Luca 11,14-26

Să-i cerem Domnului să abandonăm răul și să alegem ceea ce e bun, frumos, perfect și plăcut Domnului (cf. Rom)

Binele și răul nu stau în lucruri – nu există lucruri bune și lucruri rele. Toate lucrurile care există sunt bune, sunt făcute de Domnul – răul locuiește în acțiunile noastre. Dar acțiunile noastre se nasc în interiorul nostru – din spiritul, din intențiile noastre – deci binele și răul se află în intențiile noastre.

Am vorbit despre rugăciune și rugăciunea nu este ceva opțional, ci e o problemă de viață sau de moarte. De ce? Pentru că rugăciunea este comuniunea cu Dumnezeu și cu frații; este darul Spiritului, adică viața lui Dumnezeu. Deci, nu putem afirma: „Să trăim fără să ne rugăm”…

Ef. 5,20 ne spune: „Trebuie să facem Euharistie – care este rugăciunea de mulțumire – mereu și în orice lucru”; 1Tes. 5,18 „În orice lucru mulțumiți – faceți Euharistie – aceasta este voia Domnului”. De ce? În fond, rugăciunea constă în a trăi comuniunea cu Dumnezeu în toate lucrurile și în toate acțiunile. Rugăciunea înseamnă să primim totul ca dar al lui Dumnezeu, ca semn de iubire, și apoi să transmitem iubirea prin acțiunile noastre.

Fiecare moment al vieții noastre ori este ghidat de spiritul lui Dumnezeu – care e iubire – sau este ghidat de spiritul opus, care este egoismul. Binele și răul există în felul spiritului care ne ghidează.

Întreaga a II-a parte a Evangheliei după Luca dorește să ne întrebe ce spirit avem: avem spiritul lui Isus – al feței lui Isus – sau avem alte spirite?

În cateheza precedentă am arătat care este spiritul lui Isus: este acela care ne vine de la Prietenul care ne dă Pâinea – acea pâine care este Euharistia și care este iubirea lui Dumnezeu pentru noi – care ne permite să ne simțim iubiți și să-i iubim pe alții, acea pâine pe care ne-o dă Spiritul, adică ne dă viața Fiului; ne dă iubirea Tatălui și a fraților… Aceasta e Pâinea. Iar acum vom descrie celălalt spirit, opus Spiritului care ne face să-I spunem „Abba” – Tăticule – lui Dumnezeu și care ne determină să-i iubim pe frați.

Și întreaga noastră viață – fiecare clipă, fiecare acțiune – este guvernată fie de un spirit, fie de celălalt.

Viața în spirit este un șantier mereu în lucru: nu putem spune că avem spiritul bun în buzunar și deja suntem perfecți. Nu! Viața spirituală este un drum constant și întreaga viață e o luptă spirituală.

Rugăciunea este numită și respirație: este respirația vieții noastre. Și are legătură cu Spiritul Sfânt, care este respirația puternică și dulce, pe care Isus Cel Înviat ne-a lăsat-o. Înviatul a suflat Spiritul Său peste discipolii adunați în Cenacol.

Se citește Lc. 11, 14-26

14 Isus a scos un diavol şi acesta era mut; îndată ce a ieşit diavolul, mutul a început să vorbească, iar mulţimile se mirau. 15 Însă unii dintre ei spuneau: „Cu Beelzebul, căpetenia diavolilor, îi scoate pe diavoli”. 16 Alţii, ispitindu-l, cereau de la el un semn din ceruri. 17 Dar el, cunoscând gândurile lor, le-a spus: „Orice împărăţie dezbinată în ea însăşi se ruinează şi se prăbuşeşte casă peste casă. 18 Deci, dacă Satana este dezbinat în el însuşi, cum va dura împărăţia lui? Voi ziceţi că eu îi scot pe diavoli cu Beelzebul. 19 Dar dacă eu îi scot pe diavoli cu Beelzebul, fiii voştri cu cine îi scot? Pentru aceasta ei vor fi judecătorii voştri. 20 Însă, dacă eu îi scot pe diavoli cu degetul lui Dumnezeu, atunci împărăţia lui Dumnezeu a ajuns la voi. 21 Când un om puternic, bine înarmat, îşi păzeşte casa, averea lui este în siguranţă; 22 dar, dacă vine unul mai puternic decât el şi îl învinge, îi ia armele în care se încredea şi împarte prada. 23 Cine nu este cu mine, este împotriva mea şi cine nu adună cu mine, risipeşte. 24 Când duhul necurat iese dintr-un om, umblă prin locuri fără apă căutând odihnă. Negăsind-o, îşi zice: «Mă voi întoarce la casa mea din care am ieşit». 25 Venind, o găseşte măturată şi pusă în ordine. 26 Atunci merge şi aduce cu el alte şapte duhuri mai rele decât el şi, intrând, locuiesc acolo, iar starea de pe urmă a omului aceluia devine mai rea decât cea dintâi”.

