Luca 14,25-35

Ps. 24 (23)

Psalmistul se întreabă: „Cine se va sui în muntele Domnului / Și cine va sta în locul cel sfânt al Lui?”. Isus a urcat pe munte, El este locul sfânt!/ Și în urma Lui, lăsând de o parte fricile noastre, cu puterea primită de la El putem urca pe munte

Reluăm tema mântuirii. Cuvintele „Cine se va sui în muntele Domnului?” înseamnă: „Cine va fi mântuit”.

Ucenicii întreabă: „Numai puțini vor fi mântuiți?”.

Isus răspunde că ușa e strâmtă: nici un drept nu se mântuiește, căci Dumnezeu îi vrea pe toți mântuiți. Iar mântuirea e mila care-i mântuiește pe toți.

Mila e o ușă strâmtă pentru cei drepți, pentru că drepții nu vreau mila. Ei zic: „Noi suntem drepți, suntem bine, așa cum suntem și nu avem nevoie de milă”.

Mântuirea e iubirea Tatălui, iar iubirea Lui în mod necesar e gratuită. Deci, în Împărăție omul nu intră în baza meritelor sale, ci intră acceptând iubirea gratuită a Tatălui și trăind gratuitatea. Mântuirea e iubirea Tatălui, iar iubirea Lui în mod necesar e gratuită. Deci în Împărăție omul nu intră în baza meritelor sale, ci intră acceptând iubirea gratuită a Tatălui și trăind gratuitatea.

Tema mântuirii continuă să fie abordată și-n următoarele capitole…

Așadar, mântuirea nu constă în ceea ce facem noi. Dacă noi primim această iubire, la rândul nostru îi putem iubi cu gratuitate pe toți ceilalți.

În textul biblic precedent, când Domnul îi cheamă pe cei invitați, toți invitații refuză. Invitații sunt drepții. Atunci, Domnul le cere slujilor să meargă să-i cheme pe săraci, pe orbi și pe șchiopi… Sunt categoriile de persoane excluse de la cult.

Tocmai cei pe care noi îi excludem sunt invitați…

„Și încă mai există loc în casa Tatălui”. Mereu mai există loc, pentru că până când lipsește un singur om, Tatăl se gândește la cel care lipsește. El vrea ca toți să se mântuiască și deci spune: „Mergeți peste tot, chemați-i pe toți și convingeți-i să intre”. Pentru că Dumnezeu vrea ca toți să intrăm în iubirea Sa gratuită. Și așa devenim fii și frați și aceasta e mântuirea noastră.

Dacă Domnul vrea să-i constrângă pe toți să intre, câtă vreme în casa Sa mai e loc, astfel încât toate locurile să fie ocupate, adică toți să fim înăuntru, noi putem concluziona că mântuirea e un lucru simplu.

Textul pe care acum îl explicăm ne arată care este lucrul simplu pe care trebuie să-l facem pentru a intra la acest ospăț… Fapt care înseamnă să fim discipoli ai lui Isus, înseamnă să fim la fel ca El, fii; înseamnă să fim frați.

Versetele acestea sunt o introducere la cap. al 15-lea în care se povestește despre oaia pierdută și regăsită, despre drahma pierdută și găsită și fiul pierdut și reaflat, care e inima întregului mesaj evanghelic.

Aceste parabole sunt dedicate celor drepți, pentru ca aceștia să-și schimbe mentalitatea și inima.

Se citește Lc. 14, 25-35

25 Multă lume mergea după Isus, iar el, întorcându-se, le-a spus: 26 „Dacă cineva vine la mine și nu-și urăște tatăl, mama, femeia, copiii, frații și surorile, ba chiar propria sa viață, nu poate fi discipolul meu. 27 Cine nu-și poartă crucea și nu vine după mine nu poate fi discipolul meu. 28 Într-adevăr, cine dintre voi, voind să construiască un turn, nu stă mai întâi să calculeze cheltuiala, dacă are cu ce să-l termine? 29 Pentru ca nu cumva, punând temelia și nereușind să-l termine, toți cei care-l văd să înceapă a-l lua în râs, 30 spunând: «Acest om a început să construiască, dar nu poate să termine». 31 Sau care rege, pornind la război împotriva altui rege, nu stă mai întâi să se sfătuiască dacă este în stare cu zece mii să înfrunte pe cel care vine împotriva lui cu douăzeci de mii? 32 Iar de nu, pe când celălalt este încă departe, trimite solie ca să ceară pacea. 33 Tot astfel, fiecare dintre voi care nu renunță la tot ceea ce are, nu poate fi discipolul meu. 34 Sarea este bună; dar dacă și sarea își pierde gustul, cum și-l va mai recăpăta? 35 Nu mai este bună nici pentru pământ, nici pentru gunoi: se aruncă afară. Cine are urechi pentru a asculta să asculte!”

