Luca 10,38-42

Pericopa precedentă se încheia cu Isus, care-i spune învățătorului legii: „Mergi și fă așa”. Deci noi putem concluziona că acum am înțeles ce trebuie să facem.

Pericopa de astăzi ne frânează… Ce trebuie să facem? De fapt, adevăratul „a face” nu este un „a face”, ci „a asculta”. Vom vedea ce anume…

Căci poate exista un a face lucruri foarte bune, dar care de fapt să fie un „a face ceva pervers”. Dar, poate exista un alt „a face” care este „a asculta” și care-ți schimbă propria viață, căci ea devine diferită în baza ascultării Cuvântului, rezultând un alt mod de a trăi.

Luca în pildele sale folosește mereu două personaje: în pilda Tatălui milostiv relatează despre fratele mic și fratele mare; vameșul și fariseul; bogatul și săracul; tâlharul bun și cel rău… Din povestiri aflăm despre Simon leprosul și femeia păcătoasă; în cap. 14 avem fariseul și hidropicul, iar în această cateheză vom aborda personajele Marta și Maria.

Isus merge să mănânce cel puțin de două ori în casa fariseilor și mereu prânzul nu-i pică bine. Căci cine-l găzduiește Îl critică, deoarece în timpul prânzului intră în scenă o păcătoasă cunoscută în tot orașul, iar în timpul celuilalt prânz Isus vindecă în zi de sâmbătă un hidropic.

Iar când vizitează păcătoșii, Isus participă la ospăț, dar fariseii rămân afară, ca să-L critice, pentru că se ospătează cu ei (cf. episoadele cu Matei Levi și cu Zaheu).

În această cateheză ambii îl primesc pe Isus: și fariseul și celălalt personaj… „Du-te și tu și fă la fel…” s-a încheiat textul precedent, dar mai înainte de a face, vom învăța că trebuie să ne oprim să contemplăm.

Se citește Lc. 10, 38-42

38 Pe când mergeau, au intrat într-un sat. Acolo l-a primit în casa ei o femeie cu numele de Marta. 39 Aceasta avea o soră numită Maria care, stând la picioarele Domnului, asculta cuvântul lui. 40 Însă Marta era ocupată cu multele griji ale casei. Venind la el, i-a zis: „Doamne, nu-ţi pasă că sora mea m-a lăsat singură să servesc? Spune-i să mă ajute!” 41 Domnul i-a răspuns: „Marta, Marta, pentru multe te mai îngrijeşti şi te frămânţi, 42 însă un lucru este necesar: Maria a ales partea cea bună, care nu-i va fi luată”.

Cele două personaje de fapt sunt unul singur: suntem noi, cititorii, care avem mereu în interiorul nostru prezente cele două personaje. În textul nostru ele sunt Marta și Maria. Ele reprezintă două moduri diferite de a-L primi pe Domnul, care intră în casă. Cele două sunt surori. Domnul vine în casa noastră, în casa fiecăruia dintre noi. Iar noi putem să-L primim la fel ca Marta sau la fel ca Maria…

Marta începe să muncească, încearcă să rezolve multe lucruri, este tulburată (neliniștită), ocupată, îngrijorată, frământată… Vrea să facă multe lucruri, vrea să fie valoroasă, să facă o figură frumoasă, deci îi critică atât pe Maria care nu face nimic, cât și pe Isus, care o aprobă pe sora ei.

Pentru Marta, prezența Domnului înseamnă pedeapsă (greutate), efort, muncă… la fel ca întreaga religiozitate a persoanelor pioase, brave și drepte, care muncesc și depun efort, chiar suferă pedeapsa… Pentru Maria prezența Domnului este bucurie, nu efort, nici pedeapsă și nici muncă. Greutatea pedepsei și efortul îl face Domnul, iar Maria-L primește cu bucurie.

Trecerea de la Marta la Maria este convertirea dificilă de la Lege la Evanghelie.

În mod normal și modul nostru de a trăi credința este acela al Martei care se implică, face multe lucruri și-i critică pe alții care nu fac la fel ca ea și-L critică și pe Domnul: „Tu cu cine ești?”. Aceste persoane cred că au înțeles perfect ce trebuie să facă.

De cealaltă parte o avem pe Maria al cărei „a face” mai întâi de toate este un „a asculta”.

Când primim o persoană?

Putem face multe lucruri pentru o persoană… „Numai să plece și numai să le facem noi…”. Dar a sta să o asculți… A o asculta înseamnă că ea te invadează. Înseamnă a o primi. Și acest lucru este cu totul altceva.

