Luca 11,33-36

Discerne ca lumina din tine să nu fie întuneric

Binele și răul nu locuiesc (le găsim) în lucruri, ci în modul nostru de a le privi: suntem chemați să discernem dacă avem, sau nu, ochiul Fiului.

Ps. 36 (35)

În Domnul e izvorul vieții și în lumina Sa vedem lumina. Altfel spus, Dumnezeu e viață și lumină, deci în El venim la lumină, trăim

Tema din această cateheză este importantă. Argumentul dominant din partea a II-a a evangheliei, „Voi nu știți cărui spirit îi aparțineți”, este să discernem cărui spirit îi aparținem: Spiritului Fiului, care ne face să spunem abba și ne ajută să cunoaștem realitatea lui Dumnezeu ca Tată, a noastră ca fii și a altora ca frați; sau spiritului mut care ne împiedică să comunicăm, să vestim acest Cuvânt, neavând încredere în Tatăl, în noi și în alții… Este spiritul răului care ne separă de Tatăl și de noi.

Acest text biblic ne oferă criteriile pentru a deosebi un spirit de celălalt.

Citindu-l, să nu fim ispitiți să spunem: „eu sunt cu spiritul bun, pentru că am înțeles”… Căci, dacă înțeleg, îmi dau seama imediat că după o secundă deja am schimbat spiritul la care ader. Cu alte cuvinte, acest text ne folosește pentru a discernere. Și discernământul este un lucru dinamic căci, în sine, fiecare acțiune e nouă și poate fi făcută cu spiritul Fiului sau cu spiritul opus.

Deci, problema binelui și a răului nu sunt lucrurile: nu există lucruri rele, ci acțiunile pot fi bune sau rele. Iar acțiunile sunt rele din cauza intenției, din cauza spiritului cu care le faci.

Anumite acțiuni nu pot fi făcute cu ajutorul spiritului bun: a ucide, a minți… Căci spiritul rău ne determină să facem aceste acțiuni rele, dar imediat ne dăm seama că aceste acțiuni se nasc dintr-un spirit care este ucigător, întunecat. Și simți acest spirit deja mai înainte de a acționa.

Marea temă a discernământului este fundamentală pentru viața noastră, ca să putem acționa cu inteligență și cu libertate.

Dacă nu avem discernământ, ci doar bunăvoință, putem dăuna foarte mult, căci toate relele principale se fac cu bune intenții, fie în educație, fie în societate, fie în Biserică. Însuși Isus a fost ispitit cu bune intenții. Fapt pentru care, în dinamica discernământului, nu scopul bun urmărit e important, nici lucrurile bune, pentru că pâinea este un lucru bun…

Așadar, în această seară vom vedea tema delicată a discernământului…

„A discerne” înseamnă a face lumină, a deveni conștienți și a putea alege

Se citește Lc. 11, 33-36

33 Nimeni, după ce a aprins o candelă, nu o pune într-un loc ascuns sau sub obroc, ci pe un candelabru, pentru ca cei care intră să vadă lumina. 34 Candela trupului tău este ochiul. Când ochiul tău este limpede, tot trupul tău este luminos, însă dacă ochiul tău este rău, trupul tău este întunecos. 35 Vezi deci ca lumina care este în tine să nu fie întuneric. 36 Așadar, dacă trupul tău este luminos în întregime, fără nici o parte întunecată, va fi luminat totul, ca atunci când candela te luminează cu strălucirea ei”.

În primul verset se spune că noi suntem „făclii aprinse”. Cristos este lumina lumii. „Lumină” înseamnă înțelepciune, iubire, viață… Iar noi suntem „aprinși”. Iar în măsura în care suntem „aprinși” – o făclie aprinsă – putem și trebuie să dăm lumină altora. În acest loc vom vedea tema identității creștine și a mărturiei.

În versetul 34 avem întrebarea: „Ești sigur că lumina ta e aprinsă?” „Cum știu dacă-L mărturisesc pe Cristos sau pe opusul Său, în ciuda bunăvoinței mele?” Prin urmare, avem tema „ochiului”: ochiul ne arată ce se află în inimă. La acest nivel se face discernământul!

