Ospățul pregătit de Dumnezeu. Diferența dintre gândurile, criteriile lui Dumnezeu și ale noastre (cf. Is. 55).

Contextul versetelor: Isus discută la masă. După vindecarea hidropicului a fost invitat la cină în casa unuia fruntaș fariseu. Isus vorbește despre ospăț: a fi invitat, a alege un loc la masă. Textul care precedă pericopa ascultată abordează tema invitației: când organizezi un ospăț, nu chema prietenii, rudeniile, bogații – cugetând că ei îți vor fi recunoscători – ci invită săracii, șchiopii, orbii și vei fi fericit, deoarece ei nu pot să-ți înapoieze onoarea (cf. Lc. 14, 12-14). Când dăm un ospăț, Isus ne propune să-i invităm pe cei care nu pot să ne înapoieze favoarea făcută.

Textul din Lc. 14,15-24 subliniază care sunt criteriile lui Dumnezeu: pe cine invită Dumnezeu la ospățul Său. Oare criteriile pe care Isus le-a dat – să le practicăm între noi – sunt sau nu aceleași ca ale lui Dumnezeu?

Se citește Lc. 14,15-24

¹⁵ Când a auzit acestea, unul dintre cei care erau la masă, i-a spus: „Fericit este acela care va sta la masă în împărăția lui Dumnezeu!” ¹⁶ Dar el i-a zis: „Un om a dat o cină mare și i-a invitat pe mulți, ¹⁷ iar la ora cinei l-a trimis pe servitorul său să spună celor pe care îi invitase: «Veniți, deja este gata!» ¹⁸ Dar, unul după altul, au început toți să se scuze. Primul i-a spus: «Mi-am cumpărat un ogor și trebuie să merg să-l văd. Te rog, primește scuzele mele!» ¹⁹ Un altul a spus: «Am cumpărat cinci perechi de boi și merg să-i încerc. Te rog, primește scuzele mele!» ²⁰ Iar un altul i-a spus: «Tocmai acum m-am însurat și nu pot să vin». ²¹ Întorcându-se, servitorul a spus acestea stăpânului său. Atunci, stăpânul casei s-a înfuriat și i-a spus servitorului: «Mergi îndată prin piețele și pe străzile cetății și adu-i aici pe săraci, pe infirmi, pe orbi și pe șchiopi». ²² Servitorul i-a spus: «Stăpâne, s-a făcut ce ai poruncit și încă mai este loc». ²³ Atunci, stăpânul i-a zis servitorului: «Ieși pe drumuri și cărări și constrânge-i să intre pentru ca să mi se umple casa. ²⁴ Căci vă spun că nici unul dintre oamenii care fuseseră chemați nu va gusta din cina mea»”.

Criteriile invitației îl fac pe Isus să spună: „Cine-i va invita pe săraci, schilozi, șchiopi, orbi va fi fericit pentru că ei nu pot înapoia invitația, iar tu-ți vei primi răsplata la Învierea drepților”. În acea zi în care se va petrece marele ospăț… acest comesean zice: „Fericit cine va mânca pâine în Împărăția lui Dumnezeu”.

Care sunt criteriile pentru a mânca această pâine în Împărăția lui Dumnezeu? Cine este invitat? Cine participă? Cine mănâncă această pâine?

Isus a concluzionat discursul Său în mod dur: textul începe cu „fericirea” dar se încheie cu un cuvânt foarte dur: „Niciunul dintre cei care au fost invitați nu va gusta din ospățul Meu” (Lc. 14,24), adică nu va mânca această pâine.

Este istoria celor două posibilități de a mânca: a mânca pâinea pe care acest stăpân o pregătește și atitudinea celor care nu doresc să intre să mănânce această pâine, deși au fost invitați.

v. 15

¹⁵ Când a auzit acestea, unul dintre cei care erau la masă, i-a spus: „Fericit este acela care va sta la masă în împărăția lui Dumnezeu!”

Acest comesean consideră ospățul un eveniment pozitiv și totodată exprimă o fericire: „Fericit cine va mânca pâine în Împărăția lui Dumnezeu” (Lc. 14,15).