Textul vrea să ne spună că trebuie să-L lăsăm pe Dumnezeu să-Și facă munca: El este Cuvântul, El este Mirele, iar noi suntem ascultătorii Cuvântului, suntem Mireasa. Și dacă ascultăm Cuvântul, devenim Mireasa, devenim ca El și trăim ca El.

Dacă însă trăim (ne hrănim) în baza muncii noastre și a cuvintelor noastre, devenim perfecți farisei, drepți, însă toată dreptatea folosește pentru a face rău altora și pentru a ne simți noi înșine rău. Și acesta este modul mediu de a trăi creștinismul.

Găzduirea înseamnă a da spațiu persoanei pe care vrei să o primești (casă, masă), dar găzduirea cea mai profundă este ascultarea celuilalt.

În găzduirea activă, tu te arunci asupra altuia spunând: „fac multe lucruri pentru altul”… dar prin găzduirea receptivă tu te retragi și-i faci loc celuilalt, pentru ca el să respire, să trăiască, să ți se comunice… Și aceasta este primirea celuilalt.

v. 38

38 Pe când mergeau, au intrat într-un sat. Acolo l-a primit în casa ei o femeie cu numele de Marta.

Isus – împreună cu discipolii – călătorește. Vine din Samaria și se îndreaptă spre Ierusalim unde se va da pe mâna oamenilor. El caută să le explice discipolilor care este Spiritul Său: „Și-a întărit fața pentru a călători spre Ierusalim”. Spiritul Său e acela de a merge la Ierusalim să-Și dea viața pentru frați. Este bunul samarinean. Toți ceilalți coboară de la Ierusalim la Ierihon. După cum am văzut în pilda bunului samarinean, adică noi toți ne îndepărtăm de Dumnezeu. Iar El străbate acel drum, dar în sens opus: merge spre Tatăl și ne întâlnește pe toți, care ne îndepărtăm de Tatăl. Isus e ultimul dintre toți și, înaintând spre Tatăl, întâlnește toți oamenii, îi îngrijește pe toți. Apoi va merge la Ierusalim, loc în care va lua asupra Sa răul tuturor.

În timp ce străbate acest drum, intră într-un sat „și o femeie pe nume Marta L-a primit”.

Pentru cultura noastră e normal ca o femeie să primească… Dar pentru cultura din acea vreme, nu era ceva normal, căci o femeie nu putea primi. Casa era a bărbatului. Noi știm că era în viață Lazăr, fratele ei. Deci… Însă evanghelistul Luca insistă să sublinieze că „o femeie L-a primit”.

Vom vedea felul în care-L primește. Știm că ea este sora lui Lazăr și a Mariei.

Mai înainte de a ni se descrie felul în care-L primește Marta, textul vorbește despre sora ei, care e în casă…

v. 39

39 Aceasta avea o soră numită Maria care, stând la picioarele Domnului, asculta cuvântul lui.

Cunoaștem că Maria este sora mai mică a lui Lazăr și a Martei. Iar Ioan ne spune că ea este cea care a uns cu mir picioarele lui Isus, mai înainte de pătimirea Sa.

Luca nu are povestirea ungerii cu mir a picioarelor înainte de pătimire, pentru că o așază la capitolul al șaptelea, în casa fariseului, unde sosește o femeie cu un vas plin cu mir, pe care-l sparge și toarnă mirul pe picioarele lui Isus. De șapte ori sunt amintite picioarele pe care ea le spală cu lacrimile ei, le șterge cu părul capului ei… le sărută, le unge cu mir… Toate acțiunile vizează picioarele…

Mulți consideră că este vorba de aceeași persoană, care-și desfășura activitatea la Magdala, iar apoi l-a urmat pe Isus până la Ierusalim, după care se reîntoarce acasă.

Ce face acasă? Se așază lângă picioarele lui Isus, ascultând Cuvântul…

„A ședea”… Femeia în casă nu trebuie să șadă, ci să stea în picioare ca să muncească… Șezând, ea oglindește atitudinea discipolului care-i cel ce ascultă… Și-i acolo lângă El. Și stă aproape de picioare… De acele picioare pe care le-a sărutat, le-a uns cu mir, pe care le-a spălat cu lacrimile ei și le-a șters cu părul capului ei… Picioarele Domnului… Și ascultă Cuvântul. Stă acolo și ascultă. Îi place să stea acolo: la picioare, șezând, aproape de Domnul și ascultă Cuvântul…

Nu ni se spune nimic mai mult…

Și nici ea nu spune nimic

Totuși, cu aceste cuvinte puține, Luca ne spune totul, pentru că: „cine este discipolul?”, „cine-i maica lui Isus?”.

