„De nu vă veți pocăi, toți veți pieri la fel!”

Răul din istorie și din natură este un apel să ne convertim: suntem fii, chemați să devenim frați, știind că nu suntem stăpânii, nici ai vieții noastre, nici ai vieții altora.

În timpul celor trei ani ai ministerului Său, Domnul s-a trudit ca noi să producem rodul iubirii față de El și între noi. Negăsind acest rod, în loc să ne distrugă, Domnul mereu așteaptă și se trudește încă un an, până în zilele noastre, așteptând să ne convertim.

Ps. 90 (89)

Psalmistul cere: „Învață-ne să socotim bine zilele noastre, ca să ne îndreptăm inimile spre înțelepciune” (v. 14). Înțelepciunea este a inimii, nu aparține numai inteligenței. Ea dă gust vieții noastre, dacă ne dăm seama de anii vieții și de evenimentele prin care am trecut…

Începând cu sfârșitul capitolului al doisprezecelea, am notat că Isus experimentează „o dorință” de foc, de viață, dar și „o neliniște”, o frică pentru că trebuie să înfrunte apa, moartea, adică problema răului.

Răul nu stă doar în interiorul fiecărei persoane (diferența între dorință și realitatea care te înspăimântă), ci și în relațiile verticale (tată-fiu, mamă-fiică, soacră-noră), precum și-n relațiile orizontale (între frați).

Este vorba despre acel rău care pătrunde în mica noastră istorie de zi cu zi, pornind din interiorul nostru, apoi în plan vertical trece prin diferitele generații, apoi în plan orizontal pătrunde în toate relațiile noastre…

Apoi există răul cel mare din istorie (din lume), un rău care nu depinde de noi, dar ne aflăm scufundați în acest rău…

Apoi avem răul din natură: cutremurele, inundațiile…

Toate acestea sunt similare cu răul descris în Gen. 3: după ce Adam a refuzat raportul vertical cu Dumnezeu, s-a descoperit gol, adică a experimentat separarea de sine, apoi lupta cu celălalt (cu femeia), apoi fiii săi s-au ucis între ei și astfel s-a născut societatea violentă, agresivă… Aceasta e istoria răului.

Singura problemă pe care o are omul este cea a răului, cum să elimine răul…

De obicei noi eliminăm răul într-un mod simplu, urmând modelul fabulelor lui Esop și a lui Fedru: Jupiter ne-a dat fiecăruia câte-o desagă: cea de dinainte cu defectele altora și cea de dinapoi cu defectele noastre. Noi vedem numai desaga de dinaintea noastră, adică defectele altora (care sunt oglinda noastră)…

Astfel, noi credem că pentru a înlătura răul e suficient să-i înlăturăm pe ceilalți: întotdeauna suntem convinși că răul, iadul, este celălalt.

Însă răul e locul discernământului. Dacă un om are o tumoare, medicul nu extirpă omul, ci înlătură partea care e bolnavă…

Răul e în interiorul nostru. Discernământul constă în a individualiza răul din noi.

Am subliniat care este răul în conflictele interpersonale: răul constă în faptul că nu te înțelegi cu fratele din cauza că ai aceleași drepturi ca și el și vă certați asupra acestora… Dar niciunul nu ține cont de propriile sale datorii, adică de respectarea drepturilor celuilalt.

Tu însănătoșești răul din raportul tău cu fratele prin faptul că te împaci cu fratele. Și te împaci pentru că tu nu iubești lucrurile pe care le iubește el, adică dorința dezordonată după a poseda, a avea, a domina… Acesta este răul! Dacă tu înlături de la tine acest rău, nu mai există răul, nu te mai cerți cu fratele. Te împaci cu fratele, iar el, la rândul său, se poate împăca cu tine…

În această cateheză ne vom opri asupra răului existent la nivel politic și social, dar și asupra răului prezent în natură.

Mai întâi, facem două premise…

Noi suntem obișnuiți să considerăm moartea ca fiind un rău, însă moartea nu-i un rău. Ea a devenit un rău dintr-un alt motiv, căci a muri este un bine. Ar fi oribil dacă nu am muri.

