Ne aflăm în a II-a parte a Evangheliei care în totalitate vorbește despre Spiritul Fiului – despre discernământul Spiritului – și care începe cu constatarea spusă fiilor lui Zevedeu: „Voi nu știți cărui spirit îi aparțineți”.

Spiritul lui Isus, în cap. 10, s-a revelat ca fiind mila Tatălui față de toți oamenii; în cap. 11, Spiritul Fiului ne face să-I spunem lui Dumnezeu: Abba. Spiritul este viața: avem aceeași viață a Fiului, care este iubirea Fiului și a Tatălui și de aceea putem spune Abba. Apoi acest Spirit ne dă pâinea de mâine, adică viața nouă. Acest Spirit are o mare putere: cea de a ne vindeca de spiritul mut, de spiritul răului care ne împiedică să primim Cuvântul Tatălui – care ne face fii – și să comunicăm cu frații.

Noi avem multe cuvinte și-i adresăm Domnului multe vorbe, dar Dumnezeu are un singur Cuvânt pentru noi, pe care ni l-a spus Fiul, care-I Cuvântul Tatălui: Abba. Ne-ar fi suficient să-I spunem numai acest Cuvânt lui Dumnezeu și am înțelege multe lucruri despre noi și despre cine este Dumnezeu și am trăi mai bine. În schimb, noi spunem multe cuvinte inutile pentru a-L obosi, dorind să-L facem pe Domnul să împlinească proiectele noastre, în loc să înțelegem că El este Abba și să permitem să intre în noi acest adevăr, această încredere, care-i adevărul nostru de fii.

În fața vindecării de spiritul mut – o tămăduire care este sensul întregii noastre vieți, adică să ne vindecăm de acest spirit care nu ne lasă să comunicăm cu alții și cu Dumnezeu – există reacțiile religioase pe care le-am enumerat în cateheza precedentă. Mai întâi, cele ale cărturarilor și ale teologilor care spun că Isus este îndrăcit. Adevărul poate fi schimbat cu opusul său… Atunci când se întâmplă ceva nou care nu respectă gândirea noastră, imediat spunem că nu vine de la Dumnezeu. Însă nu putem spune că Dumnezeu exista doar în trecut, cândva… Ci Dumnezeu e prezent, trăiește astăzi în istorie și lucrează astăzi la fel cum a lucrat la începutul creației. Apoi, putem presupune că lucrează tot mai mult, pentru că întreaga istorie este împlinirea planului Său de mântuire. Noi doar trebuie să știm să interpretăm acest plan.

Deci, există persoane religioase care spun că Isus are diavol, iar alte persoane religioase Îi cer un semn din cer. Aceste lucruri ni le sugerează spiritul mut, adică diavolul: el ne face să nu înțelegem că suntem fii și frați, el pune în noi alte cuvinte, apoi cere multe semne.

Toți avem experiența acestui spirit mut și surd pe care-l avem în noi.

În această cateheză vom vedea ce face Spiritul Sfânt în noi.

Am subliniat răspunsul dat de Isus acuzelor primite: „Cine nu e cu Mine e împotriva Mea”. În această cateheză vom arăta un alt răspuns al lui Isus cu ajutorul a două povestiri.

Luca e un pictor care combină figuri și culori, realizând un tablou minunat pe care-l vom admira acum.

Cuvântul cu care trebuie să ne adresăm lui Dumnezeu este Abba. Viața noastră s-ar schimba dacă noi am cunoaște și am experimenta că El este Abba și s-ar schimba și raporturile noastre cu alții: s-ar descoperi și s-ar trăi fraternitatea.

