Luca 11,1-4

Marea poruncă a creștinismului este cea a iubirii. Am arătat că putem iubi numai dacă suntem iubiți, deci Isus e bunul samarinean, Cel care ne iubește, Cel care se face fratele tuturor – începând cu cei mai îndepărtați, adică cu samarinenii – pentru a ne revela iubirea Tatălui. Și așa ne revelează că suntem fii, prin fraternitatea cu El.

Am văzut și episodul Martei și Mariei. Marta face multe lucruri, iar Maria șade și ascultă cuvântul Fiului, care ne face fii. Maria face singurul lucru necesar.

În această cateheză vom arăta că singurul lucru necesar este rugăciunea Tatăl nostru… – așa cum ne-a învățat Isus – care-i centrul întregii vieți creștine.

De aici înainte Evanghelia va explica spiritul Fiului Tatălui. Va trata discernământul celor două spirite în baza cărora noi trăim realitatea: sau cu spiritul Fiului (atunci avem o anume viață), sau cu spiritul contrar (viața fiind opusă celei bune)… până când, pe cruce, Isus ne va da viața. Pentru că noi avem spiritul opus, El ne va da Spiritul Său.

În general noi ne rugăm versiunea după Matei, cea după Luca fiind mai scurtă. Lipsesc cuvintele „facă-se voia Ta”, căci aceste cuvinte le va spune Isus în grădina Ghetsimani.

Se citește Lc. 11,1-4

1 Isus se afla într-un loc oarecare şi se ruga. Când a terminat, unul dintre discipolii săi i-a spus: „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm aşa cum Ioan i-a învăţat pe discipolii lui”. 2 Atunci le-a zis: „Când vă rugaţi, spuneţi: Tată, sfinţească-se numele tău, vie împărăţia ta. 3 Dă-ne nouă în fiecare zi pâinea cea de toate zilele 4 şi iartă-ne păcatele noastre pentru că şi noi iertăm oricui ne greşeşte; şi nu ne duce în ispită”.

În prima parte, Cel care se roagă e Isus. După ce și-a terminat rugăciunea, discipolii Îi cer să-i învețe să se roage. Apoi Isus le dă porunca Sa: „Când vă rugați, spuneți…”.

Structura acestei rugăciuni este în totalitate „Tu” și „Noi”. Se adresează lui Dumnezeu spunându-I „Tu”. Este „tu”-ul fundamental al omului… Omul numai adresându-se altuia devine el însuși… deci, acel „Tu” care ne face să fim noi înșine…

„Tu” și „noi”. Nu „eu”! De ce „noi?”

Pentru că dacă te adresezi lui Dumnezeu, acestui „Tu” care este Tată – cum ne învață Isus – suntem mereu noi, adică suntem cu Fiul, suntem în Fiul, căci altfel noi nu-I putem spune „Tu”, căci n-am fi fii. În al doilea rând, dacă suntem în Fiul, atunci suntem cu toții frați, pentru că El s-a făcut ultimul dintre toți frații. Deci, atunci când ne rugăm, fiecare suntem fratele tuturor oamenilor. Nu pot spune în rugăciune „TU-eu”, ci „TU și noi”. Căci eul meu este să fiu fiul Tău. Sunt fiu numai dacă sunt fratele tuturor. Căci a fi fiu înseamnă a fi frate. Altfel nu pot să mă rog „Tu”.

Aceasta e structura fundamentală a rugăciunii, unde culoarea e dată de cuvântul „Tată”, care traduce evreiescul „Abba”, care-i primul gângurit al pruncului „tati, tati”.

Sensul întregii vieți creștine constă în a putea să-i spui cu adevărat lui Dumnezeu: „Tăticule. Dumnezeu este Tăticul meu și Tăticul meu este Dumnezeu”.

Tocmai acest cuvânt – Abba – pe care Isus îl spune despre Tatăl, este cuvântul care-l exprimă pe Dumnezeu… – Fiul e cuvântul Tatălui – ca fiind Tată și pe Isus ca fiind Fiul care spune Abba.

Dincolo de acest mister nu mai este nimic… Este acest raport exprimat între Tatăl și fiul – care este cuvântul gângurit al pruncului; primul cuvânt pe care-l spune fiul – și care creează o relație.

Dacă putem să-I spunem lui Dumnezeu „Tăticule” în spirit și în adevăr, nu mai avem nevoie de nimic altceva. Suntem fii; știm cine suntem, trăim ca frații, vine Împărăția Sa, se schimbă în mod radical viața.

