Luca 12,49-59

Cum de nu știți discerne acest moment?

Isus dorește să aprindă focul iubirii pe pământ, dar este îngrijorat că acest foc trebuie să treacă prin apa morții Sale. Și prezentul nostru este o luptă între dorința de a face binele și neliniștea răului, între pace și alegerile dificile.

Suntem chemați să trăim acest conflict cu discernământ, știind că întotdeauna, aici și acum, putem și trebuie să alegem ceea ce este drept, chiar dacă trebuie să plătim un preț…

Ps. 14

Psalmistul ne descoperă un orizont dificil, dezastruos, însă Evanghelia vestește nevoia și posibilitatea unei convertiri. Spre exemplu, adversarul poate fi privit ca fiind un frate. Astfel, toți putem să ne simțim fiii lui Dumnezeu,  care este Tată

În Evanghelia după Luca ne aflăm într-un loc particular, în care suntem chemați să discernem următorul fapt: ce dospește, ce mișcăm, ce motivează viața noastră de zi cu zi? Oare viața noastră este mișcată de aluatul fariseilor – ipocrizia (fățărnicia) – de aluatul celui care se pune pe sine în centru (interesele sale, egoismul său), sau e mișcată de aluatul Împărăției, al omului care pune în centrul vieții sale iubirea și pe celălalt.

Să discernem în cazul fiecărei acțiuni din viața noastră zilnică, dacă ea este dictată de spiritul bun, de spiritul vieții, al iubirii, al păcii, al bucuriei, sau de spiritul dușman, cel al morții, al egoismului, al închiderii în sine…

În cateheza anterioară am subliniat orizontul în care trebuie să ne mișcăm pentru a discerne spiritul pe care-l urmăm… Acum aprofundăm această temă…

Euharistia este locul deplin al discernământului!

Euharistia ne arată în ce constă Spiritul lui Dumnezeu: este ceea ce celebrăm în Euharistie!

Ce celebrăm în Euharistie? Faptul că Isus a știut să trăiască viața, chiar și moartea, ca dar de iubire.

Problema este în ce orizont ne așezăm… Dacă viața și moartea noastră sunt întâlnirea cu Dumnezeu, atunci urmăm în viață linia celui care așteaptă Mirele, urmăm calea iubirii (și a vieții). În schimb, dacă noi credem că este important să supraviețuim și să ne salvăm pielea – deoarece știm că mai repede sau mai târziu vom muri – atunci ne vom planifica (organiza) întreaga viață pe egoism, pe frică, pe neîncredere, pe închiderea în sine, pe luptă… Altfel spus, limita noastră nu o mai trăim ca fiind un loc al comuniunii cu alții (cât timp trăim pe pământ) și cu Dumnezeu (în limita vieții noastre: moartea), ci, până când trăim aici, ca pe un loc al luptei, și apoi, în ceasul morții, ca pe un loc al disperării finale, fără orizont, deoarece credem că moartea este un hoț care ne fură totul… Dar nu este așa, căci moartea este întâlnirea cu Mirele!

În ce fel discernământul poate fi aplicat concret în relațiile noastre de zi cu zi? Atât versetele noastre, cât și cele din cateheza următoare se referă la discernământ.

Mai înainte de a citi textul, vom spune un cuvânt despre discernământ.

La ce ne folosește discernământul? Nu ne folosește să deosebim acțiunile bune de cele rele. Căci dacă un om se aruncă de la etajul al zecelea, când atinge pământul știe
c-a făcut o acțiune rea, căci nu se simte bine… Dacă un om îl bate pe un altul, dacă nu știe că a făcut o acțiune rea, ceilalți îl ajută să înțeleagă că a făcut o faptă rea.

Discernământul nu privește acțiunile, deoarece, odată ce ele au fost făcute, omul știe imediat dacă au fost bune sau rele, ci discernământul privește intențiile omului, pentru că omul acționează în baza a ceea ce simte în interiorul său, alegând lucrul care-i place mai mult… Sfântul Augustin spunea că noi acționăm în baza „delectatio victrix”, adică a „plăcerii/atracției învingătoare”, a ceea ce ne place mai mult.

Chestiunea constă în a vedea dacă ceea ce ne place mai mult vine de la Dumnezeu și dacă e o plăcere adevărată, care ne dă bucurie, care-și păstrează făgăduințele, sau este o minciună…

Pentru Adam și Eva acel fruct părea bun de mâncat, frumos la vedere și de dorit. Și după ce l-au mâncat, au descoperit că era de nedigerat, rău, de nedorit și… plini de frică s-au ascuns…

Discernământul ne ajută să înțelegem felul dorințelor care ne mișcă în interior…

Dacă nu reușim să înțelegem ce fel de dorințe ne mișcă în interior – cele bune sau cele rele – acționăm la întâmplare… Mai mult, nici măcar nu acționăm, ci suntem „ghidați și agitați de impulsurile din interiorul nostru”.