Se citește Lc. 11, 27-32

²⁷ În timp ce spunea acestea, o femeie din mulţime şi-a ridicat vocea şi a spus: „Fericit sânul care te-a purtat şi pieptul la care ai supt!” ²⁸ Dar el a zis: „Mai degrabă, fericiţi sunt aceia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păstrează!” ²⁹ Pe când mulţimea se îngrămădea în jurul lui, [Isus] a început să le spună: „Această generaţie este o generaţie rea; cere un semn, dar nu i se va da alt semn decât semnul lui Iona. ³⁰ Căci aşa cum Iona a devenit un semn pentru niniviteni, tot aşa va fi Fiul Omului pentru această generaţie. ³¹ Regina din Sud se va ridica la judecată cu oamenii acestei generaţii şi-i va condamna pentru că ea a venit de la marginile pământului ca să asculte înţelepciunea lui Solomon şi, iată, aici este unul mai mare decât Solomon. ³² Oamenii din Ninive se vor ridica la judecată cu generaţia aceasta şi o vor condamna pentru că ei s-au convertit la predica lui Iona şi, iată, aici este unul mai mare decât Iona.

Prima parabolă ne prezintă fericirea Mariei care, de la începutul Evangheliei, ne e propusă de autor ca model de urmat… Ceea ce i s-a întâmplat Mariei este ceea ce ni se întâmplă și nouă: să ascultăm Cuvântul, să-L primim, să-L concepem, să dăm viață acestui Cuvânt prin „da”-ul nostru: „Să se împlinească în mine acest Cuvânt”.

Deci Maria e Maica Bisericii, e Maica fiecăruia dintre noi… Maica are o calitate particulară: e egală cu fii, altfel nu e maică. Despre tată nu se știe cu siguranță, dar maica seamănă cu fiii. Deci toți suntem ca Maria.

Ne vom opri asupra maternității Mariei. Ea are același raport pe care și noi trebuie să-L avem cu Cristos, devenind astfel și noi maica lui Cristos. Acest adevăr îl spune Isus în mod explicit.

A doua temă este a semnelor.

În prima temă, a maternității Mariei, Isus ne arată „cine este cu El„, fapt care înseamnă că nu e împotriva Lui, și „cine-I este maica”: maica Sa suntem fiecare dintre noi care ascultăm și păstrăm Cuvântul. Deci, a fi cu Isus înseamnă a asculta și a păstra Cuvântul.

În a doua pericopă, celor care cer semne din cer, Isus le răspunde că nu va mai fi niciun semn, pentru că singurul semn pe care noi îl cerem din cer, deja se află pe pământ și este „Cerul însuși pe pământ”: de fiecare dată când noi ascultăm și păstrăm Cuvântul, dăm trup Cuvântului. Suntem ca Maria, adică dăm viața Fiului lui Dumnezeu în viața noastră. Deci singurul semn de cerut din cer nu mai trebuie să-L cerem din cer, ci de pe pământ, de la noi. Și este „da”-ul nostru spus Cuvântului: este ascultarea și păstrarea Cuvântului din partea noastră, care determină nașterea lui Dumnezeu în lume și în noi. Așa avem cerul care este pe pământ.

Deci, sunt două texte care trebuie contemplate… În acest punct se împlinește tema pe care Luca a propus-o încă de la început, vizavi de raportul nostru cu Cuvântul, dând-o pe Maria ca model. Apoi nu se mai vorbește despre Maria, dar în acest loc ea – ca model – atinge apogeul.

v. 27

²⁷ În timp ce spunea acestea, o femeie din mulţime şi-a ridicat vocea şi a spus: „Fericit sânul care te-a purtat şi pieptul la care ai supt!”

Isus spune aceste cuvinte… referindu-se la condiția (starea) omului care nu este cu El… Odată eliberați de spiritul răului, și nouă ni se poate întâmpla să păcătuim din nou, starea noastră devenind mai rea decât precedenta…

Auzind aceste cuvinte, o femeie ridică glasul și spune: „Fericit”… „pântecele care Te-a purtat și sânii la care ai supt”.

Acest text răspunde vorbelor Elisabetei de la începutul Evangheliei (1, 45) „cum de vine la mine Maica Domnului meu?”; „fericită tu care ai crezut Cuvântului”.

Maria este Maica Domnului pentru că este aceea care crede Cuvântului. Și imediat, din acel moment, începe tema „Maria, modelul nostru”. Ea este maică pentru că a primit Cuvântul, îl concepe, spune „da”. În cap. 2, Maria – după ce păstorii i-au explicat cine este acel Prunc – „păstrează toate aceste cuvinte în inima sa”.