Această rugăciune – pe care o spunem mereu ca și cum l-am striga pe Dumnezeu: „Tăticule” – înseamnă că intrăm în iubirea Sa; această rugăciune este ca iubirea care ori crește, ori dispare… deci e o rugăciune care va crește mereu în gura noastră, făcând să crească afectul, iubirea pentru Tatăl și pentru frați, fără încetare…

Odată cu această rugăciune noi intrăm în viața Treimii, pătrundem în raportul dintre Tatăl și Fiul. Și prin această rugăciune spusă de noi, întreaga creație care a fost făcută de Dumnezeu se întoarce la Dumnezeu prin noi care recunoaștem că toată creația este dar al Tatălui ca semn al iubirii Sale și trăim întreaga creație ca fiind semnul iubirii Tatălui.

Această rugăciune îmbrățișează nu doar Treimea, nu doar raportul nostru cu Treimea, nu doar raportul cu întreaga omenire, ci raportul cu întreaga creație, în raportul ei cu necreatul, adică cu Dumnezeu. Iar raportul nostru cu noi înșine, cu alții și cu creația este transferat în raportul care există în Sfânta Treime, în iubirea dintre Tatăl și Fiul. Deci, această rugăciune este transformarea, schimbarea noastră la față și a creației.

Dacă noi am putea să-i spunem lui Dumnezeu „Tăticule” și să gândim ce înseamnă acest mister, ar fi suficient. Nu ar mai fi nimic de spus. Și nu există nimic altceva de trăit (de experimentat) decât faptul de a fi fii și deci frați.

Tocmai această rugăciune dă culoare și frumusețe vieții creștine, îi dă culoarea iubirii… a iubirii care este relație… În iubirea relațională se vede că noi primim totul: iubirea o primim (nu o putem construi) și răspundem iubirii cu cuvântul iubirii și al recunoștinței, recunoscându-ne fii, iar pe celălalt recunoscându-L „Tătic”.

v. 1

1 Isus se afla într-un loc oarecare şi se ruga. Când a terminat, unul dintre discipolii săi i-a spus: „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm aşa cum Ioan i-a învăţat pe discipolii lui”.

Isus se ruga… Luca îl prezintă foarte des pe Isus în rugăciune. Rugăciunea este comuniunea Sa cu Tatăl. Pentru noi rugăciunea e comuniunea noastră cu Dumnezeu.

Noi credem că rugăciunea este unul dintre lucrurile „de făcut”, la fel cum a respira este unul dintre lucrurile pe care trebuie să le facem… Însă, dacă uiți să respiri un minut, ești mort.

În viața noastră, ceea ce nu este în comuniune cu Dumnezeu, ceea ce nu este rodul iubirii primite, recunoscute și răsplătite, este moarte… Chiar dacă facem lucruri bune, la fel ca Marta, totul este mort… Pentru că viața este tocmai comuniunea noastră cu Dumnezeu și raportul nostru de iubire cu El și între noi.

Iar rugăciunea este expresia acestei iubiri, care este însăși viața lui Dumnezeu -adică raportul dintre Tatăl și Fiul – și este ceea ce Isus a venit să ne aducă fiecăruia… Isus a venit să ne aducă tocmai raportul Său cu Dumnezeu-Tatăl, acest : „Tăticule!” Aceasta e rugăciunea lui Isus.

Când se spune că Dumnezeu a creat omul, nu se spune că l-a creat „după o specie”. Dacă toate animalele au „o specie”, omul nu are o specie! Ci omul este chip și asemănare a lui Dumnezeu; este oglinda (reflectarea) lui Dumnezeu. Dacă stăm înaintea lui Dumnezeu, suntem noi înșine, căci îl reflectăm și-L oglindim pe Dumnezeu (realitatea al cărei chip suntem noi); departe de Dumnezeu, suntem un nimic.

Nihilismul este ultima fațadă (evoluție) a faptului de a nu-L recunoaște pe Dumnezeu: deci și eu sunt nimic, deci tot creatul este nimic. Căci esența mea este să fiu „după chipul lui Dumnezeu”, o imagine vie, adică fiul.

Rugăciunea este – în mod simplu – faptul de a sta înaintea lui Dumnezeu. Ea ne creează în mod ontologic… adică ființa noastră este tocmai acest „a sta înaintea lui Dumnezeu”. Dacă stăm înaintea Lui, atunci suntem noi înșine: noi înșine suntem fii iubiți, deci suntem în interiorul Vieții ca fii iubiți, în bucurie, în pace, în bunăvoință… și așa e frumos să trăim…

Însă, la fel ca Adam, ne ascundem de Dumnezeu… „Adame unde ești?” „M-am ascuns pentru că mi-a fost frică”… aceasta este și istoria noastră. Dacă ne ascundem, atunci suntem înaintea morții, a fricii, a ascunderii și violenței…

Înaintea Domnului suntem noi înșine; departe de El suntem ca un os dislocat, luxat… care nu-i la locul lui și simțim numai durerea vieții. Prin urmare, rugăciunea dă calitate vieții tale, făcându-te să fii ceea ce ești, adică fiul lui Dumnezeu.