A mânca pâine înseamnă a împărți cu alții, reflectă capacitatea și dorința de a fi împreună la masă. Fraza este pronunțată în timpul unei cine, atunci când pâinea se împarte. Dacă a mânca pâine împreună cu tine Isus este atât de interesant, atunci fericit este cel care va mânca pâine în Împărăția lui Dumnezeu! Ceea ce Isus face în acel moment echivalează cu ceea ce se va întâmpla în Împărăția lui Dumnezeu.

Într-un anume fel, acest om ne arată problema (dilema), deoarece Isus ne va ajuta să înțelegem că nu există reguli diferite. Acest text a început cu hidropicul vindecat, și întrebarea era: „Este voie să vindeci sâmbăta sau nu?” (Lc. 14,3). După părerea fariseilor nu se putea vindeca în ziua sâmbetei…

O cină la care are loc o vindecare, unde mesenii se simt bine împreună, totuși există ceva care nu funcționează… Se poartă discuții aprinse, se aduc critici. Și critică aceia care au certitudinile lor, lumea lor… Ei sunt așezați/prezenți la cină… dar este ca și cum nu ar exista.

În această pericopă Isus explică nu numai ceea ce se întâmplă înaintea Lui, ci și logica lui Dumnezeu, răspunzând obiecțiilor exprimate de cei care-I sunt ostili.

vv. 16-17

¹⁶ Dar el i-a zis: „Un om a dat o cină mare și i-a invitat pe mulți, ¹⁷ iar la ora cinei l-a trimis pe servitorul său să spună celor pe care îi invitase: «Veniți, deja este gata!»

„A fi invitați” ne arată că deja există o relație. Spre exemplu: înainte de o căsătorie, mirii discută despre numărul invitaților la nuntă. A fi invitați exprimă deja o relație: se fac mai multe invitații decât persoanele care vor veni și acestea trebuie să confirme participarea la ospăț. Așa se întâmpla în lumea antică: se știa că sunt unele evenimente importante și persoanele trebuiau să-și confirme prezența. Sluga se ducea în mod oficial la casa invitatului pentru a-l conduce la casa stăpânului, unde se dădea cina. Acesta este contextul istoric, asemănător cu nunțile pe care și noi le organizăm.

Este interesant că „a fi invitați” denotă deja prezența relației. Invitatul face parte dintr-un șir restrâns de persoane, dintre persoanele care se cunosc. Faptul că au primit invitația înseamnă că fac parte dintre cei care de drept pot să ia parte la acest ospăț. Între stăpân și invitați există deja o relație. Nu este o invitație întâmplătoare sau una despre care invitații nu știau, nu este ceva care nu aparținea regulilor vieții. Astfel, răspunsul pe care aceste persoane îl dau este de două ori ciudat, deoarece deja au fost invitate și deja cunoșteau exact ziua și ora banchetului.

Iată de ce această invitație pe care stăpânul o adresează trimițând acest slujitor: a sosit ora, acum este momentul! Acea care era o invitație devine astăzi, acum! Promisiunea și așteptarea devin, în sfârșit, ziua sărbătorii.

Este și alegerea noastră – oameni credincioși -, care știm că în momentul întâlnirii cu Dumnezeu suntem invitați la un mare ospăț. Ar fi interesant dacă acum ar veni cineva să spună: „Vino, este momentul!”… Teoretic, toți știm că suntem invitați și că ne așteaptă un mare ospăț. Însă fiecare dintre noi ar răspunde: „Încă nu a sosit momentul!; încă am multe lucruri de făcut aici”. Și totuși, facem parte din mulțimea celor invitați și cunoaștem acest lucru: știm că este un mare ospăț, că este ceva frumos, și totuși…

Invitația nu este adresată atât „multora”, ci „tuturor”, deoarece: „Dumnezeu vrea ca toți oamenii să se mântuiască și să ajungă la cunoașterea adevărului” (1Tm. 2,4). Invitația deja a fost adresată, iar acum se subliniază că a sosit ceasul, totul fiind pregătit.

vv. 18-20

¹⁸ Dar, unul după altul, au început toți să se scuze. Primul i-a spus: «Mi-am cumpărat un ogor și trebuie să merg să-l văd. Te rog, primește scuzele mele!» ¹⁹ Un altul a spus: «Am cumpărat cinci perechi de boi și merg să-i încerc. Te rog, primește scuzele mele!» ²⁰ Iar un altul i-a spus: «Tocmai acum m-am însurat și nu pot să vin».