Maria e maică nu doar pentru că L-a născut pe Isus. Cineva nu este fiu numai pentru că a fost născut. Cineva e fiu atunci când e primit, ascultat, apărat și iubit.

În cap. 8, v. 15 în parabolele despre Cuvânt… avem cuvântul căzut lângă drum, între spini, pe piatră și apoi cuvântul căzut în pământ bun care aduce rod. „Pământul bun” este „inima bună care ascultă, păstrează Cuvântul și aduce rod cu perseverență”.

În cap. 8, v. 21 unul din mulțime îi spune lui Isus: „Maica Ta e afară și te așteaptă”. Și Isus întreabă: „Cine e maica Mea, cine sunt frații Mei? Sunt cei care ascultă și pun în practică Cuvântul”… Deci fiecare dintre noi care primește, ascultă Cuvântul și-L pune în practică, este – după cum afirmă Isus – „Maica Mea”.

Ce înseamnă că fiecare dintre noi suntem „Maica Fiului lui Dumnezeu?”

Înseamnă că suntem chemați să-L concepem!

Când se concepe o persoană? Există două moduri de a concepe: primul este cel al animalelor care este egal cu al nostru; dar cel de a-l doilea mod este următorul: tu concepi o persoană atunci când o asculți, ceea ce înseamnă că o primești în interiorul tău, îi dai spațiu, și ea intră în tine, devenind viața ta.

Cuvântul „concept” derivă din „a concepe”. Deci tu concepi realitatea atunci când o asculți. La fel și-n raportul cu persoanele: cu adevărat ești maică dacă asculți o persoană. Căci tu dispari și lași tot spațiul… Urechea este pântecele, uterul. De fapt, un vechi imn sirian spune: „Maria este în întregime ureche”, căci maternitatea ei – mai înainte de a fi în pântece – este în ureche. Adevărata maternitate stă în a asculta. Și ascultarea este forma fundamentală a primirii.

În mod obișnuit noi niciodată nu-i ascultăm pe alții, nu-i primim. Atunci când cineva vorbește, imediat mă gândesc ce să-i răspund, ca să mă opun spuselor lui… În acest fel nu-l las pe celălalt să intre în mine.

Maternitatea stă în ascultare.

Dumnezeu e Cuvânt. Și prin Cuvânt a făcut lumea și poate face totul. Însă nu poate face un singur lucru, dacă noi nu Îi permitem. Ne referim la faptul de a-l face pe om liber, de a-l face fiul Său. Căci noi devenim fii lui Dumnezeu, adică egali cu El, tocmai ascultând Cuvântul Său.

Dacă eu, ca om, ascult o persoană și-i permit să intre în mine, modul ei de a gândi, de a simți și de a lucra devine al meu. Iar Dumnezeu prin Cuvântul Său ni se comunică în totalitate pe Sine.

Fiecare dintre noi, atunci când vorbește, ori minte pentru a-l înșela pe celălalt, ori se comunică pe sine… Și cine comunică se expune, are nevoie să fie primit călduros și matern de celălalt, indiferent cine este.

Eu, atunci când îl primesc pe celălalt, cu adevărat am întreaga bogăție a lui. La fel, ascultându-L pe Dumnezeu, eu am (primesc) întreaga bogăție a lui Dumnezeu: modul Său de a gândi, de a simți, de a iubi, de a acționa; eu am însăși ființa Sa, căci Cuvântul determină ființa persoanei.

Când Dumnezeu a creat omul, nu se spune că l-a creat după specia sa, omul nu are o specie, ci este ca Dumnezeu. Este după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, care e Iubire, Cuvânt, comuniune. Și omul devine ca Dumnezeu dacă-L ascultă pe Dumnezeu. Prin urmare, specia noastră este specia cuvântului pe care-l ascultăm.