„Cine ascultă Cuvântul Meu!”.

Cine e Maria?

E prima care ascultă Cuvântul, care-i dă trup lui Isus.

Aceasta – Maria – este primul discipol și singurul discipol în Evanghelie.

Ea nu spune nici un cuvânt… Mă gândesc la cap. 7 după Luca, unde se subliniază de șapte ori că această femeie e lângă picioarele lui Isus și nu spune nici un cuvânt. De fapt ea îi dă spațiu cuvântului, Cuvântului care e Isus.

Cuvintele noastre împiedică – într-un anume sens, căci Domnul e foarte respectuos – să răsune în noi Cuvântul Său… Pentru a găzdui Cuvântul, trebuie să facem să tacă bârfele noastre, interioare și exterioare

Dumnezeu e Cuvântul, e Mirele…

Cuvântul e o sămânță care ne modelează după specia lui, ca noi să devenim după specia cuvântului pe care-l ascultăm… Dacă ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu, noi devenim ca Dumnezeu: avem modul Său de a gândi, de a simți, de a lucra. Întreaga noastră ființă este ca a Sa.

Porunca pe care Tatăl a dat-o la schimbarea la față este: „Acesta e Fiul Meu, ascultați-L pe El!”. Porunca este „Ascultă Israele!”. În NT Tatăl spune: ascultați-L pe Isus!

Maria ascultă… și devine Isus! Maria e mireasa. Iar mireasa e cea care primește Cuvântul, Mirele.

Iar misiunea ei – care e misiunea fiecărui om – este să fie mireasa lui Dumnezeu, adică cea care ascultă, care primește Cuvântul, această sămânță care ne transformă după chipul și asemănarea Sa.

În Maria ni se prezintă apogeul omenirii: omul este om pentru că ascultă… și devine cuvântul pe care-l ascultă: dacă-L ascultă pe Dumnezeu, devine Dumnezeu.

Iar scopul vieții noastre e să devenim ca El și să-l primim pe Mire.

Ce face Maria? Nimic! Îi place să stea acolo… pentru că noi am fost creați exact pentru acest lucru. Iar dacă stăm lângă Isus și-L ascultăm, înfăptuim singurul lucru necesar, adică ne bucurăm de prezența lui Dumnezeu, avem gândirea lui Dumnezeu pentru că-I ascultăm Cuvântul, avem simțirea lui Dumnezeu pentru că primim Cuvântul, vom avea modul de a lucra a lui Dumnezeu, care-i iubirea, pentru că acest Cuvânt ne-a pătruns în inimă.

Așadar, ce să facem? Să ascultăm! Pentru că noi devenim ceea ce ascultăm .

În spatele ascultării avem ceva mai mult, pentru că a asculta Cuvântul înseamnă a auzi vocea altuia, adică în această ascultare se află întreaga iubire. Cea mai mare formă a iubirii este a-l asculta pe celălalt. De obicei, niciodată nu-l ascultăm…

A-l asculta înseamnă a-l concepe, a-l lăsa să intre în interiorul tău, așa cum este, fără interferențe. Însă noi, de obicei întotdeauna punem în dubiu cuvântul celuilalt, spunând: „Dar eu gândesc diferit…”.

Să încercăm să vedem ce reacție simțim în interior față de fiecare afirmație pe care celălalt o face. Sau fiți atenți cum vă răspunde cel de lângă voi la fiecare afirmație pe care o expuneți: imediat răspunde cu o altă idee: „Însă eu…”. Și așa răspundem și noi… Acest fapt înseamnă că niciodată nu ne ascultă…

A-l asculta pe cel de lângă noi e lucru sublim… Îl concepem pe celălalt, îl lăsăm să intre în noi…

Ea ascultă…

v. 40

40 Însă Marta era ocupată cu multele griji ale casei. Venind la el, i-a zis: „Doamne, nu-ţi pasă că sora mea m-a lăsat singură să servesc? Spune-i să mă ajute!”

Marta e cea care știe ce trebuie să facă… Marta ia inițiativa, dar „este ocupată cu felurite treburi”… e absorbită, îngrijorată de multe inițiative bune… Mai rău decât persoanele evlavioase din parohiile noastre…

Dar ce face? „Ea săvârșește o slujire multiplă…”.