Numai când știm că dorințele noastre sunt bune și vin de la Dumnezeu putem să le spunem „da” cu înțelepciune și putem acționa bine…

Dacă dorințele noastre nu vin de la Dumnezeu, le putem spune „nu” pe bună dreptate și să acționăm bine… Sau să le spunem „nu” , dacă știm că vin de la Dumnezeu, dar cel puțin știm că acționăm rău. Și-i important să știm că greșim… Sau le putem spune „da”, dacă vin de la satana, dar cel puțin știm că acționăm rău, fapt care-i important… Căci dacă noi nu deosebim binele de rău, înseamnă că nu mai avem o conștiință, nu mai suntem oameni, nu mai există o moralitate.

Moralitatea nu-i dată de lege! Căci legea folosește numai pentru imoralitate, adică atunci când omul încalcă legea, este pedepsit…

Însă toate deciziile vieții și toate acțiunile omului sunt dictate de dorință. Noi suntem dorință după fericire și după viață. Însă greșim cu privire la obiectul pe care-l dorim (și despre care credem că ne poate face fericiți)…

Așadar, a ști de mai înainte dacă o anume dorință e justă sau greșită este fundamental… în special în zilele noastre, când legea este validă numai dacă greșim… E adevărat că astăzi multe legi pot fi chiar greșite, căci în timpul nostru avem o situație diferită față de trecut… Dacă în trecut unele legi erau considerate sigure (chiar și legile fizice: că soarele se învârtea în jurul pământului) și nu se puneau în discuție, acum se consideră ca sigur exact opusul…

În zilele noastre, când – datorită tehnicii – avem noi posibilități de a interveni chiar și asupra naturii (nici măcar nu mai știm ce înseamnă natura, căci natura omului este cultura), trebuie să ne întrebăm: este bine sau rău să facem anumite lucruri?

Acesta este un câmp al discernământului în care nu există legea. Legea se face „după”. Iar dacă e justă, înseamnă că a fost făcută în baza discernământului; dacă e greșită, înseamnă că a fost făcută la întâmplare.

Discernământul ne ajută pentru un al treilea lucru… Nicio lege nu vă va spune dacă trebuie să vă căsătoriți cu un anume bărbat sau cu o anume femeie… Ci voi trebuie să știți cu cine trebuie să vă căsătoriți. Destinul (împlinirea) vieții voastre depinde de ceea ce simțiți. Deci, trebuie să înțelegeți dacă ceea ce simțiți e just sau greșit…

Nicio lege nu-ți va spune să devii, sau nu, călugăr… E o dorință pe care un om o are în interior, dar are și dorința opusă. Care e dorința adevărată pentru tine?

Discernământul e important în viața de zi cu zi. Căci nu-i alegerea dintre a-ți ucide fiul sau a-i da să mănânce… Ci discernământul privește felul în care să-ți crești fiul, cum să-l educi, în ce mod, dacă trebuie să-i spui „da” sau „nu”… Poate fi bine să-i spui da , sau poate fi bine să-i spui nu: există avantaje și dezavantaje… Ce-i drept?

Toate sferele (laturile) vieții noastre sunt lăsate pe seama discernământului…

Discernământului are regulile sale precise…

Acum vom explica rădăcinile discernământului și cum l-a trăit Isus; apoi discernământul în relațiile verticale (părinți-fii) și-n cele orizontale (cu alții)…

Tradiția creștină ne îndeamnă să cerem, în rugăciune, darul pe care ni-l oferă versetele pe care le citim

