Luca 13,31-35

Tot capitolul al treisprezecelea este o teologie a timpului și a istoriei: începe cu uciderea galileenilor și se sfârșește cu uciderea galileeanului, care va lua asupra sa violența cauzată de lipsa fraternității.

Vulturul devine „cloșcă”: cea mai frumoasă și mai umilă imagine a lui Isus.

Ps. 91 (90)

În vv. 3-4 avem imaginea puterii dar și a duioșiei lui Dumnezeu.

În ultimele cateheze am subliniat temelia raportului filial al omului față de bunuri (omul este definit de relația sa cu lucrurile), raportul cu aproapele și discernământul, adică teologia istoriei. Altfel spus, în istorie există răul. Deci ce trebuie să facem, ce soluție avem împotriva răului?

Răul este singura noastră problemă. Dacă nu ar exista răul, nu am avea probleme…

Am subliniat că răul, pe de o parte, este o chemare la convertire, la a ne schimba criteriile vieții, pentru că răul istoric și cel personal îl facem noi… Răul din natură (nu mă refer la cel pe care îl facem noi și pe care trebuie să-l reparăm), cel care izvorăște pe cont propriu, ne amintește că suntem limitați și că murim…

Răul profund al omului constă în faptul că nu-și acceptă limitele sale și, deci, cade în delir, mișcat de frica de moarte: este aluatul fariseilor care vor să-și câștige mântuirea.

Am văzut ce face Isus între timp: evanghelistul ne-a prezentat istoria smochinului care nu dă rod. În baza dreptății ar trebui tăiat. Altfel spus, în baza dreptății lumea ar trebui să se termine, pentru că nu s-a schimbat nimic… Însă timpul continuă, pentru că timpul indică răbdarea lui Dumnezeu, care vrea ca toți să ne convertim. În fiecare an Dumnezeu spune: „Să mai am răbdare încă un an”.

Dar ce se face în acest an?

În acest an se fac două lucruri: noi vestim că El deja ne-a mântuit, prin urmare este inutil să rămânem aplecați – la fel ca femeia – pe gândurile (planurile) noastre, căci putem trăi ca fii, deoarece suntem iubiți în mod infinit de Dumnezeu. Între timp, Isus rămâne pe cruce…

Apoi am notat că Împărăția este „o sămânță” și „un aluat”, simboluri ale crucii, dat fiind faptul că sămânța ajunge sub pământ și aduce rod; drojdia e pusă în făină, e luată și aruncată, după cum și Isus va fi „luat” și „aruncat”, sub pământ sau în „făina” lumii, pe care o va fermenta cu viață…

În ultima cateheză ne-am întrebat: „Atunci cine se mântuiește?”…

Dorința de „a se mântui” înseamnă a nu pieri, căci noi știm că vom pieri…

Prin acest text Isus ne răspunde nu cine se mântuiește… Căci deja am văzut că toți „suntem mântuiți”. Acum vom vedea Cine ne mântuiește…

În catehezele trecute ni se părea că Isus ne oferea răspunsuri rapide la problema răului, iar El era absent… Astăzi vom nota că El intră în mod direct în istoria răului…

Să ne amintim că acest capitol a început cu Pilat care a omorât niște galileeni, iar acum se încheie cu vestirea uciderii Galileeanului, a lui Isus. Acum, în text, Isus pătrunde precum „cloșca cu vulpea”. Ce face cloșca cu vulpea? Mai întâi Isus a pătruns ca sămânță: dacă moare, dă viață! Altfel spus, Isus e Cel care ia asupra Sa răul (violența) și-l învinge fără să se folosească de violență…

Textul este cheia interpretativă a problemei răului, care mereu este prezent în istorie, iar noi ne întrebăm: „Unde este Dumnezeu? Ce face?”.

Dumnezeu stă pe cruce, iar răul i-l facem Lui. Iar El așteaptă să ne schimbăm modul de a trăi, ca să nu-i mai facem rău nici Lui și nici nouă… Căci răul pe care nu-l facem nouă, i-l facem Lui, pentru că ne iubește mai mult decât Se iubește pe Sine și respectă libertatea noastră…

Cine se mântuiește? Despre „a se mântui” Isus a spus: „Cine va vrea să-și mântuiască propria viață o va pierde, dar cine și-o va pierde, o va mântui”. Isus nu Se mântuiește, ci Își pierde viața, o dă, pentru ca noi să o primim și să trăim

