”. Și explică faptul că nimicul se identifică cu patru lucruri: „Nici baston”… Bastonul este instrumentul „de la început”, fiind „prelungirea mâinii”, a puterii… Bastonul reprezintă întreaga tehnică, toate instrumentele pe care le avem, întreaga putere este simbolizată de mână, de baston. Bastonul te ajută să atingi, să obții ceea ce încă nu-ți este la îndemână… Este prelungirea stăpânirii omului. Cine are bastonul, îi comandă pe toți, deși el nu face nimic.

Bastonul nostru – puterea noastră – este acela al lemnului crucii.

„Fără traistă, fără pâine și fără bani”. Banii sunt cei cu ajutorul cărora se face schimbul tuturor bunurilor. Corespunde Spiritului Sfânt, care dă orice bine. Cu alte cuvinte, comoara noastră este Spiritul, adică iubirea frățească, o iubire care nu ia, nu posedă, ci dă.

Pâinea nu este aceea pe care o tot strângi. Aceea este pâinea nedreptății, pe care o sustragi altora și care niciodată ție nu îți este suficientă și nu te satură.

Pâinea care satură este pâinea împărțită cu alții, este fraternitatea.

Traista simbolizează bogăția săracului, locul în care-și pune toate proviziile… Însă „traista” noastră este încrederea în Tatăl și fraternitatea cu alții.

Punga – locul în care se puneau banii – simboliza bogăția săracului. Singura noastră bogăție e sărăcia.

De ce e atât de important a nu avea pungă, traistă și sandale pentru a putea fi miei? Adică nu mai suntem liberi? Apoi vom vedea ce înseamnă să nu salutăm pe nimeni pe cale…

Dacă eu merg la o persoană cu multe lucruri, cu multă armură, cu multe argumente, cu mulți bani… celălalt va dori banii mei, lucrurile mele, sau va fi impresionat de puterea și de stăpânirea mea… dar niciodată nu va fi fratele meu. Va fi unul care mă fură sau unul care mi se supune.

Însă dacă eu merg fără nimic, ce se întâmplă? Ori mă acceptă, ori mă respinge. Dacă mă acceptă, o face pentru că eu sunt fratele lui, egal cu el. Mă acceptă pentru că el devine fiul lui Dumnezeu și mă consideră frate. Înțelegeți importanța sărăciei? Acest fapt este important în orice fel de relație. Nimeni nu te acceptă pentru că ești bogat și puternic. Dacă o face, este numai pentru că vrea să profite de tine și nu pentru că există un raport uman… sau pentru că tu vrei să-l stăpânești, caz în care face bine că se apără…

Iubirea în mod necesar este săracă. Căci un om, dacă are lucruri, dă lucruri. Dar când nu are nimic, se dă pe sine. Iar iubirea înseamnă a se da pe sine și nu a da lucruri. Și în sfârșit ești tu însuți și poți intra în relație cu celălalt.

Puterea și bunurile pe care le ai falsifică toate relațiile. Mai mult: falsifică Evanghelia, deoarece Evanghelia e relație de dar și de iubire.

Sărăcia înseamnă că ai biruit dumnezeul acestei lumi, care-i stăpânește pe toți. Ai biruit dorința necontrolată de a avea tot mai mult. Sărăcia te constrânge să fii solidar. Nu există nimic care te separă de alții. E posibilă iubirea, dreptatea și pacea.

Sărăcia este misterul mare, profund al lui Dumnezeu: Dumnezeu nu are nimic, căci El dă totul, până la a se da pe Sine.

Condiția necesară pentru existența vieții este acest nimic. E darul! Tot ceea ce există e un dar: viața am primit-o; aeru-l primesc, relațiile le primesc, persoanele le primesc. Dacă nu le primesc, atunci le stăpânesc, le posed, le ucid.

Sărăcia – acest lucru simplu – e necesară și fundamentală în orice relație și în misiunea (vestirea Cuvântului) față de alții. Căci, dacă eu merg în mod diferit, sunt un lup. Lupii între ei se luptă, pentru a vedea care e mai puternic, iar cei slabi sunt supuși, dominați.