Trebuie să slujim… Nu?

A sluji este modul concret de a iubi… Și-i adevărat…

Însă Marta este absorbită complet de toate aceste lucruri bune de făcut… Și nu stă lângă Isus să asculte Cuvântul.

Altfel spus, pentru ea, prezența Domnului înseamnă efort, datorie, obligație, pentru a lăsa o bună impresie, pentru a-L sluji… Ca El să fie mulțumit de mine, pentru a-I face pe plac, pentru ca să-i plac… În schimb, Maria stă și nu face nimic… Ei îi place să stea la picioarele Lui.

Comportamentul Martei se naște dintr-o iubire infantilă, încă necizelată, dintr-o iubire ce-L vizează pe Isus, deci e religioasă. Dar e o iubire care vrea să merite, să cumpere mulțumirea, aprecierea Celuilalt. Ea se străduiește „să facă” pentru a plăti iubirea și stima Celuilalt, fapt care era numit de profeți desfrânare, a cumpăra iubirea…

Presupunând că Maria ar fi exercitat această profesie, ea n-a procedat la fel ca Marta. Din textul nostru observăm că Maria și-a încetat „profesia” și a făcut un pas înainte: Îl primește pe Isus așa cum este și stă lângă El, oferindu-I atenția și afecțiunea ei totală… Iar Marta este cu un pas în spatele Mariei

Marta nu-i doar cu un pas în urmă, ci-L tratează pe Dumnezeu ca pe o desfrânată, căci vrea să-I câștige iubirea… Un exemplu clar în acest sens sunt întreaga religiozitate și întreaga temă paulină a omului care vrea să se mântuiască prin faptele sale, și nu acceptă că mântuirea este iubirea gratuită a lui Dumnezeu… Care vrea să-i placă lui Dumnezeu, ca și cum Dumnezeu ar avea nevoie ca eu să fac unele lucruri pentru a-I plăcea. Însă este clar că-i plac, căci El m-a creat!

Însă problema este că El vrea să-mi placă mie!… Și când înțeleg acest fapt, avem un raport reciproc în faptul de a plăcea celuilalt…

Este un chin, o durere pentru Dumnezeu să vadă truda, neliniștea oamenilor pentru a-L îmbuna pe Domnul, ca și cum Dumnezeu ar fi rău și pervers… Acesta e adevăratul păcat al omului drept.

E cea mai grea convertire – cea a Martei – și-i la fel cu cea a lui Pavel.

De fapt, centrul, inima lucrării, a acționării religioase a Martei încă este eul ei care vrea să facă multe lucruri pentru Dumnezeu… La fel ca Petru, care era dispus să-și dea viața pentru Isus. Însă Petru trebuie să înțeleagă faptul că Isus este cel care moare pentru el. Dacă nu, Petru nu-i creștin.

Așadar, nu înseamnă că eu trebuie să-l iubesc pe Dumnezeu, ci Dumnezeu e Cel care mă iubește infinit. Iar dacă El mă iubește infinit, atunci voi răspunde iubirii Sale, pentru că sunt iubit. Dar principiul constă-n faptul că El mă iubește! El m-a iubit cel dintâi…

Nu înseamnă că eu iubindu-L tot mai mult și străduindu-mă din răsputeri, până la a muri pentru El, voi merita iubirea Sa…

Niciodată omul nu poate merita iubirea, căci ar fi desfrânare… Înseamnă a-L trata pe Dumnezeu ca pe o desfrânată… Nu!

Ci eu trebuie să înțeleg că Dumnezeu mă iubește. Și, prin urmare, eu simt plăcerea și gustul să trăiesc prin această iubire. Și numai atunci voi putea iubi așa cum sunt iubit.

În timp ce nici un drept nu va iubi niciodată pe nimeni…

Îi iubim pe alții numai în măsura în care descoperim că suntem egali cu toții, adică păcătoși, nevoiași să fim iubiți… Și pentru că aceste nevoi le avem… noi vedem că Domnul ne iubește. Și, dacă noi ascultăm și primim această iubire, începem să iubim ca El.

Ce face Marta după multipla ei slujire?

