Luca 13,18-21

Cu ce se aseamănă împărăţia lui Dumnezeu 

Rodul vestirii pare mic și totuși, este o „sămânță” care devine un pom mare; este „un pumn de aluat” care dospește toată făina.

1Sam.

Este imnul Anei, mama lui Samuel, un text care anticipă imnul Mariei, Maica lui Isus. Ni se prezintă stilul cu care Dumnezeu este prezent și lucrează în istorie din veci și pentru totdeauna. Domnul pornește de „jos”, de la viața concretă, și îndreaptă spre mântuire toate câte se întâmplă în viața poporului, a lumii și a fiecărui om.

Ne aflăm la capitolul al treisprezecelea, care continuă să ne prezinte „teologia istoriei”, a cărei problemă fundamentală este mereu aceeași: singurul lucru care ne creează o problemă, este răul…

Anterior am observat că răul este locul care ne invită să ne schimbăm criteriile vieții, pentru că noi înfăptuim răul, deci este inutil să căutăm alți vinovați.

Până când noi vom crede că întotdeauna vinovat este un altul, vom continua să facem răul… Răul se sfârșește când ne însușim responsabilitatea personală și începem să ne comportăm diferit. Așadar, răul este oportunitatea care ne cheamă să ne convertim. Prin urmare, ce trebuie să facem?

În urmă cu două cateheze am notat ce face Dumnezeu înaintea răului. Dumnezeu este drept și nu vrea răul. El are două posibilități înaintea răului: cea dintâi, constă în a tăia capul tuturor celor răi, dar este o soluție care nu-i place, pentru că noi toți suntem fiii Săi; cea de a doua, ar fi să ia libertatea oamenilor, fapt care-i mai grav decât a le lua viața, pentru că libertatea este însușirea care ne face asemănători lui Dumnezeu… Dar de murit, oricum murim… Dar a trăi în robie este un rău mai mare.

Prin urmare, Dumnezeu alege o a treia soluție: răbdarea… Răbdarea înseamnă a pătimi. Cu alte cuvinte, El însuși ia răul asupra Sa: este povestirea smochinului uscat care, în baza dreptății, ar trebui să fie tăiat, dar în loc să-l taie, spune: „Să mai avem răbdare încă un an, cine știe dacă nu va da rod”…

În fiecare an spune: „Să mai avem răbdare încă un an”… Iar continuarea istoriei indică „timpul” răbdării lui Dumnezeu, care respectă libertatea noastră și așteaptă să ne convertim.

Și El ce face între timp?

„Săpa împrejur şi pune gunoi”. „Îngrășământul” este Isus, căci El sfârșește sub pământ. Cu alte cuvinte, El rămâne răstignit… Tocmai vestirea crucii – ca fiind iubirea necondiționată a lui Dumnezeu – ne schimbă.

În ultima cateheză am contemplat femeia gârbovă din sinagogă, care este vindecată/îndreptată în ziua sâmbetei. Femeia gârbovă reprezintă întreaga omenire care este aplecată asupra sa, asupra problemelor sale, a bolilor sale și deci, nu reușește să stea dreaptă, în picioare, înaintea lui Dumnezeu, ca să oglindească mărirea Sa…

Isus o vindecă într-un mod ciudat. Nu-i spune: „Fii vindecată”, ci o întreabă „de ce ești gârbovă (de ce ești aplecată, curbată asupra ta). Nu știi că deja ai fost mântuită, eliberată, dezlegată de rău?”.

Dumnezeu este Cel care stă pe cruce. Iar noi, pe pământ, vestim iubirea Sa, astfel încât oamenii să știe că sunt iubiți și, în sfârșit, să se îndrepte și să se considere vrednici de o iubire infinită. Răul omului contă în a nu se simți iubit, în a nu se simți vrednic de iubirea infinită a lui Dumnezeu…

Când un om începe să creadă în această iubire și să se îndrepte, vine pentru el Împărăția lui Dumnezeu, mântuirea, devine „astăzi”-ul veșnic al lui Dumnezeu…

Mântuirea înseamnă ca noi să ieșim din aplecările, gârbovelile noastre, și să ne îndreptăm? Da, acest fapt înseamnă! Împărăția lui Dumnezeu pare un lucru mic, dar Împărăția e omul care stă drept!