Rugăciunea nu este ceva care se suprapune peste alte lucruri: dacă stai înaintea lui Dumnezeu, cu adevărat ești înaintea ta și a tuturor oamenilor. Dacă nu ești înaintea Lui, atunci ești în gol, în prăpastie, în deșert… în afara identității tale și în afara relațiilor corecte cu alții (cu toți!). Și umpli tot golul tău cu egoismul tău, cu idolii tăi, cu dorința ta după putere, vrei să apari „bine” înaintea altora… umpli tot golul tău cu moartea.

Rugăciunea este mântuirea omului, este salvarea umanității, a esenței omului!

Rugăciunea nu este obsesia de a recita 25 de Rozarii pe zi sau de a repeta formule magice, astfel încât Dumnezeu „să mă asculte…”.

Rugăciunea este plăcerea de a sta înaintea Celui care te iubește. Și atât!… Există și altfel de rugăciuni, căci omul alcătuiește formule… căci și atunci când discutăm cu alte persoane, noi spunem ceva… Dar rugăciunea adevărată este acest a sta, această tăcere (liniște) înaintea Domnului…

De aceea rugăciunea poate fi continuă, neîntreruptă… În sensul că eu mereu sunt înaintea Unuia, sau înaintea lucrurilor (idolatrie), sau înaintea mea însumi (fapt care este narcisism) sau, de obicei, sunt înaintea problemelor mele sau ale altora (e rău când sunt preocupat să fac pe placul altora, și nu pe placul Domnului).

Dacă stăm înaintea lui Dumnezeu, ne vom da seama că adevărata viață e diferită de viața pe care noi o știm și o trăim… Viața e frumoasă, bună, trăim în iubire, în pace, în comuniune. Când îmi dau seama că eu sunt centrat numai pe mine (mă preocup numai de mine) și viața devine urâtă pentru mine și pentru alții… aceste lucruri se întâmplă pentru că nu stau înaintea lui Dumnezeu.

Rugăciunea înaintea lui Dumnezeu e o problemă de viață și de moarte. Deci rugăciunea nu este o opțiune a vieții creștine (pot să o spun sau pot să nu o spun…) sau a vieții omului.

Fiecare om are un raport al său cu Dumnezeu, dar acest raport trebuie cultivat. Acest raport e ca iubirea, toți vor iubirea, dar câți reușesc să o cultive cu adevărat? De multe ori, toate lucrurile egoiste din lume și tot răul se fac în numele iubirii…

Deci, rugăciunea trebuie cultivată (exersată). Și Isus o cultiva constant.

Isus e Fiul, deci este într-o perfectă și continuă comuniune cu Tatăl: de aceea toată existența Sa este rugăciune, e o rugăciune care se extinde și se aprofundează la fel de mult cât se extinde și se aprofundează existența Sa… Dar Isus are momente în care această rugăciune constantă – făcând parte din viața Lui – devine explicită.

Textul spune: „Se ruga” și apoi „când a terminat”. Înseamnă că această rugăciune explicită, la un moment dat este terminată de Isus și începe ascultarea, dialogul cu discipolii.

Pentru noi, rugăciunea poate fi ceva opus: ceva explicit (o formulă) spus într-un moment din zi… Dar, încet-încet, rugăciunea poate deveni ceva familiar – și nu o simplă obișnuință – ceva simplu, cu mai puține cuvinte din partea noastră și mai mult o ascultare și o practicare a Cuvântului Său. Aceasta este creșterea în credință…

„Isus a terminat”… Există rugăciunea continuă, dar… Dăm un exemplu:

În timpul zilei, dincolo de aerul pe care-l respirăm, din ce trăim? Trăim cu ceea ce mâncăm și bem. În mod constant, 24 din 24 de ore eu trăiesc în baza a ceea ce mănânc, beau și respir. Numai că respir cu o anume frecvență și mănânc de două sau de trei ori pe zi… Încetez să mănânc, dar și după aceea trăiesc în baza a ceea ce am mâncat.

La fel, există momente de rugăciune – la fel ca-n cazul mâncării – momente în care eu mă dedic rugăciunii. La fel ca orice relație cu altul, și rugăciunea are nevoie să fie cultivată. Dacă nu o cultiv, dispare… Însă, după aceea, tot restul e rugăciune: orice acțiune… ori este trăită în iubire – care este o rugăciune – ori este moartă.