Ne naștem și murim, căci suntem muritori: „Învață-ne să numărăm zilele noastre și vom ajunge la înțelepciunea inimii”, spune psalmistul…

Viața noastră este „o sarcină”, iar sarcina se poate termina după nouă luni sau după nouăzeci de ani… Dacă sarcina nu s-ar termina, viața pe pământ ar fi oribilă… Pentru că pe pământ stăpânește răul, iar răul constă în frica de moarte… Răul constă în faptul că noi interpretăm moartea ca fiind hoțul care ne fură totul, în loc să o vedem ca fiind limita noastră, care este comuniune cu Celălalt!

Deja în relațiile pământești limita mea este comuniunea cu celălalt, iar limita mea absolută (moartea) este comuniunea cu Dumnezeu.

Un om care face din limitele sale locul apărării și al violenței este un om care-i nefericit de-a lungul întregii sale vieți, pentru că e sigur că suntem „limitați, finiți”. Dar dacă omul nu-și acceptă limita sa ca loc al comuniunii, trăiește întreaga sa viață ca un disperat, în neliniște și egoism, căutând să-i mănânce pe toți, pentru a-și lărgi propriile granițe (limite)… Până la urmă deja ești mort în interior, căci mâncându-i, omorându-i pe alții, nu ești fericit.

Problema este să-ți însușești o nouă concepție despre viață! Ce este viața? Ce sunt binele și răul?

Răul nu-i a muri, nici a muri de foame și nici a fi uciși! Ci răul este un mod de a trăi: răul este a-i înfometa pe alții, a-i ucide, a fi egoist.

Viața este cu totul altceva. Viața veșnică – deja în această viață – este iubirea, comuniunea, darul.

Așadar, toți trebuie să ne schimbăm criteriile vieții!

Avem o a doua problemă… Răul mereu este o problemă pentru noi și ne întrebăm ce să facem. Încă de la început, când a apărut primul rău în istorie, Dumnezeu l-a întrebat pe Adam: „Adame, unde ești?” Adam a răspuns: „M-am ascuns, pentru că mi-a fost frică”. Dumnezeu l-a întrebat din nou: „Oare ai mâncat din pomul oprit (care era răul)?” Adam răspunde învinuindu-L pe Dumnezeu: „Femeia pe care Tu mi-ai dat-o…”. Vina este a femeii și a Ta, care mi-ai dat femeia… Așadar, răul întotdeauna este vina altuia… și a lui Dumnezeu, până la urmă…

Întotdeauna răul presupune învinuirea lui Dumnezeu: „De ce există răul, dacă Dumnezeu este bun?”… Acesta-i marele mister… De ce Dumnezeu nu înlătură răul? Pentru că-i neputincios, sau pentru că este nepăsător, sau pentru că și El este rău. Dar atunci, ce fel de Dumnezeu este?

Poate că noi trebuie să ne schimbăm modul de a privi răul și limita noastră…

Răul este apelul (chemarea) la convertire! Răul este locul în care credința se clatină, se prăbușește, sau este locul în care începem să înțelegem ce este viața, pricepând că noi trebuie să ne schimbăm sistemul vieții…

Versetele noastre sunt despre răul din istorie și din natură… Vom căuta să intrăm în misterul răului, care-i modul nostru de „a citi” viața. Căci omul se comportă după felul în care o citește: dacă răul înseamnă a muri, atunci omul crede că poate omorî pe oricine, pentru ca el să se simtă bine… Dar apoi, pentru că înțelege că și el va muri, mereu va trăi în mod disperat, va trăi mereu în neliniște… Dar ce viață este aceasta?

Sau viața înseamnă cu totul altceva?

Capitolul al treisprezecelea începe cu istoria galileenilor omorâți și se încheie cu Isus care este în Galileea și pe care Irod vrea să-L omoare.

Mereu ne întrebăm: „De ce nu ia Dumnezeu răul din lume?” Să ne amintim de cuvintele: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ia asupra Sa păcatul lumii!”… Prin urmare, nu-l înlătură, ci îl ia supra Sa…

Se citește Lc. 13, 1-5

¹ În același timp, au venit unii care i-au povestit despre galileenii al căror sânge Pilat îl amestecase cu cel al jertfelor lor. ² El le-a răspuns: „Credeți voi că acești galileeni au fost mai păcătoși decât toți ceilalți galileeni pentru că au suferit aceasta? ³ Vă spun, nicidecum! Dar dacă nu vă convertiți, cu toții veți pieri la fel. ⁴ Sau credeți că cei optsprezece peste care a căzut turnul din Siloe și i-a ucis erau mai vinovați decât toți ceilalți oameni care locuiau în Ierusalim? ⁵ Vă spun, nicidecum! Dar dacă nu vă convertiți, cu toții veți pieri la fel”.