Se pare că textul are multe elemente haotice, dar vom vedea că acestea sunt asemenea diferitelor culori puse una lângă cealaltă, care-n final conturează o figură precisă, clară.

După ce a vorbit despre Spiritul Sfânt – care e viața lui Dumnezeu, care este iubirea pentru noi, care e pâinea pe care o primim în Euharistie, o pâine care ne permite să trăim și să dăm iubire altora (să dăm pâine prietenilor) – ne spune că acest dar al pâinii trebuie cerut, dorit cu insistență și obrăznicie, pentru că pâinea este o problemă de viață sau de moarte.

Apoi, Isus concluzionează: „Dacă voi – care sunteți răi – dați lucruri bune fiilor voștri, Tatăl vostru vă va da Spiritul Sfânt”… Deci, pâinea pe care Dumnezeu ne-o dă (viața pe care El ne-o dă) este însuși Spiritul Său, viața Sa, care e iubirea dintre Tatăl și Fiul – care îmbrățișează toți frații – deci intrăm în Treime.

După ce a vorbit despre Spiritul Sfânt, care ne pune în comuniune unii cu alții, care ne face să spunem cuvântul „Abba” – Tăticule – lui Dumnezeu, deci ne face fii, acest Cuvânt devine Pâine, devine viață concretă, iubire față de frați, ne face frați…

Deci împotriva Spiritului Sfânt – care este iubire, comuniune, cuvânt, comunicare, dar, relație – avem spiritul mut și necurat… care nu poate spune cuvântul „Abba”… Sau dacă vorbește, își deschide gura numai pentru a critica, pentru a condamna, pentru a cere semne, pentru a face lucruri greșite…

Cunoaștem un spirit mut – de lipsă de comunicare – care vorbește mult… Când nu reușim să comunicăm, începem să vorbim mult mai mult: se nasc toate insultele, războaiele, întreaga mass-media și televiziunea din această lipsă de comunicare, adică din spiritul mut, care poate spune ori minciuna, sau poate să ceară lucruri greșite, crezând că sunt drepte.

La urmă textul spune că și noi am primit Spiritul pentru că spunem „Abba”, pentru că participăm la Euharistie, pentru că cunoaștem iubirea lui Dumnezeu, pentru că-i iubim pe frați și pentru că suntem cu Isus. Centrul textului e să fim cu Isus v. 23 „cine nu e cu Mine e împotriva Mea și cine nu adună cu Mine, risipește”. Deci problema e să fim cu Isus, cu Fiul, pentru a avea Spiritul Său. Să fim atenți: Evanghelia este scrisă pentru noi! Lupta nu este încheiată.

Mai înainte eram supuși spiritului răului – deci eram sclavi liniștiți – acum, că l-am biruit, răul se răzvrătește și începe lupta… Caută el să ne să ne transforme în sclavi… Deci întreaga noastră viață e o luptă continuă între aceste două spirite, al binelui și al răului, care locuiesc în noi. Și responsabilitatea este a noastră: adică abilitatea de a răspunde iubirii lui Dumnezeu; a le deosebi și a le cunoaște, pentru a trăi în Spiritul bun.

Deci întreaga a II-a parte a Evangheliei după Luca este un discernământ al spiritelor…

v. 14

14 Isus a scos un diavol şi acesta era mut; îndată ce a ieşit diavolul, mutul a început să vorbească, iar mulţimile se mirau.

S-a descris un fapt, un exorcism…

Se vorbește de „dracul mut…”. Mut pentru că e surd… Nu a primit Cuvântul, deci nu-L poate spune.

De când e mut acest drac? Acest drac mut e foarte vorbăreț; este acela care le-a sugerat Evei și lui Adam imaginea falsă despre Dumnezeu: imaginea unui Dumnezeu teribil, judecător, egoist – iar noi trebuie să fim ca El: doar să ne gândim la noi înșine și să fim egoiști și judecători ai altora – ai dumnezeului stăpânitor – și noi trebuie să fim ca el, să-i stăpânim pe alții – ai dumnezeului care ne divide (el fiind despărțit de noi) și ne condamnă, iar noi trebuie să ne dividem și să-i condamnăm pe alții… Și făcând așa, noi suntem bravi.

Acest drac mut – surd față de Cuvântul lui Dumnezeu – în realitate spune multe cuvinte și toate sunt cuvinte contrare cuvintelor lui Dumnezeu.

În timp ce Cuvântul lui Dumnezeu este adevărul – și adevărul e că Dumnezeu este Tată (Abba) și ceilalți sunt frați – cuvântul diavolului este minciună: Dumnezeu nu ne este tată, suntem fiii nimănui și ceilalți ne sunt doar concurenți, antagoniști.

Cuvântul Domnului e lumină – ne arată sensul vieții – cuvântul dracului e întuneric. Cuvântul Domnului e comuniune, al dracului e dezbinare, separare. Cuvântul Domnului e Euharistie – mulțumire pentru darurile lui Dumnezeu, cuvântul diavolului este „luptă” pentru că darurile îmi slujesc pentru a lupta împotriva celuilalt, pentru a-mi însuși bunurile sale. Cuvântul Domnului e mângâiere, cuvântul dracului este dezolare, durere, te lasă în singurătate. Cuvântul Domnului e viață, al diavolului este moarte.