Stă și speră ca situația să se schimbe puțin. Între timp ea a pregătit bucatele, apoi se apropie de Maria și de Isus care dialogau și cu mâinile pe șolduri, începe să-L certe pe Isus, simțindu-se neglijată: „Doamne, nu-ți pasă”?…

Așadar Marta se simte neglijată: „Cum de stai aici cu ea? Nu-ți pasă de mine?”. Marta spune indirect aceste lucruri. Dar în realitate ești Tu care m-ai lăsat singură, pentru că ești aici cu sora mea…

De fapt, cuvintele Martei sunt: „Doamne, nu-ți pasă că sora mea m-a lăsat singură să slujesc?”. Deci ție nu-ți pasă de aceste lucruri… Deci nu-ți pasă de mine… Ci mă abandonezi, mă lași singură… Iar eu sunt abandonată, neglijată, singură în a sluji… Iată! Maria stă aici liniștită… Iar Tu ești aici cu ea…

De fapt, reacția Martei este o adevărată mustrare (dojană) adusă Domnului. Este aceeași reacție pe care o au drepții: cum de Tu îi primești pe păcătoși? Este atitudinea fratelui mai mare arătată față de Tatăl: „Cum de Tu l-ai primit pe fratele păcătos, mai mic?”…

E clar că-l primește, pentru că-l iubește. Și te iubește și pe tine la fel ca pe el… Nu te iubește pentru că ești bun și capabil…

În spatele reacției Martei stă o critică adusă lui Dumnezeu. E critica lui Iona, care-i spune Domnului: „știam că Tu ești Dumnezeu îndurat și milostiv, îndelung-răbdător și mult-milostiv și Îți pare rău de fărădelegi” (Iona 4, 2). Dar mai rău de atât nu poate fi. E mai bine să mor decât să trăiesc, dacă aceasta e viața… Nu merită să fim buni și drepți. Pentru că Tu stai acolo cu aceștia, cu păcătoșii, cu nepricepuții…

Oare înțelegem că Marta locuiește în noi la nivel profund? E tot ceea ce ne împiedică să acceptăm să fim iubiți de Domnul și să-L ascultăm… Căci noi avem planurile și proiectele noastre pentru El, pentru alții și pentru toți… Îl criticăm pe Dumnezeu, dar și pe toți ceilalți. Căci în spatele surorii sunt incluse, sunt oglindite toate surorile și toți frații din lume; iar în Isus e oglindită Treimea. Așadar, Marta reușește să-i critice pe toți… Pentru că ea este bună, pricepută…

„Nu-ți pasă că sora mea”… Marta Îi spune limpede lui Isus: „Ție nu-ți pasă” (primul lucru)… Apoi continuă: „Nu-ți pasă că sora mea mă lasă singură să slujesc”…

Multe femei simt că sunt de partea Martei: „Marta are dreptate, căci Maria nu face nimic…”. Iar Maria e ca soții lor… Cine ascultă această pildă să încerce să înțeleagă mesajul ei profund

Nu aș vrea ca bărbații să folosească acest text ca un pretext bun, pentru a se comporta ca Maria…

„Spune-i deci să mă ajute”.

„Spune-i deci” e un imperativ. Ea îi impune Domnului: „Acum, spune-i Mariei să vină să mă ajute”… Numai de data aceasta și numai pentru un moment… Pentru ca să-i transmiți un mesaj clar: că nu o aprobi pe ea, ci pe mine și comportamentul meu… Căci eu nu am nevoie de ea, căci nu-i capabilă să facă nimic. Altfel spus, numai pentru a-i arăta cât sunt de bună, spune-i să vină o clipă să mă ajute, pentru a-i transmite că lucrurile care contează sunt cele pe care le fac eu… Și nu-i important ceea ce face ea… Iar apoi, să stea șezând, cât vrea… pentru că mă deranjează să o am prin preajmă… Știu eu ce și cum trebuie să fac lucrurile…

Cunoașteți acest fel de persoane? Toți le avem în interior… „Știm cum să facem…”.

Această persoană – Marta – e în noi, atunci când ne impunem multe obligații, multe eforturi și neliniști, pentru a salva imaginea bună a eului nostru, pentru a ne simți aprobați de alții și de Dumnezeu. Și astfel trăim o viață întreagă în neliniște, trudă, anxietate… Și-L dojenim pe Dumnezeu și pe alții.