În catehezele anterioare ne-am oprit asupra răului din interiorul nostru – frica, neliniștea – care se află și-n Isus, dar devine locul discernământului; apoi asupra răului din relațiile dintre părinți și fii; iar, în final, răul care există între frați… Răul ar fi locul împăcării.

Ni s-a prezentat răul istoriei noastre personale, un rău de care noi suntem responsabili. Altfel spus, răul în interiorul relațiilor depinde de mine… Dacă eu doresc aceleași lucruri pe care le dorește și celălalt, în negativ, adică în sensul de a le poseda, este clar că mă cert cu celălalt. Dacă eu doresc acest bec, dar și el îl dorește, până la urmă îl smulgem cu fir cu tot, și niciunul dintre noi nu mai vede pe timpul nopții…

Rezolvarea problemei răului interpersonal constă în a înțelege ce este binele.

Binele este fraternitatea. Răul este separarea de frate: răul e singurătatea, egoismul, non-relația.

Prin urmare, situațiile de conflict sunt acel loc în care trebuie să restabilim relația, care-i viața: trebuie să restabilim iubirea și echilibrul. Și, într-un anume fel, de acest lucru noi suntem responsabili în mod direct…

Dar răul din istorie? Versetele noastre vorbesc despre Pilat, procurorul roman, care-l reprezintă pe marele împărat al Romei, care stăpânea și oprima întreaga lume cunoscută în acea vreme în jurul Mediteranei…

Pe bună dreptate galileenii s-au răzvrătit contra Imperiului Roman. Deci, s-a întâmplat că unii galileeni, care se aflau în templul din Ierusalim, au fost uciși de Pilat ca niște răzvrătiți… Pilat a folosit anticipat sistemul terorist: puterea poate fi teroristă pentru că alții sunt răi, dar ea nu…

Ei îi prezintă lui Isus această întâmplare și-i cer să răspundă: „Are dreptate Pilat, sau au dreptate răzvrătiții? Tu cu cine ești?”… În toate conflictele, suntem întrebați: „Tu de partea cui ești?”…

„Tu ești cu cei buni?”… E limpede că în textul nostru cei buni sunt galileenii, pentru că evreii trebuiau să se împotrivească insuportabilului stăpânitor roman… „Sau ești cu cei care stăpânesc?”… Iar Isus le răspunde, adresându-le o întrebare…

v. 1

¹ În același timp, au venit unii care i-au povestit despre galileenii al căror sânge Pilat îl amestecase cu cel al jertfelor lor.

Aceasta este o știre pe care ei o prezintă lui Isus…

Aceste răscoale erau obișnuite.

De-abia a spus Isus: „Foc am venit să arunc pe pământ și cât aș vrea să fie acum aprins!” (Lc. 12, 49) și „Vi se pare că am venit să aduc pace pe pământ? Vă spun că nu, ci dezbinare (sabie)” (Lc. 12, 51). Ce sabie aduce Isus?

Se spune că „Mesia a venit să aducă pacea”. Pacea era conceptul suprem al Imperiului Roman, pax romana. Această pace consta în faptul că trupele romane eliminau toate trupele care li se împotriveau, apoi stăpâneau cu o putere organizată, iar cine se răscula era ucis. În acest fel niciun om nu se răzvrătea și așa domina pax romana. Și-n zilele noastre tot cu această idee învechită despre pace am rămas…

Noi concepem pacea – lipsa războiului – ca fiind acea situație în care stăpânește cel mai tare, cel mai violent… Și aceasta e istoria de la Cain până la noi…

Omul este un „animal politic” în sensul că – polis, orașul – trăiește în relație. Omul nu-i ca animalul de pradă care trăiește singur, are zona sa și se apără…

Omul trebuie să se organizeze pentru că e slab, neputincios, înaintea naturii: niciun om nu supraviețuiește dacă e singur… Dacă puiul găinii poate trăi de unul singur chiar din prima zi, omul nu poate. Omul are nevoie de o viață întreagă, și niciodată nu ajunge să fie autonom…

Așadar, omul trebuie să se organizeze.