Mulți obiectează: unde va sfârși marea istorie? Unde va ajunge relevanța creștinismului? Oare este important ca un om să se îndrepte?

Isus răspunde, arătându-ne care e stilul Împărăției lui Dumnezeu: e Cel al lui Dumnezeu și al lui Cristos… Este stilul opus aluatului fariseilor, adică a dorinței dezordonate de a poseda lucruri, de a stăpâni peste persoane, de a fi bogați, puternici și aroganți… Acesta e stilul satanei, e aluatul care dospește viața noastră, o viață mișcată de frica de a fi nesemnificativi, fără valoare… Și astfel, vrem să ne simțim „cineva” cu ajutorul banului, al stăpânirii altora și al orgoliului…

Însușirile lui Dumnezeu – El fiind Iubire – nu constau în a avea multe lucruri, ci în a Se dărui (fapt care-L face mic și nesemnificativ); nu constau în a stăpâni (în a fi cel mai important), ci în a fi ultimul dintre toți, slujitor; nu constau în orgoliu, ci în umilință, în micimea extremă și în neînsemnătate…

Tocmai acest stil este mântuirea omului, și-l vom vedea descris cu ajutorul a două pilde, care ne prezintă acest stil al lui Dumnezeu în istorie, cu scopul de a ne deschide ochii, ca să ne schimbăm „aluatul”: să trecem de la aluatul fariseilor, la cel al Împărăției.

Se citește Lc. 13, 18-21

18 Apoi a spus: „Cu ce este asemănătoare împărăția lui Dumnezeu și cu ce o voi compara? 19 Este asemănătoare cu un grăunte de muștar pe care un om îl ia și îl seamănă în grădina lui; acesta crește și devine copac, iar păsările cerului își fac cuiburi între ramurile lui”. 20 Și a mai spus: „Cu ce voi asemăna împărăția lui Dumnezeu? 21 Este asemenea cu plămada pe care o ia o femeie și o ascunde în trei măsuri de făină până când dospește totul”.

Textul e scurt și vorbește despre sămânța care e mică și de aluatul care e ascuns…

Aceste două pilde ne prezintă stilul lui Dumnezeu, felul în care El lucrează în istorie.

Primul verset este la viitor: „Cu ce voi asemăna Împărăția lui Dumnezeu?”. Isus caută comparații. Apoi cele două comparații sunt la timpul trecut. Împărăția e asemenea unui „grăunte de muştar” care a fost luat, aruncat în pământ, a crescut, a devenit pom iar păsările și-au făcut cuib în el; și e asemenea „aluatului pe care luându-l, femeia l-a ascuns în trei măsuri de făină, până ce a dospit totul” (v. 21).

Toate verbele sunt la timpul trecut, pentru că deja s-a întâmplat așa! Împărăția lui Dumnezeu deja există și a fost construită exact așa… Și se construiește așa și mereu va fi construită așa.

Cu ce voi asemăna? Cele două asemănări sunt micimea și ascunderea, care sunt cele două însușiri ale lui Dumnezeu. Noi le vom vedea cu ajutorul acestor două pilde.

De acum înainte tot capitolul e alcătuit dintr-o mulțime de pilde: în textul nostru avem pilda grăuntelui de muștar și a aluatului, apoi vom avea pilda ușii. Ușa e importantă, căci ori ești înăuntru, ori ești afară, ori ești în casă și trăiești, ori ești în afara familiei și ești mort… Apoi urmează pilda vulpii, care e Irod; și cea a cloștii, care e Isus și a puilor, care suntem noi…

Aceste pilde și metafore reprezintă limbajul cel mai potrivit pentru a vorbi despre Dumnezeu.