Se citește Lc. 13, 31-35

31 În același ceas, au venit unii dintre farisei, spunându-i: „Ieși și pleacă de aici pentru că Irod vrea să te omoare”. 32 Dar el le-a spus: „Mergeți și spuneți acelui vulpoi: Iată, eu alung diavoli și săvârșesc vindecări astăzi și mâine, iar a treia zi voi fi sfârșit. 33 Dar trebuie ca astăzi și mâine și ziua următoare să merg pentru că nu se poate ca un profet să moară în afara Ierusalimului. 34 Ierusalime, Ierusalime, care omori profeții și-i ucizi cu pietre pe cei trimiși la tine, de câte ori am vrut să-i adun pe copiii tăi, așa cum găina își adună puii sub aripi, și n-ați voit. 35 Iată, casa voastră va fi părăsită. Și vă spun: nu mă veți mai vedea până când veți zice: Binecuvântat este cel care vine în numele Domnului!”

În prima parte a textului avem prevestirea morții lui Isus, căci doresc să-L omoare. În partea a doua avem plânsul lui Isus pentru Ierusalim. În centrul textului, Isus se folosește de o metaforă pentru a Se defini „cloșcă”. Domnul este „cloșca”!

În unele imagini Dumnezeu e prezentat ca fiind puternicul vultur, însă Isus Se prezintă ca fiind cloșca…

Cloșca nu-i identică cu găina… Imediat ne dăm seama dacă o găină este o cloșcă sau nu… Cloșca e cloșcă, pentru că are un raport strâns cu puii. Dacă găina fuge imediat înaintea unui pericol, cloșca are un mare curaj, nu se teme de nimic și-și protejează puii.

Cloșca este unul dintre cele mai frumoase simboluri ale lui Dumnezeu, e un simbol matern și privește misterul nașterii (al Crăciunului)…

La Crăciun suntem obișnuiți să ne înduioșăm, văzând Pruncul în brațele Maicii Sale. În acest text, noi suntem în mâinile Sale, sub aripile cloștii. Isus îi consideră pe toți ca fiind puii Săi, iar El este cloșca…

v. 31

31 În același ceas, au venit unii dintre farisei, spunându-i: „Ieși și pleacă de aici pentru că Irod vrea să te omoare”.

Este același „ceas” – priviți textul anterior – în care Isus trecea prin sate și orașe, îndreptându-Se spre Ierusalim iar ei Îl întreabă cu privire la cine se mântuiește…

În acest ceas Isus ne explică cine ne mântuiește și felul în care El ne mântuiește…

În Evanghelie cuvântul „ceas” indică mereu „momentul intervenției lui Dumnezeu”… Există și expresia „timpul lui Dumnezeu”, însă „ceasul” este ceva diferit, este ceasul decisiv. Ceasul întotdeauna este asociat cu „crucea”: crucea fiind intervenția lui Dumnezeu, loc în care Isus învinge răul lumii, tocmai luându-l asupra Sa.

Noi trăim în timp… În acest timp există un ceas care este unic, un ceas care răscumpără tot timpul și ne ajută să înțelegem sensul istoriei…

De fapt, în acest ceas fariseii Îi spun: „Irod vrea să Te ucidă”… Fariseii erau dușmanii lui Irod.

Capitolul al doisprezecelea începea cu îndemnul: „Feriți-vă de aluatul fariseilor”. În textul nostru apare și Irod… Marcu spune: „Feriți-vă de aluatul fariseilor și al lui Irod”…

Sunt cele două aluaturi. Aluatul este ceea ce fermentează… Viața noastră de care aluat este fermentată? De cel al Împărăției lui Dumnezeu sau de cel al fariseilor (care este frica de Dumnezeu și de viață, deci reprezintă tot ceea ce trebuie să faci pentru a câștiga viața), sau de aluatul lui Irod? Lui Irod nu-i e frică, ci el este cel care le cauzează frică altora, pentru că el e puternic… Irod e cel care poate omorî… Fariseii sunt cei cărora le e frică să fie ei uciși…

De ce fariseii merg să-I spună că Irod vrea să-L omoare?

Irod și Pilat (cf. Lc. 23) erau dușmani…

Irod Antipa guverna Galileea și era un rege autohton, deși era vasal al romanilor. Iar Pilat guverna Iudeea și era roman. Erau dușmani…

Prin urmare Irod cugetă: „Dacă Isus creează probleme în Galileea, vin romanii și mă înlătură de la tron. Îl voi trimite la Pilat, să îi creeze lui probleme și să fie el înlăturat de la tron”. Așadar, Irod îi făcea lui Pilat un „cadou” dușmănos. Irod dorea ca Isus să meargă la Ierusalim.