Toți au un motiv bun (valid) pentru a nu merge la ospăț. Motivele sunt serioase și sunt întărite de legea lui Israel în mod formal deoarece sunt motive capabile să dezlege (elibereze) de serviciul militar, de obligațiile pe care omul le are față de Dumnezeu și față de comunitate. Există priorități ale vieții personale (individuale) care sunt mai presus de datoriile față de comunitate.

Însă, tocmai aceasta este problema: este adevărat că înaintea lui Dumnezeu există situații personale în care pot să pun eul meu (adică pământul, boii – instrumentele necesare pentru a munci pământul – și soția) mai presus de chemarea lui Dumnezeu? Putem pune mai presus autosuficiența noastră – bunurile, uneltele de lucru, familia, adică tot ceea ce este necesar să trăim – decât invitația lui Dumnezeu de a participa la ospăț? Bunurile, instrumentele de lucru, familia sunt viața noastră, nu sunt lucruri mici, întâmplătoare (ca de exemplu o stare de răceală…).

Într-un fel, acești oameni pun înaintea invitației lui Dumnezeu nevoile lor existențiale.

Scuzele lor nu sunt motive iraționale sau nesocotite. Sunt motive raționale, urgențe, nevoi care fac parte din viață.

În Deut. 8,6 Dumnezeu spune poporului că acum îl introduce în pământul făgăduinței și acolo va descoperi că prin munca sa va putea mânca ceea ce va semăna, animalele sale vor spori și va reuși să se hrănească, să se susțină, dar îi cere să fie foarte atent pentru ca inima să nu i se mândrească (să nu-i devină orgolioasă) astfel încât să uite de Dumnezeu. „Ferește-te de a uita pe Domnul Dumnezeul tău și de a nu păzi poruncile Lui, legile Lui și hotărârile Lui pe care ți le spun Eu astăzi… Vezi să nu se mândrească inima ta și să nu uiți pe Domnul Dumnezeul tău Care te-a scos din Egipt, din casa robiei… Ca să-ți facă bine în urmă și ca să nu zici în inima ta: Puterea mea și tăria mâinii mele mi-au adus bogăția aceasta” (Deut. 8,6.11.14.17).

Sunt tocmai acești oameni care mai presus de viața lor pun subzistența lor (viața lor biologică). Este un fel de autonomie existențială. Este ca și cum ar spune: „Scuză-ne Doamne, deoarece nu avem nevoie de ospățul Tău… Avem noi cu ce să ne hrănim. Ne descurcăm singuri. Suntem în situația în care avem mijloace și instrumente și relații… știm să ne descurcăm singuri. Deci, nu avem nevoie de ospățul Tău. Suntem destul de bogați, în sensul că avem multe lucruri și putem trăi bine pe lume; avem legi; suntem cinstiți; avem capacitatea de a ne descurca”.

Prin urmare, scuzele nu sunt minore sau slabe. Există o relație precisă a acestor persoane cu ele însele, cu viața și cu acest stăpân. „Este adevărat: suntem în relație cu Tine”.

De mai multe ori, Isus a spus: „Stăpânul casei se va ridica și va închide ușa. Și voi care ați rămas afară veți începe să bateți și să ziceți: Doamne, deschide-ne. Am mâncat și am băut împreună cu Tine. Tu ai învățat în ulițele noastre…”.

În Ev. după Matei Isus zice: „Nu cine zice Doamne, Doamne va intra în Împărăție, ci acela care face voia Tatălui„, adică acela care intră în relație cu Dumnezeu.