În finalul acestui text, evanghelistul simte nevoia să repete cuvintele pe care Isus deja le-a spus și-n alte locuri: „Cine are urechi de auzit să audă”, pentru că aici e o temă importantă, care trebuie înțeleasă corect.

Refrenul textului e clar: Isus pune condițiile necesare pentru a fi discipolii Săi, spunând „Dacă un om nu e așa, nu poate fi ucenicul Meu„. Apoi continuă: „Dacă cineva nu știe să-și ducă crucea, nu poate fi ucenicul Meu…”. Dumnezeu vrea să se mântuiască toți, dar oare pune El niște condiții dificile, încât nimeni nu poate să le respecte? Deci nimeni nu poate fi ucenicul Său?

Tocmai astfel se înțelege care e condiția pentru a fi discipol: este aceea de a ști că eu nu pot să fiu discipol doar pentru că doresc eu! De fapt nu e vorba de o condiție, ci e un dar gratuit pe care El îl face tocmai săracilor.

În Matei, la ospățul final, intră toți. Însă Domnul îl vede pe unul care nu era în haină de nuntă și-l întreabă cum de e acolo, și-l trimite afară. Altfel spus, e nevoie de haina de nuntă pentru a intra la ospăț. Iar haina nupțială este tocmai ceea ce subliniază acest text din Luca.

Haina de nuntă nu sunt meritele noastre, nici calitățile noastre, nici bunătatea noastră, ci este haina Mirelui, a iubirii Sale gratuite: faptul de a ști că toți suntem mântuiți prin harul Lui. Pentru că iubirea ori e gratuită, ori nu e iubire.

Un om care nu acceptă iubirea gratuită a lui Dumnezeu, îl hulește pe Dumnezeu, pentru că vrea să-L plătească și-L reduce pe Dumnezeu la un negustor care-și caută interesele sale.

De aceea textul vrea să ne ajute să înțelegem că niciunul nu putem fi discipoli din voința proprie și că toți devenim discipoli în măsura în care înțelegem că a fi discipol nu înseamnă numaidecât bunătatea și calitățile mele. Să ne amintim că sfântul Pavel, care era perfect și știa totul și făcea totul, a abandonat toate acestea, pentru că a înțeles iubirea gratuită a Domnului pentru el și a început să trăiască prin har. E trecerea de la priceperea religioasă, la Evanghelie, la har; de la lege la Evanghelie.

După acest text, în care se pare că nici un om nu poate fi discipol, dacă veți citi următorul rând veți descoperi că: „Atunci toți păcătoșii merg la El și mănâncă cu El”. Și e drept, pentru că ei merg nu pentru că merită, dar merg în baza harului.

Acest text, despre care Luca spune: „Cine are urechi de auzit să audă”, ne pune reguli fundamentale de discernământ în privința a ceea ce trebuie să facem cu adevărat pentru a fi discipoli.

vv. 25-26

25 Multă lume mergea după Isus, iar el, întorcându-se, le-a spus: 26 „Dacă cineva vine la mine și nu-și urăște tatăl, mama, femeia, copiii, frații și surorile, ba chiar propria sa viață, nu poate fi discipolul meu.

Încercăm să înțelegem aceste cuvinte grele. Deci, „Cine are urechi de auzit, să audă”.

Mai întâi să privim „ramele”: „Cu El mergea lume multă„. Acest „a călători împreună cu El” al mulțimilor este călătoria vieții. A călători cu El e sensul vieții noastre… Și în această mulțime suntem și noi.