Isus va merge la Ierusalim, la Pilat. Iar Pilat îl trimite la Irod.

Irod Îl trimite la Pilat, iar în acea zi, cei doi devin prieteni.

Tocmai mergând la Ierusalim, Isus învinge răul, dușmănia celor doi dușmani ai Săi care se dușmăneau  între ei… Învinge aluatul lui Irod și al lui Pilat.

Îi spun lui Isus să meargă de acolo, pentru că Irod vrea să-L ucidă. Pentru prima dată se spune în mod clar, că doresc să-L omoare.

În text se spune că „vor să-L ucidă”.

Isus răspunde: „Trebuie să merg la Ierusalim, pentru că toți profeții sunt uciși la Ierusalim”. Apoi se vorbește despre Ierusalimul care va fi pustiit, ucis la fel ca Mesia.

Așadar, tema nu-i „a muri”, ci „a fi ucis”…

v. 32

32 Dar el le-a spus: „Mergeți și spuneți acelui vulpoi: Iată, eu alung diavoli și săvârșesc vindecări astăzi și mâine, iar a treia zi voi fi sfârșit.

Isus îi răspunde lui Irod: „Mergeți și spuneți-i să fie liniștit, pentru că Eu nu-i fac concurență, ci Eu alung dracii și vindec: eliberez omul de răul din interiorul și din exteriorul său”…

Spuneți-i „acelei vulpi”. Îl numește vulpe pe Irod.

Vulpea e un animal viclean al nopții, care „suge sângele”, deci este necurat… Și-i cea care ucide găinile (cloșca)…

Vulpea nu-i puternică, e chiar foarte salbă, dar este șireată…

Puterea este ca vulpea: cine nu are putere și vrea să o aibă, trebuie să fie șmecher, să lucreze pe timpul nopții, înșelându-l pe aproapele… Iar când reușește să aibă putere, devine „leu”…

Deoarece Irod este împărat, crede că este un leu… Isus îi spune că este „o vulpe”, adică un animal necurat… Deși crezi că ești puternic, ești un nimeni… Te folosești de această șmecherie pentru că îți este frică de faptul că vor veni romanii și te vor înlătura din cauza Mea… Însă Isus îi spune să fie liniștit…

Să nu uităm că Isus deja se îndrepta spre Ierusalim („Și-a întărit fața ca să meargă la Ierusalim”, cf. cap. 9), dar nu pentru a fugi de Irod, ci va merge să-Și dea viața, pentru că la Ierusalim va fi omorât de cei puternici, și va lua asupra Sa blestemul tuturor…

Șmecheria vulpii este josnică și nu durează, pentru că Dumnezeu știe să folosească chiar și răul, pentru a face binele, istețimea Lui este benefică… Psalmistul ne spune că Dumnezeu este bun cu cel care e bun, dar e iscusit cu cel șmecher (cf. Ps. 17, 26-28), se folosește de viclenia celui pervers, pentru a conduce lucrurile unde El vreaSpre exemplu, Îl vor ucide, dar prin  moartea Lui, Isus ne va da viațaAceasta este istețimea dătătoare de viață a Domnului

Așadar, istețimea oamenilor constă în a ști să facă răul: în acest fel se construiește puterea umană, care înseamnă a putea să ucidă (omul puternic e cel care poate să-i omoare pe alții); iar istețimea divină este caracterizată de puterea divină, care constă în a da viața, nu în a omorî…

Istețimea divină nu-i cea de a-l înșela pe aproapele, ci de a-l mântui, folosindu-se exact de răul pe care omul îl face, pentru că Dumnezeu respectă omul…

Citind Biblia, după ce Dumnezeu a creat bine lumea, imediat ni se povestește o istorie a răului, cea a șarpelui, a păcatului… Din acel moment, întreaga istorie ne povestește istețimea lui Dumnezeu care se folosește de răul omului, care să conducă omul la mântuire, permițându-i acestuia să o ia pe toate cărările pe care le vrea…

Avem exemplul lui Iosif vândut de frații săi în Egipt, dar care apoi va salva poporul… Iosif este imaginea lui Cristos, care va mântui toate popoarele. Apoi exemplul lui Moise care trebuia să fie ucis, dar a fost crescut de fiica faraonului… Și așa mai departe, până la Isus: piatra aruncată de constructori, a ajuns în capul unghiului…