Există două spirite: unul numit „necurat”, adică de moarte… și acest spirit îl simțim în interiorul nostru. Dacă privim în noi, simțim spiritul cerții, al conflictului, al mâniei, al egoismului, al închiderii în sine, al reacției față de spusele celuilalt… Dacă suntem atenți, acest spirit este în noi în fiecare minut… Noi ne gândim doar la noi, simțim că alții ne deranjează… Și noi eram sclavii acestui spirit. Fiul a venit să ne elibereze de acest spirit, revelându-ne adevărul lui Dumnezeu care este Tată, și noi suntem fii și frați.

Dar odată ce știm acest adevăr, trebuie să trăim acest adevăr, adică să trăim Spiritul Fiului.

Și această luptă niciodată nu se încheie. E adevărat că întreaga Evanghelie este un exorcism împotriva spiritului mut: ne arată adevărul pe care spiritul mincinos ni l-a ascuns, pentru a ne face din nou capabili să comunicăm cu adevărat cu alții, adică să trăim ca fii și ca frați. Aceasta este întreaga lucrare a lui Isus: să ne elibereze de acest spirit mut care ne împiedică să-L cunoaștem pe Tatăl și să-I spunem Tăticule lui Dumnezeu, cu inima liberă a fiului și să trăim iubirea față de frați.

Acesta e spiritul mut care stăpânește lumea… Lumea celor care încă nu sunt credincioși. Și cine este credincios – dacă nu este atent – se lasă stăpânit de același lucru; căci Botezul nu este ceva care s-a întâmplat și s-a încheiat atunci când ne-am născut și am fost botezați. Nu! Botezul este mereu un drum în lucru, care se încheie odată cu moartea. Întreaga viață e baptismală – înseamnă să ne scufundăm în iubirea lui Dumnezeu pentru a trăi din această iubire și a o dărui fraților – pentru a muri față de egoismul nostru. Întreaga noastră viață este un mister al morții egoismului nostru pentru a învia la viața nouă. Și ceea ce nu moare, nu învie. Misterul baptismal (scoate-ți ochii, taie-ți mâna) înseamnă să îndepărtezi din tine tot ceea ce este rău. Aceasta este asceza, acesta este sensul vieții, și nu înseamnă să facem lucruri ciudate, ci înseamnă să îndepărtăm răul care este în noi.

Pentru că deja Dumnezeu este în noi – Michelangelo spunea că statuia deja se află în bucata de marmură, trebuie doar să îndepărtăm ceea ce este în plus – iar răul este acest „în plus” din noi, este tot ceea ce ne face sclavi. Iar libertatea noastră este tocmai a îndepărta de la noi ceea ce e rău, mincinos, care nu e după Spiritul lui Dumnezeu, ceea ce este egoism, împietrire, ceartă… Și acest proces durează întreaga viață.

Când noi îndepărtăm răul din noi, iese la lumină partea bună de fii liberi.

Iar Cuvântul – Biblia – ne ajută, deoarece ne povestește adevărul nostru, căci noi trăim cuvântul pe care-L ascultăm. Și pentru că de la Adam încoace am ascultat cuvântul mincinos, am devenit muți și surzi față de Cuvântul adevărului. Și astfel, noi spunem multe alte cuvinte…

Mulțimile sunt uimite, dar reacțiile sunt diferite: avem o acuzație și apoi o cerere.

vv. 15-16

15 Însă unii dintre ei spuneau: „Cu Beelzebul, căpetenia diavolilor, îi scoate pe diavoli”. 16 Alţii, ispitindu-l, cereau de la el un semn din ceruri.

Acest spirit mut în a spune lucrurile adevărate, vorbește mult în a spune lucrurile greșite. Spre exemplu: unii au spus „cu Beelzebul, căpetenia demonilor, îi scoate pe demoni”. Deci spiritul mut, adică spiritul care spune minciuni, Îl acuză pe Isus că biruiește răul cu ajutorul răului.

Cine sunt acești „unii”? În Mc. 3,29 se vorbește despre cărturari – cei care cunosc adevărul – și despre teologii care au adevărul în buzunar, pot scrie și documente despre adevăr. Și noi avem astfel de cazuri și propunem scrierile noastre lumii întregi… Noi învățăm adevărul în fiecare zi!!!