Se citește Lc. 12, 49-59

49 Foc am venit să arunc pe pământ și ce altceva vreau decât să se aprindă! 50 Trebuie să fiu botezat cu un botez și cât sunt de îngrijorat până se va împlini! 51 Credeți că am venit să aduc pace pe pământ? Nicidecum, vă spun, ci dezbinare. 52 Căci de acum înainte cinci dintr-o casă vor fi dezbinați: trei împotriva a doi și doi împotriva a trei. 53 Vor fi dezbinați tatăl împotriva fiului și fiul împotriva tatălui; mama împotriva fiicei și fiica împotriva mamei; soacra împotriva nurorii și nora împotriva soacrei”. 54 Apoi a spus mulțimilor: „Când vedeți că un nor se ridică de la apus, spuneți că vine ploaia, și așa este. 55 Iar când bate vântul dinspre miazăzi, spuneți că va fi cald, și așa este. 56 Ipocriților, aspectul pământului și al cerului știți să-l interpretați; dar de ce nu știți să interpretați timpul de față? 57 De ce, așadar, nu judecați voi înșivă ceea ce este drept? 58 Când mergi cu dușmanul tău la tribunal, străduiește-te pe drum să scapi de el, ca nu cumva să te târască în fața judecătorului, iar judecătorul să te predea executorului și executorul să te arunce în închisoare. 59 Îți spun, nu vei ieși de acolo până ce nu vei fi plătit și ultimul bănuț”.

O parte a textului e clară, iar una este complicată… Partea clară este dată de pilda care spune: „Știți deosebi deja de mai înainte ce fel de vreme va fi, dacă va ploua sau va fi soare, fapt care e important pentru voi”… Toți ne organizăm viața în funcție de vremea de afară: toate muncile din agricultură sunt organizate în funcție de condițiile meteo… Prin urmare, știți discerne lucrurile care vă interesează. Dar cum de nu știți discerne momentul prezent?

Iar în acest moment Isus spune: „Și Eu am o dorință și o neliniște”.

Imediat, evanghelistul vorbește despre „separarea verticală” dintre părinți și copii (Cine are dreptate? Ce să facem?) și despre diviziunea orizontală, cea cu adversarul… Întotdeauna adversarul este celălalt, care are aceleași drepturi, pe care și tu le ai, deci își dispută cu tine aceleași drepturi. Deci, ce trebuie să faci?

Vom vedea ce trebuie să facem în societate, în politică, atunci când sunt conflicte mai mari; dar și cum trebuie să ne raportăm față de natură… Ce înseamnă dacă un turn cade? Ce rău au făcut cei care mor față de cei care scapă?

Toate aceste sfere sunt locurile discernământului.

Să vedem acum ce discernământ a trebuit să facă Isus și cum l-a rezolvat.

vv. 49-50

49 Foc am venit să arunc pe pământ și ce altceva vreau decât să se aprindă! 50 Trebuie să fiu botezat cu un botez și cât sunt de îngrijorat până se va împlini!

Isus are o dorință: „Cât aş vrea să fie acum aprins!”. Isus dorește „focul”, adică lumina, iubirea pe care a venit să ni le aducă; este focul Spiritului Sfânt care va coborî la Rusalii; este botezul cu apă și cu foc, despre care a vorbit Botezătorul; este focul judecății lui Dumnezeu, judecata Lui fiind iubirea Sa, care mântuiește lumea…

Deci, Isus are această dorință de a aprinde focul…

În același timp, Isus e neliniștit pentru că acest foc izvorăște dintr-un botez,
dintr-o apă (apa indică moartea), deci izvorăște din cruce…

În acest loc Isus Se întreabă: „Ce trebuie să fac?”. Trebuie să renunț la dorința Mea pentru că sunt neliniștit, pentru că Mi-e frică? Sau trebuie să-Mi depășesc frica, pentru a birui împotrivirile Mele și astfel să-Mi realizez dorința?

Locul discernământului este o alegere între două sau mai multe dorințe pozitive… După cum Isus are această dorință pozitivă a focului, a iubirii, a vieții, toți avem dorința fericirii…

Dar în ce fel se poate realiza? Aceasta e întrebarea!

Și Isus are problema Sa: „E adevărat că trebuie să fiu răstignit pentru a aprinde acest foc? Nu există alte căi mai facile?” De fapt, diavolul I-a sugerat alte căi, mai interesante: ar fi fost suficient să-i răstignească pe alții…

Locul discernământului este botezul, nu dorința! Pentru că dorința după viață și după fericire este divină și este fără limită și nu ne deranjează.

Ceea ce ne deranjează (ne împiedică) este realitatea noastră, care mereu e chemată să treacă printr-un botez. A boteza înseamnă a se scufunda…

Noi, la urmă, ne scufundăm, fie că acționăm bine, fie că acționăm rău… Adică murim. Izvorâm din apă și ne întoarcem în apă…

Cum citesc limita mea, care e moartea mea? Căci este cheia interpretativă a întregii Evanghelii!

Isus va face din moarte, din limita Sa, locul focului, adică locul comuniunii, al darului vieții Sale, al iubirii.