Dacă merg sărac, merg ca un miel, mă pun în condiția ca altul să mă poată primi pentru ceea ce eu sunt. Și celălalt mă va primi în baza a ceea ce sunt pentru că și el – în interiorul său – e sărac, are nevoie de a fi primit… Nevoia fundamentală a fiecărui om este să fie primit, să fie iubit pentru ceea ce el este.

Misionarul – și oricine altcineva care vrea să meargă spre frați – poate merge numai cu acest spirit, altfel totul este fals.

1Sam. 17 David luptă cu Goliat. E îmbrăcat cu toate armele lui Saul – este aprovizionat cu tot ce-i trebuie – dar nu reușește să se miște, deci ar pierde dac-ar păstra armura, dotările. Când își dă jos întreaga armură, are agilitatea și „în numele Domnului” merge. Povestirea descrie: în măsura în care ne eliberăm de „dotări, de armură” țâșnește puterea Domnului. Prezența Domnului se arată în slăbiciune (cf. Pavel). De multe ori structura – armura – întunecă puterea Domnului și ne împiedică să ne mișcăm și să biruim răul.

Lui Ghedeon – care în sfârșit adună 30.000 mii de oameni, alcătuind o armată mai puternică decât a medianiților – Dumnezeu îi spune: „Sunteți prea numeroși și prea puternici pentru a câștiga”. Atunci îi sugerează lui Ghedeon să-i întrebe pe cei cărora le e frică, lăsându-i apoi să plece acasă. Pleacă fricoșii… Apoi îi trimite să bea apă la râu… Pe cei care-s curajoși îi separă de ceilalți și-i trimite acasă. Așa rămân numai 300 de oameni. Dumnezeu îi spune să-i aleagă pe aceștia, cel mai puțin potriviți… Cu ei, Ghedeon biruie, fără măcar să se lupte, doar sunând din trâmbiță… Răul se distruge singur. Și Dumnezeu îi spune: vezi cum se biruie răul? Nu folosind aceleași arme ca ale răului! Biruiești nu prin faptul că ai instrumentele necesare, ci prin faptul că nu le ai. Atunci tu ești calea, mijlocitorul.

Dacă vezi o persoană lipsită de apărare: ori o accepți, ori te întorci în cealaltă parte, însă nu te lupți cu ea. Dacă întâlnești un om pregătit de război, este clar că trebuie să te aperi.

Problema Bisericii nu constă în faptul că avem „armamente”, adică o doctrină, o putere economică, un prestigiu… Să ne debarasăm de toate aceste lucruri. Isus nu avea bogății și era Dumnezeu… Tocmai faptul că nu avea nimic, era puterea Sa! Aceasta este puterea și aceasta va fi mereu!!! Este puterea de a iubi și de a se abandona, de a se pune într-o situație riscantă.

„A nu saluta pe nimeni pe cale” face referire la slujitorul pe care Elisei l-a trimis pentru a învia fiul mort al femeii din Șunem (cf. 2Regi 4). Înseamnă: grăbește-te și nici nu te opri să saluți, căci altfel nu mai ajungi degrabă. Înseamnă că predicarea este o problemă de moarte. Omul e mort până când nu-l primește pe fratele de oriunde. Și tu trebuie să te prezinți ca frate nevoiaș, ca să fii găzduit, adică dezarmat.

Aluzia la slujitorul lui Elisei e interesantă căci în 4 Regi 5, atunci când Elisei îl vindecă pe Naaman sirianul de lepră, Elisei nu vrea de la el niciun cadou, slujitorul îl lasă să plece, dar apoi fuge după Naaman și-i cere bani… Naaman îi dă bucuros, dar slujitorul lui Elisei primește și lepra de care a fost eliberat Naaman. Acest fapt ne învață că dacă noi nu mergem în sărăcie, ne molipsim de lepra lupilor, adică răul pe care doream să-l combatem cade asupra noastră. Textul biblic face aluzii foarte clare.

vv. 5-6

⁵ În casa în care intraţi spuneţi mai întâi: «Pace acestei case!» ⁶ Şi dacă se află acolo cineva vrednic de pace, pacea voastră va rămâne peste el. Dacă nu, se va întoarce la voi.