Cuvântul care a devenit trup în Maria s-a făcut Cuvânt în Evanghelie pentru a deveni trup în fiecare dintre noi. Așa spune Isus!

v. 28

²⁸ Dar el a zis: „Mai degrabă, fericiţi sunt aceia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păstrează!”

Femeia spune: „Fericit pântecele care Te-a purtat” (la timpul trecut) și „sânii pe care i-ai supt” (la trecut), la fel cum și noi mereu spunem că „fericirea este un lucru din trecut”.

Profeții așteptau momentul lui Isus, Fiul lui Dumnezeu, Mesia. Dar noi spunem că „acel moment a trecut. Fericită maica”.

Isus spune: „Nu! Fericiți sunt cei care ascultă Cuvântul și-l păzesc”. Ce înseamnă?

Vrea să spună că noi, atunci când citim Cuvântul, când citim Evanghelia, mereu începem cu: „În vremea aceea, în acele zile”. Deci, atunci când noi citim Cuvântul, înseamnă că trăim acel timp, pentru că Cuvântul ne arată, ne prezintă acea realitate – dacă o ascultăm – și acea realitate devine a noastră.

Atunci Isus spune: „Fericiți noi care ascultăm după… și ascultând devenim și noi ca Maria”. Prin urmare, fericirea Mariei – care aparține trecutului – este modelul fericirii fiecărui cititor, al fiecărui ascultător al Cuvântului, care este om adevărat și fericit în măsura în care ascultă.

Dacă nu ar exista ascultarea, omul ar fi un nimic. Ar fi mai rău decât animalele, căci și animalele au câteva relații de ascultare. Cine nu are nicio relație, nu există. Adică este iadul.

Noi suntem numiți: „Fericiți cei care ascultă”, adică avem pântecele și avem urechea care înlocuiește pântecele. De ce? Pântecele generează, iar ascultarea (urechea) te generează, căci tu devii ceea ce asculți.

Sânii îți folosesc să crești…

A păstra, a păzi în amintire, a-ți aminti, a duce în inimă acele amintiri… este tocmai a ajuta să crească, este alimentarea. Pentru că prin amintire, ceea ce tu ai înăuntru, în inimă, cu cât îl amintești mai mult, cu atât mai mult crește. Și cu cât îl amintești mai puțin, dispare.

Deci aceasta e fericirea noastră! Și pentru ea a scris Luca Evanghelia: pentru ca noi să putem deveni ca Maria. Pentru ca Cristos să fie prezent în mod constant în noi, până când va fi „totul în toate”, datorită mărturiei, predicării fiecăruia dintre noi care – concepându-L pe Fiul – devenim fii, martori ai Fiului, avem Spiritul Fiului, devenim și fratele Său și stabilim fraternitatea cu alții. Și alții, ascultând același Cuvânt, devin fii, devin frați și transmit altora, până când toți suntem fii ai lui Dumnezeu și toți putem spune „Abba”.

În timp ce cărturarii – persoanele religioase – Îi spuneau lui Isus că are un drac și că cu belzebut alungă dracul mut, Isus ne informează că tocmai Cuvântul pe care noi îl ascultăm ne ajută să devenim la fel ca Maria – modelul fiecăruia dintre noi – care dă trup Fiului. Deci nu doar suntem cu El, ci suntem identificați cu El, adică devenim fii. Și acest Fiu crește, și crește prin faptul că noi devenim frații tuturor și le transmitem acest Cuvânt.

Din punct de vedere narativ este unul din textele care ne antrenează, căci ne face să pricepem importanța Cuvântului biblic citit până acum și pe care-L vom citi… Pericopa ne arată că Dumnezeu este „fiul nostru”: este generat de noi, viața Sa depinde în totalitate de noi, se află în mâinile noastre, se află în viața noastră. Fiul lui Dumnezeu ne este total încredințat nouă, la fel cum a fost încredințat Mariei.

De aceea Maria e maica Bisericii și maica fiecăruia dintre noi… Și fiecare dintre noi e chemat să fie ca maica.