Prin urmare, cazul extrem al discernământului este felul în care să trăiesc limita, chiar și limita cea mai rea, căci moartea pe cruce nu-i un lucru bun…

Moartea este naturală. Dar moartea pe cruce, precum un tălhar, un blestemător, îndurată de El, care e Fiul lui Dumnezeu, n-o vrea…

Isus trăiește și această moarte, răul absolut care I se putea întâmpla, ca loc al iubirii față de Tatăl și față de frați…

Acesta e discernământul pe care-l face Isus. De aceea ne va da focul, prin apă (prin moartea Sa). Iar Isus, odată înviat, nu va face nimic altceva, decât să ne explice că era necesar ca El să știe să-Și dea viața, ca să ne arate acea iubire mai tare decât moartea, iubire de care fiecare om are nevoie pentru a putea să-și trăiască propria sa viață… Căci dacă nu, înseamnă că moartea ar avea ultimul cuvânt…

Așadar, Isus a trebuit să facă un lung discernământ, care a durat întreaga Sa viață, și n-a fost ușor, pentru că El era neliniștit. Iar în grădină a spus: „Întristat e sufletul Meu până la moarte”, adică ar fi mai simplu pentru un om să moară decât să trăiască atât de neliniștit… Dar Isus îi va spune Tatălui: „Facă-se voia Ta, nu a Mea”… Fapt care înseamnă că voia lui Isus era opusă voii Tatălui…

Totuși, în ceasul morții – rădăcina oricărui rău – Isus spune: „Facă-se voia Ta”. Așadar, Isus învinge răul prin faptul că Se încredințează în mod absolut iubirii Tatălui…

Isus a trebuit să facă multe discernăminte: întreaga Sa viață a fost un discernământ…

Ce discernământ trebuie să facem în viața noastră?

vv. 52-53

51 Credeți că am venit să aduc pace pe pământ? Nicidecum, vă spun, ci dezbinare. 52 Căci de acum înainte cinci dintr-o casă vor fi dezbinați: trei împotriva a doi și doi împotriva a trei. 53 Vor fi dezbinați tatăl împotriva fiului și fiul împotriva tatălui; mama împotriva fiicei și fiica împotriva mamei; soacra împotriva nurorii și nora împotriva soacrei”.

Din ce motiv sunt spuse aceste cuvinte în acest loc al Evangheliei?

Aceste cuvinte sunt un citat din profetul Miheia 7, 6, un loc în care se vorbește despre sfârșitul lumii…

Când se termină lumea? Când vine sfârșitul lumii? Când fiii sunt împotriva părinților și părinții împotriva fiilor, căci nu mai există transmiterea vieții!

Tatăl este cel care-i transmite totul fiului. Dar în acest caz nu-i mai transmite nimic, ci ar dori să-l elimine…

Fiul, cel care primește totul, nu mai vrea să primească nimic, ci vrea să elimine rădăcina sa…

Sfârșitul lumii e prezentat ca fiind haosul absolut în relațiile verticale: părinți-copii (și raportul soacră-noră este de același tip).

Acest haos e semnul sfârșitului lumii, sfârșit care a existat încă de la început: care-i prima relație dintre Dumnezeu-Tatăl și om? A fost o relație de acest fel, căci omul l-a considerat pe Dumnezeu dușman și a trăit această dușmănie fugind mereu de Dumnezeu…

Isus a venit să rezolve exact această problemă… Și o rezolvă prin faptul că El se încredințează Tatălui în ciuda voii Sale contrare, pe care o avea ca om… Așadar, primul discernământ al lui Isus va fi cel de a învinge rădăcina răului, care-i neîncrederea în Dumnezeu; neîncrederea în Cine dă viața.

Toate relele noastre depind mereu de acest raport greșit părinți-copii… E răul lumii, un rău din cauza căruia lumea moare… Un rău pe care Isus l-a trăit pe cruce, când a spus: „Dumnezeul meu… pentru ce M-ai părăsit?”… Este păcatul pe care noi l-am săvârșit când l-am părăsit pe Dumnezeu… Iar Isus trăiește această părăsire ca încredințare în mâinile lui Dumnezeu, spunând: „În mâinile Tale încredințez viața Mea”.

Aceste este discernământul extrem!

Ce legătură are discernământul lui Isus cu viața noastră?