Iar cine pretinde că deja știe adevărul, neagă evidența, căci, de fapt, Dumnezeu în lume ne naște constant, continuu – căci întreaga lume este o trecere spre Dumnezeu care muncește în fiecare creatură pentru a o scoate din minciună și din întuneric și a o conduce la lumină. Dar noi credem că deja avem întreaga lumină, iar toți ceilalți greșesc… inclusiv Isus, pentru că El nu face deosebire între drepți și păcătoși, nu este unul dintre noi – căci noi suntem credincioși creștini, buni, care știm totul – El însă stă cu păcătoșii; deci dacă Isus îl biruiește pe diavol, e numai o înșelăciune, căci El nu este din grupul nostru; Isus n-a avut nici măcar botezul creștin, ci doar acela al Botezătorului… Toate acele lucruri le negăm în ceilalți, deoarece credem că noi deținem adevărul. E ceva urât…

Apoi – noi, care avem certitudinea – ajungem să negăm și adevărurile cele mai clare: spre exemplu, negăm adevărul că toți suntem fiii lui Dumnezeu și frați și că trebuie să arătăm milă față de toți. Însă noi, în baza certitudinii noastre, îi condamnăm, îi judecăm, îi excomunicăm, îi aruncăm la gunoi… Și toate acestea le facem în numele adevărului…

Însă, nu! Adevărul mereu trebuie căutat. Și adevărul este iubirea pe care tu o ai cu adevărat pentru alții. Și această iubire te ajută să înțelegi adevărul. Dacă nu, tu vei nega evidența, vei suci adevărul.

Când noi pretindem că avem adevărul și-i judecăm pe alții, nu facem acest lucru pentru că avem adevărul, ci pentru că vrem să ne justificăm pe noi înșine. Iar adevărul ne folosește pentru a ne justifica și a ne simți bravi. Acest lucru s-ar numi păcatul împotriva Spiritului Sfânt, căci un om care este atât de bun, niciodată nu se convertește, nu se poate converti… Adevărul este ceea ce el gândește și atât.

Trebuie să fim atenți la așa zisa „bună credință”. Alții trebuie să ne spună că avem „bună credință”, adică suntem ingenui. „Buna credință” desemnează un om prostuț, care nu înțelege și a greșit pentru că nu înțelegea…

Marele dar al lui Dumnezeu este că, de fiecare dată când citim Evanghelia, ne descoperă că suntem „de rea credință”, adică Biblia ne cheamă la convertire, să ne schimbăm ideile despre noi, despre alții și despre Dumnezeu.

Altfel, cărturarii erau teologi, știau tot adevărul în mod perfect… Dar îl criticau pe Isus pentru că nu-i din grupul lor, că nu cunoaște adevărul, deci ceea ce El face este greșit. La fel judecăm și noi binele pe care-l fac alții: ori sunt de-ai noștri, dacă nu, înseamnă că greșesc…

Primul lucru la care trebuie să fim atenți – odată ce am devenit credincioși – este acela de a nu pretinde că avem în buzunar tot adevărul. Apoi, să nu ne opunem adevărului numai pentru că nu ar corespunde ideilor din capul nostru, după cum au făcut cărturarii. Ceea ce Isus făcea nu era în linie cu judecata lor, deci pentru ei era ceva greșit…

De câte ori îi judecăm, condamnăm, criticăm pe alții în numele lui Cristos care ne-a spus să nu judecăm, să nu condamnăm și să fim milostivi ca Tatăl…?!

Și pentru noi – care avem Spiritul lui Cristos – e forte ușor să alunecăm în spiritul opus tocmai „în numele Spiritului lui Cristos” – fapt și mai grav.

Și din această situație omul nu se poate converti, căci nu reușim să convertim un om care crede că are dreptate… Se va mântui, pentru că ignoranța sa este invincibilă, pentru că Dumnezeu îi mântuiește pe toți… Însă a-i mântui pe păcătoși este foarte ușor, căci ei înțeleg că greșesc și atunci se convertesc. Dar pe omul care crede că face totul corect, că judecă drept, Domnul nu știe cum să-l ajute… În acest loc se vorbește de păcatul împotriva Spiritului. Însă păcatul împotriva Spiritului este și acela pe care-l facem de multe ori când știm că lucrul e diferit, dar ne este bine și comod să fie așa cum judecăm noi… Și atunci ne prefacem că adevărul este așa cum judecăm noi… De multe ori ne comportăm așa. Se numește păcat împotriva Spiritului.

Toate aceste „culori” (idei) doresc să ne spună că avem Spiritul Fiului, dar avem și celălalt spirit și trebuie să le deosebim.

Al doilea lucru negativ este al persoanelor mai bune… (primul era al criticilor care spun: El greșește) și-i cer lui Isus un semn din cer. Aceștia doresc ca Isus să fie puternic, să facă minuni, căci e mai brav decât toți, iar noi suntem cu El și ca El.