Acestor mulțimi, care sunt chemate să se hotărască – „Cine are urechi de auzit să audă” – adică să facă pasul decisiv, le adresează întrebarea: „Dacă cineva vine la Mine” ce trebuie să facă, pentru a fi discipolul Meu?

O paranteză: lumea, mulțimile, sunt simbol al tuturor oamenilor, adică toți suntem chemați. Iată ce spune 1Tm. 2,4 „Care voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină”. Dumnezeu vrea ca toți să fie mântuiți. Prin urmare „lumea multă” subliniază faptul că toți oamenii sunt invitați.

Întreaga omenire e chemată să călătorească cu El. Călătorind cu El – Fiul – suntem ca El, învățăm stilul Său, devenim fii și frați și aceasta e mântuirea.

Semnificația versetelor – dincolo de afirmația scandaloasă de la început: „Cine nu urăște tata, mama…” – e clară: „Nu poate fi ucenicul meu”. Rezultatul acestei fraze e că nu putem fi discipoli. Și atunci cum putem deveni ucenici? Niciunul dintre noi nu poate fi discipol?! La fel cum niciunul dintre noi nu poate merita să fie fiu?. A fi fiu e un dar gratuit, nu-l plătești, nu-l câștigi.

Deci nu putem fi discipoli doar pentru că suntem buni (pricepuți), sau pentru că facem unele lucruri…Căci dacă facem unele lucruri bune, le facem pentru că le primim ca dar. Dumnezeu nu are pretenții de la noi, ci ne oferă daruri: ne oferă darul de a fi fii, de a-i iubi pe frați, ne oferă darul de a-L iubi pe Tatăl și viața, astfel încât să trăim cât mai bine. Dumnezeu nu pretinde să-L iubim pe Tatăl, frații, viața. Căci altfel, Dumnezeu ar fi unul care ne cere, ne forțează… Dumnezeu este cel care dă, El iubește să dăruiască!

Prețul darului e gratuitatea. Și este prețul cel mai mare! Căci e mai ușor să răsplătești darul și să-l plătești, decât să trăiești în gratuitate: înseamnă să accepți iubirea. Gratuitatea înseamnă iubire. Prețul darului e iubirea.

Suntem discipoli în măsura în care primim această iubire și apoi o trăim.

„Dacă vine cineva la Mine și nu urăște pe tatăl său și pe mamă și pe femeie și pe copii și pe frați și pe surori, chiar și sufletul său însuși, nu poate să fie ucenicul Meu” (v. 26). E o afirmație dură. Însă, care e porunca fundamentală? Să iubești! „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și din tot sufletul tău și din toată puterea ta și din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Lc. 10,27).

Această poruncă „cine nu urăște pe tatăl, pe mama…”, înseamnă a-L iubi pe Dumnezeu cu toată inima. Așadar, tu ești chemat să-L iubești pe Dumnezeu cu toată inima și mai presus de toate, iar dacă El se simte pe locul al II-lea, se simte nedreptățit.

Este varianta negativă a poruncii pozitive de a-L iubi pe Dumnezeu cu toată inima… Și dacă îl iubesc pe Dumnezeu din toată inima, devin ca Dumnezeu și-i voi iubi și pe alții.

Însă dacă-i iubesc pe alții ca absolutul (dumnezeul) meu, dacă-l iubesc pe copilul meu ca pe absolutul meu și mă leg de el, îl ucid.

„Dorea să-i invite pe cei săraci”. Bine.

„A-l urî pe tata și pe mama” înseamnă a nu avea tată și mamă. Căci Dumnezeu este Tatăl și Mama noastră. Nu înseamnă că trebuie să-i iubesc pe tata și pe mama în mod absolut și apoi să nu mă maturizez niciodată și să rămân debil pentru întreaga viață. Sunt fiul lui Dumnezeu: El e Tatăl meu și Maica mea! Pe El îl iubesc cu toată inima mea și apoi, desigur, îi iubesc și pe părinții mei, pe bună dreptate, dar nu pentru că ei sunt absolutul, căci dacă ar fi absolutul… Mai întâi de toate, ei nu sunt absolutul, ci devin idoli și când îmi dau seama că nu sunt absolutul, îi urăsc pentru că le-am sacrificat viața mea.