Mesajul intră în casă, apoi intră și-n oraș. Casa e locul privatului, al relațiilor, al afecțiunilor, al relațiilor imediate. Orașul e locul relațiilor structurate: conviețuirea civilă. Deci, Evanghelia intră nu doar într-o persoană, ci în familie (în casă), modificând relațiile interpersonale… Apoi intră și-n oraș, adică modifică modul de a conviețui (de a sta împreună) al persoanelor inclusiv la nivel mai extins. Adică stăm împreună nu ca lupi, ci ca miei. Acesta este un alt mod de a sta împreună, nu căutând dominarea celui mai puternic, ci solidaritatea cu toți, căci toți suntem slabi și avem nevoie să fim primiți.

În casă și-n oraș „se intră”. Ce înseamnă „a intra”?

Pentru a putea intra în casa unuia, trebuie să știm să ieșim din noi înșine; trebuie să ne abandonăm și să ne expunem pericolelor. Acolo nu poți intra ca stăpân. Ești oaspete, deci poți fi acceptat sau refuzat. Dacă intri cu tancul, în mod clar că vei fi respins. Dacă intri cu multe lucruri, el dorește. Dacă intri cu nimic, el ori te primește, ori te respinge, nedeschizându-ți ușa.

Pentru a te pune în condiția de a fi primit pentru ceea ce tu ești, trebuie să intri cu nimic. Adică trebuie să fi ieșit din toate aiurelile tale, din toate dorințele tale de putere, de dominare… Atunci poți intra și poți fi primit.

În Bangladesh creștinismul s-a născut așa: misionarul trecea prin sate. Nimeni nu-i dădea nimic, iar el era mort de foame și de sete. Totuși, afla câte ceva pe drum și mânca. A doua sau a treia oară, când o femeiel-a văzut făcându-i-se milă, i-a dat o cană de apă. A patra oară soțul i-a spus: dă-i și o farfurie de orez… Așa s-au născut toate comunitățile creștine, pentru că misionarii au fost primiți de câte o familie. Și acea familie, comportându-se așa… ce-i spune misionarul acesteia? Nimic! Îi spune: „Voi ați primit un străin, un sărac, un om… pentru că e fratele vostru. Voi sunteți fiii lui Dumnezeu și aceasta e Împărăția. Aceasta e pacea: a-i primi pe săraci, pe cei din urmă, pentru că sunt frați”.

Creștinismul nu este o mulțime de doctrine mari de explicat: până când nu știi tot catehismul (problema transsubstanțierii sau problema unității în Treime a lui Dumnezeu). Nu! E mult mai profund! E vorba de a-l primi pe acel frate, pe ultimul dintre frați, care cu adevărat e Domnul. El s-a făcut ultimul dintre toți.

Și cine primește devine ca Tatăl, pentru că-i primește pe alții. Deci cu sărăcia ta îl pui pe altul în situația să te primească.

Acest adevăr e valabil în toate relațiile. Dacă tu te propui altuia cu talentele și calitățile tale, celălalt – mai întâi de toate – te respinge, apoi te invidiază și caută să profite de talentele tale.

Dacă se face solidaritate, aceasta se face în baza slăbiciunii, a sărăciei, a nevoii. O nevoie pe care toți o avem: avem nevoie să fim iubiți, nu în baza lucrurilor pe care le avem, ci pentru ceea ce suntem. Avem nevoie să fim iubiți în special în limitele noastre, pe care noi înșine nu le iubim și nu le acceptăm.

vv. 7-9

⁷ Rămâneţi în casa aceea; mâncaţi şi beţi ceea ce vor avea, căci vrednic este lucrătorul de plata sa. Nu vă mutaţi din casă în casă. ⁸ Când intraţi într-o cetate şi vă primesc, mâncaţi ceea ce este pus înaintea voastră, ⁹ vindecaţi bolnavii din ea şi spuneţi-le: «Împărăţia lui Dumnezeu este aproape de voi».

Dacă unul acceptă această pace, adică dacă vă acceptă pe voi, pacea rămâne. Dacă vă refuză, pacea pleacă…

În casa unde sunteți acceptați locuiți, mâncați și beți ceea ce primiți.

Cuvântul „a locui, a mânca și a bea” desemnează Biserica, adică acea casă. În casă se locuiește, se mănâncă și se bea împreună, ca frații. În acea casă – care primește oaspetele – se naște comunitatea creștină. Cine primește oaspetele, fratele, o face pentru că este egalul Tatălui și are spiritul Fiului. Atunci se naște comunitatea nouă, unde se locuiește, se mănâncă (e viața), se bea: e bucuria celor date, oferite de ei.