Oare în inima mea se află într-adevăr lumină, milă, convertire, iubire față de toți, pace, bucurie, liniște? Dacă da, înseamnă că inima mea este „pomul bun” al spiritului care produce rod bun… Oare în inima mea se află tensiune, întuneric, luptă, chiar și cu intenții bune, declar război? Înseamnă că în mine nu locuiește spiritul bun, ci spiritul dușmanului…

Așadar, să vedem ce avem în ochi, adică în inimă…

În versetul 35 suntem avertizați cu privire la faptul că poate exista o lumină, dar care, de fapt este întunecată… Se pare că-i o lumină, dar este opusul ei… Este lumina celui care se consideră bun și perfect și-i judecă pe alții.

În versetul 36 se subliniază: „Chiar dacă ești în lumină, fii atent că întunericul intră foarte ușor chiar și-n lumină”…

În aceste versete avem diferitele laturi ale discernământului, pe care le vom vedea pas cu pas…

v. 33

33 Nimeni, după ce a aprins o candelă, nu o pune într-un loc ascuns sau sub obroc, ci pe un candelabru, pentru ca cei care intră să vadă lumina.

Toți ați participat la celebrarea botezului… Una dintre celebrările care se fac după botez în ritul latin este aprinderea unei lumânări de la lumânarea pascală, o lumină care se oferă botezatului. Cu alte cuvinte, lumânarea pascală este Cristos, iar noi luăm lumina noastră de la El, care e Lumina. Altfel spus, creștinul este cel care este inclus „în”, este unit cu Cristos: are Spirtul Său, lumina Sa, care este Spiritul Sfânt.

Noi suntem „aprinși” de la Lumină. Din această cauză creștinul este luminat.

Luminarea creștină nu constă în lucruri foarte mari: în Evanghelia după Ioan orbul este luminat, iar cei care cred că văd sunt orbi…

Luminarea creștină constă în a ști că suntem orbi și că mereu trebuie să ne convertim milei lui Dumnezeu! Nu este vorba de „luminarea arogantă” a omului care se simte bun, perfect și poate să spună tuturor: „Dar eu vă spun că voi toți greșiți, iar eu nu greșesc”… Poate că mulți nu spun aceste cuvinte, dar în interiorul lor așa simt: când un om se simte mai bun, îi desconsideră pe ceilalți…

Este adevărat că mica lumânare e aprinsă de la marea lumânare pascală,

care-L simbolizează pe Cristos, dar ea are aceeași lumină. Deci noi avem în noi aceeași lumină care vine de la El și care e Cristos… Suntem părtași ai aceleiași lumini, ai aceleiași vieți.

Lumina nu este doar un atribut divin, căci: „Dumnezeu e lumină, și în El nu este întuneric”. Lumina ne ajută să vedem lucrurile, le ajută să existe, ea dă căldură, viață, le primește pe toate, nu se suprapune peste nimic.

Iar noi suntem fiii lui Dumnezeu, fiii luminii, pentru că „ne-am aprins”, avem același foc, avem același spirit al Fiului, care-i iubirea Tatălui. Aceasta este lumina: e viața lui Dumnezeu, care-i iubirea dintre Tatăl și Fiul.

Noi am primit această lumină, iar cine a primit-o nu trebuie să o ascundă, adică să spună: „Eu sunt fiul lui Dumnezeu, sunt mântuit, dar nu mă interesează ceilalți”… Căci dacă un om e fiu, imediat e responsabil de frații săi, la fel ca Isus. Prin urmare, nu poate ascunde lumina pe care a primit-o.

Așadar, în acest verset avem tema luminii: ce trebuie să facă creștinul, omul care crede…

Noi cunoaștem mai multe feluri de creștinism… Există omul care-și ascunde credința, fiind convins că credința este o afacere privată între el și Dumnezeu: „Eu am mântuirea mea și mi-o țin pentru mine, căci nu are legătură cu niciun alt om”. Aceștia sunt așa-zișii creștini ai „absenței”… Dar nu-i așa cum cred ei, căci toți suntem responsabili înaintea lumii – a fraților noștri – ca să le vestim această lumină, care e pentru toți oamenii, căci sunt frații noștri.