Deci toți suntem săraci, orfani, inclusiv părinții, până când nu-L iubim pe Dumnezeu: nu știm de unde venim și nici încotro mergem, pentru că tatăl meu și mama mea, mai repede sau mai târziu mă părăsesc (abandonează). Când un fiu ajunge la 60 sau 70 de ani, e probabil să-și piardă părinții. Deci, atunci pruncul e fiul nimănui? Nu! E fiul lui Dumnezeu.

Ps. 27 spune: „Tatăl meu și maica mea m-au părăsit, dar Domnul m-a cules”. Domnul ne ajută să trăim ca unii care nu sunt părăsiți.

Exprimând totalitatea ființei sale – mintea, sufletul și trupul – cu care omul îl iubește pe Domnul, se raportează la Dumnezeu tot ceea ce aparține vieții noastre familiale, bisericești și sociale. În iubirea totală pentru Dumnezeu, sunt înțelese corect, mai apoi, toate persoanele.

Acest text face referire la sfârșitul cap. 9 după Luca, în care sunt cei trei care zic: „Te vom urma oriunde vei merge” iar Isus îi spune primului: „Fiul lui Dumnezeu nu are unde să-și odihnească capul”, celui de al doilea îi zice: „Lasă morții să-și îngroape morți, dar tu urmează-mă” iar celui de al treilea, care dorea să-i salute pe căsenii săi, îi spune: „Cine se întoarce înapoi, odată ce a început să are, e mai bine să-și schimbe locul de muncă”. Și în acest loc e la fel.

Apoi, textul vorbește despre femeie și despre bărbat.

Bărbatul și femeia sunt „un trup”, după Biblie. Deci unul căruia-i lipsește cealaltă jumătate e un schilod. Deci, Domnul a cerut să invite schilozii la banchet. Căci cealaltă parte a noastră – Mirele – este Dumnezeu. El e cealaltă jumătate a noastră.

Apoi textul amintește „fiii”. Când o femeie naște, se spune „am furat fiu”. Fiii sunt lumina, iar Domnul a spus să cheme orbii. Căci Dumnezeu e cu adevărat viitorul nostru, care ni se dăruiește.

La fel, „frații și surorile”, ne sunt ajutorul pe care-l avem în timpul vieții, pentru a trăi fraternitatea. Sunt precum cârjele: fără ele suntem șchiopi, fără sprijin. În realitate , singurul nostru sprijin e Dumnezeu.

Așadar, a nu avea „tată, mamă, femeie, fii, frați și surori” înseamnă că Dumnezeu este pentru noi toate aceste dimensiuni, în mod absolut. Dacă am acest raport cu Dumnezeu, trăiesc corect raportul meu cu toți ceilalți. De fapt, e vorba despre porunca de a-L iubi pe Dumnezeu cu toată inima, destinul pentru care am fost creați.

Dacă îl iubesc pe un altul din toată inima, în mod absolut și nu în chip ordonat, acel om devine idolul meu și mă distrug pe mine și-l distrug și pe celălalt.

Este porunca iubirii absolute pentru Dumnezeu, căci este tipic dorinței inimii omului de a iubi infinit. Doar infinitul poate fi iubit în mod infinit. Dacă nu, iubirea devine idolatrie și tu devii sclav.

În schimb, absolutul te face liber înaintea întregului relativ și toți ceilalți devin relativi Lui, adică în Domnul au centrul și izvorul lor de viață. Iar iubirea tuturor celorlalți se numește iubire ordonată.

Iubirea lui Dumnezeu, mai presus de toate, este aspectul fundamental al vieții călugărești. Ce mărturisește călugărul credincioșilor? De fapt, călugărul își lasă familia, nu are soție, fii… Mărturisește că iubirea absolută a omului e Dumnezeu. E principiu valabil pentru fiecare om.

„Dacă cineva nu face așa, nu poate fi discipolul meu”. Prima concluzie este că niciunul dintre noi nu face așa. Căci cine îl iubește pe Dumnezeu cu toată inima, cu toată viața și forțele sale? Nimeni.