Cu alte cuvinte, tu ai dat totul, te-ai abandonat… Ei te primesc și, la rândul lor, ei devin ca tine: știu să dea. Și începe cercul vicios al darului și al vieții.

De fapt, noi trebuie să învățăm lumea să știe să dea, să ierte și să iubească. Și cum poți să-i înveți să dea, să ierte să iubească… dacă te prezinți la ei cu putere, cu orgoliu…? Poți să-i înveți să dea, să ierte și să iubească doar abandonându-te, punându-te în starea de a fi primit.

Cu privire la misiune, nu trebuie să stăm prea mult pe gânduri și să cugetăm ce să facem… În Mozambic, unde timp de 4 secole exista patronatul portughez, guvernul portughez plătea totul misionarilor, căci așa răspândeau cultura și colonizau. Niciodată nu au reușit să „înființeze” creștinismul. Însă, printr-un decret care a confiscat toate bunurile Bisericii, i-au arestat pe toți preoții (chiar și pe călugărițe), iar străinii – dacă doreau – puteau să se reîntoarcă în țara lor de origine. Astfel au rămas puțini și au fost obligați la domiciliu forțat. În acest moment a început nașterea Bisericii. Căci lumea a înțeles motivul pentru care preoții au rămas acolo. Nu pentru a-și apăra profitul material, ci pentru a sta cu localnicii… deși au pierdut totul.

Mereu ne întrebăm referitor la mijloacele necesare și eficiente misiunii… „Care sunt mijloacele necesare pentru a te înțelege cu o persoană?” Cu cât ai mai puține mijloace, cu atât te înțelegi mai bine. Așa vă acceptați reciproc, așa cum sunteți.

Și aceasta este răsplata apostolului. Faptul că și alții încep să trăiască dăruind, adică trăiesc din aceeași Iubire. Așa se naște noul stil de viață – care în locul celui de a poseda și a domina (stăpâni) – este acela al darului reciproc, care-i comunitatea creștină. Comunitatea creștină este tocmai ceea ce locuim (casa și Biserica), mâncăm și bem (Euharistia), este ceea ce noi celebrăm și ceea ce ar trebui să facem în fiecare zi. Dacă nu facem așa, ceea ce noi celebrăm este o minciună… Mâncăm și bem condamnarea noastră.

vv. 10-15

¹⁰ Dar, dacă intraţi într-o cetate şi nu vă primesc, ieşiţi în pieţele ei şi spuneţi: ¹¹ «Chiar şi praful care s-a prins de picioarele noastre din cetatea voastră îl scuturăm împotriva voastră. Dar să ştiţi aceasta: împărăţia lui Dumnezeu este aproape». ¹² Vă spun că în ziua aceea va fi mai uşor pentru Sodoma decât pentru cetatea aceea. ¹³ Vai ţie, Corazin, vai ţie, Betsaida! Căci dacă s-ar fi făcut în Tir şi Sidon minunile săvârşite în voi, de mult s-ar fi convertit, îmbrăcându-se în sac şi punându-şi cenuşă în cap. ¹⁴ De aceea la judecată va fi mai uşor pentru Tir şi Sidon decât pentru voi. ¹⁵ Şi tu, Cafarnaum, oare vei fi înălţat până la cer? Până în iad te vei prăbuşi.

Mai înainte de această scenă care vorbește de faptul că misionarii au fost refuzați, doresc să subliniez un alt aspect al versetului precedent.

„Când intrați într-un oraș și vă primesc… mâncați ceea ce vă vor pune înainte”. E un îndemn important. Pentru că „a mânca” indică o cultură.

Voi ați mânca șerpi? În jurul mesei se organizează întreaga cultură a unui popor. Deci, modul de a mânca înseamnă modul de a trăi. Includerea în cultura noastră a altora înseamnă că noi, mai întâi, învățăm să mâncăm și să trăim la fel ca ei. Nu constă în faptul că noi avem un mod de a gândi, a mânca și a trăi și mergem să exportăm cultura noastră… civilizația noastră sublimă… ori libertatea noastră… Nu mergem să exportăm nimic! „Mâncăm”, adică trăim… la fel ca alții. Însemnă că devenim frați.

