Luca 12,22-34

Nu vă îngrijorați. Tatăl vostru știe că aveți nevoie.

Viața Fiului nu-i marcată (mișcată) de dorința de a poseda, ci de încrederea în Tatăl și de împărțirea cu frații.

Ps. 147 (146)

Psalmistul Îl definește pe Domnul prin ceea ce face. Și tot ceea ce face Domnul, face din iubire față de noi, din milă

Ne aflăm în partea a doua a Evangheliei după Luca, iar problema este să vedem care este Spiritul cu care trăim viața noastră de zi cu zi. Viața noastră poate fi trăită în două feluri: ori urmând „aluatul” fricii și al neîncrederii (caz în care realizăm fricile noastre și neîncrederea noastră și ne separăm de alții, ne neliniștim și facem tot răul din frică), sau urmăm spiritul celui care e conștient că este Fiul lui Dumnezeu și fratele altora…

Nicio acțiune de a noastră nu este neutră: ori o trăim cu un spirit, ori cu celălalt.

În această cateheză abordăm tema „neliniștii” pe care toți am simțit-o, căci puține epoci au fost atât de neliniștite ca a noastră… Mereu trăim în pre-ocupare (îngrijorare), în neliniște. De ce? Pentru că omul e singurul animal conștient că va muri. Și atunci omul caută viața, pe bună dreptate…

Dar există două strategii pentru a căuta viața.

Deja am văzut că omul îngrijorat (neliniștit) căută viața prin strângerea lucrurilor, crezând că viața sa ar consta în ceea ce produce și ce consumă.

Această gândire e tipică societății noastre, în care totul se dizolvă, căci important este a produce și a consuma, la toate nivelurile. Căci acest fapt produce bunăstare economică. Iar omul nu mai are timp de lucrurile care nu aparțin mentalității producției și consumului. Prin urmare, suntem cuprinși în totalitate de neliniștea și de truda lucrurilor de produs și de consumat.

Însă lucrurile fundamentale din viață nici nu se produc și nici nu se consumă. Aerul nu trebuie să-l producem; viața nu trebuie să o producem, căci am primit-o; pe cel de lângă noi nu trebuie să-l producem, căci există; nici pe Dumnezeu nu trebuie să-L producem. Toate lucrurile fundamentale există, fără să le producem noi!

Lucrurile fundamentale nici nu sunt de consumat, ci doar de primit.

Față de truda și de neliniștea epocii noastre, a omului economic, care reduce totul la ideea producției și a consumului, trebuie să descoperim că nu aceasta este adevărata viață.

Viața este capacitatea de a spune „da” iubirii: a accepta să fim iubiți, și să iubim. Aceasta este însușirea vieții. O astfel de viață n-are legătură cu bunurile de consum sau cu cele produse…

Textul nostru se opune celui anterior, care ne descrie figura omului nebun, care vrea numai să adune, iar la urmă spune că este mulțumit pentru că-i plin de bunuri. Însă moare. Și ce se întâmplă? Fiii săi se ceartă pentru a-și împărți moștenirea. În concluzie, singurul rezultat al unei astfel de vieți este că acel om niciodată n-a trăit, pentru că doar a trudit ca să strângă bunuri, iar fiii săi, în loc să se bucure de bunurile primite, se ceartă între ei.

Așadar, problema este felul în care noi trăim, nu atât ceea ce avem – căci viața adevărată nu depinde de ceea ce avem – ci ceea ce suntem! Și, dacă trăim limitele noastre ca fiind loc al comuniunii, al solidarității, al împărțirii, viața este frumoasă…

Dacă limita mea este locul în care mă apăr, atac, invadez, atunci produc istoria separării, a singurătății, a morții și a neliniștii constante…

Versetele noastre sunt un antidot al modului de a gândi și de a se comporta din zilele noastre.