Dacă noi începem să cercetăm cine are dreptate în raportul dintre părinți și copii, niciodată nu vom ajunge la capăt…

Ar trebui să existe acea încredințare reciprocă, care se naște și se dezvoltă încet-încet, căci dacă începem să cercetăm cine are dreptate, nu ajungem la capăt…

Am putea crede că s-ar putea ucide toți fiii, „Pentru că este clar că părinții au dreptate”… Dar dacă părinții elimină pruncii, cu siguranță că greșesc. Deci au dreptate fiii să vrea să elimine acești tați, care suntem noi…

Acest raport greșit părinți-fii oglindește raportul rău pe care noi îl avem cu Tatăl…

Isus a venit să vindece raportul fals pe care-l avem cu Tatăl! Toți suntem fii, deci frați. Și niciun tată nu-i perfect în afara Celui din cer… Iar pe acel Tată ni l-a revelat Fiul, pentru că ne iubește cu aceeași iubire a Tatălui.

Acest aspect e lăsat suspendat, ca fiind baza oricărui rău, căci rădăcina oricărui rău este raportul rău între tată și fiu; între cel care dă viața și cel care primește viața; între noi și Dumnezeu…

Toate relele sunt consecința acestui raport rău dintre Adam și Dumnezeu. De fapt, nici Cain nu l-a acceptat pe fratele său…

Raportul dintre Dumnezeu-Tatăl și noi, fiii Săi, este lăsat așa, ca titlu al discernământului.

Isus continuă: „Eu nu am venit să aduc pace, ci dezbinare”… Deși la începutul Evangheliei Zaharia spune că Isus ne va indica, arăta, calea păcii… Este adevărat că Mesia ne aduce pacea. Dar nu-i o pace ieftină, căci pe El Îl costă scump, fapt prevestit de Simeon Mariei: „Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel… O sabie îți va străpunge inima” (Lc. 2, 34-35)…

Acest text va apărea indirect în scena morții pe cruce, când Isus spune: „Elì, Elì lama sabactani”. Iar cei prezenți cred că-l cheamă pe Ilie… „Să vedem dacă vine Ilie” Ce înseamnă?

Ultima carte din VT este Maleahi, iar ultimele cuvinte din această carte sunt despre sfârșitul lumii…

Când va veni Domnul? Și în ce fel ca veni?

Va veni trimițându-l mai înainte pe Ilie. Și ce va face Ilie? „El va întoarce (împăca) inima părinţilor către fii şi inima fiilor către părinţii lor” (Maleahi 3, 24)… Aceasta este semnificația crucii, cruce care-i împăcarea deplină prin cunoașterea iubirii lui Isus, Fiul. Căci Isus e primul om care crede în mod total iubirii Tatălui! Din această cauză Isus e Fiul! Și-i Fiul din cauză că ne iubește pe noi toți cu aceeași iubire cu care ne iubește Tatăl… Din această cauză și noi suntem împăcați cu Tatăl…

Împăcarea făcută de Isus costă scump, pentru că separarea, ruptura, o simte Isus în inima Sa

Noi ne mirăm că avem în inima noastră sentimente negative, separări, lupte, neliniști, frici… Și Isus le-a avut… Voință opusă voii lui Dumnezeu… Și Isus a avut-o: „Nu voia Mea, ci a Ta”, însemnând că voia Mea e opusă…

Deci să nu ascundem aceste sentimente negative, contradicții, din inima noastră…

De obicei noi nu ne dăm seama de aceste contradicții din inima noastră, considerând că voia noastră ar fi voia Domnului, și din această cauză suntem liniștiți… Însă nu, căci există o diferență între voia noastră și cea a lui Dumnezeu; există și o luptă interioară pe care o vom simți încet-încet… Vreau să spun că răul există și nu ne ajută să ne prefacem că nu există. Tocmai depășirea acestui rău ne face umani și divini și fiii lui Dumnezeu…

Isus se folosește de o pildă pentru a ne explica felul în care să discernem…

vv. 54-57

54 Apoi a spus mulțimilor: „Când vedeți că un nor se ridică de la apus, spuneți că vine ploaia, și așa este. 55 Iar când bate vântul dinspre miazăzi, spuneți că va fi cald, și așa este. 56 Ipocriților, aspectul pământului și al cerului știți să-l interpretați; dar de ce nu știți să interpretați timpul de față? 57 De ce, așadar, nu judecați voi înșivă ceea ce este drept?

În această pildă se vorbește despre timp, vreme.

Timpul e important pentru că structurează viața omului (anotimpurile structurează muncile agricole, semănatul), precum și școala, societatea… În societatea din vremea lui Isus, timpul era și mai important…

„Când vedeţi un nor ridicându-se dinspre apus, îndată ziceţi că vine ploaie mare; şi aşa este” (v. 54)… „Ridicându-se din apus”, aveau marea în mijlocul dealurilor. Iar voi spuneți că acum vine aer cald și umed dinspre mare. Unde vă aflați voi există dealurile și e mai rece. Aerul dinspre mare se condensează și astfel plouă… Vom începe munca câmpului și vom avea hrana garantată… În schimb, dacă vântul vine din est, sau din sud, din Arabia, „ziceţi că va fi arşiţă” (v. 55).