Dar în spatele organizării omului stă un lucru divin. Omul se organizează pentru că e limitat. Și există două moduri de a se organiza…

Avem organizarea pe care toți o cunoaștem și care stă la baza întemeierii fiecărui stat. Antropologul René Girard observă că toate orașele au fost întemeiate pe mitul lui Remus și Romulus, care-s frați (și toți suntem frați). Apoi unul trage o brazdă și spune: „Dacă tu treci dincoace de această linie (linia este legea, e limita), te ucid, pentru că am puterea să te ucid, iar tu, nu”…

Romulus a trecut linia și l-a ucis pe Remus. Așa s-a născut Roma…

Astfel orașul – care înseamnă relația între persoane – se întemeiază pe cel mai puternic, care are dreptul să-l ucidă pe celălalt, dacă încalcă voia sa, la fel ca între lupi… Lupul cel mai tare este capul haitei, ceilalți ori i se supun, sau sunt sfâșiați. Fiind mai inteligente decât oamenii, de obicei animalele se supun celui mai tare. În schimb, oamenii se ucid. Apoi, când, la rândul său, regele devine slab, este „victima desemnată”, e dușmanul. Este dușmanul unui bandit: așa cum și David l-a eliminat pe regele Saul, căci a devenit mai tare decât el…

Întreaga istorie pe care o cunoaștem este întemeiată pe drepturile celui mai tare, care întemeiază dreptul, legea.

Deja în Biblie se spune: „Cine-l va ucide pe Cain va fi pedepsit de șapte ori”, iar Lameh spune că vor fi pedepsiți de șaptezeci și șapte de ori… Este vorba de violența celui mai tare.

Și Cain este întemeietor al orașului.

În toate culturile avem acest mit, cel folosit și-n zilele noastre în politică: cel mai violent stăpânește eliminându-i pe ceilalți.

Cum putem controla lumea? E suficient să înmulțim armamentul atomic. Celălalt îl sporește, dar eu îl sporesc și mai mult. Și am creat atât de mult armament atomic, încât putem distruge lumea de șase mii de ori.

În trecut existau state înarmate atât de puternic, încât de la bun început le descurajau tentativele celorlalte de a le ataca, determinându-le să le fie supuse… Dar în zilele noastre, orice arogant care și-a construit o bombă poate să ucidă întreaga lume… În trecut armele erau un „rău mai mic”, care putea să-i descurajeze pe alții să înceapă o luptă… Dar în spatele acestui stil, mereu se află criteriul greșit al violenței…

Dacă galileenii ar fi câștigat, ce ar fi făcut?

Era ridicol, nu puteau câștiga împotriva Imperiului Roman. E limpede că pierd… Dar dacă ar fi câștigat, ar fi stăpânit ei lumea… E ridicol, dar e așa. Și mongolii, care erau puțini, au reușit să stăpânească lumea… Deci și Israelul putea reuși, dacă ar fi fost bine organizat.

De fapt, de-a lungul istoriei se practică același joc, în care câștigă cel care e mai puternic. Dacă jocul este al violenței și al necinstei, cel mai violent și mai necinstit câștigă…

În Biblie se spune că este vorba despre același joc și-n cazul lui Cain și Abel, dar cui îi dă dreptate Biblia?

În cărțile noastre de istorie mereu îi dăm dreptate lui Romulus: în toate culturile mereu se dă dreptate celui mai tare. Și toate cărțile de istorie mereu sunt rescrise de stăpânitorul succesiv, pentru că istoria întotdeauna e apologia infracțiunii, a crimei, pentru că acela care a ajuns să obțină puterea rescrie istoria în avantajul său, justificându-se pe sine…

În schimb, în Biblie, încă de la început nu i se dă dreptate lui Cain. Noutatea Bibliei e următoarea: descoperă răul ascuns încă de la întemeierea lumii. Răul este următorul: neacceptându-L pe Tatăl comun, nu-și acceptă fratele, ci îl ucide.

Prin urmare, relația sa (omul e în mod obligatoriu relație) fiind izolarea față de Tatăl (se simte orfan), își elimină fratele, pentru că el vrea să fie unic, vrea să fie el tatăl său: „Eu m-am făcut singur și toți trebuie să mi se supună”… Aceasta e istoria pe care toți o cunoaștem…

Galileenii s-au răzvrătit față de această mentalitate, dar au folosit aceeași logică…

Să vedem răspunsul lui Isus. Nu înseamnă că Isus nu intervine sau că este indiferent față de ceea ce s-a întâmplat… Ar fi fost ușor să-i învinuiască pe galileeni pentru că au început lupta, deși știau că ar fi pierdut… Întrebarea este alta: au dreptate sau greșesc? Pentru că, chiar dacă pierd, dar au dreptate, sunt de acord să lupte…

Toți martirii creștini au fost învinși, chiar și Isus. Dar Isus avea dreptate și după două mii de ani încă vorbim despre El…

Prin urmare, întrebarea nu-i dacă pierd sau câștig, ci am dreptate sau greșesc? Galileenii sunt martiri, sau nu? Trebuie să-i cinstim, sau nu?