Apoi avem creștinii „prezenței”. Ce fac aceștia? „Noi ne construim lumea noastră, cetatea noastră frumoasă și bine organizată, dar în concurență (rivalitate) cu lumea, folosind aceleași reguli ale lumii, căci regulile jocului sunt la fel. Apoi ne construim puterea noastră, școlile noastre, partidele noastre, ideile noastre, cultura noastră”… Ca și cum Cristos ar fi o cultură, o idee, un partid, o lege, o normă, un interes…

Însă Isus e Fiul Tatălui, care iubește toți frații!

Așadar, această formă a creștinilor „prezenței” este foarte periculoasă… Nu face parte din Biblie! Aceste forme se numesc „anticrist”.

Există și alte forme de creștini… Spre exemplu creștinii „plângăcioși”, cei care mereu se plâng… În loc să propună tuturor această lumină, care e Dumnezeu – care e iubirea Tatălui și a fraților – se plâng din cauza tuturor lucrurilor care lipsesc…

Există creștinii „cruciadelor”…

E posibil să nu existe un alt mod de a fi creștini în afara acestor patru feluri, care sunt greșite?

Tot Noul Testament ne vestește un lucru foarte diferit de aceste patru feluri, care sunt foarte răspândite în Biserică… 100% dintre creștini se pot regăsi cel puțin în una dintre cele patru forme greșite de creștinism.

Să nu uităm că noi suntem chemați să mărturisim!

Cele patru feluri se pot sintetiza în două: sunt cei care cred că lumina trebuie ascunsă și cei care cred că lumina trebuie impusă

Este limpede cât de mari sunt ispitele: toate ispitele sunt mereu cu intenții bune.

În schimb, în toate evangheliile, încă de la început, ni se propune să dăm mărturie… Mărturia înseamnă că tu trăiești ceea ce spui, adică ești „aprins”… Iar dacă ești „aprins”, iluminezi. Nu te forțezi să iluminezi. Lumânarea nu se forțează să ilumineze, dacă e aprinsă, dă lumină… La fel și făclia…

Așadar, mărturia e problema identității noastre: dacă noi trăim cu adevărat spiritul Fericirilor, sărăcia, slujirea, umilința, dăruirea, iertarea, mila, atunci cu toții vedem că este frumos să trăim așa. Aceasta este lumina! Și toți o caută! Prin urmare, toți pot să aprindă (să ia lumină) din lumina noastră, care este aceeași lumină a lui Dumnezeu. Întotdeauna creștinismul s-a răspândit așa…

Și acea puțină credință pe care o avem, noi am primit-o de la lumina mamei noastre, a bunicii noastre… De la lumina lor, a celor care ne-au vestit iubirea, am aprins lumina noastră… Și numai așa se răspândește creștinismul…

Acest text ne amintește de altele, în care stă scris: „Voi sunteți lumina lumii”. Altfel spus, dacă trăiți așa, sunteți lumină pentru întreaga lume, adică creștinul îi ajută să înțeleagă pe toți oamenii frumusețea vieții de a fi fiii lui Dumnezeu și frați între noi. Acesta e singurul mod pentru a trăi bine. Aceasta e lumina care ne ajută să trăim, iar tot restul e întuneric, moarte, înșelăciune.

Apoi textul continuă: „Sunteți sarea pământului”… Lumina este vizibilă, dar sarea e ascunsă. Adică, „aveți gust, înțelepciune”, căci sarea dă gust și înțelepciune vieții, deși nu se vede…

Dacă privim lumina, nu vedem nimic… Noi nu trebuie să privim lumina, ci lumina ne ajută să vedem celelalte lucruri. Dar creștinii „vizibili”, care-și „etalează valoarea”, ce ne arată? Bunătatea lor! Însă ei ar trebui să ni-L arate pe Dumnezeu, și nu bunătatea lor… Și să ne descopere ceea ce există în inima fiecărui om: că e fiul lui Dumnezeu.

Apoi continuă: „Sunteți cetate pusă pe munte”: adică aveți un mod nou de a trăi relațiile.

Dacă noi suntem o făclie aprinsă, nu trebuie să o ascundem, nici nu trebuie să facem propagandă, ci doar trebuie să fim „aprinși” deasupra sfeșnicului. Pentru Isus, sfeșnicul va fi crucea, locul în care-i va atrage pe toți la Sine. Sfeșnicul nostru este să fim ca Isus: să avem mila Tatălui.