Deci, viața pe care o alimentăm prin hrană și o trăim 24 de ore pe zi… viața pe care o introducem în noi prin rugăciune – care este iubirea Tatălui, a Fiului și a fraților – este viața pe care apoi o și trăim în fiecare acțiune.

Deci este corectă expresia: „Isus s-a rugat, apoi a terminat rugăciunea”… însă Luca zice: „Rugați-vă mereu, fără întrerupere”. Aceasta este o altă formă de rugăciune. De fapt, rugăciunea nu-ți împiedică acțiunile, ci te ajută să trăiești iubirea lui Dumnezeu și să vezi toate lucrurile la fel cum le vede Dumnezeu.

Rugăciunea devine temelia – substanța – a tot ceea ce poți face, gândi și iubi. Căci Dumnezeu este „totul în toate” și numai în rugăciune trăiești acest adevăr. Și este completarea creației.

Aceasta e o formă de rugăciune la care toți suntem chemați să ajungem: este vorba de a trăi prezența lui Dumnezeu. Dacă nu, eu trăiesc în mine prezența problemelor și a răutăților mele. Rugăciunea înseamnă nu doar a trăi – eu – în prezența lui Dumnezeu, ci și a privi toate persoanele și realitățile… ca fiind darul lui Dumnezeu pentru mine.

Dacă înțelegem că toți oamenii pe care-i întâlnim pe stradă sau la locul de muncă sunt fiii lui Dumnezeu, iubiți infinit de El, imediat ne vom schimba gândirea și privirea față de aceste persoane. De fapt, adevărata viziune a realității este să o privim așa! Toate celelalte priviri ale realității nu trebuie să ne intereseze… Ci să reușim să privim toate persoanele ca fiind fiii lui Dumnezeu – cu toate problemele lor – și pe noi să ne vedem așa cum ne vede Domnul, cu aceeași iubire infinită. Acesta este lucrul pe care Domnul îl vrea de la noi! Și când reușim să privim realitatea – și pe ceilalți – cu acești ochi, am ajuns la perfecta sfințenie, în ciuda tuturor păcatelor pe care le avem.

Această viziune se numește rugăciune, căci fiecare realitate este rugăciune și comuniune cu Tatăl.

Cu ajutorul rugăciunii noi putem ajunge să privim realitatea schimbată la față, transformată: schimbate persoanele, evenimentele, gesturile pe care le vedem sau le facem…

Este interesant că discipolii – dar și fiecare dintre noi – îi cerem Domnului să ne învețe să ne rugăm. Înainte de fiecare rugăciune explicită noi putem cere acest dar de la Domnul, adică să ne ilumineze: „Doamne, învață-ne să ne rugăm”.

Discipol înseamnă un om care învață. Iar cuvântul „învață-ne” este adresat Învățătorului. Adică Isus e Învățătorul care ne învață cum să ne rugăm; Isus ne introduce în același raport al Său cu Tatăl.

Rugăciunea ne ajută să vedem realitatea schimbată la față. E adevărat! Mai mult, rugăciunea schimbă la față realitatea și ne schimbă și pe noi la față, ne dă chipul nostru adevărat de fii ai lui Dumnezeu.

Rugăciunea e puterea creației! Este comuniunea cu Dumnezeu – iubirea – și dă adevăratul sens oricărei realități și transmite întregii creații viața lui Dumnezeu.

Euharistia nu este nimic altceva decât „pâinea” și „vinul”. Adică în elementele fundamentale ale pâinii și vinului este inclus tot ceea ce există pe pământ, în cer, în lumină, toată munca omului – toată natura și cultura – totul devenind trup al lui Dumnezeu.

„Doamne, învață-ne să ne rugăm…!” Înseamnă că mereu trebuie să învățăm să ne rugăm. Și rugăciunea e fără sfârșit, pentru că rugăciunea e comuniunea cu Dumnezeu: este viața în comun cu Dumnezeu care e Iubire. Rugăciunea e iubire. Iubirea e fără sfârșit, se învață mereu și mereu trebuie să crească.

Deci un creștin nu poate spune „am ajuns la scop, m-am împlinit și rămân la nivelul rugăciunii la care acum mă aflu…”

Rugăciunea trebuie să continue la infinit, căci rugăciunea este raportul dintre Isus și Tatăl, adică iubirea infinită dintre Tatăl și Fiul. Deci rugându-ne, vom intra în acest raport de iubire divină, vom învăța mereu și vom crește mereu în această iubire.

„Învață-ne…” așa cum Ioan i-a învățat pe discipolii săi. Nu se spune ce i-a învățat în materie de rugăciune.

De ce este important cum ne rugăm? Căci, de fapt, așa cum te rogi, așa trăiești.