Să ne gândim la frumusețea acestei fericiri… în timp ce-I spunem lui Isus „fericită maica Ta”; Isus ne spune nouă – cititorilor – „fericiți, mai cu seamă voi”… căci maica e maică în măsura în care are fii. Deci Isus vede că această fericire a Mariei este transmisă până când va fi comunicată tuturor oamenilor. Acesta este planul lui Dumnezeu! Este o fericire care se transmite prin ascultarea și păzirea Cuvântului. Întreaga putere a lui Dumnezeu este Cuvântul, un cuvânt care e pură comunicare și comuniune. Acel Cuvânt devine apoi un singur cuvânt: „Abba”, tăticule, pentru noi. „Abba” este cuvântul spus de Fiul Isus, care spune „tăticule” și… este Cuvântul Tatălui. Acest Cuvânt e viața lui Dumnezeu și noi suntem în interiorul acestui Cuvânt.

Noi Îi cerem multe lucruri lui Dumnezeu. Și tot ceea ce-I cerem întristează ființa noastră adevărată… Este ca și cum cel mai bogat împărat din lume ar cere milă cerșetorilor, pentru că el se simte sărac… Deci este cu adevărat sărac…

Dacă noi am înțelege bogăția de fii pe care o avem, cu adevărat am fi entuziaști, adică îndumnezeiți. În schimb, ne hrănim mereu cu problemele noastre, adică cu spiritul nostru mut, care cere multe semne: Dumnezeule, arată-Te! Și El răspunde: cum vrei să mă arat? Ce vrei mai mult? Deschide ochii! Încearcă să înțelegi cine ești!

Problema este să ne naștem, să deschidem ochii… Noi vrem ca Dumnezeu să facă lucruri… Dumnezeu nu mai are nimic de făcut. A lăsat totul în mâinile noastre. Suntem fiii Săi. El așteaptă ca noi să ne deschidem ochii și să trăim ca fii și frați. Dar acest lucru depinde de noi, nu de El. Căci nu poate anula libertatea noastră, căci altfel nu am exista ca fii. Fiul e făcut să fie liber, fiul e făcut să iubească, și iubirea e posibilă numai în libertate și în inteligență… Însă noi suntem închiși în problemele noastre fără să înțelegem ceea ce suntem. Și de aceea noi cerem semne…

Lui Isus îi ceruseră un semn…

vv. 29-30

²⁹ Pe când mulţimea se îngrămădea în jurul lui, [Isus] a început să le spună: „Această generaţie este o generaţie rea; cere un semn, dar nu i se va da alt semn decât semnul lui Iona. ³⁰ Căci aşa cum Iona a devenit un semn pentru niniviteni, tot aşa va fi Fiul Omului pentru această generaţie.

Noi cerem un semn… deși, în realitate, suntem fii. Să-i cerem Domnului să pricepem și să experimentăm acest adevăr. Suntem fii, dar putem genera Cuvântul: putem fi maică și frați ai lui Isus.

Isus răspunde, dând semnul lui Iona… Ce înseamnă?

Când textul biblic vorbește despre „această generație”, înțelegem că e mereu „rea”, căci întotdeauna este vorba despre generația din prezent. De ce? Despre viitor se spune că poate va fi frumos… Despre trecut se știe că mereu era mai bun: morții sunt mereu buni, căci nu mai pot face rău… dar „această lume, această generație, este cu adevărat perversă”.

Această generație prin definiție este „răutăcioasă”. Isus spune că acest neam este viclean, rău. Se referă la generația Sa: la generația profeților, care era cea a lui Adam și care este „generația actuală”… Răutatea constă în a cere semene de la Dumnezeu.

Să ne oprim asupra semnului.

Semnul e fundamental pentru om…. Totul e posibil culturii. Inteligența vrea să înțeleagă semnele realității… (Câinele – dacă-i pui cureaua la gât – știe că urmează să ieși cu el la plimbare și se bucură. Deci și animalul înțelege semnele…). Omul știe să interpreteze întreaga realitate ca fiind semn al iubirii lui Dumnezeu pentru oameni, ca fiind frumusețea Sa care se comunică fiecărei creaturi… Problema constă în a ști să interpretezi semnele.