Sfeșnicul nostru nu-i mărirea lumii, ci mărirea lui Isus, care-i crucea. Din înaltul crucii îi iluminează pe toți.

„Aceia care intră să vadă lumina”. Luca este foarte îngrijorat pentru cei care stau afară, căci „aceia care intră” sunt cei de afară… Așadar, cei care nu cred, văzând iubirea noastră, mila și bunătatea noastră (și nu cruciadele, acuzațiile, lamentările, amenințările și întristările noastre), să poată spune: „Ce lumină frumoasă vedem! Și noi vrem să trăim așa!”

Acest verset este o propunere culturală pentru biserica noastră din viitor. De fapt, tot binele se întâmplă după dinamica indicată în acest verset. Tot restul este izvor de rău… Dacă lucrurile nu se întâmplă după această dinamică, sunt izvor al răului: oamenii se plâng, se acuză, se luptă între ei…

Lupta? Era ceea ce dorea Petru cu sabia sa. Din fericire n-a câștigat…

Noi trebuie să luptăm cu lumea care e în interiorul nostru, nu împotriva altora, urmărind să construim „lumea noastră” mai rea decât cea care deja există…

Aceste versete ne oferă deja câte ceva despre discernământ, vizavi de modul nostru a de a fi în lume ca creștini, despre identitatea și despre responsabilitatea noastră…

Responsabilitatea noastră de creștini este mare înaintea lumii: suntem chemați să arătăm lumii lumina…

În versetele noastre se vorbește de patru ori despre lumină, pentru că, fără lumină, nu vedem nimic. Fără lumină avem dezordine, iar în dezordine există numai haos, luptă și moarte…

Lumina cere să fie lăsată liberă ca să lumineze. Apoi, ceea ce suntem, vorbește mai tare decât ceea ce putem spune prin cuvinte.

Fiecare dintre noi este chemat să dea mărturie, să propovăduiască. Nu-i vorba de predicarea pe care o fac martorii lui Ihwh, cea de a merge să convingă lumea… Ci mărturia adevărată este acea convingere intimă, acea experiență interioară de a fi iubit de Dumnezeu și de a-i iubi pe alții, pe care o trăiești în toate relațiile tale și-ți face viața luminoasă…

Cei din jurul tău văd lumina și spun: „Așa e frumos”, pentru că toți oamenii ar vrea să trăiască în această lumină, deoarece toți sunt fiii lui Dumnezeu, dar nimeni nu află această lumină… Ci află că aceia care ar trebui să fie fiii lui Dumnezeu încep să lupte împotriva altora ca să le spună: „Voi greșiți…”.

v. 34

34 Candela trupului tău este ochiul. Când ochiul tău este limpede, tot trupul tău este luminos, însă dacă ochiul tău este rău, trupul tău este întunecos.

Ochiul este „organul” inimii. Prin ochi intră lumina, dar, în special, prin ochi iese lumina pe care omul o are în interiorul său… Căci în funcție de inima pe care o ai, în funcție de ochiul pe care-l ai, vezi realitatea așa cum vrei tu… Căci omul vede (privește) realitatea din jur cu inima.

Omul care iubește vede întreaga realitate în mod bun și frumos, vede că totul este un motiv al iubirii, al milei, al laudei lui Dumnezeu.

Omul care invidiază, care are inima întunecată, vede peste tot numai răul, critică totul, judecă, osândește, crede că toți ceilalți greșesc…

Toate izvorăsc din ochiul omului: ochiul ucide sau dă viață, judecă sau primește.

Iar omul este așa cum este văzut de ceilalți.

Ochiul e mai important decât limba, pentru că, cu ochiul, omul nici măcar nu poate minți. Cu vorbele, omul poate minți, dar cu ochiul nu, căci e văzut…

Așadar, ochiul nostru (adică inima) este chemat să fie „simplu, curat”.