Deci aici nu mă regăsesc. Poate în următoarea afirmație a lui Isus mă regăsesc… „Dacă nu intru pe o ușă, poate intru pe o alta, laterală…”.

v. 27

27 Cine nu-și poartă crucea și nu vine după mine nu poate fi discipolul meu.

Deja la cap. al 9-lea a spus că „în fiecare zi trebuie să ne luăm crucea”. Și fiecare om are crucea sa, pe care numai el o poate purta.

Ce e crucea mea?

Nu știu bine ce este. Pentru fiecare dintre noi, crucea noastră este eul nostru, limitele noastre pe care nu le acceptăm, tot ceea ce ne deranjează, ne supără în viață… toate greutățile, responsabilitățile; apoi, egoismul meu mă apasă mult mai mult decât responsabilitățile… eforturile vieții, contradicțiile, împotrivirile… Toate acestea, dacă nu le porți, te apasă… căci greutățile sunt din abundență, pentru toți.

Totuși, Isus a spus și: „a urî propria viață”. Poate părea ciudat, dar „a urî viața” înseamnă contrariul egoismului. Deoarece omul egoist e acela care-și iubește atât de mult viața, încât nu reușește să iubească pe nimeni, pentru că el e centrul tuturor lucrurilor. Indică și libertatea față de eul propriu.

Principala cruce, pe care trebuie să o port, e să renunț la egoismul meu și să am o iubire ordonată: o iubire absolută pentru Dumnezeu și ordonată pentru alții.

Astfel, să-L urmăm pe Isus, străbătând calea Sa, însușindu-ne stilul Său. Dacă nu facem așa, nu putem fi discipolii Săi.

Nu știu cine intră prin această a doua ușă… A purta cu decență propria cruce, a-L urma pe Isus, a străbate același drum, adică de a-L urma în alegerile Sale, de a birui răul prin bine, ura prin iubire, păcatul prin iertare, de a-i iubi pe dușmani, de a fi milostiv la fel ca Tatăl… e o a doua ușă, care îmi e închisă… Nu? În afara puținelor momente, în care, întâmplător, sunt bun.

vv. 28-30

28 Într-adevăr, cine dintre voi, voind să construiască un turn, nu stă mai întâi să calculeze cheltuiala, dacă are cu ce să-l termine? 29 Pentru ca nu cumva, punând temelia și nereușind să-l termine, toți cei care-l văd să înceapă a-l lua în râs, 30 spunând: «Acest om a început să construiască, dar nu poate să termine».

După ce am ascultat cerințele și am înțeles că nu le pot împlini, trebuie să fiu atent să construiesc acest turn.

Turnul se construia pe câmp și în el puneau toate bunurile lor. Era un depozit al bunurilor. Iar bunurile ar fi a ști să-L iubești pe Dumnezeu, pe aproapele, a-și duce crucea, a-L urma pe Isus… Dar cine reușește?

Prin urmare, Isus ne cere, mai întâi de toate, să ne așezăm și să evaluăm dacă reușim să construim turnul… Pentru că dacă nu-l terminăm, dacă nu reușim să punem acoperișul, ne plouă, și munca nu ne ajută la nimic…

Așadar, evaluează dacă vei reuși să-l ridici în totalitate, dacă ai putere să-l ridici. Căci, dacă nu, toți vor râde de tine…

Luca este atent față de tema rușinii. „Te vor lua în râs”, pentru că omul are simțul onoarei, are o demnitate. Dacă nu reușește să-și construiască turnul, casa, viața, că își falimentează viața, este un om falit… Luca insistă pe semnificația rușinii, a falimentului. Lumea spune: „A început… dar nu a terminat”… Așadar, evaluează mai înainte de a începe: reușești să construiești?

După ce am ascultat cerințele lui Isus, dacă mă așez și mă gândesc cu calm dacă voi reuși să împlinesc primele două condiții pentru a fi discipolul Său, răspund că eu nu reușesc să ridic acest „turn”, să construiesc această casă, să trăiesc ca El. Nu este pentru mine.

Discernământul corect este cel care mă ajută să înțeleg că eu nu sunt capabil.