Despre istețimea lui Dumnezeu există un tablou al Bunei-vestiri, realizat de Pietro da Cemmo, în care de o parte stă îngerul, de cealaltă Maica Sfântă, iar lângă ea stă o pisică foarte atentă, precum pisica ce așteaptă șoarecele, fiind sigură că-l va prinde… Părinții bisericii interpretează astfel acest tablou: Dumnezeu aștepta din veșnicie, ca un om să-i spună „da”, iar când, în sfârșit, Maria a spus „da”, atunci Dumnezeu poate pătrunde în lume, se face om… Satana – care reprezintă răul, având șoarecele ca simbol, pentru că infectează cu rău tot ceea ce atinge – a spus, acum îl am la mână chiar și pe Dumnezeu, pentru că dacă Dumnezeu se face om, eu știu ce vor face oamenii cu El: El este bun, deci oamenii Îl vor răstigni…

Acolo stă liniștită pisica, aproape de pantofii din lemn ai Fecioarei, simbol al crucii. Mesajul este: „Să știi satană că, tocmai când voi fi pus pe cruce, te voi învinge”… Crucea va fi capcana răului. Pe cruce Isus își va da viața , celor care i-o iau. Și aceasta este istețimea și puterea lui Dumnezeu. Puterea infinită a lui Dumnezeu este iubirea, care-i mai tare decât viața și decât moartea: este puterea cloștii! Și e puterea seminței, care moare și dă viață; și e puterea aluatului care, deși este făina stricată, fermentează întreaga făină…

Dumnezeu lucrează în istorie în mod opus față de felul în care lucrăm noi: El este prezent în lume, dar nu împotrivindu-ni-se. El nu pornește o cruciadă împotriva celor răi; nici nu vrea să impună altora cultura catolică; nici nu-și folosește toate mijloacele pentru a fi puternic… Nu! Dumnezeu se folosește de o altă metodă: de sărăcie, de umilință și de slujire… Aceasta este metoda lui Dumnezeu cu care îl învinge pe omul puternic, pe cel orgolios, și pe cel care ucide…

Îl învinge, dându-Și viața. În acest fel are viața mântuită.

Căci viața oricum o pierdem.

Dar folosind această metodă, Isus (și noi) mântuiește viața divină, care-i capacitatea de a-și da viața, de a iubi.

În acest fel răspunde Isus, alungând diavolii și făcând vindecări „azi și mâine, iar a trei zi va fi împlinit”… Se referă la cele trei zile petrecute la Ierusalim, unde în ziua a treia va fi împlinit, perfect… A treia zi este cea a împlinirii.

Deși viața este scurtă, ajunge la împlinire, după moarte.

În seara ultimei zile va spune: „Toate sunt împlinite”. Apoi va intra în mormânt iar în ziua a treia va învia…

În acest loc Isus ne spune că Îi lipsește puțin timp până la împlinire. Și va sosi ceasul în care totul va fi împlinit. Dar până atunci El alungă dracii și vindecă bolnavii: îl vindecă pe om în interior și-n exterior… Iar apoi va fi împlinit…

v. 33

33 Dar trebuie ca astăzi și mâine și ziua următoare să merg pentru că nu se poate ca un profet să moară în afara Ierusalimului.

Isus spune: „Acum Eu merg la Ierusalim, dar nu pentru că-Mi spuneți voi, ci pentru că așa trebuie”…

Când avem cuvântul „trebuie”, în limba greacă indică o necesitate care nu-i morală, ci-i absolută. Spre exemplu: „Trebuie ca apa să ude”, tot la fel „trebuie”… În Evanghelie acest cuvânt întotdeauna este raportat crucii: „Trebuie ca Isus să sfârșească pe cruce”.

De ce?

Pentru că omul se află pe cruce…

Este nevoia iubirii de a merge în locul în care se găsește celălalt, pe care-l iubește…

Când Isus, la sfârșitul cap. al 8-lea spune că „Fiul omului va fi dat pe mâna oamenilor, și va fi ucis, iar apoi va învia”… și în cap. al 9-lea Isus Își întărește fața ca să meargă la Ierusalim… Această față întărită este fața lui Dumnezeu, e hotărâtă în a-Și da viața… Și nimeni nu-L poate face să se răzgândească. Fața Sa este întărită în duioșie, în milă, în iubire, în iertare. Aceasta este tăria lui Dumnezeu!