Dacă rugăciunea ta este la fel ca a fariseului – așezându-te înainte în Biserică – și spui: „Îți mulțumesc, Doamne, că nu sunt ca acel păcătos”, această rugăciune a ta te face să trăiești într-un anume mod… Dacă însă stai în spate și ceri mila Domnului – pentru că tu te simți păcătos – această rugăciune te face să trăiești viața de zi cu zi într-un alt mod, cu mila Domnului peste tine, și deci peste cei pe care tu-i întâlnești.

Vedeți cât e de important felul rugăciunii?!

(Există rugăciuni foarte frumoase, care te ridică de la pământ, dar nu toți reușesc… dar, în locul rugăciunii, se poate folosi liftul, chiar dacă ar costa ceva mai mult…).

Dacă însă rugăciunea este a spune: „Abba”, „Tăticule”, această rugăciune e cu totul altceva. Atunci tu nu te ridici de la pământ, ci Dumnezeu coboară pe pământ și pământul devine divin, și acest lucru e foarte frumos. Nu ieși din creație (lume), ci întreaga creație intră în Dumnezeu prin tine, care devii fiu.

Isus nu doar e Învățător al rugăciunii, ci în El eu mă rog; El se roagă în rugăciunea mea. Pavel spune că „Spiritul Lui se roagă în noi”.

Vă îndemn să simțiți gustul, puterea, lumina din spatele cuvântului „Tăticule”. Vi se va schimba viața.

vv. 2-4

2 Atunci le-a zis: „Când vă rugaţi, spuneţi: Tată, sfinţească-se numele tău, vie împărăţia ta. 3 Dă-ne nouă în fiecare zi pâinea cea de toate zilele 4 şi iartă-ne păcatele noastre pentru că şi noi iertăm oricui ne greşeşte; şi nu ne duce în ispită”.

În Ev. după Luca, Tatăl nostru e diferit de formula din Ev. lui Matei.

Luca taie „al nostru” și lasă numai „Tată” pentru a-i da mai multă importanță.

Rugăciunea începe cu cuvântul „Tată”, în limba ebraică „Abba”. E primul gângurit al bebelușului, e prima bucurie a tatălui care-l aude și este surâsul care-l va ajuta pe fiu să trăiască și să crească.

Cuvântul „Abba” exprimă întreaga esență a lui Dumnezeu și a omului. Dumnezeu e Tatăl!

În VT Dumnezeu e numit Tată numai de 15 ori, dar în NT este numit Tată de 180 de ori. Isus îl numea „Tatăl Meu” și pe noi ne învață să-L numim „Tatăl nostru„.

Ce înseamnă pentru noi să ne adresăm lui Dumnezeu, spunându-i „Tată”? Evreiescul „Abba” ar trebui să se traducă prin „Tăticule”, căci exprimă dragostea dintre tată și fiu. Cu adevărat Dumnezeu e Tatăl meu și Tatăl meu e Dumnezeu. Și ce înseamnă pentru Dumnezeu rugăciunea „Abba”? Căci bucuria tatălui este să audă că este strigat „tată”, cu iubire.

Și viața fiului constă în a iubi atât pe tatăl, cât și mama, căci altfel se va urî pe sine.

Acest cuvânt Abba, în Dumnezeu, îl spune Cuvântul Tatălui: acest cuvânt îl exprimă pe întregul Dumnezeu ca fiind Tată. Tocmai Isus-Fiul îl exprimă în totalitate pe Tatăl, faptul că toată iubirea Tatălui e în Fiul.

Fiul – la rându-l Său – e egal Tatălui, pentru că-L iubește pe Tatăl cu aceeași iubire. Și iubirea dintre cei doi este viața Lor, adică Spiritul Sfânt. Spirit înseamnă respirație, înseamnă viață. Sfânt înseamnă ceva ce este specific lui Dumnezeu. Deci Spiritul Sfânt se traduce prin „viața lui Dumnezeu”, adică este această iubire reciprocă.

Iar noi, spunând „Tatăl nostru”, intrăm în această iubire reciprocă. Ne adresăm lui Dumnezeu cu aceeași iubire reciprocă, pentru că suntem în Fiul; pentru că Dumnezeu ne iubește pe toți ca pe Fiul Său: „I-ai iubit cum M-ai iubit pe Mine”

Vă rog să înțelegeți că dacă spunem doar aceste cuvinte – Tatăl nostru” – într-adevăr… e suficient! Înseamnă că am înțeles totul despre noi, despre alții, despre lume și despre Dumnezeu. Suntem împăcați cu viața; trăim în baza acestui surâs și nu cu frica de judecata Domnului, de lege… Ci trăim în libertate, în iubire, în bucurie.

Cuvintele „Tatăl nostru” includ totul!