În Biserică niciun om mort în timpul cruciadelor n-a fost declarat sfânt…

Ei îi prezintă lui Isus un fapt și-L întreabă: ce mesaj ne transmite nouă acesta? De fapt, răspunsul lui Isus este în această direcție…

vv. 2-3

² El le-a răspuns: „Credeți voi că acești galileeni au fost mai păcătoși decât toți ceilalți galileeni pentru că au suferit aceasta? ³ Vă spun, nicidecum! Dar dacă nu vă convertiți, cu toții veți pieri la fel.

În loc să spună că romanii erau răi, Isus îi întreabă: „Credeți, oare, că acești galileeni au fost mai păcătoși decât toți galileenii”? Romanii nu au nicio legătură, căci răul nu-i celălalt. Aici suntem în Galilea, apoi și Eu sunt galileean. Oare cei uciși au fost mai păcătoși decât toți ceilalți, pentru că au fost uciși?

Noi asociem suferința cu răul (cu păcatul)… Dar nu trebuie să fie așa, căci răul este cu totul altceva! Răul este a cauza suferință altora.

Până la urmă, când un om pierde, întotdeauna e inocent, pentru că nu mai poate dăuna nimănui. Așadar, la sfârșit toți vom fi inocenți.

Însă acești galileeni, până când au putut, au căutat să facă rău altora, iar când nu au mai putut, au murit ei…

Totuși, Isus întreabă: „Credeți, oare, că acești galileeni au fost ei mai păcătoși decât toți galileenii”? Cu alte cuvinte, nu știți că toți oamenii urmează aceeași gândire a galileenilor, chiar și noi?

Care e logica acelor galileeni? Ei au aceeași logică ca a romanilor: a violenței, a puterii, a stăpânirii. E aceeași logică pe care o au toți oamenii, căci important este să fie bogați, să-i stăpânească pe alții, să fie cineva care contează…

Dacă nu ne convertim, nu înțelegem că viața nu constă în a avea lucruri, în „a mânca” persoane, în a le stăpâni… Viața este să fim fiii lui Dumnezeu și frați, iar lucrurile care există sunt de împărțit în mod fratern… Dacă nu ne convertim, e clar că toți ne sfâșiem între noi, mereu… Căci toți avem aceeași logică…

Prin urmare, Isus ne spune: ori ne schimbăm logica, ori toți vom continua să greșim…

Schimbarea mentalității privește și relațiile politice. Creștinul trebuie să se intereseze și să se implice în politică, dar să folosească această nouă logică: cea a Fericirilor! „Fericiți cei săraci, fericiți cei ce plâng, fericiți cei înfometați, însetați, prigoniți”. Isus nu spune că-s fericiți prigonitorii, cei care înfometează sau cauzează nedreptate… Ci sunt fericiți cei care îndură toate aceste rele…

Isus va fi acel galilean care va sfârși pe cruce, pentru toți… Așadar, Isus nu evită răspunsul. Isus nu spune: „Eu nu Mă angajez, căci sunt problemele lor, deci îi las să se sfâșie între ei”…

Ci Isus schimbă logica (mentalitatea). Și va fi ucis din acest motiv de către toate puterile adversare (care și între ele se dușmăneau)…

De fapt, se vor alia fariseii cu cărturarii, deși fariseii erau împotriva clasei sacerdotale, care avea o altă orientare; apoi aceste două categorii se vor alia și cu irodianii și cu romanii pentru a-L ucide pe Isus…

De ce se vor alia?

Pentru că Isus contestă din rădăcină toate aceste forme de putere, care sunt stăpânire peste om. Din această cauză, după două mii de ani, încă vorbim despre Isus. Iar Isus a plătit cu viața pentru că s-a împotrivit logicii mai-marilor poporului…

Așadar, răul se învinge nu intrând în jocul conform căruia cine e mai puternic în a face răul câștigă… nu! Ci răul se învinge prin bine!