Aceste persoane, în loc să creadă, cer semne. Dumnezeu nu dă semne, El dă Pâinea, dă Spiritul! Cu alte cuvinte, noi trebuie să cerem „pâinea”, adică iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele… Dacă eu cer semne, înseamnă că nu cred în iubire. Și Dumnezeu nu cedează acestor provocări: „Dacă tu nu crezi, ce pot Eu să fac? Nimic!”…

Și multă lume credincioasă cere minuni… Nu! Minunile folosesc celor care nu cred. Și le face Dumnezeu pentru a-i ajuta să vină la credință, dar marea minune este să-mi deschid ochii și să-L văd pe Dumnezeu care este prezent în toți și în toate; să pricep că Dumnezeu ne iubește și ne cheamă să trăim iubirea Sa în orice moment și situație. Aceasta este marea minune. Însă noi mereu îi cerem semne – să împlinească micile noastre dorințe – lucruri: „Dacă Dumnezeu mă binecuvântează, dacă Domnul e cu mine”… Este ispita împotriva credinței. Cineva cere pentru că nu crede…

Dacă un tânăr crede că tatăl său e bun, că mama sa e bună și primește ceea ce are nevoie, el nu pretinde mereu probe pentru a vedea dacă părinți-l iubesc… Dacă un prunc le cere părinților aceste probe, arată că nu a înțeles că părinți-l iubesc.

Deci există spiritul care se exprimă în persoanele inteligente care sucesc adevărul – pentru că aceste persoane cred că dețin adevărul (în buzunar) – și avem spiritul care în persoanele pioase și devotate, dotate cu ingenuitate și bune intenții sucesc adevărul… ca și cum marea credință ar fi să ceară minuni… nu! Credința este să cred fără nicio probă, pentru că eu știu că Dumnezeu mă iubește, deci nu-i cer probe.

Cererea unui semn sau îndoiala de prezența Domnului în viața mea, Îl îngrijorează pe Domnul încă din VT: spre exemplu Exod 17,7 atunci când poporul se întreba: „Domnul este în mijlocul nostru: da sau nu?”

Toate acestea sunt forme în care spiritul mut se arată și în interiorul nostru. Mai întâi de toate „mut”, adică nu comunică. Apoi când comunică, o face criticându-i pe alții și chiar pe Dumnezeu (căci dacă Dumnezeu ar fi drept, unele lucruri ar trebui să le facă diferit) sau cerându-i lui Dumnezeu confirmările pe care le vrem noi… Îi cerem de fapt să ne asculte pe noi, să ni se supună nouă, să ne dea semne că este cu noi… în loc să dăm noi semne de supunere față de El, să-I arătăm că noi credem și stăm cu El.

De fapt, noi – creștinii – credem mereu că Dumnezeu e cu noi: „Naziștii, pe centura uniformei, aveau scris: Dumnezeu cu noi”… Când un om pretinde că „Dumnezeu e cu mine”… Este clar că Dumnezeu e cu mine, dar problema este „dacă eu sunt cu El?”… Căci Domnul e cu toți: și cu păcătoșii, și cu cine fuge. El nu abandonează pe nimeni. Problema este dacă noi suntem cu El…

Și suntem cu El dacă spunem „Abba”, adică cunoaștem cine este Tatăl – și primim pâinea, viața, iubirea – și știm să dăm pâinea, această iubire fraților, adică tuturor, neexcluzând pe nimeni. Atunci avem Spiritul Fiului.

Să vedem răspunsurile lui Isus…

vv. 17-22

17 Dar el, cunoscând gândurile lor, le-a spus: „Orice împărăţie dezbinată în ea însăşi se ruinează şi se prăbuşeşte casă peste casă. 18 Deci, dacă Satana este dezbinat în el însuşi, cum va dura împărăţia lui? Voi ziceţi că eu îi scot pe diavoli cu Beelzebul. 19 Dar dacă eu îi scot pe diavoli cu Beelzebul, fiii voştri cu cine îi scot? Pentru aceasta ei vor fi judecătorii voştri. 20 Însă, dacă eu îi scot pe diavoli cu degetul lui Dumnezeu, atunci împărăţia lui Dumnezeu a ajuns la voi. 21 Când un om puternic, bine înarmat, îşi păzeşte casa, averea lui este în siguranţă; 22 dar, dacă vine unul mai puternic decât el şi îl învinge, îi ia armele în care se încredea şi împarte prada.

Isus răspunde, spunând că dacă o împărăție este dezbinată în sine, se sfârșește, deci, dacă satana e dezbinat, înseamnă că s-a sfârșit împărăția satanei. Cu alte cuvinte, există o împărăție a satanei foarte compactă, dar care, odată cu venirea lui Isus, se sfârșește.

„Voi spuneți că Eu în numele satanei îl scot pe satana”, înseamnă că satana se ceartă cu satana, deci satana s-a terminat. Deci, înseamnă că a sosit împărăția lui Dumnezeu.

Așadar, împărăția lui Dumnezeu este aceea care în sfârșit rupe suveranitatea satanei, care-i stăpânea pe toți prin falsa imagine despre Dumnezeu.

Și stăpânirea satanei este foarte puternică, pentru că ne închide pe toți în egoism, în lipsă de comunicare, în a nu-L considera pe Dumnezeu-Tată, în a nu-i considera pe ceilalți ca fiindu-ne frați… Există un sistem 1Io. 2,16 în care întreaga structură a lumii este alcătuită din cele trei concupiscențe: dorința de a poseda lucruri (totul), dorința de a poseda persoane (mândria), dorința de a-L poseda și pe Dumnezeu… Evanghelistul Ioan ne spune că întreaga lume este structurată așa.