Pildele din textul nostru vorbesc despre micime și ascundere; despre nesemnificativ și despre ceva mai mult decât nesemnificativul (aluatul)… Pentru cultura ebraică aluatul este necurat, e făină stricată. Iar ceea ce s-a stricat e semnul morții. Din această cauză, pe timpul Paștelui aluatul trebuie să dispară… Și Isus, de Paști, va trebui să dispară, pentru că e necurat…

Ne vom opri asupra acestor pilde, care ne indică stilul lui Dumnezeu…

v. 18

18 Apoi a spus: „Cu ce este asemănătoare împărăția lui Dumnezeu și cu ce o voi compara?

Acest verset ne vorbește despre două lucruri: despre Împărăția lui Dumnezeu și despre felul în care am putea vorbi despre Împărăție… Așadar, mai întâi să vorbim despre Împărăție și apoi să vedem în ce fel am putea discuta despre ea…

Ce este Împărăția lui Dumnezeu? Împărăția lui Dumnezeu este Împărăția lui Dumnezeu, care-i opusă împărăției omului!

În Biblie ni se descrie întreaga tradiție din vremea lui Samuel încoace. În timpul lui Samuel poporul dorea un împărat care să guverneze, să stăpânească, și care să aibă prestigiu, putere, stăpânire…

Profetul și Dumnezeu nu doreau să le dea un rege. Dar pentru că poporul insista să aibă un rege, Dumnezeu răspunde: „Dacă poporul insistă să aibă un rege, la fel ca toate popoarele, care să-l robească, acceptă să aibă un rege. Apoi, poporul se va căi, dar dacă l-a vrut, să și-l țină. Dar mai înainte, spune-le că regele îl va exploata, îl va stăpâni, îl va folosi pentru muncile sale, el va fi bogat iar poporul va fi robul regelui. Cei care îl vor linguși, vor fi premiați, dar poporul va trăi în mizerie și atunci va striga împotriva regelui pe care l-a  dorit”…

Pentru că noi, în rege vrem ceea ce ne reprezintă și nu ceea ce suntem. Noi am dori să fim ca regele, dar nu suntem, prin urmare, cel puțin el să fie așa: regele să fie dumnezeu-pe-pământ, adică omul atotputernic…

Omul puternic pe pământ este exact anti-dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu-i puternic, ci este Iubire, nu stăpânește, nu ține în mâna Sa oamenii și lucrurile, ci Se dă El pe mâna tuturor. Dumnezeu este Iubire, deci puternicul este anti-dumnezeu, și este modelul fals al omului.

În Fericiri stă scris: „Fericiți cei săraci”. De ce? Nu pentru că Împărăția cerurilor „va fi” a voastră, ci pentru că „este”. Nu pentru că va fi, ci pentru că deja este a săracilor! Ei sunt împărații, modelele care ni-L descriu pe Dumnezeu, nu puternicii… Puternicii sunt oameni falși, nevaloroși, care fură sensul istoriei, pentru că sunt cei care produc răul, cei care alimentează dorința de a poseda, de a stăpâni și de a fi orgolioși, creând dezastrul pe care-l auzim zilnic la știri.

Împărăția lui Dumnezeu este eliberarea de modelul fals de om și de modelul fals de Dumnezeu pe care-l avem în minte… Iar Împărăția lui Dumnezeu este a lui Dumnezeu și este Dumnezeu care împărățește!