Petru nu voia să mănânce viețuitoarele de pe cearceaful coborât din cer pentru că erau necurate. Și o voce-i spune să nu declare necurat „ceea ce Eu am creat”! (F. Ap. 10) Fiecare creatură e bună. Fiecare cultură e bună, căci are valorile ei. Putem mânca și trăi în toate culturile, ducând tuturor culturilor un lucru simplu: sărăcia. Sărăcia este condiția (starea, situația) darului, a iubirii și a fraternității. Și toți au nevoie de aceste elemente, căci toate culturile sunt alcătuite din lupi sau din miei.

Viziunea lui Petru înseamnă că Dumnezeu nu face diferențe, ci extinde mântuirea tuturor dincolo de granițele Israelului și ale oricărei alte „bisericuțe”.

În general, dacă un om nu are cultura noastră și nu învață mentalitatea noastră, noi considerăm că acela nu e creștin… Însă nu e adevărat! Dacă el ar face după mentalitatea noastră, atunci nu ar fi creștin… și nici noi nu am fi creștini, ci am fi niște îndoctrinați care-și exportă propriile idei în mod violent, disprețuindu-i pe alții. Făcând astfel, arătăm că nu suntem fiii Tatălui și frații altora.

Prin urmare, trebuie să oferim o mare libertate și-n „oraș”, adică în cultură. Nu înseamnă că există cultura creștină și ea trebuie introdusă în alte culturi, ca să le înlocuiască. Nu cultura creștină trebuie să se răspândească, ci drojdia Mielului care trebuie să intre în toate culturile. Nu este un „lup” antrenat și dresat într-un mod special, având convingerea că doar rasa lui este pură… Nu e vorba de lupul creștin care trebuie să-i stăpânească pe alții! E Mielul care propune tuturor celorlalți să fie miei…

Refuzul este o parte necesară a raportului nostru cu alții. Cu alte cuvinte, dacă tu vrei să te raportezi corect față de altul, trebuie să fii dispus inclusiv să nu fii acceptat.

Mai întâi de toate, pe celălalt nu poți să-l constrângi. În al doilea rând, ce face celălalt dacă tu te prezinți într-un mod care este contrar dorințelor sale de putere? El este lupul. Dacă tu ești mielul, el te mănâncă… În Biserică, prigoanele au existat mereu. Urât este atunci când noi prigonim prin cruciade, căci și noi suntem lupi imediat ce putem.

Dacă ne prezentăm ca miei, putem fi refuzați. Dacă nu ne primesc, ce facem? Dacă nu suntem primiți, nu înseamnă să blestemăm lumea și așa se termină totul. Când nu suntem primiți, ni se întâmplă și nouă exact ceea ce i s-a întâmplat lui Cristos. Isus nu a fost primit. Mielul a fost pus pe cruce. Și ce a făcut Cristos? Și-a dat viața pentru cei care-L răstigneau.

În falimentul misiunii se împlinește misiunea Mielului: El își dă viața și așa ne dă viață. Așa El arată o iubire mai tare decât orice rău. Deci martiriul – mărturisirea iubirii – se împlinește tocmai unde există refuzul, deoarece tu nu-i refuzi pe alții. Mai mult, tu le vestești lor: vezi că a sosit Împărăția lui Dumnezeu. Poți face un gest pentru a le spune: „Vedeți că voi, de fapt, aruncați de la voi Împărăția lui Dumnezeu”.

Când vorbește de praful picioarelor, folosește cuvântul „lipit” și „scuturat”. În limba greacă sunt două cuvinte tehnice pentru a indica o rană care sângerează, dar care acum se cicatrizează, se vindecă. Înseamnă că rana refuzului o duce omul care este refuzat, și nu cel care a refuzat.

Răul omului care l-a refuzat pe Dumnezeu, cine-l simte? Dumnezeu! Și-L rănește pe Dumnezeu… și acest refuz este rana Sa… Însă rana Sa se cicatrizează și se vindecă numai spunând: „Eu nu te refuz. Împărăția lui Dumnezeu este aici – deși L-ai refuzat – pentru că te iubesc în ciuda refuzului”.

Deci, în refuz se împlinește culmea iubirii. Adică devine o iubire fără a pune condiții. Și o iubire fără condiții – mai repede sau mai târziu – fiecare om o va pricepe pentru că fiecare om dorește tocmai această iubire.