Însă, pentru cine celebrează Euharistia, pentru cine cunoaște că Dumnezeu este Tată, cine primește pâinea Tatălui – care ne face fii – și Spiritul Său, împărăția satanei se rupe. De ce? Pentru că trăim ca fii ai Tatălui și ca frați ai altora. Deci, cu venirea lui Isus, împărăția satanei începe să se fărâmițeze.

Dar nu numai Isus alungă diavolul, ci spune: „Și fiii voștri alungă dracii”. Această lucrare de alungare a diavolului o fac toți cei care lucrează adevărul, toți cei care sunt împotriva violenței, toți cei care nu sunt cu noi – căci acești fii ai lor nu sunt creștini – dar care cu adevărat trăiesc pentru alții, îi iubesc și îi slujesc… și caută o lume mai dreaptă și frățească…

În lume există această luptă…

În timp ce înainte de venirea lui Isus satana domina lumea… când apostolii s-au întors din misiune, au spus: „Acum dracii ne sunt supuși”… În timp ce mai înainte eram noi supușii dracilor, adică spiritului lumii, dacă noi avem Spiritul lui Dumnezeu, nu mai suntem stăpâniți de satana, ci dominăm noi acest rău… Dar calm… A fi supuși răului e mai comod, pentru că sclavul trăiește liniștit. Însă, dacă tu vrei să trăiești libertatea și să ții supus răul, imediat îți dai seama cum răul se răscoală (se arată) în tine. E o luptă continuă în interiorul tău împotriva răului pe care-l ai în tine… fapt pentru care, odată ce ai biruit răul, în sensul că nu te mai stăpânește, numai atunci începe adevărata luptă… Numai după botez încep ispitele, lupta… care în cazul lui Isus vor dura până la cruce. La fel și pentru noi.

Isus spune: „Eu alung dracii cu degetul lui Dumnezeu”.

Dumnezeu a creat lumea cu Cuvântul. Omul creează lumea cu mâinile. Dar cu degetul, ce se face? Cu degetul se finisează, și degetul lui Dumnezeu e Spiritul, e puterea lui Dumnezeu, e finețea, e cuvântul Său, care ne modelează fața după chipul Fiului.

Degetul lui Dumnezeu e Spiritul Sfânt, puterea lui Dumnezeu rafinată care ne modelează fața egală cu a Sa: o față plină de iubire.

Acum, „Eu alung dracii cu degetul lui Dumnezeu” și „a sosit împărăția lui Dumnezeu”, a sosit abundența, a sosit puterea Domnului, delicatețea Sa…

Satana e numit „puternic, bine înarmat, construind în palatul său toate averile sale, în pace”… până când sosește Isus.

Amintiți-vă primul exorcism în sinagogă… există un om care toate duminicile este în Biserică, liniștit… sosește Isus și vorbește… celălalt se cutremură… De ce? Pentru că Cuvântul Său cu adevărat atinge inima, o schimbă și scoate răul din noi. Isus nu mă justifică, nu spune că este bine tot ceea ce există în mine… ci scoate răul. Evanghelia este un exorcism!

În timp ce mai-nainte satana era „puternic, bine înarmat, construind în palatul său toate averile sale, în pace”, acum a sosit cineva mai puternic decât el… Și este vorba de Cuvântul Fiului, este degetul lui Dumnezeu care ne comunică Spiritul. Și acesta biruie răul, îi ia armele pe care se baza și-i împarte prăzile. Tot ceea ce are este distribuit.

Ce are răul? Ne-a lipsit de tot, ne-a furat tot ceea ce noi aveam! Toate darurile lui Dumnezeu noi le folosim greșit, le folosim să facem răul… le folosim pentru a poseda lucrurile, persoanele și pentru a-L poseda și pe Dumnezeu…

Când sosește Isus cu Spiritul Său, ce face? Răul e biruit și astfel noi ne reîntoarcem să posedăm lucrurile în mod corect: lucrurile sunt darul Tatălui și trebuie împărțite cu frații… Ne reîntoarcem la raportul cu persoanele nu ca posedare – pentru a le stăpâni – ci ca slujire și iubire reciprocă. Recăpătăm relația cu Dumnezeu, nu ca și cu Unul căruia-I cerem semne pentru a-I fura ceva… ci intrăm în raport cu Dumnezeu ca fiind Tatăl care ne iubește, iar noi suntem fii…

Deci, degetul lui Dumnezeu ne restituie tot ceea ce am pierdut: întreaga creație, pe noi înșine și pe Dumnezeu. Acesta este darul pe care-l primim prin Pâine și spunând „Abba”. Așa se creează o armonie și o pace adevărată, față de pacea aducătoare de moarte și falsă, instaurată de satana.