A recunoaște (a deosebi) și a discerne timpul este ceva fundamental, căci întreaga știință constă în a deosebi lucrurile, pentru a ști felul în care să le folosim și cum să ne comportăm cu ele, pentru a controla (a stăpâni) natura, pentru a putea să facem ceea ce vrem…

Așadar, cu privire la lucrurile materiale care ne interesează avem discernământ. Dar Isus ne întreabă: „De ce nu știți să discerneți acest moment (vremea aceasta)?”

În limba greacă „moment” se spune kaiors, care înseamnă „acest moment oportun, prielnic, favorabil”…

În aceste versete, când se scrie despre „moment”, „timp”, „vreme”, întotdeauna se vorbește despre „kairos”, care înseamnă „moment oportun”.

În evanghelie „momentul prielnic” se referă exact la aceste conflicte verticale, apoi conflictele orizontale (cu alții), apoi Pilat care ucide 18 galileeni, apoi turnul din Siloam care se prăbușește. Dar acestea sunt timpurile prielnice?

Timpul oportun pentru „bine” este tocmai momentul conflictului și al răului care iese la iveală… Deci, nu trebuie să așteptăm vremuri mai bune.

Timpul favorabil, după părerea lui Isus, este exact momentul dificultății, al impasului. Din punctul nostru de vedere suntem înaintea unui obstacol, dar din punct de vedere al Evangheliei, momentul crizei trebuie depășit și se trece dincolo de el… Așa se crește

În Scrisoarea către efeseni suntem îndemnați să umblăm cu „acribie”, ca să nu fim nebuni, ci înțelepți (cf. Ef. 5, 16). „Acribia”, înțelepciunea, constă în „a vă strădui în acest moment prielnic”. De ce? „Pentru că sunt zile rele”… Altfel spus, zilele rele sunt momentele favorabile, în care trebuie să ne străduim să facem binele…

Momentul în care iese la lumină răul e momentul în care răul este învins… Altfel, dacă stai liniștit, porți răul în tine, ești supus, dominat de rău, și mergi înainte liniștit în rău și-n moarte…

Așadar, când iese la iveală răul, acela e momentul oportun: sunt momentele pe care noi le numim negative… Și acest fapt e valabil și-n interiorul nostru. Altfel spus, un om care nu cunoaște sentimentele sale rele (zicând că nu le are), înseamnă că le neagă, dar le venerează fără să-și dea seama…

Dacă un om spune: „Am sentimente rele. Ce pot face?” În acest moment poate începe să caute soluții, să ceară mila Domnului, să înțeleagă că are o luptă interioară.

Să nu așteptăm vremuri mai bune. Căci vremurile mai bune sunt acea „pace falsă”, numită „pax perniciosa” (pace malefică, dăunătoare) de părinții pustiului: fii liniștit că totul merge bine…

Dar nu-i adevărat, căci răul există și este în interiorul inimii mele! Și până când nu-l văd, nu-mi dau seama de el, mă stăpânește… Când îl văd, e momentul favorabil să mă străduiesc să-l înving. E posibil să cad în plasa răului… Dar cel puțin știu că păcătuiesc și cer iertare… Fapt care-i mai bun decât a mă preface că n-am nimic…

Momentul mântuirii a fost crucea: „Ne-ai mântuit cu crucea Ta”. Când noi am făcut răul maxim, cel de a-L ucide, Dumnezeu a inventat binele maxim: „Vă dau viața!” Ce vrem mai mult?

Tocmai în vremea răului învingem răul prin bine (cf. Rm. 12, 10). Nu într-o lume mai bună vom trăi liniștiți, ci în această lume a conflictelor suntem chemați să trăim cu discernământ Spiritul Domnului. Zi după zi, cu limitele noastre, cu dificultățile noastre, suntem chemați să ne convertim…

Nu-i un limbaj paradoxal: Evanghelia ne descoperă ce se întâmplă, dar și ce-i posibil să facem

„De ce, dar, de la voi înşivă nu judecaţi ce este drept?” (v. 57). Suntem chemați să judecăm noi înșine (cu mintea noastră), nu pentru că ne spun alții… Ce înseamnă?