Evanghelia ne aduce vestea bună că e posibil să trăim în mod diferit, țesând un raport diferit cu Dumnezeu și cu aproapele… În această lume, așa cum este, e posibil să avem credință

Se citește Lc. 12, 22-34

22 Apoi a spus discipolilor: „De aceea vă spun: nu vă îngrijorați pentru viață: ce veți mânca; nici pentru trupul vostru: cu ce vă veți îmbrăca. 23 Pentru că viața este mai mult decât hrana, iar trupul mai mult decât îmbrăcămintea. 24 Observați corbii: nu seamănă, nici nu seceră, nu au nici cămară, nici hambar, dar Dumnezeu îi hrănește. Cu cât mai mult valorați voi decât păsările! 25 Cine dintre voi, oricât s-ar strădui, poate să adauge câtuși de puțin la durata vieții sale? 26 Deci, dacă nici cel mai mic lucru nu-l puteți face, de ce vă îngrijorați pentru celelalte? 27 Observați cum cresc crinii: nici nu trudesc și nici nu țes. Totuși, vă spun că nici Solomon, în toată măreția lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceștia. 28 Așadar, dacă Dumnezeu îmbracă astfel iarba, care astăzi este pe câmp și mâine se aruncă în cuptor, cu cât mai mult pe voi, oameni cu puțină credință! 29 Nu căutați nici voi ce să mâncați sau ce să beți și nici nu vă frământați. 30 Toate acestea le caută păgânii din lume; Tatăl vostru însă știe că aveți nevoie de acestea. 31 Căutați mai degrabă împărăția lui și acestea vi se vor adăuga. 32 Nu te teme, turmă mică, pentru că i-a plăcut Tatălui vostru să vă dea împărăția. 33 Vindeți ceea ce aveți și dați de pomană; faceți-vă pungi care nu se învechesc, comoară nepieritoare în ceruri, unde hoțul nu se apropie, nici molia nu o roade. 34 Căci unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră.

Mai întâi de toate, notăm imperativul prezent „nu vă îngrijorați”, care înseamnă încetați să vă tot neliniștiți, fapt care presupune că noi trăim în neliniște…

Îngrijorarea (pre-ocuparea) reprezintă „sportul” cel mai răspândit din lume… Suntem neliniștiți în tot ceea ce facem

„A ne pre-ocupa” (îngrijora) este opusul lui „a ne ocupa”. O mare parte din energiile noastre nu le folosim pentru a munci – deci nu sunt productive – ci pentru a ne „pre-ocupa”. Iar oamenii îngrijorați își folosesc 90% din energie pentru a se „pre-ocupa” de lucruri care niciodată nu se vor întâmpla, căci se îngrijorează pentru lucrurile din imaginația lor: „Ce va fi dacă se va întâmpla…?”

Fii liniștit, căci peste cinci minute ai putea să mori, deci nu se va întâmpla nimic… Ne îngrijorăm pentru ceea ce s-ar putea întâmpla sau nu, independent de îngrijorarea noastră.

Apoi 9% din energie ne-o folosim îngrijorându-ne pentru lucruri care oricum se întâmplă… Iar 1% din energie ne-o folosim pentru a respira liniștiți și a supraviețui… Ca să ne putem îngrijora 90% pentru lucruri care nu se vor întâmpla și 9% pentru a ne împotrivi lucrurilor care oricum se vor întâmpla.

Altfel spus, mereu trăim în viitor, și niciodată nu trăim în prezent.

Ce stă în spatele îngrijorărilor? Care este antidotul?

vv. 22-23

22 Apoi a spus discipolilor: „De aceea vă spun: nu vă îngrijorați pentru viață: ce veți mânca; nici pentru trupul vostru: cu ce vă veți îmbrăca. 23 Pentru că viața este mai mult decât hrana, iar trupul mai mult decât îmbrăcămintea.

Versetele anterioare erau adresate fiecărui om. Era vorba despre cei doi frați care se certau din cauza moștenirii. Atunci Isus povestește pilda bogatului, notând că averea lui este motiv de ceartă pentru fiii săi.

În versetele noastre, Isus se adresează discipolilor Săi: „De aceea zic vouă”.

Îngrijorarea n-o are numai omul monden, ci și discipolul. Și discipolii sunt oameni și vor fi numiți „oameni cu puțină credință”… Discipolul crede, dar crede puțin

Cuvântul a se neliniști (îngrijora) – marinao în limba greacă – are aceeași rădăcină cu a cuvintelor memorie, moira (care indică zeița morții, a sorții) și meros, care înseamnă parte, ereditate.