Uneori trăim liniștiți, în pace, și nu vrem să intrăm în criză… E o pace periculoasă… Mafia – când nu există morți – înseamnă că stăpânește bine… Morții indică faptul că răul se clatină… Există o anume pace care indică faptul că stăpânirea răului e sigură… Dacă stăpânirea răului nu e sigură pentru că luptăm, să stăm liniștiți, nu suntem în pace, după cum ne spune Pavel în Gal. 5,13: „Sunteți chemați la libertate, dar să fiți atenți să nu cădeți în sclavie, pentru că mereu există o luptă în noi între trup și Spirit”; între răul din noi și Spiritul lui Dumnezeu. Și această luptă continuă toată viața, așa cum a continuat în cazul lui Isus… Am ajuns la centrul textului…

v. 23

23 Cine nu este cu mine, este împotriva mea şi cine nu adună cu mine, risipeşte.

„Cine nu e cu Mine”, cu Isus… Vă amintiți atunci când discipolii – la cap. 9 – au spus că: există unul care nu este cu noi și alungă dracii în numele Tău și i-am interzis pentru că nu e cu noi… Ce a răspuns Isus? Lăsați-l! Problema nu este dacă el e cu voi, căci voi încă nu ați alungat dracii… pentru că voi nu sunteți cu Mine, ci sunteți împotriva Mea, pentru că sunteți împotriva lui…

Problema nu este „să fie cu noi”, ci „să fie cu Isus”.

Însă noi de multe ori suntem precum cărturarii și fariseii – acești „unii” sunt cărturarii, persoanele religioase care cer semne pentru a-și forma o părere – și nu suntem cu Isus, cu Fiul, cu Acela care cunoaște iubirea Tatălui, cu Acela care-i iubește pe toți frații, toți oamenii (nu exclude pe nimeni) cu aceeași iubire a lui Dumnezeu.

E suficient să citim ziarele din lumea catolică pentru a vedea ce spunem noi împotriva „răilor”. Sunt acele lucruri care se spun când se dorește să se facă un război: se spune că altul este satana, căci așa se poate elimina. Frumos spirit creștin avem!

Celălalt e fiul lui Dumnezeu și tu ești trimis celuilalt să-i vestești iubirea Tatălui, până la martiriu. Aceasta e iubirea!

Problema este să fim cu Isus-Fiul. A fi cu Isus-Fiul înseamnă să avem același stil de viață, care stă cu păcătoșii, care e deschis tuturor, care-i recunoaște pe toți ca fiindu-i frați, care-și pune viața la dispoziția altora, care nu intră în jocurile de putere de niciun fel (nici religioase, nici politice)… Toate acestea înseamnă să fii cu Isus și nu cu ceea ce eu inventez și cred… și care-mi este comod.

Discernământul este trupul lui Isus, adică viața Sa concretă. Tocmai Isus mă ajută să înțeleg adevărata imagine despre Dumnezeu: „Cine Mă vede pe Mine, îl vede pe Tatăl”… toate celelalte gânduri sunt fanteziile mele despre Dumnezeu, la fel ca ideile cărturarilor și ale fariseilor, care sunt persoane religioase, sunt teologi care practicau lucrurile bune și le cunoșteau. Și Isus nu este cum credeau ei…

Dacă Domnul ar vrea să practice lucrurile bune și să taie capul celor răi, ce ar face? Dacă ar lăsa pentru puțin lumea pe mâna creștinilor, ar fi teribil… am fi egali cu musulmanii… I-am judeca pe toți, am impune legi creștine, i-am face pe toți după cum vrem noi… fără să respectăm libertatea și demnitatea persoanelor. Dar fără aceste lucruri nu există credință.

Deci e important să fim cu Isus. Căci dacă nu suntem cu El, suntem împotriva Lui.

Io. 15 parabola viței și a mlădițelor… Dacă nu suntem uniți cu El – vița – noi suntem morți. Dacă nu avem Spiritul Său – spiritul iubirii și al vieții; spiritul Tatălui care ne face fii și frați – suntem morți și producem moarte.

Toate aceste lucruri vor fi arătate până la sfârșitul Evangheliei în raportul nostru cu lucrurile, cu persoanele, cu istoria, cu Dumnezeu…

vv. 24-26

24 Când duhul necurat iese dintr-un om, umblă prin locuri fără apă căutând odihnă. Negăsind-o, îşi zice: «Mă voi întoarce la casa mea din care am ieşit». 25 Venind, o găseşte măturată şi pusă în ordine. 26 Atunci merge şi aduce cu el alte şapte duhuri mai rele decât el şi, intrând, locuiesc acolo, iar starea de pe urmă a omului aceluia devine mai rea decât cea dintâi”.