În Cartea judecătorilor, la capitolul al nouălea, pomii s-au hotărât să-și aleagă un rege. Pomii sunt simbolul oamenilor. Ei îl întreabă pe cel mai nobil pom, măslinul, dacă vrea să fie împărat. Acesta răspunde că nu vrea să se agite cu pomii, căci are lucruri mai bune de făcut. Atunci ei întreabă via. Ea răspunde că trebuie să producă vinul care bucură oamenii. Astfel, îl întreabă pe smochin, dar și acesta obiectează: nu pot să renunț la rodul meu dulce, pentru a mă agita cu pomii. În final, îl întreabă pe rug. Rugul le răspunde: „În sfârșit ați înțeles. Vreau să mă faceți împărat, iar peste cei care nu doresc să se adăpostească la umbra mea, să-i ardă focul care va ieși din mine”…

Aceasta este ideea Bibliei despre acele persoane, pe care noi le stimăm foarte mult și care fac istoria…

Putem înțelege acum, motivul pentru care profeții, care scriau cărțile Bibliei, erau uciși…

După ce și-au ales împărat, despre fiecare împărat stă scris că „se comporta mai rău decât toți părinții săi”, în afară de Isus, care s-a comportat mai bine decât toți, dar a fost ucis… De ce El, singurul drept, a fost ucis, crucificat la Ierusalim? Apoi L-au plâns…

Lui David i s-a promis că din el se va naște Mesia. Apoi poporul a început să aștepte ca însuși Dumnezeu să vină să împărățească…

Împărăția lui Dumnezeu e aceasta: este cea a săracilor, a înfometaților, a însetaților, a celor goi, a întemnițaților, a marginalizaților, a celor mici, a ultimilor… Este a celor care au singurul lucru, pe care toți îl avem: ființa umană redusă la minim, pentru că la sfârșit toți vom fi așa. Ori este acela Împăratul, ori viața nu are sens.

Aceștia ne arată esența omului tocmai în starea lor de „neoameni”, în sensul că „oamenii” sunt cei care le-au furat întreaga demnitate și valoare.

Împărăția lui Dumnezeu este acolo unde Dumnezeu împărățește. Dumnezeu este iubire și libertate: n-are libertatea de a-i stăpâni pe alții, ci de a-i sluji, n-are egoismul de a-i avea la mână, ci se face ultimul dintre toți… Și, în același timp Dumnezeu este dreptate, acea dreptate a Sa, care este fraternitatea între oameni, egalitatea…

Aceasta e Împărăția lui Dumnezeu, care era așteptată și pe care Isus a vestit-o în Fericiri. Fericirile sunt autoportretul lui Isus: ne arată fața Fiului omului, care-i Fiul lui Dumnezeu, și care-i adevărata față a fiecărui om, și care este mântuirea umanității omului.

Cu ce se poate asemăna această împărăție? Isus caută comparații, ca să ne ajute să înțelegem Împărăția. „Cu ce o voi asemăna?”…

Ca răspuns, Isus povestește pildele…

„Cuvânt” (parola, în limba italiană) derivă din „pildă” (parabola, în limba italiană). „Para ballo”, în limba greacă, înseamnă că „se aruncă dincolo”: vorbind despre ceva, se vorbește despre „Altul”, pentru că despre Dumnezeu nu putem vorbi în mod direct. Cine L-a văzut vreodată?

Totuși, despre Dumnezeu putem vorbi, căci întreaga istorie vorbește despre Dumnezeu: cea mai mică sămânță, lucrul cel mai necurat, adică făina stricată (aluatul)… În istorie toate vorbesc despre Dumnezeu, pentru omul care știe citi evenimentele…

Un mod pentru a ne deschide ochii constă în a pricepe că misterul lui Dumnezeu este ascuns în toate lucrurile, chiar și în cele de zi cu zi, cărora nu le dăm importanță.

În cazul pildelor se folosește un limbaj cotidian: este clar că Împărăția lui Dumnezeu nu-i „un aluat”sau „o sămânță”. Deci pildele ne determină să ne interogăm: „De ce Isus compară Împărăția cu sămânța și cu aluatul, cu aceste lucruri banale”? Apoi o va compara cu „ușa”, iar toate casele au o ușă…

Noi putem vorbi despre Dumnezeu, pentru că toate lucrurile vorbesc despre El, vin de la El: „Toate au fost făcute în Cristos, prin Cristos și pentru Cristos”. Ar trebui să avem capacitatea de a citi (vedea) în toate lucrurile, și-n cele elementare, prezența lui Dumnezeu. Însă noi o căutăm cine știe pe unde: în Liturghiile solemne, în marile parade, în predicile excelente…