Altfel spus, omul este în mod constant „memorie a morții”, și aceasta este soarta și moștenirea sa. Și tot ceea ce face este pentru a remedia problema morții, pentru a afla cum să trăiască, să supraviețuiască.

Pentru a trăi, există două strategii. Cea de a crede că viața ta depinde de ceea ce ai sau de ceea ce-ți lipsește. Prin urmare, tu strângi pentru a avea mai mult. Iar dacă-ți lipsește, te străduiești să aduni… Și există o altă viață, care nu depinde nici de ceea ce ai, nici de ceea ce-ți lipsește, ci de ceea ce ești…

Dacă tu crezi că ești destinat morții, că vii din nimic și te reîntorci în nimic, atunci este inutil să te neliniștești, să te îngrijorezi, căci așa anticipezi moartea… Vei trăi în neliniște și îngrijorare, căci moartea oricum vine, iar tu nu știi de ce trăiești pe lume… În acest caz, e mai bine să nu te fi născut…

Cine judecă așa – și toți gândim astfel – ce face? Crede că viața îi e garantată de îngrijorarea pe care o are, pentru a-și asigura ceea ce-i garantează viața. Prin urmare, în loc să trăiască, se îngrijorează și trăiește în neliniște (trudă) constantă, pentru a acumula lucruri care apoi nu-i folosesc pentru a trăi…

Îngrijorarea (neliniștea, separarea în interior) nu-i permite omului să iasă din coșmarul său: că trebuie să facă și asta, și cealaltă, și cealaltă…

În zilele noastre, și copiii au o viață „agitată” (aproape că nu mai pot trăi) și sunt nefericiți încă de mici… De dimineața până seara trebuie să facă o mulțime de lucruri: sport, muzică, limbi străine… Sărăcuții! Lăsați-i să trăiască, să se bucure de viață!

Lucrurile, care ar trebui să fie mijloace pentru a trăi, sunt atât de multe, încât nu mai reușim să trăim… Pentru a trăi ne este suficient să avem pe cineva care să ne iubească și pe care noi să-l iubim. Este vorba de relație, iar relația nu se produce

Relația poți să o ai dacă devii om, încet-încet…

Pentru ce ne îngrijorăm, neliniștim?

Pentru „viață: pentru ce vom mânca”…

Noi trebuie să mâncăm mereu… Dar nu numai hrană, ci trebuie să ne hrănim cu cultura, trebuie să ne conservăm imaginea, prestigiul, puterea…

Mâncarea ne folosește pentru a ne conserva viața.

Care-i obiectivul vieții noastre?

Căci noi mâncăm tot ceea ce ne folosește pentru a atinge scopul vieții noastre… „Mâncăm” și persoanele. Căci la ce ne folosesc alții? Dacă-mi folosesc, îi mănânc; dacă nu, îi vomit… Dacă-mi folosesc pentru ce? Pentru ca să-mi ating scopurile mele!

Când întâlnim un om, întrebarea spontană este: „La ce-mi folosește?”…

Însă persoana nu trebuie tratată pornind de la întrebarea „La ce-mi folosește?”, ci de la adevărul că acel om este fiul lui Dumnezeu!

Persoana e „un scop în sine”, nu-i „un mijloc”! Dacă o folosesc ca pe un mijloc (instrument), distrug relația cu ea și mereu trăiesc în singurătate…

Avem această preocupare pentru viață, pentru a mânca: noi mâncăm la toate nivelurile… Dar problema nu-i a mânca, ci felul în care mănânci, adică „felul în care trăiești relațiile cu aproapele”…

Și-n familie: una este dacă se mănâncă împreună, și alta este dacă fiecare mănâncă singur, pe cont propriu…

În raportul cu persoanele, este clar că avem nevoie unii de alții: dar una este dacă celălalt îmi folosește pentru a-mi atinge scopurile, fapt pentru care eu calc în picioare persoanele, și alta este dacă suntem solidari, având obiective comune. Tocmai viața în care avem obiective comune, pozitive, este adevărata viață

Și le mai spune ucenicilor: „Nu vă îngrijiți… nici pentru trupul vostru cu ce vă veți îmbrăca”.