Ce înseamnă „un ochi simplu, o inimă simplă”? Este ochiul care recunoaște nevoia sa profundă, pe care toți oamenii o au, aceea de a fi iubiți și, prin urmare, de a iubi. Este ochiul lui Dumnezeu, care e ochiul primirii, al iubirii, al milei, al înțelegerii, al nejudecării: nu judecați, nu osândiți, nu acuzați…

Acesta e ochiul simplu: e ochiul bun, pe care toți îl avem în interiorul nostru, pentru că Dumnezeu are acest ochi și toți am vrea ca cel puțin ceilalți să aibă acest ochi bun față de noi.

De fapt, porunca este: „Fă celorlalți ceea ce tu vrei ca ei să-ți facă”.

Seara, examinându-ne felul în care am trăit ziua, să privim cu ce ochi am văzut realitatea, că nu-i atât de important ceea ce facem. Căci în fiecare zi facem aceleași lucruri. Dar putem să le facem cu o inimă simplă, cu un ochi care are bucurie, iubire, pace, bunătate, milă… sau cu o inimă neliniștită, ambițioasă, împietrită, care judecă, osândește… Făcând aceleași lucruri…

Binele și răul nu depind de ceea ce faci, ci de spiritul cu care le faci.

„Din inimă (adică din ochi) iese tot binele și tot răul”, spune Isus.

Putem alege să facem totul cu ochiul albinei sau cu ochiul unei muște. Într-o zonă de gunoaie, o albină se așază pe prima floare pe care o vede… În schimb, într-o zonă de flori, musca se așază pe prima balegă pe care o află…

La fel, privirea noastră, judecata noastră, alegerea noastră, arată ce se află în inima noastră… Noi întotdeauna ne așezăm pe lucrurile negative, pentru că avem inima negativă: vrem să judecăm. Să osândim, să ne justificăm…

Ochiul bun vede acea firimitură de bine, iar răul devine pentru el obiectul iubirii și al milei, nu al osândirii. Deci face din rău obiectul unui bine mai mare (al iertării), la fel cum se comportă Dumnezeu cu noi.

Ochiul e important. Noi suntem așa cum vedem (privim), pentru că proiectăm asupra realității ceea ce avem în interiorul nostru…

Ochiul omului care iubește este „schimbat la față, transfigurat”, însă ochiul omului închis în sine e întunecat și ne deranjează doar simplul fapt de a-l privi…

În Geneză, la sfârșitul fiecărei zile, se spune că: „Dumnezeu a văzut că era bun, frumos”… Iar cu privire la om spune: „A văzut că era foarte frumos”

Așadar, să fim foarte atenți la ochiul nostru, adică la inima noastră: e un ochi luminos, sau e întunecat, răutăcios?

Întotdeauna alegerea este între lumină și întuneric. În noi mereu există o variație constantă și nu depinde de noi… Însă noi putem vedea cât de mult suntem „mișcați” (ghidați) de „Spiritul Domnului”, care-i iubire, bucurie, pace, răbdare, bunăvoință, fidelitate, blândețe, libertate, stăpânire de sine (cf. Gal. 5); sau cât de mult suntem mișcați de spiritul opus (de faptele trupului) care sunt egoismul și tot răul pe care-l provoacă…

Evanghelistul Marcu vede stupiditatea (nebunia) ca fiind răul ultim, răul cel mai mare, pentru că în orice lucru vede opusul său…

Așadar, e important să vedem cu ce fel de sentimente privim lucrurile din jur, căci, până la urmă, „ceea ce simțim” este mai important decât „ceea ce facem”.

Importanța a ceea ce simțim o explicăm astfel: când un om lansează săgeata, sentimentul, intenția este cea care-i dă direcție, care o face, sau nu, să greșească ținta. Prin urmare, toate energiile noastre pot fi îndreptate de intenția noastră în favoare răului sau a binelui. Așadar, e important să ne purificăm inima.

În ce constă purificarea inimii? Nu constă în a ascunde întunericul din noi, ci în a-l vedea… Drept urmare, iată ce stă scris în următorul verset…

v. 35

35 Vezi deci ca lumina care este în tine să nu fie întuneric.

Așadar, există o lumină, cea din noi, care e întuneric…

Ce este această lumină, care e întuneric?