Astăzi înțelegem foarte bine că singura ieșire posibilă, singura conviețuire posibilă pe pământ nu mai este cea indicată și practicată de Cain, după care cel puternic trebuia să se răzbune de șapte ori, nici cea a lui Lameh, după care cel puternic trebuia să se răzbune de șaptezeci și șapte de ori, așa cum facem și noi…

Dacă vom merge înainte după această logică, ne vom distruge, pentru că în zilele noastre avem mijloacele necesare pentru a ne distruge… Și se va sfârși viața pe pământ, și pământul… Am ajuns să putem distruge chiar și pământul.

Ori ne schimbăm logica (mentalitatea) și înțelegem că pământul este un dar pe care Dumnezeu l-a dat oamenilor, că toți suntem fii, că trebuie să trăim ca frați și vom putea trăi… ori, toți vom pieri la fel ca galileenii… Oare m-am făcut înțeles?

Pe acest rău social (în care suntem și pe care-l moștenim) numai trezirea conștiinței personale îl poate învinge: când toți oamenii vor înțelege că nu trebuie să fim „lupi pentru ceilalți oameni”, ci trebuie să fim (să ne comportăm) ca Dumnezeu pentru cel de lângă noi… În sfârșit, trebuie să devenim oameni, deși încă nu suntem, pentru că toate raporturile noastre încă se bazează pe violență (e suficient să citim știrile). Prin violență nu mă refer la „știrile negre”, care sunt mai puțin grave decât „știrile politice și economice”… Pentru că logica este aceeași… Însă „știrile negre” sunt ale oamenilor care fac mici greșeli… Un om care sparge o bancă face o mică greșeală, dar un mare bancher nu, căci reușește să fure mult mai mult… Dacă un om ucide pe un altul, imediat e pedepsit în mod aspru, dar dacă un altul ucide mai mulți, devine general… Iar dacă reușește să ucidă o jumătate din lume și să elimine toți dușmanii, devine stăpânul lumii…

Așadar, trebuie să ne schimbăm mentalitatea, dar nu-i ușor, pentru că omul care vrea să-și schimbe mentalitatea are împotriva sa galileenii, pe Pilat, romanii, celelalte căpetenii ale evreilor, îi are împotriva sa pe toți… Însă schimbarea logicii este singurul mod pentru a trăi o viață umană.

Notăm importanța creștinismului, pentru că, dincolo de faptul că vorbește despre Dumnezeu, până la urmă vorbește despre relațiile dintre oameni, pentru că pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată…

Dumnezeu este Tată! Dar când e Tată? Când suntem frați! Dacă nu, nu-i adevărat că Dumnezeu e Tată. Iar Dumnezeu e Tată dacă suntem frați, nu doar pentru că ne iubim în mod pasional, ci pentru că frații sunt cei care împart moștenirea (sau care se sfâșie pentru moștenire)…

În spatele acestor versete stă o filozofie a istoriei în care Isus se așază ca mijlocitor. Mijlocitorul e cel care se așază în interior, în mijloc: între doi care se luptă, Isus nu e de partea celui mai tare, așa cum facem noi… Noi suntem de partea celui care câștigă pentru că, dacă nu, și noi pierdem; sau, dacă suntem eroi, stăm de partea celor mai slabi, dar în fond, tot să câștigăm vrem…

Isus spune: „Sunt împotriva ambilor (a celui tare și a celui slab), pentru că pe ambii îi iubesc”, avertizându-ne că nu trebuie să ne comportăm așa… E ca și cum Isus ar sta în mijlocul celor doi care se bat, iar El e lovit de ambii. De fapt, toți se vor înțelege pentru a-L elimina…

Însă dacă nu ne schimbăm logica, „toți vom pieri așa” ca galileenii, rând pe rând…

Să ne ajute Domnul să înțelegem că trebuie să ne schimbăm modelul de om…

Isus este Mielul lui Dumnezeu, care ia asupra Sa păcatul lumii (cf. Apoc. 5), iar „a lua asupra Sa” înseamnă și a-l elimina. Altfel spus, Isus învinge răul luându-l, ducându-l asupra Sa.