Milano a devenit un centru al modei, îmbrăcămintea la Milano este îngrijorarea principală… Este limpede că „haina” este importantă, căci este ceea ce deosebește omul de animal…

Care era prima haină a lui Adam și a Evei? Niciuna, căci haina lor era „chipul lui Dumnezeu”… Goliciunea lor arăta că ei acceptau ceea ce sunt. Apoi, când nu s-au mai acceptat, prima lor haină a fost făcută din frunze se smochin. Și acesta e rolul tuturor hainelor: ne folosesc pentru a ne acoperi, pentru a ne apăra, pentru a împiedica să fim cunoscuți, pentru a oferi despre noi o imagine pe care noi o vrem și pentru a arăta altora trupul pe care noi am vrea să-l avem…

Care-i istoria și rolul îmbrăcămintei?

Ce haină le face Dumnezeu lui Adam și Evei? Două tunici de piele, așteptând ca mai apoi să le ofere haina Fiului. De fapt, pe cruce, Isus ne va lăsa haina Fiului.

Haina reprezintă identitatea; haina este ceea ce se vede, este relația…

A fi văzuți, ne ajută să trăim. Sfântul Francisc spune că noi suntem așa cum ne vede Dumnezeu. Acest fapt ne îmbracă cu o substanță…

Aspectul vizibil, felul în care suntem văzuți, este important în zilele noastre: ce imagine dăm altora despre noi. Cine nu apare, simte că nu există…

Sfântul Pavel ne îndeamnă: „Îmbrăcați-vă cu Cristos”. Apoi, femeia din Apocalipsă, când va fi mireasă la sfârșitul lumii, când va fi o omenire nouă, va fi îmbrăcată cu soare și cu lumină!

Ce însemnă „îmbrăcată cu soare și cu lumină”? Îmbrăcată cu nimic, adică goală…

De ce? Pentru că gloria sa, haina sa, este cu adevărat lumina lui Dumnezeu.

Noi suntem îngrijorați de hrană și de haină… Iar hrana și haina cuprind întreaga umanitate: pentru că noi mâncăm la toate nivelurile, iar haina cuprinde întreaga producție de imagini pe care le creăm înaintea altora pentru a fi acceptați.

Ce vrem noi? Noi dorim să trăim și să fim acceptați! Avem nevoie doar de aceste două lucruri, căci a fi acceptați însemnă viața!

Isus ne spune să nu ne îngrijorăm. De ce? Pentru că viața valorează mai mult decât hrana și trupul mai mult decât haina. Iar viața am primit-o fără să facem nimic; iar trupul l-am primit fără să facem nimic.

De ce ne ocupăm de multe lucruri și neglijăm singurul lucru care există și care este cel principal?… Pentru că viața nu este viața biologică, mâncarea… Ci viața este comuniune, relație… Iar munca și mâncarea trebuie să fie (să respecte) un mod corect de a intra în relație, altfel sunt un loc al masacrării reciproce… Acest fapt îl vedem din istorie și din știrile de zi cu zi…

Dacă ne îngrijorăm de lucrurile de mâncat și de îmbrăcat, e clar că începem să-i „mâncăm” pe alții, adică să ne îmbrăcăm pe spinarea lor…

În schimb, dacă ne preocupăm să trăim relația cu alții, este clar că vom avea o hrană mai interesantă, relațiile cu aproapele, dar și haină, adică identitate, care nu-i haina de firmă pe care o îmbraci, ci identitatea ta constă în relațiile pe care le ai…

Relațiile tale sunt adevărata ta umanitate, care nu are nevoie de multe imagini. Are nevoie de acele câteva haine strict necesare, dar nu hainele sunt viața!

vv. 24-26

24 Observați corbii: nu seamănă, nici nu seceră, nu au nici cămară, nici hambar, dar Dumnezeu îi hrănește. Cu cât mai mult valorați voi decât păsările! 25 Cine dintre voi, oricât s-ar strădui, poate să adauge câtuși de puțin la durata vieții sale? 26 Deci, dacă nici cel mai mic lucru nu-l puteți face, de ce vă îngrijorați pentru celelalte?