Semnalul de alarmă este pentru noi, care deja am fost eliberați de rău – suntem botezați – și deci să fim atenți când spiritul răului a ieșit din noi. Nu înseamnă că s-a terminat. Tocmai când a ieșit… începe lupta. Căci până când am spiritul răului în mine, nu există nicio luptă, ci eu fac ceea ce-mi spune

Până când spiritul răului e în mine – poate chiar în numele lui Dumnezeu, eu caut să am succes economic, politic, religios, să-i stăpânesc pe toți – caut să-L folosesc pe Dumnezeu pentru ca eu să stăpânesc lumea… Iar eu sunt dominat de satana, sunt instrumentul său, sunt anticristul… în numele lui Cristos…

Căci anticristul mereu este „în numele lui Cristos”: vorbește ca și Cristos și în numele lui Cristos, dar nu face ca și Cristos.

Care este semnul anticristului? Semnul nu este atât ceea ce spune; ci faptul că el vorbește în numele lui Cristos, dar nu face ca și Cristos. Folosește limbajul Mielului, dar nu e miel.

Deci, anticristul este opusul a ceea ce de multe ori spun unii preoți și episcopi… Anticristul nu este cel care vorbește împotriva lui Dumnezeu, ci este acela care vorbește în numele lui Dumnezeu, dar nu are Spiritul lui Dumnezeu.

De multe ori lumea vorbește împotriva lui Dumnezeu pentru că trebuie să vorbim împotriva dumnezeului care nu respectă libertatea și demnitatea omului și care este instrument de putere… Acesta nu e Dumnezeu.

Să fim atenți. Numai când suntem eliberați de spiritul necurat, numai atunci începe lupta împotriva spiritului, pentru că el vrea să se întoarcă, vrea să ne domine. Până când eram stăpâniți, supușii lui stăteau liniștiți, în pace și totul mergea bine în raportul cu satana…: crezând că facem binele, făceam răul… Acum, că încercăm să facem binele, experimentăm că acest spirit ne este împotrivă…

Înț. 2,1 „Fiule, dacă vrei să apuci pe calea înțelepciunii, pregătește-te să înfrunți proba și ispita”. Isus Sirah. 2,1 „Dacă vrei să-L slujești pe Domnul, pregătește-te să fii pus la încercare”.

Tocmai când vrei să-L slujești pe Domnul începi lupta cu răul. Mai înainte nu erai în luptă… ci făceai răul în mod liniștit, în numele lui Dumnezeu.

Să fim atenți, pentru că spiritul necurat a ieșit din om, umblă peste tot, caută odihnă, dar nu află, și-și propune să se întoarcă de unde a ieșit… Atunci ia șapte draci mai răi decât el. Cu alte cuvinte, ispitele devin mai mari, mai puternice. Noi doar trebuie să fim atenți și să rezistăm în credință. Așa spune Petru în 1Pt. 5,8: „Satana umblă ca un leu și-și caută prada”.

Deci lucrurile nu sunt cum noi credem: ne convertim și totul merge bine… De fapt, întâlnim mai mari dificultăți, pentru că drumul nostru este mai înalt. Abia acum începem să urcăm la un alt nivel…

Până când luptăm cu răul altora, facem la fel ca și cărturarii și fariseii care-L condamnă pe Isus, pe alții și pe Dumnezeu, pentru că nu dă semne…

Când începem să apucăm pe calea Domnului și să fim cu Isus, atunci ne dăm seama că așa cum El a fost ispitit până la capăt, până pe cruce, așa se întâmplă și cu noi. Și numai acum începe lupta.

Creștinul e numit luptător. Monahii numeau viața creștină o luptă continuă împotriva răului din noi, și nu împotriva altora.

Și se întâmplă că un om – după ce a devenit credincios – poate să facă relele cele mai mari: cu bune intenții, în numele lui Dumnezeu, folosind spiritul de dinainte, dar cu șapte draci mai isteți, mai fini… căci dracul ispitește mereu în scop bun… Să ne amintim ispitele lui Isus. „Dacă ești Fiul lui Dumnezeu” – și e tocmai ceea ce Isus a venit să ne arate că este – apoi „pâinea” – lucru fundamental, bun, dar al lui Dumnezeu – ce-i rău în ea?

În acest text ne sunt sintetizate pe scurt temele care vor fi abordate de acum înainte în Evanghelie: se va explica ambiguitatea spiritului și discernământul necesar pentru a trăi Spiritul lui Dumnezeu, și nu spiritul dușmanului, în raportul cu lucrurile, cu persoanele, cu Dumnezeu. Evanghelia va prezenta și o teologie a istoriei, o teologie a bunurilor lumii, o teologie a relațiilor… Pentru a trăi toate acestea cu spirit frățesc. Și acesta este sensul celei de a II-a părți a Evangheliei, care a început cu discipolii care – atunci când Isus a traversat Samaria (Lc. 9,51) – Îi cer lui Isus să trimită fulgere din cer ca să distrugă samaritenii care nu L-au primit. Ei Îl iubeau pe Isus, doreau să le arate altora că nu se face așa cu Isus… Și Isus le răspunde: „Nu știți ce spirit aveți”.

Deci, pentru persoanele bune, care în numele lui Isus nu au Spiritul lui Isus, începe a II-a parte a Evangheliei care pas cu pas ne arată fața Fiului, care este discernământul feței noastre.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Frățilă