În schimb, Isus se folosește de exemplele cele mai banale, cotidiane: oaia pierdută, drahma pierdută, aluatul, sămânța, pescuitul, casa… El folosește exemple din viața de zi cu zi…

Lucrurile, creaturile, persoanele, evenimentele pot fi indicații relative, indicative ale prezenței lui Dumnezeu și ale lucrării Sale. Pilda – față de discursul direct care poate fi acceptat sau respins – are următorul rol sau capacitate: intră în inima ascultătorilor și rămâne acolo. După un timp, la momentul potrivit pentru fiecare om, pilda iese la lumină arătând semnificația ei vitală, iar omul o pricepe. Așadar, mai repede sau mai târziu, pildele pot fi înțelese de toți…

v. 19

19 Este asemănătoare cu un grăunte de muștar pe care un om îl ia și îl seamănă în grădina lui; acesta crește și devine copac, iar păsările cerului își fac cuiburi între ramurile lui”.

Fiecare cuvânt care ne relatează această pildă e prețios…

Mai întâi vorbește despre „un grăunte de muștar”. Poate că niciunul dintre noi n-a văzut vreodată un grăunte de muștar, pentru că-i atât de mic, încât nu se vede cu ochiul liber. Marcu notează că-i cel mai mic dintre toate semințele existente pe pământ.

Așadar, avem tema micimii. Împărăția este a celor mici. Când Isus s-a născut, avem întrebarea: „Voi Îl căutați pe Domnul, pe Împărat, pe Mesia?”. Și textul continuă: „Mergeți. Îl veți afla. Iată semnul: un prunc, înfășat, culcat în iesle”…

Semnul lui Dumnezeu, al Împăratului, este pruncul micuț, înfășat, culcat… De fapt aceste cuvinte sunt deja și semnul morții, când Isus va fi culcat în „iesle”, în mormântul în care trupul Său va fi mâncat, în locul în care se va da pe Sine pentru noi.

Prima însușire este a „micimii”. De fapt, Isus ne spune că omul cel mai mare dintre noi este cel din urmă, slujitorul tuturor, adică El, care s-a făcut cel din urmă și slujitorul tuturor.

Caracteristica iubirii nu constă în a deranja, nici în eul propriu care ocupă toate spațiile și nu lasă loc altora… Căci a iubi înseamnă a se restrânge, sau a-și deschide atât de mult inima, până la a lăsa tot locul altuia. Când tu te restrângă, îți restrângi egoismul, inima ți se lărgește la infinit pentru a-l primi pe celălalt.

Egoismul se extinde, se umflă, nu dă spațiu celuilalt, însă iubirea se restrânge.

Oceanul (Dumnezeu) se restrânge pentru a face loc pământului, lui Adam, nouă… Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut, căci El nu ocupă nici un spațiu, lasă spațiu tuturor. Iubirea e cea care nu ocupă nici un spațiu, ci lasă spațiu celuilalt…

Și nu doar e mică, ci e și exclusă… Când la judecată Îi întreabă pe Isus: „Unde erai, căci niciodată nu te-am văzut?”. Isus răspunde: „Oare niciodată n-ai văzut înfometatul, însetatul, dezbrăcatul, întemnițatul? Eu sunt!”

Altfel spus, cei care în societate sunt cei din urmă, cei mici, cei nesemnificativi, sunt Isus!

Micimea este prima însușire a prezenței lui Dumnezeu în istorie: e mereu prezent în chipul Fiului omului, al Fiului omului răstignit – până când ultimul dintre oameni va fi pe cruce, Isus va fi pe cruce – până când toți oamenii vor învia, iar Dumnezeu va fi totul, în toți… Acesta e planul lui Dumnezeu. Și până când va fi împlinit, Isus va fi mereu cel din urmă, pe care noi trebuie să-L iubim și să-L răscumpărăm, dacă am înțeles iubirea Sa…

Grăuntele de muștar e aruncat în pământ

Grăuntele e o sămânță, iar sămânța dezvoltă puterea ei vitală, tocmai murind.