Isus ne spune: „Tu, care te crezi atât de important și ești adâncit în neliniștile și îngrijorările tale, privește corbii. Oare crezi că ești mai nevaloros decât un corb?”

Corbul e o pasăre necurată pentru evrei…

Isus ne spune să privim la corbii care nici nu seamănă și nici nu seceră… și Dumnezeu îi hrănește. „Te crezi mai nevaloros decât o pasăre? Nu știi că ești fiul lui Dumnezeu?”… De fapt, te comporți ca un animal… E mai liber decât tine un corb care nu se îngrijorează de aceste lucruri. Și totuși, are ce mânca…

Isus ne spune că noi valorăm mult mai mult decât păsările!

Apoi continuă: „Dacă tu te neliniștești, cu toată neliniștea ta, oare poți adăuga un cot la statura ta?”, în limba greacă are și un alt sens: „câteva clipe la vârsta ta”… Altfel spus, dacă te neliniștești, oare îți prelungești viața sau, poate, devii mai înalt?

Dacă te îngrijorezi, te îndoi asupra ta și-ți scurtezi viața… Deci, rezultatul tuturor grijilor noastre este exact opusul a ceea ce căutăm… În loc să ne asigure viață, ne-o iau; în loc să ne garanteze o imagine bună, ne fac să ne aplecăm asupra noastră și ne iau realitatea noastră…

„Deci, dacă nu puteți să faceți nici cel mai mic lucru, de ce vă îngrijiți de celelalte?” (v. 26)…

Câți dintre noi își amintesc, când se trezesc, să mulțumească pentru că există pământul, aerul, pentru că trăim, și câți se bucură că există pe lume și că există și ceilalți?

Din nefericire, deja ne trezim supărați și îngrijorați din cauza tuturor întâlnirilor pe care urmează să le avem și a muncii pe care urmează să o prestăm… și pe care oricum trebuie să o facem… Însă, dacă noi am avea toate întâlnirile noastre într-un climat de pace, dacă am munci în liniște, fiind bucuroși că trăim, relațiile și munca zilnică ar fi de o calitate diferită… Munca va fi mult mai ușoară și mult mai rodnică.

Nu vei munci în pace, numai ca să produci tot mai mult… Ci vei ști și să te odihnești o zi pe săptămână, fapt care e fundamental pentru a-ți aminti că ești ca Dumnezeu… Și El s-a odihnit, deci tu, care ești fiul Său, nu poți fi altfel decât El…

Noi am fost creați pentru a ne odihni, pentru a ne bucura de viață, și nu pentru a ne neliniști, îngrijora, stresa

E just să muncim, dar nu-i just să ne neliniștim…

vv. 27-28

27 Observați cum cresc crinii: nici nu trudesc și nici nu țes. Totuși, vă spun că nici Solomon, în toată măreția lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceștia. 28 Așadar, dacă Dumnezeu îmbracă astfel iarba, care astăzi este pe câmp și mâine se aruncă în cuptor, cu cât mai mult pe voi, oameni cu puțină credință!

Culorile crinilor sunt foarte frumoase, dar florile crinilor din deșert sunt efemere, trăiesc o singură zi… Iar aceste flori, care durează o zi, sunt mai frumoase decât cele mai frumoase haine ale lui Solomon…

Dacă Dumnezeu îmbracă atât de frumos crinii (care se ofilesc după o zi de viață), înseamnă că pe noi – fiii Săi – ne va îmbrăca cu haine mult mai prețioase…

Cu ce ne îmbracă? Cu chipul Său, cu mărirea Sa, cu iubirea Sa, cu bucuria, cu bunătatea, cu mila, cu pacea, cu liniștea, cu toate lucrurile bune pentru care am fost creați. Acestea sunt haina noastră.