În Scrisoarea către filipeni, la capitolul al treilea, Pavel se elogiază și spune: „Mulți se mândresc… dar eu pot să mă mândresc mai mult, pentru că sunt evreu, din tribul lui Beniamin, tăiat împrejur în ziua a opta, fariseu, perfect în respectarea legii…”, dar apoi a descoperit că toate acestea erau întuneric…

Altfel spus, există acea lumină a fariseului, a omului drept, care se folosește de dreptatea sa pentru a-i osândi pe alții: acesta este întunericul absolut…

În viață, atunci când ne reușește să fim buni, devenim răi cu toți cei din jur… Pentru că judecăm așa: „Pentru că noi suntem buni, ceilalți sunt răi”. În schimb, când ne dăm seama că am greșit, devenim atât de milostivi și de înțelegători cu toți, încât riscăm să devenim sfinți… Dar când avem dreptate, nu ne stă nimeni în cale: declarăm război tuturor.

În noi avem acest spirit, în baza căruia binele devine acea autosatisfacție care ne deosebește de alții, ne opune altora, deci îl folosim pentru a face răul… Este acel bine care nu devine milă, ci osândire, o critică a altora, sau, după modelul profetului Iona, devine o tânguire, invocând că ceilalți nu sunt cum ar trebui să fie. Apoi, Iona – care era drept – se mânie, pentru că Dumnezeu este milostiv, răbdător, binevoitor și iertător… După părerea lui Iona, Dumnezeu nu-i serios, tocmai pentru că se comportă așa… Ci ar trebui să fie ca Iona, adică „atât de bun, încât îi osândește pe ceilalți”…

În evanghelie, când Isus nu-i primit într-un sat de samariteni, Iacob și Ioan Îi propun: „Trimite un foc din cer să-i ardă pe toți”. Isus le răspunde: „Nu știți ai cărui spirit sunteți!” Altfel spus, putem să-L iubim pe Isus, dar să avem spiritul opus față de cel al lui Isus. Din această cauză evanghelia vorbește despre o „lumină întunecată”, care este tipică persoanelor bune și religioase… Căci păcătoșii nu pot avea această lumină, pentru că ei au nevoie de milă, deci imediat primesc lumina.

În schimb noi, oamenii „buni” reușim să transformăm lumina în întuneric, căci o vedem ca fiind dreptatea și bunătatea noastră, care ne dă dreptul să-i judecăm și să-i osândim pe ceilalți: „Noi avem dreptate, iar toți ceilalți mint, sunt imbecili și de rea-credință”… Dar făcând așa, unde-i mila?

Există o lumină întunecată, față de care trebuie să fim atenți. Și e ușor să o vedem în alții, însă trebuie să o descoperim în noi… Fariseii Îl întreabă pe Isus: „Și noi suntem orbi?” Isus le răspunde: „Dacă ați fi orbi, n-ați avea păcat [Căci Isus îi vindecă pe orbi]. Dar acum ziceți: noi vedem. De aceea păcatul rămâne asupra voastră” (Io. 9, 41). Cu alte cuvinte, au pretenția de a fi luminați, de a avea adevărul în buzunar, de a nu se pune niciodată în dubiu, de a-i pune mereu numai pe alții în discuție… și de a pune în discuție faptele reale: „Nu-i adevărat că erai orb…”…

Pascal spune că oamenii se pot împărți în două categorii: cei care recunosc că sunt orbi și cei care pretind că sunt luminați, că văd

Lumina care l-a lovit pe Pavel pe drumul Damascului nu l-a orbit, ci l-a ajutat să înțeleagă că era orb (cf. F.Ap. 9), i-a deschis ochii ca să vadă orbirea sa. El era închis în sine, în perfecțiunea sa umană și religioasă… Această lumină îl lovește și-l ajută să priceapă în ce situație se află

Versetul subliniază comportamentul creștinilor față de lume, față de cei care „stau afară”, ca să-i ajute să intre. Prin urmare, lumina creștinilor să nu fie întuneric, să nu fie osândire, ci să fie lumina lui Cristos, care-Și dă viața pentru păcătoși, care nu-i osândește. Altfel spus, versetul cheamă credinciosul și comunitatea creștină la un examen al conștiinței cu privire la raportul cu lumea și la responsabilitatea față de cei din lume.

v. 36

36 Așadar, dacă trupul tău este luminos în întregime, fără nici o parte întunecată, va fi luminat totul, ca atunci când candela te luminează cu strălucirea ei”.