Din această cauză spune: „Trebuie să merg la Ierusalim”… Isus știe că-L vor omorî, dar merge ca să-Și dea viața.

Și de ce trebuie să meargă la Ierusalim?

„Pentru că este imposibil ca un profet să fie ucis în afara Ierusalimului!”

Ierusalimul e orașul sfânt… Ca și cum am spune: „Este imposibil ca un om cinstit să fie răstignit în afara Romei”…

De ce trebuie să moară tocmai la Ierusalim?

Ierusalimul reprezintă puterea religioasă și politică. Iar Cristos, Dumnezeu, nu are puterea celor care stăpânesc în mod religios și politic, pentru că El are puterea slujitorului și cea de a-și da viața… Prin urmare, va fi omorât la Ierusalim, la fel ca toți profeții…

v. 34

34 Ierusalime, Ierusalime, care omori profeții și-i ucizi cu pietre pe cei trimiși la tine, de câte ori am vrut să-i adun pe copiii tăi, așa cum găina își adună puii sub aripi, și n-ați voit.

De trei ori se repetă faptul că nici un profet nu poate fi ucis în afara Ierusalimului… Este singurul loc în Noul Testament în care se repetă de trei ori cuvântul „Ierusalim”…

Domnul iubește mult acest oraș…

Ne aflăm înaintea unei tânguiri a lui Isus: „Ierusalime, Ierusalime care-i omori pe profeți…”. Însă Eu, la fel ca o cloșcă, doresc să te adun sub aripile Mele…

Isus nu distruge Ierusalimul, ci vrea să-l apere… Când va ajunge la Ierusalim (cf. Lc. 19, 41), Isus va plânge…

Nu plânge pentru că El va fi omorât la Ierusalim, ci pentru răul pe care și-l procură cei care nu-L primesc pe El…

Iar Isus plânge: înseamnă că ia asupra Sa durerea răului, pe care ceilalți i-l fac Lui…

Cloșca este cel mai frumos portret (tablou) al lui Dumnezeu, al lui Isus care plânge de mai înainte asupra Ierusalimului…

Isus nu plânge din cauza răului care i se întâmplă Lui, ci pentru răul care li se întâmplă celorlalți, care-i fac rău Lui. Această Față ni-L revelează pe Dumnezeu!

Plânsul (văietarea) pentru cei care-L ucid, pentru Ierusalim, va fi ultima trăsătură a Feței lui Isus…

„Tu ucizi profeții și arunci cu pietre în cei care ți-au fost trimiși. De ce faci așa? Nu înțelegi că-ți faci rău ție?”

Ierusalimul ne reprezintă pe fiecare, căci toți acolo am fost născuți…

Apoi, Isus ne spune programul întregii Sale vieți, ceea ce a încercat să facă în toată viața Sa și ceea ce va face mereu: „Vreau să adun fiii tăi, așa cum o cloșcă își adună puii sub aripi”… Avem imaginea maternă a lui Dumnezeu: își ține puii sub aripi…

Cloșca, deși pare că e o pasăre slabă, nu se teme de nimic. E puternică, atacă pe oricine care se apropie de puii ei, chiar dacă ar fi vorba despre un leu… Nimic n-o oprește. Cloșca adună puii sub aripile ei, iar dacă vine cineva să o atace, ea atacă. Chiar dacă ea va fi lovită, n-o interesează. Vrea  numai să-și protejeze puii.

Imediat ce vedem o cloșcă, înțelegem că lângă ea există pui… Cloșca este imaginea maternă în absolut (prin antonomasie).

Tema de bază a Evangheliei după Luca este: „Deveniți uterini, materni, milostivi ca Tatăl”. Cloșca este cea mai frumoasă imagine a acestei maternități… E ca un uter ce clocește și-i protejează pe pui și după ce ies la lumină…

Imaginea cloștii este prezentată de Scriptură, pornind de la textul din Deut. 32, loc în care Domnul este reprezentat de imaginea unui mare vultur, care-și duce puii deasupra aripilor, pentru a-i apăra de pericolele ce pot amenința de jos… În schimb, cloșca se face scut pentru puii ei.