Dacă semănăm un lazurit (fosfat natural hidratat de aluminiu, de magneziu, de fier și de calciu) nu se naște un altul, și chiar dacă am semăna un trunchi, nu se naște un altul, ci moare. În schimb, sămânța e mică și-și arată puterea vitală tocmai în micimea ei. În ce fel e descris grăuntele de muștar: e luat și e aruncat în grădină. Ce ne amintește? Cine a fost prins (luat) în grădină și a fost aruncat (răstignit)? În acea grădină crește pomul, căci sămânța a fost aruncată, ascunsă sub pământ, în grădină… Toate acestea sunt imagini ale lui Isus. Sămânța este Isus; El este Împărăția, care a fost „luată” de mâinile oamenilor.

În Io. 12, 24 stă scris: „Dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, va muri, aduce multă roadă”.

Mai întâi de toate sămânța este „prinsă” și aruncată, în afara zidurilor, unde se află grădina (Ioan notează că tocmai în grădină va fi crucea).

Și tocmai acolo „crește”… Când e aruncată și pusă sub pământ, sămânța germinează, crește… Acolo are loc învierea…

„Și crește pom”… Pomul e pomul crucii, care devine pomul vieții, care dă roadă douăsprezece luni pe an, adică mereu… Din el izvorăște un râu care fecundează tot pământul și dă viață tuturor.

Și în acest pom „toate păsările pământului”… Face referire la Cartea lui Daniel 4 și Cartea lui Iezechiel 31, care vorbesc despre faptul că Împărăția lui Dumnezeu este ca un mare pom, în care toate păsările își află un cuib, „păsările” fiind simbolul tuturor popoarelor. În acest pom, crucea (iubirea infinită a lui Dumnezeu pentru noi), toți oamenii își află cuibul, locul în care s-au născut. Toți suntem născuți din coasta împunsă, din iubirea infinită a lui Dumnezeu pentru noi; acolo e locul în care toți ne aflăm cuibul (cortul) nostru.

În limba greacă pentru „cort” avem cuvântul skené, care ne amintește de scekinà, adică mărirea lui Dumnezeu. Când se spune că Isus s-a făcut trup, se spune că a „plantat cortul”, căci trupul Său este scekinà, e prezența lui Dumnezeu printre noi.

Însușirile Împărăției lui Dumnezeu în această lume sunt însușirile lui Isus: micimea extremă, a fost prins (luat), aruncat, îngropat în grădină, acolo a înviat, acolo se află acel pom mare al vieții, un pom în care toate popoarele (păsările cerului) pot să-și afle casa… Și nu orice casă, ci scekinà, gloria lui Dumnezeu… care-i casa noastră…

Ce le răspundem celor care spun: „Împărăția lui Dumnezeu este un lucru atât de mic, încât e suficient să credem iubirii lui Dumnezeu?”… Le spunem că într-adevăr este suficient să credem iubirii lui Dumnezeu, iar istoria este istoria vestirii Răstignitului, care este iubirea lui Dumnezeu, astfel încât toți să ne regăsim casa, să putem vedea unde ne naștem și unde ne întoarcem: în această iubire infinită.

Această pildă mică ne descrie tot misterul Împăratului, al lui Cristos, și-i încă misterul Împărăției lui Dumnezeu prezente pe pământ, cu aceste însușiri…

Privind crucea, înțelegem că pomul e Isus cu brațele deschise, care poate primi în brațele Sale puternice întreaga omenire din toate timpurile

În înaltul crucii avem o inscripție foarte importantă… În Evanghelia după Ioan de șase ori se vorbește despre ceea ce „este scris”… Pentru că întreaga Scriptură este Acel Trup răstignit, trup dăruit pentru noi… Un trup mic, luat, aruncat, sub pământ, în grădină și devine pomul vieții… Aceasta este întreaga Scriptură!