E logică obiecția multor persoane: „Dacă a deveni creștini înseamnă să alergăm în toate părțile, neglijați, abandonați, singuri, neliniștiți și tulburați… pentru a face un lucru care, până la urmă, nu folosește la nimic…, atunci, dacă aceasta este evlavia, să stea departe de noi”…

În textul nostru avem trecerea importantă care trebuie făcută de la omul care vrea să merite, să câștige, să fie el protagonistul vieții sale – după cum ne comportăm în toate relațiile – la omul care-l ascultă pe celălalt. Și altul e protagonistul, deci îl primește și-l iubește…

Marta, cerând dojenirea surorii, de fapt, cere o aprobare a ei, Marta fiind centrată pe sine

În Marta îl putem vedea pe Pavel care se descrie pe sine în Scrisoarea către filipeni când spune: „Sunt evreu, fiu de evrei, din tribul lui Beniamin, tăiat împrejur în ziua a opta… perfect în respectarea legii”. Era atât de perfect, încât îi ucidea pe creștini… pentru că ei nu erau așa ca el… (Fil. 3).

Maria are atitudinea miresei din Cântarea cântărilor, care ascultă glasul iubitului ei, care trăiește pentru el și acesta e scopul, țelul întregii Biblii. Nu înseamnă că VT e Marta, iar NT e Maria. Ci noi, în interior, avem aceste două religiozități, prezente în toate religiile: acea religiozitate care vrea să-L atragă pe Dumnezeu de partea sa și să-L cucerească prin multe fapte bune, și apoi acea religiozitate care se lasă iubită, luată de Dumnezeu, după cum spune Pavel: „Am fost prins de Isus și toate cele dinainte – perfecțiunea mea – le-am aruncat”. Tot ce credeam că-i un câștig a fost o pierdere, pentru că am fost luat de Isus.

vv. 41-42

41 Domnul i-a răspuns: „Marta, Marta, pentru multe te mai îngrijeşti şi te frămânţi, 42 însă un lucru este necesar: Maria a ales partea cea bună, care nu-i va fi luată”.

În acest text Isus de trei ori e numit „Domnul”.

Isus i-a răspuns: „Marta, Marta”… O cheamă de două ori, la fel ca în alte cazuri: „Moise, Moise”, „Saule, Saule”… Sunt marile vocații. Așadar, Isus o iubește foarte mult pe Marta, pentru că e cea care are mai mare nevoie de a se schimba și nu Maria. Maria stă liniștită lângă Isus, deja L-a aflat.

Marta este chemată și nu certată… Interpretarea cuvintelor „Marta, Marta” depinde de felul în care înțelegem tonul cu care Isus i-a pronunțat numele… În realitate e o chemare

În pilda fiului risipitor, tatăl iese pentru cel mare. Pentru cel mic nu iese din casă, căci îl așteaptă fiind sigur că va reveni… Apoi fuge înaintea lui, când îl vede că se reîntoarce. Și începe banchetul. În schimb, pentru fratele mare, tatăl iese de la ospăț, iese… Și nu se spune că a reintrat. Încă e afară pentru a-l convinge pe cel mare să intre.

Textul notează că: „A ieșit să-l mângâie”, pentru că era singur. Iar fiul mare nu vrea să intre… Și tatăl încă este cu el, ca să-l îndemne să intre…

Tatăl ține mult ca fiul cel mare să intre, căci adevăratul păcătos e dreptul care nu vrea să intre.

Cu păcătoșii e mai simplu: îi iartă, iar ei sunt fericiți. Dar nu din această cauză trebuie să păcătuim… Facem deja multe păcate… Dar e important să înțelegem aceste lucruri…

Marta, Marta, tu de multe te îngrijorezi și te frămânți. Altfel spus, tot ceea ce tu faci este caracterizat de o îngrijorare și de o frământare… este un a te diviza, e o tulburare. Nu-i precum o apă limpede… Nu! Ci-i neliniștea și anxietatea eului tău care vrea să se afirme și să le înfrumusețeze pe toate… Dar astfel te împarți în multe lucruri.

Munca Martei nu-i acțiunea pură care pornește de la iubire și care răspunde iubirii cu iubire. Iubirii îi este suficient un lucru minim, cu condiția să fie făcut cu iubire… Însă Marta vrea să fie plăcută altora, datorită infinitelor lucruri pe care ea le face… Deci ea trăiește într-o îngrijorare și o frământare continuă, căci niciodată nu-i suficient ceea ce face și câte face…

„Dar de un singur lucru e nevoie”… Așadar, un singur lucru e necesar pentru om, încă de la început: să-L asculte pe Dumnezeu…

„Nu doar cu pâine trăiește omul”… Cu pâine trăiește trupul, iar spiritul (sufletul) trăiește prin ascultarea Cuvântului (se hrănește cu ascultarea Cuvântului). Aceasta este hrana noastră.