Avem verbul „a aduna”. Isus e reprezentat de această cloșcă. Isus e binele, iar binele adună și unește. Răul separă și risipește… Isus vrea să ne adune, iar noi avem o capacitatea negativă, infinită, care nu dorește unitatea

Cuvântul grec „a aduna” este episunaktai, alcătuit din cuvintele „sinagogă” și prefixul epi, care înseamnă a sta deasupra, adică Isus este ca sinagoca, este Cel care stă deasupra și  adună… Când ne adunăm, El ne adună sub aripile Sale… Duioșia Sa ne unește pe toți, ne adună. Și va face din noi, poporul adevărat, adunat sub semnul iubirii și al duioșiei lui Dumnezeu…

Să contemplăm în timpul Crăciunului această imagine… Isus Se definește foarte frumos…

„Cine Mă vede pe Mine, Îl vede pe Tatăl”… Isus a învățat de la Tatăl. Ne-a spus să devenim ca Tatăl, iar Isus este primul care-i ca Tatăl.  Și-i ca Tatăl, tocmai comportându-Se ca o maică, la fel ca și cloșca. Însușirea Tatălui este să fie Maică.

A aduna sub aripi este programul întregii vieți a lui Isus, plătind El. Căci este limpede că pericolul Îl pândește pe El. Dacă vine vulpea, nu ia puii, ci îi este îndeajuns cloșca…

v. 35

35 Iată, casa voastră va fi părăsită. Și vă spun: nu mă veți mai vedea până când veți zice: Binecuvântat este cel care vine în numele Domnului!”

Isus se tânguiește pentru casa lui Israel, care va fi abandonată, căci imediat ce El va fi ucis, va rămâne goală, fără El… Altfel spus, avem un destin comun… Dar imediat avem făgăduința: „Adevărat grăiesc vouă. Nu Mă veţi mai vedea, până ce va veni vremea când veţi zice: Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului!”

Și când vor spune aceste vorbe?

Când Isus va intra în Ierusalim (cf. Lc. 19, 38), și imediat vor adăuga „Răstignește-L”… Dar, nu face nimic… Acel text reprezintă ce va fi la sfârșit, când Îi vom spune: „Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului!”. Iar atunci Isus va folosi imagina „asinului” de care are nevoie… Asinul este celălalt simbol al lui Isus: este animalul care ia asupra sa greutățile altora, este umil și slujește… Îl reprezintă pe Isus-răstignit, care ia asupra Sa povara răului lumii, și-Și pune viața în slujirea noastră.

Atunci toți Îmi veți spune: „Binecuvântat”, pentru că, în sfârșit, veți înțelege. Aici se prevestește sfârșitul istoriei, când vom înțelege darul pe care l-am primit… Atunci toți vom fi liberi și mântuiți și vom spune: „Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului!”

Această imagine a nașterii, datorită duioșiei cloștii, vorbește deja despre Paști… Cloșca este cheia interpretativă, care ne oferă soluția la problema răului, care chinuiește istoria.

Cum se învinge răul? Nu comportându-ne ca fariseii, nici ca vulpea-Irod, nici ca Pilat care ucide, ci urmând exemplul cloștii care învinge răul prin bine, făcând ceea ce Isus va face la Ierusalim: va intra pe mânzul asinei, în sărăcie, cu blândețe și cu umilință. Prin slujire va distruge carele și caii de război…

Când vor fi toate acestea?

Când noi vom înțelege că este inutil să ne ucidem între noi; când vom pricepe că este mai bine să ne vrem binele, decât să ne vrem răul; că este mai bine să ne sprijinim reciproc, decât să ne dușmănim… Când vom înțelege toate acestea, vom putea trăi liniștiți… Atunci pustiul va înflori, iar șchiopul va sălta ca un cerb, orbii vor vedea, iar gura mutului va emite strigăte de bucurie…

Va fi frumos să trăim în lume, când vom înțelege aceste lucruri elementare… Când vom abandona aluatul fariseilor (al stăpânirii religioase) și al lui Irod (al puterii) pentru a îmbrățișa aluatul Împărăției. Atunci vom avea aluatul pe care femeia îl pune în făină, vom avea sămânța care devine un pom mare, vom avea cloșca adunând puii sub aripile ei; vom avea asinul, adică vom avea capacitatea de a iubi și de a sluji, care învinge subjugarea, stăpânirea și puterea lumii, iar pe pământ va domni pacea…

Texte utile

  • Ps. 91 (90);
  • Ps. 118 (117);
  • Deut. 32, 11;
  • Lc. 19, 41ș.u.;
  • F. Ap. 4, 24 ș.u., 8, 1 ș.u.
Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și pr. Mirel Demian