Și păcătosul poate să-L numească „Tatăl nostru” pentru că Fiul s-a făcut blestem și păcat pentru noi, ultimul dintre toți; pentru ca oricine în El să-L poată numi pe Dumnezeu: Tată, chiar și cel abandonat de Dumnezeu (adică omul care crede că Dumnezeu l-a abandonat, pentru că el, omul, L-a abandonat).

Numai dreptul nu-L numește Tată. Să ne amintim pilda fiului risipitor. Fiul cel mic îl numește Tată, cel drept însă, nu-L numește Tată.

Ce se află în spatele acestui fenomen? Greșeala noastră fundamentală e aceea de a crede că trebuie să ne merităm iubirea Tatălui și a mamei… Însă dacă este meritată, nu mai este iubire. Și întreaga viață e tristă din această cauză, pentru că noi gândim greșit.

Când un om e păcătos, știe că nu merită, dar știe că este iubit gratis. Și dacă nu greșește e iubit gratis, dar nu știe. Când greșește, e sigur că e iubit gratis… „Mă iubește pentru că-mi vrea binele și nu pentru că sunt brav”. De aceea păcătosul înțelege ce înseamnă a-L chema „Tată” sau mamă. Dreptul, nu. El zice: părinții mă iubesc pentru că sunt brav, dar dacă greșesc… De aceea dreptul nu-L vede pe Dumnezeu ca Tată, ci ca pe un stăpân… și rămâne stăpân. Și este aspectul drăcesc, prezent în fiecare rugăciune și religie care-l consideră așa pe Dumnezeu.

Isus a venit să înlăture imaginile satanice despre Dumnezeu. Căci Dumnezeu îi iubește pe fii ca fii. Iar dacă fiii sunt păcătoși, îi iubește mai mult, pentru că au mai mare nevoie. Atât!

Tocmai unde se înmulțește păcatul, sporește și mai mult harul. Tocmai așa înțelegem latura gratuită a iubirii, căci iubirea adevărată e numai cea gratuită.

Iubirea Sa e mare și cuprinde și lipsa noastră de amabilitate, vizează toate nevoile noastre… El ne iubește așa cum suntem, fără condiții. Dacă noi ne simțim iubiți fără condiții, putem apoi trăi ca persoane libere de a iubi. Dacă însă ne iubește punându-ne condiții, și noi vom pune mereu condiții – tuturor și tot mai rele – pentru a trăi. Și vom ucide în numele lui Dumnezeu… Există multe moduri de a ucide inclusiv conștiința persoanelor, predicând pedeapsa și teama de Dumnezeu: „Dumnezeu te pedepsește”. Și părinții pot face așa: să invoce autoritatea lui Dumnezeu… pentru ca ei să poată fi sadici cu fiii. Nu! Dumnezeu este diferit.

Și a ști că viața noastră vine din această iubire, și că țelul nostru final (sfârșitul vieții noastre pământești) este această iubire, înseamnă a ști că viața noastră ne este răscumpărată. De aceea, rugăciunea este lucrul cel mai frumos pe care noi putem să-l facem. Rugăciunea ne dă plinătatea conștiinței și a iubirii care ne permite să trăim în plinătate, în libertate și-n iubire.

„Sfințească-se numele Tău”…

Dacă numele Său pentru noi este acesta: „Tată”, atunci să fie recunoscut și experimentat… Ceva din noi simte că El este Tată, iar cererea noastră-i ca această simțire profundă să se aprofundeze și să se extindă… Dacă El este Tată, atunci noi suntem fii, iar între noi suntem frați… Și aceasta e împărăția Sa.

Sfințindu-I numele, adică descoperind noi acest nume de „Tată”, la urmă Îl sfințim și înaintea altora pentru că, descoperind iubirea Tatălui și trăind ca frații, revelăm sfințenia, adică diversitatea lui Dumnezeu, deci faptul că El este Tată.

Cum cunosc că El e Tată? Dacă cei doi sunt frați! Și dacă ei mă iubesc și pe mine ca frate, atunci Domnul e și Tatăl meu.

Deci Dumnezeu e cunoscut lumii, e sfințit, e cunoscut ca Tată numai din iubirea fraților între ei… Deci sfințirea numelui Tatălui este lăsată pe mâinile mărturiei noastre.

Altfel alții-L vor blestema pe Dumnezeu din vina noastră. Dacă noi, în numele lui Dumnezeu, pedepsim, ucidem și prezentăm un Dumnezeu violent (cf. Cruciadelor), e clar că pe bună dreptate acest Dumnezeu e blestemat. Și e drept să fie așa, căci acela nu e Dumnezeu, ci e satana. Dar pentru că omul crede că acesta e Dumnezeu, îl blestemă… Ateismul e semn că nu acceptă acest dumnezeu satanic.