În toate științele semnul e fundamental. Concluziile se deduc în baza semnelor și apoi se transmit prin semne convenționale, semne pe care alții le știu citi, astfel încât să poată înțelege același lucru.

Semnul este ceva care-ți indică realitatea, dar niciodată nu trebuie confundat cu realitatea. Căci dacă nebunului îi indici luna, el îți privește vârful degetului și nu luna… În general noi căutăm semne, vârful degetului…

În schimb Dumnezeu ne indică un alt lucru.

De fapt, Dumnezeu dă multe semne. Tot ceea ce există este semn. Pământul este un semn al Său; tot ceea ce există ca bun și frumos pe lume este un semn al Său; toate persoanele – și cele pe care le detestăm – sunt semn al fanteziei Sale infinite și al iubirii Sale infinite care Și-a dat viața pentru toți, inclusiv pentru aceia pe care noi îi catalogăm păcătoși, răi, adică noi. Deci totul este semnul iubirii, al darului lui Dumnezeu. Și acolo unde noi vedem răul, acolo avem semnul unei iubiri mai mari, iertarea, mila Domnului. Deci nimic nu-i este furat lui Dumnezeu.

Omul este acela care – interpretând semnele – știe să readucă întreaga creație la Dumnezeu, spunând Abba, în numele întregii creații.

Semnele nu sunt de căutat, ci de interpretat.

Expresia „a căuta semne” face referire la Exod 17, când Moise – cu poporul în deșert, cuprins de sete, iar apa lipsea – se întreabă: „E Dumnezeu în mijlocul nostru? Da sau nu? Să ne dea un semn că e cu noi!” Și Moise s-a îndoit și de aceea nu a intrat în pământul făgăduinței.

Noi ne îndoim de Dumnezeu, de faptul că El ne vrea binele și atunci Îi cerem mereu alte și alte semne.

Până când un om cere semne, înseamnă că nu are credință și nu obține nimic. Căci Dumnezeu nu este unul care dă semne. Deja a dat tot: s-a dat pe Sine. Ce vrem mai mult?

Semnele trebuie citite și interpretate, de aceea avem inteligență. Apoi avem și responsabilitate: deci semnul te stimulează să cauți realitatea și să o trăiești.

Există anumite semne… Noi Îi cerem Domnului unele tipuri de semne pe care niciodată El nu le-a dat și nici nu le va da. Și vă explic.

Noi tot cerem ca Dumnezeu să ne dea semene… Vă amintiți ispitirea lui Isus în deșert? „Dacă ești fiul lui Dumnezeu, fă din pietre, pâine”… – pâinea e viața – cu alte cuvinte, să împlinească toate dorințele Tale de viață. De ce Domnul trebuie să împlinească toate dorințe mele de viață? Toate sunt confuze, mincinoase; sunt idolii mei.

El împlinește darul de a deveni Pâinea noastră, viața noastră… Dacă eu mă hrănesc cu această Pâine (viață) care este El, îmi dau seama că pâinii (vieții) mele îi merge bine. Pricep că este un mod nou de a concepe raportul meu cu viața… Dacă însă eu idolatrizez viața mea și dorințele mele, acestea mă distrug și întreaga viață voi căuta semnele vieții mele sau semnele puterii sau semnele minunii… ca Domnul să mă asculte, făcând o minune…, ca și cum Dumnezeu ar trebui să facă voia și dorințele noastre. Vai de noi dacă Dumnezeu ar împlini dorințele și voia noastră!!! Imediat ar fi sfârșitul lumii, în sens negativ.

Credința înseamnă să facem noi „voia Sa”, să împlinim noi dorințele Sale, fapt care este mult mai bun decât ceea ce noi vrem.

Când încetăm să-i cerem aiurelile noastre – semnele pe care I le cerem, idolii noștri – atunci devenim persoane normale, care acceptă realitatea, pe care acum încep să o vadă corect și să o trăiască cu bucurie, ca fiind darul lui Dumnezeu. Și așa ni se deschide o lume nouă.