Apoi, Isus definește auditorul Său: „puțin credincioșilor”. Aceasta e definiția discipolului: om cu puțină credință…

Credință înseamnă încredere… Noi trăim prin încredere, iar încrederea e actul fundamental al iubirii… Altfel spus, omul are încredere numai dacă a experimentat iubirea (numai când un altul îl iubește). Dacă nu, nu are încredere

Iubirea e un act de credință… De fapt, singurul care are credință e Dumnezeu: are atât de multă credință în om, încât spune că omul e foarte bun; și are atât de multă credință în om, încât se dă pe mâinile omului…

Încrederea este cea care permite să existe viața, iubirea și toate relațiile.

Neîncrederea e cea care permite să existe toate războaiele, luptele, frustrările, separările, singurătățile, morțile, neliniștile, temerile, care produc toate celelalte rele din lume…

Este frumos că Isus spune aceste lucruri discipolilor Săi, care nu sunt oameni oarecare, ci sunt Petru, Iacob, Ioan și toți ceilalți, deci și noi… Isus ne invită să nu mai trăim cu puțină credință, cu puțină încredere, pentru că, până la urmă, noi realizăm ceea ce ne „pro-punem”, adică ceea ce avem înaintea noastră… Dacă înaintea noastră avem fricile, pe ele le realizăm, deci ne îngrijorăm, ne separăm, luptăm unii cu alții, până murim… Și numai când vom muri, vom vedea că viața e frumoasă…

Dar dacă avem încredere, noi începem să realizăm încrederea, iubirea, pacea, raportul bun cu alții… Sunt două strategii de viață opuse…

Nu înseamnă să nu facem nimic precum crinii sau precum corbii, care oricum trăiesc, ci ni se sugerează să avem credință, adică să muncim cu încredere… Altfel spus, la baza vieții avem încrederea, și nu neîncrederea. Credința nu favorizează lenea, ci ne împinge să acționăm, dar acționăm pe baza încrederii în Domnul!

Neliniștea și teama sunt indicii că nu suntem credincioși, zicând „Trebuie să mă descurc, căci Dumnezeu nu există”… Însă, nu! Căci Dumnezeu există, deci pot lucra în favoarea Împărăției, colaborând cu Domnul, care crede în om

vv. 29-31

29 Nu căutați nici voi ce să mâncați sau ce să beți și nici nu vă frământați. 30 Toate acestea le caută păgânii din lume; Tatăl vostru însă știe că aveți nevoie de acestea. 31 Căutați mai degrabă împărăția lui și acestea vi se vor adăuga.

„Voi să nu căutați ce veți mânca sau ce veți bea” (v. 29). Isus întărește ceea ce deja a spus… Și adaugă: „și nu fiți îngrijorați”; în limba greacă avem un cuvânt care indică „a fi suspendați în aer”. Altfel spus, Isus ne îndemnă să nu rămânem suspendați în aer. Când un om e neliniștit, nu are picioarele pe pământ… S-ar părea că de la un moment la altul poate cădea în vreo groapă…

„Căci toate acestea națiunile lumii le caută” (v. 30a). Națiunile însemnă păgânii… Altfel spus, este clar că „dumnezeul” celor care nu au credință în Dumnezeu sunt lucrurile pe care ei le fac și le produc… Sunt idolatri…

În zilele noastre toți oamenii riscă să fie idolatri, deoarece cred că este important ceea ce ei fac și ceea ce ei produc. Însă nu este așa! Nu e important ceea ce fac și ce produc, căci nu aceste lucruri le dau fericirea!

Fericirea nu se produce, ci ea izvorăște din modul de a sta împreună – și din modul de a producee relație!

„Tatăl vostru știe că aveți nevoie de aceste lucruri” (v. 30b). Clar că știe, căci ne-a creat cu aceste nevoi…

Însă nu căutarea pâinii ne satură. Dacă tu mereu cauți pâinea, tu nu o mănânci, pentru că o tot aduni. Și o furi și altora, și nici ei nu o mănâncă. Și te separi de alții.