Deci refuzul nu produce falimentul misiunii, ci o împlinește pe deplin. Ne face ca și Cristos care știe să iubească și să-Și dea viața. Falimentul ne ajută să-L mărturisim pe Dumnezeu.

Refuzul, ostilitatea, uciderea fac parte din jocul „nebun”, ilogic, al mântuirii. Dar aceasta a fost calea parcursă de Isus. În 1 Cor. 12, 10 spune: „Când sunt slab, atunci sunt puternic”. El vorbește de limitele personale. Dar și când suntem în dificultate și nu avem putere, atunci suntem puternici, întăriți de puterea lui Dumnezeu.

Acest lucru nebunesc și ilogic e singurul lucru capabil de a birui răul. Dacă nu urmăm această cale, intrăm în logica și în nebunia răului.

Pentru rău, această cale pare nebună și slabă, însă este puterea lui Dumnezeu, care e Iubirea, care într-adevăr biruie răul prin bine.

Dacă tu-l refuzi pe cel care te-a refuzat, la urmă plătești cu aceeași monedă și multiplici răul. Deci răul se oprește atunci când există acest spirit al Mielului care, înaintea refuzului, nu refuză.

Isus se gândește la orașele care L-au refuzat și spune: „Oh, de tine”. În Biblie e scris: „Vai”. Cuvântul „vai”, la fel ca toate „vai-urile” profeților nu înseamnă o amenințare, ci este o plângere, la fel cum „fericiți voi săracilor” înseamnă „vă felicit, și „vai de voi bogaților” înseamnă „îmi pare rău pentru voi”, vă prezint condoleanțele mele, căci ați greșit calea. Pentru că drumul vieții este celălalt: e iubirea și darul… nu puterea și dominarea.

Isus se gândește la orașele în care El a făcut minunile și unde a fost refuzat și spune „Vai” de voi!

Nu e un mod de a spune, pentru că crucea e cu adevărat „vai-ul” spus de Dumnezeu pentru răul lumii. E locul unde El ia asupra Sa tot răul, tot refuzul lumii și-Și dă viața pentru această lume care-L refuză. Și e singura posibilitate de mântuire a lumii. Deci vai-ul lui Dumnezeu e un lucru mare. Este Mielul lui Dumnezeu care ia asupra Sa păcatul lumii. El, care ne vindecă prin rănile Sale. Gal. 3,13 „Cristos ne răscumpără din blestem, devenind El însuși blestem pentru noi”.

Despre Capernaum (orașul lui Petru) se spune că va fi înălțat la cer, și nu că va merge la iad. Ci Isus va coborî la iad (Ade) pentru a-i întâlni pe toți. E Mielul care duce asupra Sa răul lupului, dar nu răspunde lupului cu la fel de mult rău, ci cu iubire, cu blândețea Mielului. De aceea, Mielul înjunghiat și înviat e singurul care are puterea să deschidă cele 7 sigilii ale Cărții, adică ale sensului vieții și al istoriei. El are această putere a lui Dumnezeu, care e Iubirea.

v. 16

¹⁶ Cine vă ascultă pe voi pe mine mă ascultă. Cine vă dispreţuieşte pe voi pe mine mă dispreţuieşte, iar cine mă dispreţuieşte pe mine îl dispreţuieşte pe cel care m-a trimis”.

În acest loc avem identificarea perfectă între „voi” (noi care ascultăm Cuvântul Său) și „Eul” lui Isus: adică devenim fiii perfecți. Apoi avem identificarea dintre Isus cu Tatăl, adică „cine m-a trimis”.

Deci, prin misiunea în sărăcie și gratuitate noi suntem identici cu Fiul și avem același spirit al Tatălui, adică aceeași iubire a Tatălui și intrăm în Treime.

Misiunea e valabilă pentru întreaga Biserică, pentru fiecare dintre noi, și e singura posibilitate a unei vieți umane care să fie frățească. Dacă nu, înseamnă că ducem o viață de lupi.

Și este singura posibilitate a răscumpărării istoriei acestui om. Mielul – mort și înviat – dă sens istoriei omului.

Și e marele mister al mântuirii lumii: fiecare dintre noi e chemat să participe la această mântuire.

Răul e biruit tocmai atunci când biruie. Iubirea câștigă pierzând!