Unul care cere semne, ar fi ca unul care caută indicatorii rutieri și apoi spune… „Am ajuns: am văzut semnul cu autostrada Milano-Roma și acum merg să mă așez pe indicator, așa am străbătut parcursul…”.

Avem o religiozitate bazată în totalitate pe căutarea semnelor… Nu! Căci mereu semnele te trimit altundeva, spre realitate. Ajuns la realitate, semnele se încheie. Tu nu te așezi pe indicatorul (semnul) „autostrada Milano-Roma” și spui „am ajuns la destinație”, ci trebuie să urmezi parcursul de pe autostradă…

Există această religiozitate bazată pe semne, la fel ca-n toate religiile… și mereu căutăm semne de putere… Dumnezeu nu le dă niciodată! Căci semnul lui Dumnezeu – încă de la începutul Evangheliei după Luca, cap. 2,12 – este „Pruncul”: „Astăzi s-a născut pentru voi Cristos Domnul, adică Dumnezeu”. Cine este? – este „pruncul”!

Semnul lui Dumnezeu este „micimea”, este Pruncul care se pune în mâinile noastre, pentru că Dumnezeu e iubire și se pune în mâinile noastre. Și semnele pe care nu ni le dă sunt acelea din ispitiri: pâinea, puterea, prestigiul religios… Semnul Său este umilința, nu puterea! Semnul Său este sărăcia celui care dă, până la a se da în totalitate pe Sine, și nu posedarea lucrurilor sau a persoanelor!

Dumnezeu ne lasă tot spațiul, se retrage, căci iubirea lasă spațiu celuilalt. Semnul Său este libertatea noastră, care înseamnă a trăi cu bucurie relația cu El și cu toți.

Semnul Său definitiv e crucea, loc în care se dă în totalitate pe Sine. Și așa El ni se arată ca fiind Iubire absolută.

Toate aceste semne El ni le dă. În schimb celelalte semne de putere – pe care noi le-am vrea – nu ni le dă!

El ne dă semnul că ne dă trupul Său și spiritul Său, viața și iubirea Sa, ca să trăim din acestea, ele fiind realitatea noastră.

De aceea spune Isus: „Niciun semn nu va fi dat acestei generații”. Și „această generație” nu este numai cea din timpul lui Isus, ci este și a noastră.

I se va da numai „semnul lui Iona”. E un semn interpretat diferit de cei 4 evangheliști. Iona a fost un semn pentru niniviteni. Ce semn? Că Dumnezeu e milostiv, răbdător și plin de iubire… Iona, care a fost înghițit de un pește mare și apoi restituit – e simbolul lui Cristos; semnul lui Iona e și Fiul omului care moare și învie. Deci semnul pe care ni-l dă Dumnezeu este realitatea Lui, care-Și dă viața pentru noi. Ce semn mai mare decât acesta – al iubirii Sale – vrem? Deci, încrede-te în acest semn și vei deveni cu adevărat fiu al Tatălui.

Răutatea și perversitatea noastră constau în a căuta semne, pentru că nu credem că Dumnezeu este iubire. Nu credem nici semnului maxim, cel al lui Iona – care e Cristos care moare și învie pentru noi, care-Și dă viața pentru noi și ne dă Spiritul Său.

După Fiul omului, semnul lui Iona va fi „pentru această generație”. Iată care va fi semnul: este „Isus, Fiul omului care moare, învie, care-Și dă viața și biruiește moartea”! Acesta este semnul definitiv al lui Dumnezeu!”. Aceasta e realitatea lui Dumnezeu: nu mai există niciun semn.

vv. 31-32

³¹ Regina din Sud se va ridica la judecată cu oamenii acestei generaţii şi-i va condamna pentru că ea a venit de la marginile pământului ca să asculte înţelepciunea lui Solomon şi, iată, aici este unul mai mare decât Solomon. ³² Oamenii din Ninive se vor ridica la judecată cu generaţia aceasta şi o vor condamna pentru că ei s-au convertit la predica lui Iona şi, iată, aici este unul mai mare decât Iona.