Tot la fel și persoanele – spre exemplu fiii – trăiesc prin ascultarea pe care le-o acordăm, nu prin ceea ce facem pentru ei. De multe ori facem multe lucruri, pentru că nu facem singurul lucru important, a-i asculta, a-i primi.

Un om trăiește în măsura în care-l asculți. Dacă nu, el nu există. Ci exiști doar tu, care-l invadezi cu operele tale, pentru a-l sufoca și pentru a-i arăta cât ești de bun și de priceput… Iar celălalt se simte tot mai singur și mai subjugat, oprimat de marea ta pricepere. Dar acest fapt nu-i mângâietor pentru el… și nici pentru tine…

„De un singur lucru e nevoie”.

De care?

De a accepta să fii iubit… Pentru că noi nu suntem Iubirea, ci avem nevoie să fim iubiți. Noi suntem fii, nu suntem dumnezei (tați veșnici)…

Iar Cuvântul pe care-l ascultă Maria e tocmai acel Cuvânt despre care Tatăl spune: „ascultați-l!”. Și-i acel Cuvânt pe care discipolii nu doresc să-l asculte. Și în special Petru… Așadar, Cuvântul este pătimirea lui Isus pentru noi… Acesta e Cuvântul care ne dă identitatea noastră de fii precum și identitatea lui Dumnezeu ca fiind iubire. Iar Maria ascultă acest Cuvânt. Și devine acest Cuvânt.

În schimb, Marta ascultă toate îngrijorările sale, dorințele sale… Este frământată de felul în care să-L mulțumească pe Isus, e îngrijorată de ceea ce va reuși sau nu să facă, de felul în care va face o figură frumoasă… Ea este atentă la propriul eu.

În mijlocul casei e Dumnezeu, dar ea încă mai este îngrijorată de eul ei. Așadar, ceea ce deranjează rugăciunea noastră întotdeauna este eul nostru, nu Dumnezeu…

Rugăciunea este să ascultăm… Imediat va urma rugăciunea Tatăl nostru. Rugăciunea este acest a-L asculta pe Domnul și a-L primi… și nu-i a repeta cuvinte în mod mecanic…

„De un singur lucru e nevoie”… Iar singurul lucru necesar este iubirea lui Dumnezeu pentru noi, care ne face să fim ceea ce suntem… Și-L face pe Dumnezeu să fie ceea ce e El: e iubire. Iar noi suntem cei iubiți. Și în măsura în care suntem iubiți, noi putem iubi și devenim egali cu El.

Și această ascultare ne face să intrăm în Treime, în dansul bucuriei dintre Tatăl și Fiul.

Marta dorea ca Isus să o dojenească, să o certe pe Maria… „Nu-ți pasă, mă neglijezi?… Mă simt singură, abandonată, să slujesc… spune-i să vină…”. Iar ca răspuns, Isus o cheamă: „Vino și tu aici lângă Mine, împreună cu ea”… Primește-o pe Maria care e în tine… Primește și acceptă nevoia ta de a fi iubită… Ascultă acest Cuvânt, trăiește prin El, să știi că așa este Dumnezeu și-I acesta. Și atunci vei vedea că viața ta va fi diferită.

Maria a ales partea „bună”… De obicei e tradus: „partea cea mai bună”… Însă în limba greacă avem cuvântul „bună”. Înseamnă că cealaltă parte este rea.

Se traduce prin „partea cea mai bună”, pentru că ei caută să justifice, spunând că Marta reprezintă viața activă, iar Maria pe cea contemplativă… Însă, nu! Nu-i așa! Nu există opoziție între acțiune și contemplație. Nu! Ci textul sacru ne spune că adevărata acțiune este „a asculta”. Iar acțiunea (lucrarea) care nu izvorăște (nu se naște) din contemplare și din ascultare, este doar tulburare, răvășire, îngrijorare, îi plictisești, îi critici pe alții și chiar pe Dumnezeu, și vrei să-i dobori, să-i distrugi pe frați… Acțiunea care nu se naște din contemplare, adică din iubirea primită, e un delir al puterii… Această acțiune este o simplă autoafirmare: vrei să faci opere bune, căci așa vei fi cineva și vei avea colțul tău în paradis …

Însă, nu! Singurul lucru necesar e a asculta, a contempla și a-I permite acestei Iubiri să intre… Doar apoi vei trăi – în iubire – o viață transformată (schimbată la față) și vei deveni precum samariteanul care-i primește pe toți.