Aceeași situație se întâmplă în textul nostru: persoanele care aparțin unei relații, deși au fost invitate, afirmă de fapt: „Eu sunt autosuficient față de Tine”.

Care este reacția și ce face acest Stăpân?

v. 21

²¹ Întorcându-se, servitorul a spus acestea stăpânului său. Atunci, stăpânul casei s-a înfuriat și i-a spus servitorului: «Mergi îndată prin piețele și pe străzile cetății și adu-i aici pe săraci, pe infirmi, pe orbi și pe șchiopi».

Refuzul unui dar, care deja este o parte din raportul stăpân-invitați (deoarece invitația era deja o parte din banchet; un banchet refuzat tocmai din cauza acestei autosuficiențe a persoanelor care sunt capabile să-și organizeze propria viață în mod autonom față de acest stăpân al casei) este motiv de mânie. Stăpânul se supără din cauza împietririi inimilor invitaților. Nu este vorba de o împietrire a inimii care conduce la păcate foarte grave, ci este o împietrire de tip relațional: nu reușesc să intre în relație autentică cu un dar care le-a fost făcut; nu acceptă o invitație la o cină gratuită.

Paradoxal, aceste persoane autosuficiente (bogate) sunt cele care pot să răsplătească (ne referim la spusele anterioare ale lui Isus, cf. Lc. 14,12-14). În schimb, stăpânul are o urgență (o grabă) să-și umple casa. Și atunci trebuie să caute peste tot: prin piețele și ulițele orașului, în toate locurile unde este posibil să fie întâlniți săracii, schilozii, șchiopii, orbii… pentru a-i conduce la ospăț.

Dumnezeu caută omul acolo unde omul este. Condițiile sunt accesibile tuturor. Există persoane care se află într-o alianță cu Dumnezeu. Este istoria lor. Odinioară putea fi poporul lui Israel și istoria alianței, acum putem fi noi, persoane care deja avem în buzunar o invitație. Totuși, într-un anume fel, Dumnezeu nu se mulțumește cu acest tip de relație, ci aleargă după persoane, acolo unde acestea se află: pe stradă, pentru a le determina să intre la acest ospăț. Și pe ulițe nu sunt aceia care locuiesc în casele lor, cei autosuficienți, cei care se îngrijesc de terenurile lor, cei care aranjează instrumentele muncii lor, cei care-și trăiesc viața lor familială… Pe ulițe sunt săracii, schilozii, șchiopii, orbii… Aceștia trebuie căutați și conduși la ospăț!

Acțiunea căutării acestor persoane este împlinită cu o oarecare urgență. Dumnezeu este atent față de ele. Dumnezeu aleargă după om. Întreaga Scriptură este istoria lui Dumnezeu care aleargă după omul care continuă să fugă pe căi diferite. Dumnezeu nu se plictisește. Gratuitatea posibilității de a intra la acest ospăț este o gratuitate absolută. Omul nu poate face nimic pentru a avea dreptul să intre la acest ospăț. Și totuși, răspunsul este dat de nevoia, de plăcerea de a avea o mâncare gratuită, de a avea o relație cu acest stăpân, sau de varianta opusă: „Nu am nevoie. Mă descurc. Am de toate”.

Două adnotări:

– Se pare că acela care invită este impulsiv, iritabil. Trebuie să ne imaginăm iubirea pe care Dumnezeu o are pentru noi: nu se predă. Și astfel, îl caută încontinuu pe om. Este vorba de setea pe care o are Isus (în. Io. 4 Isus are o sete direct proporțională cu cine El este). Setea lui Dumnezeu, iubirea pe care o are pentru noi devine aproape o nevoie din partea Sa de a nu lăsa să-i scape omul din mână: ne caută încontinuu.