„Dacă discerni, dacă tot trupul tău e luminos”…

„Tot”. Dacă avem o cameră de cauciuc perfectă, dar e găurită, nu folosește la nimic… E suficient un punct întunecat în inima creștinului, care indică faptul că și binele care există nu-i de calitate. Spre exemplu, avem mult zel pentru Isus, la fel ca Iacob și Ioan care-L iubesc foarte mult, dar nu-i iubesc pe alții, ci se mânie pe ei, supărarea lor indicând faptul că iubirea lor nu-i de calitate. Ci este o iubire „trupească”, căci, după părerea lor, „Cristos e Cel care le realizează dorințele după putere”…

De fapt, doreau să stea unul la stânga și celălalt la dreapta. Din această cauză

i-au spus lui Isus să trimită foc peste samariteni.

Dacă tot trupul e luminos, dar lipsește un singur lucru… Cei din vechime spuneau că „Binele are la bază o cauză în totalitate bună”, dar, dacă există o singură lipsă, este precum o gaură care dezumflă totul.

Dacă faci o acțiune bună din orgoliu, acțiunea e bună din punct de vedere obiectiv, dar pentru tine este rea… Dacă o faci din mânie – adică pentru a-l stăpâni pe celălalt – va fi bună în sine, dar pentru tine este rea. Dacă le spui altora ceva drept, dar cu dispreț și superioritate, acțiunea ta e răutăcioasă, pentru că ești răutăcios tu, care o faci…

Așadar, este foarte important să veghem asupra sentimentelor din inima noastră… Căci ceea ce transmitem nu sunt ideile și nici dogmele (Isus nu cunoștea dogmele noastre). Isus trăia iubirea Tatălui față de toți: aceasta este marea dogmă! Isus nu avea nimic altceva de apărat decât această iubire și pentru ea și-a dat viața… În schimb, ceilalți – noi – care apărau multe alte lucruri, L-au răstignit…

Sfântul Ignațiu, bazându-se pe un text din A doua Scrisoare către corinteni (11, 14), afirmă că diavolul este specializat în a se travesti în înger al luminii. Altfel spus, avem sentimente și propuneri bune, dar dacă le examinăm mai profund, înțelegem că începutul lor este just, dar apoi în mijloc există ceva care nu-i prea bun, adică puțină mânie, rivalitate, iar la urmă ne dăm seama că avem „coada” teribilă a dușmanului…

Așadar, trebuie să privim amănunțit chiar și binele, dacă într-adevăr este în totalitate un bine: începutul acțiunii, mijlocul folosit și scopul (rezultatul) ei… De multe ori nu suntem atenți față de mijloacele folosite, spunând că putem uzita orice mijloc, cu condiția ca începutul, dar și scopul acțiunii să fie bune… Mijloacele folosite trebuie să fie cele ale lui Dumnezeu: slujirea, sărăcia, umilința, adică mijloacele iubirii și ale mărturiei. Iar acest fapt este fundamental în dinamica relațiilor și a educației.

Așadar, să vedem dacă „totul” este luminos…

Dacă totul este luminos, atunci va fi frumos, ca atunci când „te luminează fulgerul cu strălucirea lui”.

Cuvântul „fulger” face aluzie la episodul Învierii, când se spune că „Și înfățișarea Lui era ca fulgerul, și îmbrăcămintea Lui albă ca zăpada”… Noi suntem chemați să avem lumina fulgerului, care e simbolul lui Dumnezeu…

Se spune că „Satana, ca un fulger căzând din cer” (Lc. 10, 18), pentru că ocupa locul lui Dumnezeu. Se afirmă că, la urmă, Fiul omului va veni ca un fulger (Lc. 17, 24) și vom avea întâlnirea cu El…

Putem deja să anticipăm întâlnirea definitivă cu Domnul, tocmai în această lumină profundă, care schimbă la față… În 2Cor. 3, 17-18 stă scris: „Domnul este Spirit, și unde este Spiritul Domnului, acolo este libertate. Iar noi toți, privind ca în oglindă, cu fața descoperită, slava Domnului, ne prefacem în același chip din slavă în slavă, ca de la Spiritul Domnului”. Așadar, întreaga noastră viață va fi prefăcută (transformată). Dar care e principiul schimbării la față, principiul care ne face lumină? Este cel de a aprinde făclia noastră de la lumina care este Domnul.