Isus le amintește persoanelor credincioase din Israel de regina din sud (cf. 1 Regi 10,1-10, regină care, auzind despre înțelepciunea lui Solomon, vrea să-l cunoască)…, spunându-le că El e mai înțelept decât Solomon.

Această regină, deși era o păgână, a străbătut un drum lung să-l afle pe Solomon și l-a lăudat foarte mult… Dar noi – azi, aici – avem mult mai mult decât Solomon, avem însăși „înțelepciunea lui Dumnezeu”, acest Cuvânt care se dă nouă pentru a fi primit, ascultat, păstrat, pentru ca Dumnezeu să devină „fiul nostru”. Aceasta e înțelepciunea lui Dumnezeu: e înțelepciunea lui Dumnezeu-Iubire care se dă nouă!

Isus este înțelepciunea însăși și e aici, prezent în acest Cuvânt pe care-L citim și-L explicăm.

E interesant că păgânii-L descoperă, în schimb religioșii obiectează, căci se scandalizează pentru că Dumnezeu e diferit de modul în care-L cugetă toate persoanele religioase.

Înțelepciunea lui Solomon e apreciată de această regină. Această înțelepciune ajunge la apogeu în crucea lui Isus, arătând darul maxim pe care-l poate da Dumnezeu: în nebunia crucii, El s-a dat pe Sine; în jertfă, El ne-a făcut darul vieții Sale, 1Cor. 1,17 ș.u.

Apoi e citată Cartea lui Iona…

Iona e dat ca model tuturor profeților, pentru că profetul este acela care ne indică Cuvântul lui Dumnezeu. Și Cuvântul lui Dumnezeu depășește orice înțelepciune – înțelepciunea e cea pe care nu o înțelegem, deci o neglijăm – și Cuvântul lui Dumnezeu ne vorbește de convertire și de mila lui Dumnezeu care iartă. Deci Iona reprezintă esența întregii predicări profetice. Însă noi am neglijat înțelepciunea naturală și înțelepciunea revelată (poruncile). Ce vestește profetul? El vestește că Dumnezeu ne iartă, deci ne putem converti. Deci ne vestește lumea nouă.

Isus ne vorbește despre cei din Ninive care nu doar erau păgâni, ci erau dușmanii prin excelență (super-păgânii). Ei s-au convertit în ciuda marii întristări a lui Iona.

Iona, reprezentat de porumbel, e simbolul poporului lui Dumnezeu.

„Ninivitenii se vor scula la judecată împotriva acestei generații”, adică împotriva generației noastre – care ascultă Cuvântul, dar fără să-L asculte cu adevărat și fără să-L păstreze – deoarece „Ei s-au convertit la predicarea lui Iona. Și iată, mai mult decât Iona este aici”.

Dacă anterior profeția spunea că urma să vină mila lui Dumnezeu, Isus este însăși Mila lui Dumnezeu! El este iertarea Tatălui!

Textul ne pune înaintea importanței Cuvântului pe care-L ascultăm: mai mult decât Iona, mai mult decât orice profeție, Îl avem înaintea noastră. Avem înainte realizarea întregului plan al lui Dumnezeu în Fiul Isus.

Mai mult decât Solomon – decât înțelepciunea, decât căutarea – în Isus avem întreaga comoară a înțelepciunii și a științei.

Dacă ascultăm și păstrăm acest Cuvânt, atunci suntem fericiți ca Maria.

„Fericit pântecele care te-a purtat și sânii la care ai supt”. Dacă noi ascultăm și păstrăm această înțelepciune, dacă ascultăm acest Cuvânt al profeției care ne mântuiește și care este Mila lui Dumnezeu – care este Isus – iată că devenim Maica Sa, dăm viață Fiului lui Dumnezeu în noi și în lume tocmai prin ascultare: acum și aici.

Această ascultare ne vindecă de spiritul mut; ne pune în comuniune cu Tatăl – spunând „Abba” – și cu frații, pentru a trăi viața nouă pe care o vom descrie pornind de la următoarele texte ale Evangheliei după Luca.