– Sunt invitați săracii, schilozii, șchiopii, orbii. Dumnezeu îi alege pe cei marginalizați, aruncați la o parte de societate. Acest fapt s-a întâmplat și în biserica primară… Pavel scrie: „Dumnezeu a ales cele nebune ale lumii ca să-i facă de rușine pe cei înțelepți. Dumnezeu a ales cele slabe ale lumii, ca să le facă de rușine pe cele puternice” (1Cor. 1,27). Și în VT Dumnezeu nu-l alege pe Israel pentru că este un popor mare, ci pentru că este cel mai mic dintre popoare. Este alegerea lui David, ultimul dintre frații prezentați profetului care trebuia să aleagă urmașul lui Saul. Acesta este criteriul alegerii lui Dumnezeu.

vv. 22-23

²² Servitorul i-a spus: «Stăpâne, s-a făcut ce ai poruncit și încă mai este loc». ²³ Atunci, stăpânul i-a zis servitorului: «Ieși pe drumuri și cărări și constrânge-i să intre pentru ca să mi se umple casa.

Mai sunt locuri la acest banchet… în această casă a Tatălui întotdeauna mai este loc. Este o casă care se pare că nu se umple niciodată. O casă în care nu trebuie să ne fie teamă sau în care nu trebuie să ne luptăm pentru a intra. Acest loc care există în casa acestui stăpân… se descoperă că dorința stăpânului este ca această casă să se umple.

În realitate, dinamica (parcursul) relației lui Dumnezeu cu omenirea, cu Avram, începe cu promisiunea darului fiilor lui Avram (cf. Gen. 15). Problema constă în faptul că Dumnezeu îi propune o imagine lui Avram: „Ieși din casa ta, noaptea. Privește cerul și stelele. Reușești să le numeri? Iată, la fel de numeroasă va fi descendența ta”. Această dorință a lui Dumnezeu de a umple casa este un număr pe care nu putem să-l numărăm. Numărul fiilor lui Dumnezeu este o dorință pe care nu reușim s-o săturăm, s-o umplem. La fel se întâmplă în unele tablouri din Cartea Apocalipsei. La cap. al VII-lea este descrisă o mulțime care vine din toate părțile, de la Orient, la Occident, de la Miazăzi la Miazănoapte și toată lumea izbutește să-I cânte acest cântec Mielului.

Dorința ca această casă să fie plină… Acest „a se umple” al casei se realizează printr-o a doua ieșire a acestui slujitor în afara zidurilor orașului. Există persoane în afara zidurilor. Nu este suficient pentru stăpân să ia toate categoriile care nu pot răsplăti (lista de la v. 13: sunt persoanele care nu pot să-ți restituie favoarea); nu sunt suficienți cei care se află în interiorul zidurilor și nu pot să te răsplătească, adică aceia care fac parte din orașul tău; cei care au aceeași identitate etnică, politică, umană, culturală… pe care le ai și tu…

Trebuie să meargă „pe drumuri și prin lunci”. Servitorul (noi) trebuie să iasă din oraș și să caute oamenii din afara zidurilor. În vremea aceea, orașele erau înconjurate de ziduri și era o mare deosebire între cei care erau între ziduri și cei care erau în afara lor. Această imagine a zidurilor este foarte des utilizată de Scriptură pentru a indica despărțirile (diferențele) care, odată cu Isus, cad, dispar. Cu Isus nu mai avem nici iudeu, nici grec; nu mai avem nici sclav, nici liber; nici bărbat, nici femeie… Isus a venit să dărâme zidurile despărțitoare care separă.

Deși tabloul este de acum 2000 de ani, este foarte actual. Chiar dacă am dărâmat zidul Berlinului, mult mai multe construim: zidul dintre Israel și Palestina, zidul dintre Statele Unite și Mexic… și multe alte ziduri care se construiesc pentru a despărți. Este interesantă imaginea lui Isus care a venit să dărâme zidurile.

Și în textul nostru avem imaginea unui stăpân care iese în afara zidurilor orașului pentru a merge să caute persoanele cu care să umple casa Sa (cf. Isus a fost răstignit în afara zidurilor!).