Deci formula „sfințească-se numele Tău” exprimă și responsabilitatea pe care noi o avem, ca sfințenia, esența lui Dumnezeu – adică realitatea pentru ce Dumnezeu este Dumnezeu – să fie spusă și cunoscută lumii, prin iubirea și comuniunea dintre creștini.

În acest fel „vine împărăția Sa”.

Împărăția Tatălui e ca noi să fim și să trăim ca fii și frați; ca noi să fim liberi, ca noi să ne iubim unii pe alții așa cum El ne iubește.

Împărăția Domnului deja este întemeiată, dar se va arăta în plinătate atunci când Dumnezeu va fi totul în toate (1Cor. 15). Însă în timp, în istorie, în viața noastră, Împărăția mereu este în devenire, adică mereu vine. Deci noi cerem să vie Împărăția, să se înrădăcineze în noi, să fie trăită și gustată de noi.

Apoi cerem pâinea… „Pâinea noastră de fiecare zi (în limba greacă poate însemna și „de mâine” și sovrasostanziale) dă-ne-o nouă în fiecare zi”. Ce înseamnă?

Pentru noi pâinea este simbolul vieții.

Există o pâine care e a noastră. Nu e „a mea”, ci este „a noastră”. Și e o pâine (în greacă epiuzus înseamnă „pâinea care stă deasupra”, deci pâinea „supra-substanțială”; sau de la cuvântul epiemi, însemnând pâinea care stă să vină, adică pâinea de mâine; sau pâinea de acum, adică de toate zilele;). Luca a lăsat intenționat în greacă un cuvânt care poate să însemne toate aceste trei sensuri: căci cu adevărat este vorba de o pâine supra-substanțială… Această pâine! Viața Fiului – viața noastră, dacă-L numim pe Dumnezeu „Abba” – viața noastră și pâinea noastră e Spiritul Sfânt, e iubirea dintre Tatăl și Fiul. Aceasta e adevărata pâine!

„Supra-substanțială” care e de mâine – fiind pâinea vieții veșnice – deja ne-o dă astăzi.

Dar această pâine o trăim în orice pâine cotidiană, căci totul – din ceea ce ne hrănim – e semn al acestei iubiri a lui Dumnezeu.

În Euharistie noi recunoaștem pâinea – care e pâine – ca fiind un semn al întregii iubiri a Tatălui pe care ne-o dă Fiul, în acea pâine.

Deci trăim în orice realitate și în orice pâine darul lui Dumnezeu – pentru că fiecare pâine e darul lui – dar și pe Dumnezeu care se dă în acea pâine. Căci în fiecare dar e prezent cel care dăruiește, deci trăiești toată iubirea lui Dumnezeu. Și răspunzi acestei iubiri, tocmai primind acea pâine. Și acea pâine deja e viață veșnică.

Și devine „pâinea noastră” pentru că ne pune în comuniune cu toți oamenii. Și pâinea este viața lui Dumnezeu, adică Spiritul Sfânt, care e viața concretă. Pâinea pe care o mănânci trebuie trăită așa.

„De fiecare zi”, la fel ca mana. Înseamnă că nu putem să adunăm această pâine… Pâinea nu se capitalizează; nu putem să ne adunăm provizii odată pentru totdeauna… ci pâinea se primește ca un gest cotidian, repetat. Repetiția în acest caz e ceva vital.

Dacă acum am acumula pâinea, deja seara este seacă… Mai mult, nici nu poate fi vândută, trebuie aruncată… Tot astfel, când noi vrem să ne conservăm viața, de fapt o aruncăm, căci viața e dar, e iubire, și dacă o conservi înseamnă că nu mai e dar, nu mai e iubire, ci deja e moartă, deja este uscată, se mucezește.

Viața este o curgere care nu este o pierdere, ci o creștere spre infinit. Darul, dacă e posedat, nu mai e dar. Și se termină calitatea sa de dar. Pâinea – adun-o toată – vei mânca pâine uscată pentru câteva zile… dar apoi…? Pâinea – care este viața – e ceva care curge constant, la fel ca izvorul… Nu e apă stătută, pusă în sticlă… cu câteva antibiotice, care după mai mult timp oricum se strică… Nu! Viața curge constant, la fel ca iubirea care mereu e nouă. Niciodată nu este stătută, învechită, uscată… căci dacă ar fi așa, ar fi moartă.

Zilnic Domnul repetă gesturi de iubire pentru noi. Și noi trebuie să le repetăm zilnic…, adică să primim zilnic gestul iubirii Domnului care ni se dăruiește… și ni se arată ca fiind Tată.

Apoi continuă „iartă-ne nouă greșelile noastre”… Această Pâine – care este viața și iubirea – în realitate iubirea este iertare. De ce? Pentru că există păcatul.