Cine duce pe umeri răul istoriei, în zilele noastre? Acele miliarde de oameni care mor de foame… Este răul pe care-l facem noi, cei din lumea întâia, și pe care ei îl duc. Ei sunt cei care ne mântuiesc! Ei sunt adevărații oameni, iar noi suntem neoameni. Iar dacă nu ne convertim, au dreptate să ne ucidă. Să sperăm că nu o vor face, căci dacă

ne-ar ucide, ar deveni ca noi…

Și noi ar trebui să ne deschidem ochii și să înțelegem de care parte stăm…

Apoi Isus își întărește răspunsul – ca și cum nu-i suficient că ne-a spus să ne schimbăm logica – zicând: „Ați citit bine ziarul? Căci există o știre și mai rea”…

Isus ne spune acum ceva ce s-a întâmplat, ceva care nu-i cauzat de răutatea umană…

vv. 4-5

⁴ Sau credeți că cei optsprezece peste care a căzut turnul din Siloe și i-a ucis erau mai vinovați decât toți ceilalți oameni care locuiau în Ierusalim? ⁵ Vă spun, nicidecum! Dar dacă nu vă convertiți, cu toții veți pieri la fel”.

Care este sensul acestor versete?

Mai întâi Isus vorbește despre cei uciși de Pilat… Iar Isus spune: cei uciși de Pilat sunt morți din vina noastră, pentru că ne ucidem între noi… Dar vă povestesc un alt fapt: un turn care cade peste niște oameni din cauza unui cutremur… Credeți că cei uciși de turn sunt mai vinovați decât toți ceilalți din Ierusalim?

Isus se îndrepta spre Ierusalim…

Întrebarea lui Isus înseamnă că la Ierusalim toți sunt vinovați… Iar cei uciși nu sunt mai vinovați decât alții…

Apoi Isus adaugă: „De nu vă veți pocăi, toți veți pieri la fel”.

Înaintea primului rău, cel al istoriei, pe care noi îl facem, înțelegem că trebuie să ne convertim… Dar ce legătură avem noi cu răul din natură? Și totuși Isus spune: „De nu vă veți pocăi, toți veți pieri la fel”. Aceste cuvinte ale lui Isus înseamnă că noi toți vom muri, ori într-un fel, ori într-un altul… Ori pentru că ne cade un turn în cap, ori pentru că ne cade altceva, pe care l-am construit noi… Toți suntem muritori! Moartea e un eveniment care vine așa cum vine…

Dar pentru că avem o mare frică de moarte, devenim egoiști, agresivi, pentru a ne salva, neliniștiți în întreaga viață, și facem răul…

Moartea să vină cum va veni, dar tu nu trebuie să trăiești în coșmarul fricii de moarte, pentru că a muri nu-i un rău, ci a trăi rău este un rău!

În zilele noastre ne dăm seama cât este de rău să trăim dincolo de anumite limite, cu toată „încăpățânarea terapeutică”… Martiriul era nimic față de „încăpățânarea terapeutică”… Sfântul Sebastian, într-un sfert de oră a murit. Dar un om care este la terapie intensivă poate trăi rănit timp de mai mulți ani… Și totul pentru dorința de a trăi (de a nu muri)… Dar când vine ceasul, trebuie să învățăm să murim în pace!

Răul este păcatul, și nu moartea! În ce constă păcatul? În faptul că am pus eul nostru în centrul totului… Fapt pentru care s-a creat mentalitatea: acolo unde eu sunt terminat, totul s-a terminat… Atunci sunt atent ca eu să nu fiu terminat. Și-mi este frică de moartea mea, deci în limita mea eu devin violent, atac, trăiesc în neliniște, dacă nu reușesc să-mi depășesc limita… Acesta este răul! Răul este felul în care noi înțelegem moartea.

Pavel spune că „ghimpele morții e păcatul”. Dacă nu ar fi existat păcatul, moartea nu ar avea venin, ci ar fi doar reîntoarcerea acasă; la fel cum nașterea biologică nu ar fi o traumă, ci o venire la lumină…

Așadar, după nouă luni de gestație, venim la lumină (ne naștem)… E o traumă, dar se întâmplă ceva frumos… Tot la fel, după vreo nouăzeci de ani venim la lumina fiilor lui Dumnezeu, și e frumos. Dacă nu este așa, de ce ne aflăm pe lume?