Cealaltă, partea rea pe care o avem în noi, este orgoliul nostru religios, eul nostru, autojustificarea, faptul de a vrea să fim buni cu orice preț, faptul de a-l dojeni pe Dumnezeu care nu ne aprobă în ceea ce facem, pretinzând că am făcut tot ceea ce am putut…

Însă adevărul este că nu am făcut singurul lucru necesar: să acceptăm ca El să ne iubească (să acceptăm că El ne iubește)…

Această parte bună „nu-i va fi luată” Mariei. Pentru că această parte este esența noastră. Și numai pornind de la împlinirea singurului lucru necesar putem deveni credincioși! Fapt pentru care Maria e reprezentată ca fiind prototipul discipolului.

A sosit Mirele! Prin urmare, bucură-te de prezența Mirelui și începe să trăiești viața miresei.

Însă Marta este în totalitate îngrijorată și neliniștită să pregătească mâncarea pentru ospățul nunții, o nuntă între Isus și Maria… Și nu pricepe că ospățul e și pentru ea, dacă încetează să se mai agite cu prepararea bucatelor, pentru că Mirele deja este prezent. Deci nu mai trebuie pregătite alte lucruri. Ci trebuie numai să-L asculte pe El.

Acum înțelegem motivul pentru care apostolii – după ce s-au întrebat ce trebuie să facă, fiind multe de făcut la începutul comunității creștine, precum slujirea la masa văduvelor – au ales să se dedice rugăciunii și slujirii Cuvântului, pentru că sunt „lucrul fundamental”, fără de care nu există Biserica apostolică, adică a celor trimiși de Domnul… Fără rugăciune și slujirea Cuvântului avem o fabrică de opere pioase, care ajută la a face bani, eventual… Deci nu-i lucrarea lui Dumnezeu. Există numai neliniștea… nu există pacea, liniștea, nu există comuniunea cu Dumnezeu, există numai criticarea altora… Este jocul propriilor interese… Este întreaga mondenitate care se arată și-n câmpul religios ca autoafirmare. În lume un om se afirmă făcând pe banditul, iar eu joc rolul omului bun, căci reușesc mai ușor… Dar dacă nu reușesc, îmi însușesc rolul banditului…

Însă nu! Există ceva diferit față de ceea ce fac și se numește „a primi, a accepta, a găzdui”. Și acest fapt nu i se va lua, pentru că-i fundamentul a toate.

Amintindu-ne de prima comunitate… Această Evanghelie ne invită să ne convertim nu doar la nivel individual, ci și comunitar: și Biserica e chemată să se convertească… pentru că se străduiește să facă, chiar în mod excesiv, devenind un fel de robot, cu multe organizații și cu mult bine care se face… Dar poate că-i nevoie de ceva care stă la început, la rădăcină, adică această capacitate de a-L primi pe Domnul, de a primi Cuvântul Său… de a-L rumega, pentru a-L trăi. Pentru că versetele nu ne sugerează o formă de ineficiență, de quietism, ci ni se spune că ascultarea – primirea Cuvântului, adevărata contemplație, rugăciunea – nu poate să nu înflorească în acțiuni, în fapte și roade concrete. De fapt iubirea se demonstrează nu cu cuvinte, ci cu gesturi, cu fapte…

Acest text e o critică radicală adusă justificării în baza operelor… Să fim atenți, pentru că noi credem că important e să facem o mulțime de lucruri… În care dintre parohiile noastre îi învățăm pe oameni să se roage și să asculte Cuvântul? Chiar și Liturghia este un „a face” multe lucruri… Nu trebuie să fie așa, căci baza este alta!

În societatea noastră în care important e doar să facem… pentru că bătrânii nu mai pot face nimic, îi ucidem… iar pruncii aproape că-i neglijăm… Am eliminat dimensiunea fundamentală a omului, care-i ascultarea. Dar apoi, dacă nu mă ascultă nimeni, trebuie să merg la psiholog și să plătesc să mă asculte… Așadar, toți ar trebui să învățăm să ascultăm, în măsura în care ne e posibil… Pentru că-i structura fundamentală a omului.

Texte utile

  • Ps. 16 (15)
  • Gen. 18, 1-10
  • Ex. 14,13
  • Cântarea cântărilor
  • Is. 30,15: „Dacă vă întoarceți și sunteți în bună pace, vă veți izbăvi; liniștea și nădejdea sunt virtutea voastră”.
  • Is. 43, 1-7
  • Fil. 3, 1-11
Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Roxana Pop