Unde întâlnim lumina? Cuvântul Domnului ne luminează: „Făclie picioarelor mele este legea Ta și lumină cărărilor mele” (Ps. 118, 105)… Altfel spus, Cuvântul Domnului ne luminează.

Întreaga Evanghelie este o luminare, ba mai mult, un exorcism, adică alungă spiritul întunericului și al ignoranței pentru a ne conduce la lumina lui Cristos. Din această cauză citim Evanghelia! Și, din această cauză, când uităm de Evanghelie, fără să ne dăm seama, cădem în întuneric…

Iar întunericul ignoranței (al necunoașterii) este teribil. Spre exemplu, Isus zice „Iartă-i, că nu știu ce fac” (Lc. 23, 34). Altfel spus, nici în uciderea lui Cristos n-a fost nimic rău, căci persoanele religioase și politice L-au omorât cu intenții bune, dar fără să știe ceea ce fac… Așadar, adevăratul rău constă tocmai în a nu ști… Este vorba despre ignoranță (necunoaștere), despre faptul că inteligența este prizonieră, sclava unui întreg sistem care te controlează și-ți impune legi, iar tu joci trăind în minciună, fără să-ți dai seama că adevărul este altul…

Din această cauză trebuie să fim mereu atenți la învățătura Cuvântului și să veghem asupra realității din inima noastră, ca să înțelegem dacă este în conformitate cu lumina, sau dacă este o realitate întunecată… Iar dacă vedem că realitatea din inima noastră este în totalitate lumină, să ne îngrijorăm, iar dacă vedem întunericul, să fim bucuroși, pentru că înseamnă că suntem în adevăr, că am înțeles că în noi există întuneric, dar îl lăsăm să iasă din noi și-I cerem Domnului milă și iertate și mergem mai departe… Și vom începe să fim milostivi și iertători față de alții, iar aceasta este luminarea…

Luminarea este un proces gradual, lent, pe care Domnul – în ciuda împotrivirilor noastre – reușește să-l realizeze în noi, cu colaborarea bunăvoinței noastre. Să-i cerem Domnului darul discernământului și al vegherii în lucrarea examinării conștiinței… În examinarea conștiinței nu este vorba atât de a enumera binele și răul pe care l-am făcut, ci seara, la sfârșitul zilei, să ne oprim un timp pentru a înțelege, a vedea, a recunoaște și a fi recunoscători pentru binele pe care Domnul l-a făcut pentru noi, pentru că ne-a vizitat, și numai apoi să vedem care au fost împotrivirile și sabotajele noastre… Această examinare, acest discernământ, ne poate ajuta să facem viața noastră mai transparentă și mai luminoasă

Mai mult decât a ne opri asupra acțiunilor noastre, să ne oprim asupra textului sacru: inima noastră este lumină sau întuneric…

Mai mult decât a mă întreba asupra lucrurilor pe care le fac (mai mult sau mai puțin, în fiecare zi fac aceleași lucruri, iar dacă am ucis vreun om, imediat îmi dau seama), trebuie să mă întreb ce stare interioară a însoțit acțiunile mele: de lumină (de iubire) sau de întuneric?

Așadar, să nu ne oprim doar la acțiuni, ci la intențiile noastre profunde din spatele acțiunilor! Atunci ne vom da seama că avem o viață interioară, o mare luptă în noi între bine și rău, care-i adevărata cruciadă pe care trebuie să o ducem; și o facem primind mila lui Dumnezeu și iertarea Lui, iar după ce le-am primit, să le oferim fraților…

Texte utile:

  • Ps. 36 (35);
  • Io. 9: vindecarea orbului care nu vedea, dar apoi vede;
  • F.Ap. 9, 1 ș.u.
  • Fil. 3: Pavel își dă seama că e orb, apoi e vindecat;
  • 2Pt. 1, 19: „Și avem cuvântul prorocesc mai întărit, la care bine faceți luând aminte, ca la o făclie ce strălucește în loc întunecos, până când va străluci ziua și Luceafărul va răsări în inimile voastre”.
Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Frățilă