Iată paradoxul categoriilor care se inversează. Acel om care-i spunea Domnului „Fericit este omul care va mânca pâine în Împărăția lui Dumnezeu”, „Ce minunat este să stăm și să mâncăm pâine împreună cu Tine” sau Petru la schimbarea la față: „Cât de frumos este Doamne să stăm aici”. Isus însă propune un tablou diferit: „Nu este garantat că invitații vor sta la masă doar pentru că sunt într-o relație cu stăpânul în baza căreia pare natural să primească o invitație; deoarece dorința stăpânului este alta. Este acest dar. Această gratuitate. Această deschidere fără limite: această cădere a zidurilor despărțitoare”.

Noi credem mereu că a fi în interiorul granițelor este o garanție că vom participa la ospăț. Și ne privim cu neîncredere unii pe alții, pentru a ști dacă celălalt are dreptul – la fel ca mine – de a fi în interiorul zidurilor. Eu cu siguranță voi fi la ospăț. Tu? Nu știu.

Acest stăpân nu doar iese pe ulițele orașului, ci iese din oraș pentru a umple casa. „Pentru ca să fie plină casa mea”. Și singurii care nu participă sunt tocmai invitații. Dar nu pentru că erau invitați, ci pentru că posedau o certitudine, o relație care a devenit autosuficiență, a devenit incapacitatea de a primi darul, a devenit incapacitatea de a primi UN DAR… Pentru că, ori lucrurile se construiesc cu propria lege, cu propria cinste, ori altfel nu există, nu sunt drepte.

Acesta este chipul lui Dumnezeu care aleargă după om în afara orașului pentru a-l readuce înăuntru; acest Dumnezeu care insistă ca omul să intre…

Este semnificativ acest strigăt pe care, în Euharistie, fiecare dintre noi este invitat să-l exprime mai înainte de a primi „Pâinea Împărăției”: „Doamne, nu sunt vrednic”, însă dacă sunt aici, mă aflu aici numai pentru că Tu ai insistat. Eu nu sunt demn. Eram afară. Și dacă sunt aici, mă aflu numai pentru că Tu ai insistat. „Spune numai un cuvânt și eu voi fi mântuit”.

Datorită unui cuvânt spus și pentru că am fost împinși de la spate, și nu pentru că aveam un drept, o invitație care ne făcea diferiți de alții (precum cei care participă la marile concerte în baza invitației)… Logica lui Dumnezeu funcționează exact invers: este logica diferită de invitația scrisă. Putem avea invitația în buzunar, dar trebuie să avem inima celui care este sărac, șchiop, orb, care stă într-o peșteră în afara zidurilor orașului. Numai având această inimă vom fi împinși să intrăm. Vom fi invitați cu insistență să intrăm.

„În casă, la ospăț, mai există loc”. Locul este direct proporțional cu voia, cu dorința, cu pasiunea pe care o are cel care invită. Această idee este prezentă și în Io. 14,2, unde Isus spune: „Casa Tatălui încă are multe locuri”. „Multe locuri” înseamnă că are loc pentru toți. Nimeni nu este exclus.

În Biblie stă scris: „Împinge-i să intre”, traducerea ar fi „Insistă ca să intre”. Acest verb este folosit în ultimul cap. din Lc., atunci când Isus îi întreabă pe cei doi discipoli… La un moment dat, se pare că Isus vrea să plece și ei „insistă” ca Isus să stea cu ei. Insistența celor doi este asemănătoare cu cea a stăpânului care, prin sluga Sa, zice: „Insistă ca aceștia să intre, pentru ca a mea casă să se umple”. Dacă nu este plină, stăpânul nu este mulțumit. La fel ca într-o familie atunci când lipsește cineva… lipsește ceva plinătății afecțiunii și iubirii.

v. 24

²⁴ Căci vă spun că nici unul dintre oamenii care fuseseră chemați nu va gusta din cina mea»”.

Cuvântul „nimeni” face parte din cuvintele aspre pe care le-am ascultat în cap. 13 din Lc.: stăpânul care închide. „Doamne, deschide-ne. Eram cu Tine în piață…”. „Nu vă cunosc. Mergeți de la Mine!”; „Nu cine zice Doamne, Doamne…” Totul se naște nu pentru că există o dorință de pedeapsă.

Să nu pierdem sensul darului. Să nu pretindem că suntem autosuficienți…