Evanghelia ne îndeamnă să înțelegem și să fim responsabili, să răspundem… Se folosește pluralul pentru că omul nu trebuie să se raporteze numai la cunoașterea sa („Așa cred eu și merg așa înainte”), ci și la conștiința altora; fiecare e chemat să se consulte cu alții; conștiința trebuie să se formeze pe baza dialogului cu alții, cu cei care ne înconjoară, cu magisteriul Bisericii.   

Cardinalul Newmann numește conștiința personală „primul dintre vicarii lui Cristos”… Noi putem asculta persoanele care au un anume rol în Biserică (și pe Papa, vicarul lui Cristos), dar conștiința noastră este „primul dintre vicarii lui Cristos”

Isus face apel la conștiința și la responsabilitatea noastră ca să facem ceea ce e drept

Pentru că tot răul se face din cauza iresponsabilității. Dacă un om acționează numai după principiul supunerii: s-a întâmplat că erau catolici supuși papei, apoi s-au supus celor care le spuneau să-i ucidă pe evrei… Căci supunerea e supunere…

În schimb, trebuie să știm deosebi obiectul supunerii!

Următoarele versete ne prezintă dimensiunea orizontală

vv. 58-59

58 Când mergi cu dușmanul tău la tribunal, străduiește-te pe drum să scapi de el, ca nu cumva să te târască în fața judecătorului, iar judecătorul să te predea executorului și executorul să te arunce în închisoare. 59 Îți spun, nu vei ieși de acolo până ce nu vei fi plătit și ultimul bănuț”.

Din text s-ar părea că tu oricum ești osândit… Să vedem motivul…

„Şi când mergi cu pârâtul tău la dregător”… Viața noastră este un drum și mergem la Judecător. Dar judecata o facem noi, acum. Nu Dumnezeu, la sfârșit…

Și în timp ce merg, întotdeauna există „adversarul”… Adversarul (antidicos, în limba greacă) este cel care-ți stă aproape și care are drepturile pe care și tu le ai, motiv pentru care vă împotriviți unul altuia…

Nu trebuie să credem imediat că adversarul e concurentul, antagonistul, dușmanul, ci e cel care stă înaintea ta, care e diferit de tine

Este cel care pretinde drepturi de la tine, care sunt aceleași drepturi pe care tu le pretinzi de la el: ca el să mă primească, să mă trateze bine, să mă privească bine… Sunt aceleași drepturi pe care el le vrea de la mine… Și cine dintre noi doi le face? Niciunul!

Până la urmă celălalt este concurentul tău, apoi devine dușmanul tău, dacă nu vă înțelegeți… Căci toți ne certăm pentru că avem aceleași drepturi și niciunul nu vrea
să-și împlinească datoriile sale…

Atunci ce trebuie să faci?

„Dă-ţi silinţa”. De ce? „Să te scapi de el pe cale”, adică trimite-l de la tine, lasă-l liber, fă-i pe plac, dă-i dreptate… Pentru că dacă nu te înțelegi cu el, întotdeauna tu greșești, chiar dacă tu ai avea dreptate… Pentru că lucrul important e să-ți iubești fratele, și nu să ai dreptate în raport cu el…

Dacă Dumnezeu ar vrea să aibă dreptate în raport cu noi, ne-ar tăia capul la toți. Dar El nu face așa. Ne trimite liberi pe toți (ne eliberează pe toți). Și aceasta este dreptatea lui Dumnezeu.

Acest comportament e just: este dreptatea iubirii!

Dacă eu nu trăiesc în dreptatea iubirii, trăiesc în cea a egoismului. Prin urmare, este clar că mă cert cu celălalt. Poate că am dreptate, deci mă simt obligat să-l distrug. Iar el, cu motive întemeiate, mă distruge pe mine… Iar acest comportament nu are un sfârșit… Aceasta e dreptatea oamenilor, dar îi ajută să se sfâșie între ei… Și câștigă cel mai delincvent, pentru că-i cel mai tare… Și a ucis mai mulți, are o mai mare experiență și mai multă putere…

În schimb există „noua dreptate”: tu înțelege-te (împacă-te) cu celălalt. Și acest fapt e foarte important, pentru că celălalt este fratele tău… Aceasta e „noua dreptate”! Este justiția lui Avram exercitată față de Lot. Păstorii lor se certau pentru că existau pășuni bune, deci se sfădeau care să le aibă. Avram răspunde: „Noi suntem frați, deci să facem așa: alege tu. Vezi încolo valea Iordanului cu pășuni grase? Dacă tu mergi în acea parte, eu voi merge în cealaltă parte, adică în pustiu”… Lot a ales valea Iordanului, iar Avram a mers în pustiu…

Căci lucrul cel mai important era să se înțeleagă ei doi…

Apoi, Lot a ajuns la Sodoma și Gomora, dar pământul gras ascunde și neplăceri, căci oamenii caută plăcerile dezordonate, ajungând să se ucidă…

Lui Avram i-a mers bine din alte motive.