În schimb, dacă tu cauți Împărăția lui Dumnezeu – care e Tată – și fraternitatea, atunci îți dai seama că pâine există. Pentru că muncești: trebuie să muncești și chiar să muncești și pentru alții…

Și împreună cu pâinea primești solidaritatea, iubirea, relația în interiorul familiei și al societății… Altfel spus, caută Împărăția lui Dumnezeu, care este relația, iubirea, slujirea gratuită, și îți vei da seama că apoi poți trăi mult mai bine și vei avea o mai mare abundență de pâine și de haine. Iar împreună cu pâinea și cu haina, îți este dat și altceva. Îți este dată și acea hrană care face fericită viața, adică iubirea, relația, solidaritatea. Dacă nu, acea pâine este otrăvită: te ucide, căci tot aduni acea pâine și niciodată nu te satură, nu-ți este suficientă… Pentru că ceea ce satură nu-i hrana, nici lucrurile adunate, ci relația.

Isus ne îndeamnă să căutăm Împărăția lui Dumnezeu, care e această relație frățească; ne cere să avem încredere, pentru că am fost creați pentru iubire și relație. Deci, investește în acest sens și apoi îți vei da seama că vei trăi mai bine…

Isus ne spune că toate acestea „se vor adăuga vouă”. Este ca și când cumpărăm un lucru, și ne este dat ca omagiu, ca premiu, încă unul… Altfel spus, scopurile noastre ne sunt date „în omagiu” în măsura în care căutăm scopul. Iar scopul e relația și iubirea.

Și despre toate celelalte scopuri ne dăm seama că avem chiar prea multe… Ne sunt date „în plus”…

Citind Evanghelia, pricepem că există o distanță între ceea ce trăim noi și ceea ce propune Isus… Să fim atenți la aceste versete, ca să înțelegem sensul profund al propunerii lui Isus, al veștii bune, care e Evanghelia.

Vestea bună nu privește atât sănătatea trupească sau cea mintală, ci calitatea vieții… Isus ne invită să avem o nouă calitate a vieții, care să nu ne sustragă din lume, ci să ne ajute să trăim în lume, dar în mod diferit.

vv. 32-34

32 Nu te teme, turmă mică, pentru că i-a plăcut Tatălui vostru să vă dea împărăția. 33 Vindeți ceea ce aveți și dați de pomană; faceți-vă pungi care nu se învechesc, comoară nepieritoare în ceruri, unde hoțul nu se apropie, nici molia nu o roade. 34 Căci unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră.

Concluzia „Nu te teme” înseamnă: încetează să-ți mai fie frică. De ce?… ținând cont că se vorbește despre o mică turmă.

Altfel spus, întotdeauna binele pare „mic”, poate că pentru că este ca sămânța care are însușirea de a fi mică.

Dacă plantezi un „trunchi”, moare. Dacă semeni o sămânță, ea crește…

Micimea e cea mai importantă însușire a iubirii: iubirea se face mică, pentru a lăsa loc celuilalt.

Însușirea micimii… Dacă întreaga lume ar fi creștină, să nu uităm că Isus spune: „Vă trimit ca pe miei în mijlocul lupilor”. Nu înseamnă că două miliarde de miei mănâncă un lup… Mieii mereu își păstrează însușirile lor: cea a blândeții, a utilității și a umilinței. Blândețea, umilința și slujirea altuia sunt însușirile fundamentale ale iubirii.

De 365 de ori Domnul repetă „Nu te teme”, ne roagă să nu ne fie frică, căci din frică se nasc neliniștea, îngrijorarea și tot răul care urmează

„Nu te teme… pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăția”.

V-ați gândit vreodată că toți suntem împărați, suntem fii ai lui Dumnezeu, fapt care-i o mare demnitate? V-ați gândit vreodată că cei de lângă noi ne sunt frați? Și că deja ne este dată Împărăția?

E suficient să ne deschidem ochii și să trăim darurile care deja ne sunt oferite! Și să nu trăim în aiurelile personale, care constau în a nu lua în seamă propriul nostru adevăr… Altfel spus, pentru că ne simțim un nimeni, mai nesemnificativi decât un corb, atunci trebuie să ne străduim să facem ceva, ca să fim cineva…

Însă, nu! Nu-i nevoie să ne străduim! Pentru că ceea ce suntem este ceva foarte frumos! Și trebuie să împlinim „ceea ce suntem”: fii, egali cu Tatăl, care știe să iubească, să dăruiască, să slujească, care nu ia viața nimănui, care e frumusețe și bunătate. Iar noi trebuie să fim așa! Însă aceste daruri deja ne sunt date! E suficient să le primim!