Iar acolo stă scris titlul regal: Rege, adică omul liber, care eliberează…

Se spune că era scris în greacă, latină, ebraică, adică în toate limbile… Greaca era limba intelectualilor, latina a puternicilor (limbajul economic), iar ebraica reprezenta limbajul religios… Așadar, toți puternicii, din punct de vedere cultural, economic și religios sunt anulați de slava care e micimea lui Dumnezeu, crucea…

Împotriva tuturor încercărilor noastre de a stăpâni, de a avea prestigiu, la toate nivelurile: cultural, politic, religios, adevăratul Împărat e pe cruce…

Și mereu Îl vedem pe Domnul pe cruce…

Știm că Maica Tereza îi privea pe săraci cu reverență: sunt Cristos, mântuitorii noștri!

Această iubire infinită, care primește totul și pe toți, este prima însușire a Împărăției…

Când noi semănăm un grăunte de muștar, în câteva luni răsare și se dezvoltă un pom de aproximativ trei metri… Pentru a ne sugera că această sămânță are o putere atât de mare, încât într-un timp scurt înfăptuiește un lucru mare… Tocmai pentru că e o sămânță mică, e mare (e importantă)… Pentru că micimea seminței exprimă măreția misterului lui Dumnezeu, slava Sa, iubirea Sa…

vv. 20-21

20 Și a mai spus: „Cu ce voi asemăna împărăția lui Dumnezeu? 21 Este asemenea cu plămada pe care o ia o femeie și o ascunde în trei măsuri de făină până când dospește totul”.

Versetele ne propun o pildă care vorbește despre o femeie care ia aluatul… De ce aluatul?

Față de Isus, dincolo de a-I spune că ceea ce făcea era un lucru mic, neînsemnat, au fost și mai jignitori, căci I-au spus: ești un îndrăcit și un hulitor, un samarinean, adică un eretic…

În prima întâlnire cu învățătorii legii, cu cei care cunosc Biblia, la Capernaum, după ce l-a vindecat pe omul paralizat și i-a spus: „Iertate îți sunt păcatele tale”, Isus a fost acuzat că este un blestemător… În următorul capitol se adaugă și faptul că Isus e îndrăcit… Iar „ai Săi” spun doar că și-a pierdut mințile, deci să mergem să-L luăm și  să-l ducem acasă…

În spatele acestor afirmații avem ceva adevărat, pentru că Pavel ne spune că Isus s-a făcut blestem și păcat pentru noi (cf. 2Cor. 5, 21). Cu adevărat El e Mielul lui Dumnezeu care ia asupra Sa păcatul lumii. Întreaga mizerie a lumii se descarcă asupra Sa, tot răul nostru…

El este „slujitorul”; El este blestematul: „Blestemat cel care atârnă pe lemn” (Gal. 3, 13)… Isus ia asupra Sa blestemul nostru, al smochinului steril (neroditor), adică blestemul sterilității noastre, al faptului că nu știm iubi…

Pentru că Isus e Iubire, iar răul egoismului îl duce pe umerii Săi cel care iubește…

Așadar, pe bună dreptate Isus a fost disprețuit, la fel ca aluatul…

Puterea civilă și cea religioasă din timpul lui Isus nu erau mai rele decât cele din zilele noastre… Mai mult, noi spunem că în trecut era mai bine… Puterea civilă și cea religioasă, evaluând bine lucrurile, au decis că trebuiau să-L ucidă

În timp ce sf. Ignațiu mergea la Roma, hotărât fiind să se pună în slujirea papei, a avut o vedenie, în care Tatăl i-a spus: „La Roma voi fi binevoitor cu tine și cu tovarășii tăi”… Ignațiu s-a întrebat: „Ce înseamnă că Domnul va fi binevoitor cu mine?”… Și a răspuns: „La Roma mă vor răstigni”…

Ignațiu a intuit misterul aluatului necurat, pus sub pământ, care tocmai astfel ne salvează de necurăție…

Din punct de vedere religios, în timp ce micimea subliniază irelevanța politică, economică și socială, aluatul subliniază, din punct de vedere religios, că este vorba despre ceva stricat… Adică Isus nu respectă normele, decretele, căci se face prietenul desfrânatelor și al păcătoșilor… Iar când merge să prânzească la farisei, și acolo intră păcătoșii, Isus îi preferă pe păcătoși… Ce fel de Dumnezeu este?