Dar noua dreptate constă în a considera fratele nu ca un antagonist (Cain și Abel), ci ca un frate. Deci, dă-i ceea ce dorește, așa cum a făcut Fiul cu noi…

Dacă tu nu faci așa, „vei fi târât înaintea judecătorului. Judecătorul te va da pe mâna lumii, iar lumea te va arunca în temniță”. Altfel spus, tu vei fi osândit de tine însuți, pentru că nu trăiești iubirea Tatălui, deci ești departe de iubirea Tatălui, ești în moarte.

Așadar, primul loc al discernământului în relațiile cu alții nu constă în a te întreba dacă tu ai dreptate, pentru că atunci când știm că avem dreptate, devenim implacabili (nemiloși) și-i ucidem pe alții, ci a cunoaște care este adevărata dreptate: că celălalt este fratele meu… Acesta este adevăratul motiv.

Nu te folosi de dreptatea ta pentru a-l învinge pe celălalt! Deși așa facem mai mereu… De obicei credem că-i important să-l eliminăm pe celălalt. Dar trebuie să găsim un motiv valid pentru a ne justifica…

Dar, nu! Pentru că celălalt este fratele meu… Iar dacă greșește… Trebuie să mă întreb: „Ce a făcut Dumnezeu cu noi care am greșit? Cum s-a comportat El cu noi?”… „Când încă eram păcătoși, Fiul – fratele nostru – și-a dat viața pentru noi”. Aceasta este dreptatea lui Dumnezeu! Acesta este discernământul! Aceasta este împăcarea!

Dacă nu fac așa, mă condamn, adică prefer să fiu diferit de Dumnezeu care este iubire și să rămân închis în egoismul meu…

Așadar, avem o întreagă dreptate falsă, care-i maxima nedreptate și care se exprimă prin rivalitate, prin luptă împotriva celuilalt, la urma urmei fiind păcatul lui Cain împotriva lui Abel…

Evanghelia ne arată că numai străbătând un drum descoperim și devenim frați și fii ai aceluiași Tată… Pe moment nu-l simțim pe celălalt ca frate. Apoi devenim frați în măsura în care ne acceptăm, ne ascultăm și-l primim pe celălalt stimându-l. Și-i un drum, un progres pe care-l facem de-a lungul întregii vieți. De fapt, trecem de la a-l considera pe celălalt ca fiind un „iad”, la a-l considera pe celălalt ca fiind un „rai”, pentru a trăi fraternitatea ca fii ai aceluiași Tată.

În cateheza anterioară am vorbit despre Euharistie ca fiind locul în care trăim zilnic sfârșitul lumii vechi și începutul lumii noi. Acesta e sensul Euharistiei: Isus își dă viața pentru noi și, astfel, noi putem trăi, prin trupul și prin sângele Său, viața nouă.

În cateheza noastră ni se propune felul în care să trăim această viață nouă în relațiile noastre pământești, începând cu frații, cu adversarii, de fapt, cu relațiile noastre interpersonale… Apoi ni se va prezenta cum să trăim viața nouă în relațiile sociale, în cele politice și în cele cu natura…

Este vorba despre teologia istoriei care vrea să  schimbe omul dându-i un nou criteriu de viață, un criteriu care să nu mai fie frica de moarte, fățărnicia, dorința de a fi mereu protagoniști, dorința după avere, putere și stăpânire, ci să fie iubirea, slujirea, darul, iertarea… Criterii care fac viața frumoasă și ne fac fii și frați în viața de zi cu zi…

Poate părea o utopie, dar este singurul mod posibil de a trăi. Celălalt mod îl cunoaștem foarte bine: e cel care ne distruge. Dar întrebarea este în ce fel să ieșim din acest mod distrugător? Deci să profităm: acest conflict care se vede, care iese la iveală, este locul în care sunt chemat să trăiesc viața nouă: să înving răul prin bine. Și acesta e un mare angajament și o mare responsabilitate…

Texte utile:

  • Ps. 14 (13);
  • Maleahi 3;
  • Miheia 7, 6;
  • Mt. 5, 23-26; 18, 23;
  • Ef. 5, 15-20; 4, 32.
Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Frățilă