Și viața ne-a fost dată, dar nu știm să o primim…

Deci, este important să recunoaștem darurile pe care le avem și să le primim. Și-i important să recunoaștem și să primim și darurile altora…

Apoi continuă: „Vindeți averile voastre și dați milostenie” (v. 33)… Ne îndeamnă să facem opusul acumulării, strângerii bunurilor. Pentru că tot ceea ce aduni îți dă și o mai mare neliniște (îngrijorare) și nu-ți folosește…

Problema nu-i a strânge tot mai mult, ci împărțirea îți dă bucurie

În procesul acumulării te lipsești de bucurie, pentru că-ți jertfești (sacrifici) viața strângerii de bunuri, și-i lipsești și pe alții de bucurie…

În schimb, bucuria înseamnă a da aceste lucruri. Când ajungi la granița vieții, nu duci cu tine nimic din tot ceea ce ai!

Și-n sfera relațiilor: nimic din ceea ce ai nu duci cu tine, ci duci cu tine numai ceea ce dai, numai iubirea pe care o dai! Însă ceea ce ai, te separă de celălalt.

Și calitățile tale bune, dacă nu le dai, îți folosesc doar să fii tot mai singur și mai trist… Pentru că văd numai calitățile mele și mi le țin…

În schimb, raportul meu cu alții – și-n limitele mele – face viața divină: o viață în acceptare, în comuniune, bazată pe dar, pe iertare și pe maturizare…

Așadar, trebuie să ne facem „pungi care nu se învechesc, care nu pierd banii, comoara”… Însă noi continuăm să ne construim cisterne sparte, care nu țin apa.

Evanghelia ne sugerează să ne cumpărăm acțiuni care să nu-și piardă valoarea, o „comoară în cer”, într-o viață care e diferită de aceasta

Deja avem o comoară care nu piere în cer. „În cer” însemnă în Dumnezeu. O comoară care este ființa noastră de fii ai lui Dumnezeu! Și având această identitate de fii, suntem chemați să o realizăm pe pământ. Numai atunci viața pe pământ e frumoasă, divină și poate fi trăită frumos… Dacă nu, ducem o viață în neliniște și moarte.

Cum putem interpreta aceste versete?

Isus n-a vorbit numai creștinilor pioși, ci tuturor oamenilor! Și a fost ucis de arhierei… Iar în zilele noastre L-am ucide din nou, căci, dacă acum Isus ar veni aici, I-am spune: „Așteaptă puțin, căci acum facem lucruri importante, citim Evanghelia. La sfârșit îți vom da pomană”… Nu L-am recunoaște, pentru că El se prezintă ca un om la fel ca toți: și toți suntem nevoie după alții.

Numai dacă celălalt ne primește, putem trăi. Toți! Începând cu Isus, care e Fiul lui Dumnezeu: El trăiește pentru că e primit de Tatăl. Și începând cu Tatăl, care trăiește numai dacă Fiul Îl primește. Dacă nu-L primește, nici Tatăl nu trăiește… Și terminând cu corbii, care nu trăiesc dacă nu sunt primiți…

Iar în cer este o comoară „unde nici hoțul nu se apropie, nici molia nu o strică”… Nu poate fi furată, nici distrusă… În viață toți avem o comoară, care sunt relațiile noastre pozitive, care nu sunt distruse, și sunt veșnice. Aceste relații trebuie să le adunăm și în ele să investim…

„Căci unde este comoara voastră, acolo este inima voastră” (v. 34). Inima noastră caută comoara sa. Unde locuiește inima noastră, în ce direcție merge? Locuiește în frică, în neliniște? Atunci avem, căutăm o comoară a morții și o acumulăm! Sau locuiește în încredere și în viață, iar atunci adunăm o altă comoară…

Texte utile:

  • Ps. 147 (146), 23 (22), 49 (48).
  • Deut. 8 și 28;
  • Lc. 16;
  • F.Ap. 2,42-48 4,32-37 5,12-16: stilul vieții primei comunități creștine.
Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Frățilă