Așadar, ne convertim și ne schimbăm concepția despre viață: noi știm că venim de la Dumnezeu și că ne întoarcem la Dumnezeu. Iar important nu-i să nu murim, ci mulțumită Domnului că murim…

E important să știm că moartea este comuniunea cu Dumnezeu. Iar dacă știm acest adevăr, trăim comuniunea cu frații în timpul vieții și deja acum trăim viața veșnică. Atunci poate fi trăită viața pe pământ: e frumos să trăim și să murim. Altfel a trăi ar fi oribil. Iar în zilele noastre nu mai reușim să murim, pentru că ne este foarte frică de moarte, încât am inventat multe medicamente ca să nu murim, fapt pentru care am ajuns să trăim o moarte continuă, condamnați la „viața veșnică” înțeleasă ca moarte veșnică.

Așadar, cu adevărat trebuie să ne convertim de la modul nostru fals de a vedea viața și moartea. Nu-i un rău a muri. Omul se naște, crește, apoi trece în viața cealaltă. Răul este a trăi rău această viață.

Dacă noi am trăi o viață liniștită, știind că odată cu moartea mergem la întâlnirea cu Mirele, am muri liniștiți, ne-am simți mult mai bine, iar pe pământ nu ar exista atâtea rele, decât cele care pot să vină, dar aceste rele ar fi locul comuniunii, al ajutorului reciproc, al maturizării, al umanizării.

Frica de moarte este răul radical pe care și Isus l-a experimentat.

Isus a spus: „Am o dorință și doresc să se împlinească: să arunc foc (iubire, viață, lumină) pe pământ; și am o neliniște, și sunt neliniștit până când nu se va realiza (un botez, adică o moarte)”… Și Isus a experimentat frica de moarte. Și pentru El această frică a fost locul discernământului, al faptului de a înțelege ce este răul: răul este această frică pe care și Isus a avut-o… În grădină a început să-i fie frică. Iar frica – derivând din păcat – este rădăcina fundamentală a răului nostru. Frica e dată de convingerea că atunci când eu mor, moare totul. Nu! Isus e primul om care spune: „Fie voia Ta, nu a Mea”, deci accept să și mor.

A accepta limitele noastre este singura variantă pentru a exista, căci dacă nu le acceptăm, ne vom certa mereu cu noi înșine și cu toți… Și totuși e un rău care mă împiedică să-mi accept limitele. Convertirea constă în a ieși din acest rău, care-i egoismul.

În zilele noastre marele tabu este moartea: omul face tot posibilul să învingă moartea, iar dacă vom reuși, vom trăi condamnarea la o viață veșnică, înțeleasă ca moarte veșnică, o moarte amânată în veșnicie…

În schimb, este frumoasă o viață trăită în plinătate, în bucurie, în starea de fii și frați, în iubire, în împărtășire, în slujirea constructivă, iar apoi, sătui de viață, când va veni ceasul, să pornim… Dacă un om spune că e urâtă o astfel de viață, oricum va porni și el, dar se simte rău în această viață și va trăi rău moartea. Deci e mai bine să se simtă bine… Dacă un om spune că e o viață urâtă, înseamnă că nu crede în Dumnezeu, pentru că Dumnezeu ar fi cel mai mare criminal posibil care a existat vreodată, fapt care e imposibil, căci dacă ar fi așa, nu ar fi Dumnezeu…

Dumnezeu însuși a murit pe cruce pentru a ne arăta că răul există, crucea am creat-o noi. Iar El a învins răul tocmai prin cruce, sigla oricărui rău.

Convertirea înseamnă a trece de la omul care e lup pentru celălalt om, la omul care devine (care se comportă) ca Dumnezeu în raport cu semenul său, pentru că știe ce este viața. Viața e totalitatea relațiilor pozitive, este compania, solidaritatea, iubirea. Aceasta e fericirea!

Fericirea nu-i a strânge tot mai multe lucruri, a ne separa de alții: aceasta deja e moarte pe care o trăiești tu și pe care o semeni în jurul tău… Iar acest comportament are ca rădăcină frica de moarte. Prin urmare, convertirea radicală este a accepta viața cu limitele ei, știind că venim de la El și că ne întoarcem la El. Și trăim așteptând să se împlinească fericita speranță și să vină mântuitorul nostru Isus Cristos. Și chiar dacă

nu-L aștepți, tot va veni. Dar atunci, pentru tine, El va fi un hoț! Dar un hoț care nu-ți fură viața, ci te duce acasă, deci fii liniștit!

Texte utile:

• Ps. 90 (89); 136 (135); 95 (94); 33 (32);
• Lc. 6, 27-38; 12, 1-7; 35-48;
• F.Ap. 4, 23-31;
• Evr. 2, 14-15;
• 1Cor. 15, 54-58.