Pe bună dreptate, Dumnezeul nostru a fost ucis din cauza blestemului. Și acest blestem este substanța lui Dumnezeu!… Dumnezeu nu-i așa cum îl cugetăm noi, cum  ni-L inventăm, ci El este disprețuit, pentru că Dumnezeu este iubire. Iar iubirea ia asupra sa răul (răul pe care noi îl facem)…

Și aluatul e „luat” și ascuns în făină… în aluatul lumii, în trei măsuri. Și ce face? Dospește tot aluatul… Tocmai în măsura în care e ascuns, dospește, dând viață…

Capitolul al doisprezecelea a început, îndemnându-ne să ne ferim de aluatul fariseilor, care ne face să ne călcăm unii pe alții în picioare…

În acest loc Isus vorbește despre „Împărăția lui Dumnezeu”: este acest aluat pe care noi îl considerăm necurat, dar care este un aluat opus, căci nu-i aluatul puterii care calcă în picioare; nu-i aluatul stăpânirii peste celălalt, ci e aluatul micimii, al irelevanței, al umilinței, al iubirii; este aluatul care umple de viață făina… Acest aluat ascuns va dospi (umple de viață) întregul aluat al lumii, și va străpunge pământul, și din pământ va învia viața. Și va deveni pâinea vieții.

Și sunt „trei măsuri”. După Tatăl nostru avem o pildă a unui prieten, care călătorește și-i cere prietenului său la miezul nopții trei pâini. Sunt cele trei pâini de care avem nevoie pentru a trăi și pe care ni le dă prietenul care „doarme și se trezește”: prietenul mort și înviat… Ca noi să putem da pâine altuia. Iar dacă dăm altuia, mâncăm și noi…

La sfârșitul acestui capitol se va vorbi despre „cele trei zile”… Îi spun lui Isus că Irod vrea să-L omoare… Isus răspunde: „Azi și mâine vom umbla liniștiți, iar în a treia zi voi fi împlinit”… Este vorba de Pâinea care-și dă viața pentru toți, timp de trei zile, până la împlinire…

Aceste două pilde ne deschid ochii, pentru a ști să citim istoria. Istoria nu-i făcută din săbii, căci săbiile o distrug, ci din linguri pe care nici un om nu le ia în seamă… Deși nimeni nu mănâncă vreodată cu sabia… Adevărata istorie o face lingura (felul de a mânca), nu sabia…

Folosind sabia, producem anti-istoria… În cărțile de istorie, care ne povestesc evenimentele din trecut, aflăm istoria săbiilor și nu adevărata istorie…

În Evanghelie, Isus îi cheamă pe discipoli înaintea templului, cu puține zile înainte de moartea Sa, ca să le spună: „Priviți această văduvă. Învățați de la ea. Ea își dă întreaga viață”… Această văduvă este Isus! După cum ea dă tot ce are, pe Mine să mă vedeți mereu în ea: învățați de la ea…

Trebuie să avem ochi diferiți, pentru a vedea adevărata istorie! Până când nu ne vindecăm ochii de aiurelile noastre, mereu vom vedea strâmb și vom face răul…

Aluatul adevărat se răspândește în toată făina, o dospește, îi dă viață… Aluatul fariseilor este ceva care se deosebește de alții, se separă, se opune altora

Texte utile:

  • 1Sam. 2, 1-10; 16, 1-13;
  • Lc. 1, 46-55; 23, 35-43;
  • 1Cor. 1, 26-31.
Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și pr. Mirel Demian