Domnul nu spune: „Îți dau pâinea dacă te comporți bine, altfel te culci fără cină… Nu!”. Domnul ne dă constant pâinea. Pentru că noi constant greșim, El ne dă o pâine și mai bogată – care este iertarea. Dacă iubirea e darul, iertarea este super-darul, un dar și mai mare.

Și noi trăim din iertare, datorită iertării. Noi trăim datorită unei iubiri mereu mai mari decât orice limită. Limita noastră și păcatul nostru nu fac nimic altceva decât să arate că noi avem profunda iubire gratuită, deci iertarea. Deci ne arată adevărul nostru, adică faptul că suntem iubiți infinit și adevărul despre Dumnezeu care ne iubește așa.

Deci această iubire a Domnului pentru noi nu presupune o lume mai bună, ci una așa cum este, dar în această lume suntem chemați să trăim un lucru astăzi: iertarea. Evanghelia spune „astăzi am văzut lucruri minunate… Ce? Faptul că se poate ierta. Faptul că puterea lui Dumnezeu, singura putere pe care El o are este aceea de a ierta”. Puterea Domnului e iubirea și atotputernicia iertării… și se numește iertare.

„Pentru că și noi iertăm pe fiecare datornic al nostru”. După Tatăl nostru, în Matei avem o clauză, repetată și în alte locuri. Mt. 18 subliniază: „Dacă voi nu iertați, Tatăl vostru nu vă iartă”. Nu pentru că Dumnezeu nu ne iartă, dar dacă noi nu iertăm, înseamnă că noi nu acceptăm că Tatăl ne iubește gratuit, în ciuda păcatelor noastre. Înseamnă că eu nu accept iertarea, dacă nu-l iert pe aproapele. Pentru că Dumnezeu îl iartă pe celălalt, la fel cum mă iartă pe mine.

Să ne amintim pilda cu cei 10000 de talanți și a celor 300 de dinari (cf. Mt. 18). Noi putem avea o datorie de 300 dinari – salariul pe un an – dar fiecare dintre noi a fost condamnat de Domnul pentru o datorie de 10000 de talanți (trei-patru km de camioane pline de aur). 10000 exprimă măreția infinită a darului pe care Domnul ni-l face. Dumnezeu ni se dă pe Sine. Și pentru că L-am aruncat pe cruce, ne iartă, ne iubește infinit. Deci noi avem o rezervă (o comoară) infinită… Chiar dacă eu dau 300 de dinari unuia, după ce am primit miliarde de euro, nu pierd nimic…

Și pentru noi este greu să iertăm. Dar când eu nu iert, eu sunt cel care refuz iertarea lui Dumnezeu. Îl refuz pe Dumnezeu ca Tată, căci El îl iubește pe celălalt ca fiu, la fel cum mă iubește și pe mine.

Iertarea îmi e dată de Domnul, dar de la mine iertarea trebuie să treacă la celălalt, pentru ca iertarea să poată să funcționeze, să se aprindă în mine. Dacă iertarea se oprește la mine și nu o vestesc altora, nu se aprinde în mine, nu funcționează nici în mine. Și nu pentru că Dumnezeu nu mă iertă, ci pentru că eu blochez mișcarea iubirii, a milei… care este iertarea.

„Iartă-ne nouă păcatele noastre după cum și noi iertăm – nu păcătoșii sau păcatele altuia, ci – pe oricare datornic al nostru”… Deci, ale noastre sunt păcate, cele ale altora sunt datorii. Sunt acele datorii normale pe care le avem unul față de celălalt, care nu sunt un faliment. Însă păcatul este falimentul vieții. Deci adevăratul faliment al vieții mele este a nu ști să iert aceste mici datorii ale fraților. Falimentul e că nu devin la fel ca Dumnezeu, care iartă.

Codul fundamental al Evangheliei este „să devenim ca Tatăl”, și esența Tatălui este mila și iertarea. Deci, dacă eu nu iert, eu sunt păcătosul, falitul.

Atunci „iartă păcatele mele – care sunt multe – pentru ca și eu să pot ierta acele mici datorii ale aproapelui”.

„Și nu ne duce în ispită”… Nu Dumnezeu ne ispitește, ci răul ne ispitește. Răul e în noi. Îi cerem să nu cădem în ispită. Marea ispită e să nu credem în iubire și să nu iertăm. Singurul păcat care nu se iertă e acela de a nu ierta, căci înseamnă că eu nu accept iertarea Tatălui; înseamnă că-i judec și-i condamn pe alții… înseamnă că sunt opusul lui Dumnezeu.

Atunci – cel puțin – să-I cer iertare pentru aceste păcate…

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Frățilă