Dacă un om pretinde că este capabil, dar apoi nu reușește…

În ceea ce privește mântuirea, niciun om nu-i capabil, niciun om nu reușește să se mântuiască, după cum niciun om nu „se trage de păr”, pentru că mântuirea este iubirea gratuită a Altuia pentru noi.

În acest loc Evanghelia încearcă să-l dezumfle pe acel hidropic religios, care este în interiorul nostru, acel om drept care ne împiedică să trăim prin iubire și prin har, obligându-ne să trăim mereu în baza legii, îndemnându-ne: „Calculează bine și înțelege că tu nu reușești”.

Vrea să ne conducă în punctul în care să spunem: „Vezi că nu reușești?”

În acest text suntem chemați să facem un discernământ, o evaluare, o cântărire în baza criteriului Domnului. Iar obiectul discernământului este semnificația vieții

Acest discernământ are la bază întrebarea: „Tu reușești să te faci singur, să-ți dai singur viața, să te iubești singur?”. Iar răspunsul este „nu”! Căci întotdeauna un altul mă naște, îmi dă viața și mă iubește… Dacă pretind că mă fac eu singur, înseamnă că nimeni nu mă iubește…

Așadar, noi suntem creați de Dumnezeu și pentru El… Adică existăm pentru Altul. Este Altul care ne dă viața, căci nu ne-o dăm singuri. Acest adevăr este un minim bun simț pe care trebuie să-l avem pentru a putea trăi în lume…

Toate relele noastre izvorăsc din prezumția că reușim să ne facem singuri… Dar adevărul este că suntem creați de alții, de împrejurări, și trăim prin har, prin găzduirea, primirea pe care alții ne-o oferă.

Aceasta este mântuirea! Altfel, a trăi ar fi un chin, o nenorocire… Căci ne-am omorî între noi, în încercarea de a ne crea singuri. Exact așa se nasc toți hidropicii, plini de moarte, plini de eul propriu, fără iubire, oamenii legii, riguroși, perfecți, la fel cum era Pavel mai înainte de a se converti, care era perfect în respectarea legii, care e Cuvântul lui Dumnezeu.

vv. 31-32

31 Sau care rege, pornind la război împotriva altui rege, nu stă mai întâi să se sfătuiască dacă este în stare cu zece mii să înfrunte pe cel care vine împotriva lui cu douăzeci de mii? 32 Iar de nu, pe când celălalt este încă departe, trimite solie ca să ceară pacea.

Aceste două metafore sunt frumoase.

Noi, pentru a fi discipoli, suntem ca oamenii care trebuie să construiască un turn, adică suntem mari proprietari (deci, avem multe averi). Capitalul nostru este viața noastră, sunt darurile pe care Dumnezeu ni le-a oferit…

Cum putem păstra aceste daruri?

Noi suntem precum un rege. Suntem regi.

Regele este imaginea lui Dumnezeu pe pământ.

Dar trebuie să luptăm împotriva unui alt rege.

Care era a doua ispită a lui Isus? Satana Îi spune: „Toate împărățiile pământului sunt ale mele și le dau cui voiesc… Dacă mă adori pe mine, toate ți le dau ție…”.

Așadar, noi suntem regi care trebuie să intrăm în posesia Împărăției lui Dumnezeu. Și trebuie să ne luptăm cu un rege teribil, satana, care spune: „Toate sunt ale mele”… Cum putem câștiga această bătălie împotriva răului?

Acestea sunt cele trei ispite pe care Isus le va avea chiar pe cruce: „Dacă ești regele, mântuiește-te pe Tine”.

Textul ne îndeamnă ca mai înainte de această luptă să ne așezăm, să examinăm dacă suntem capabili cu zece mii să învingem pe cel care vie împotriva noastră cu douăzeci de mii… Este clar că nu suntem capabili…

Să ne amintim de istoria lui Ghedeon care, în sfârșit, a strâns o mare armată de 32 mii de soldați. Putea distruge toți medianiții care hărțuiau constant poporul evreu. Dar Dumnezeu îi spune: „Sunteți prea puternici ca să câștigați… Pentru ca Eu să-i dau pe dușmani în mâinile voastre”… Mai întâi îi sugerează lui Ghedeon să-i trimită acasă pe cei fricoși. Astfel pleacă 22 de mii. Apoi îi cere lui Ghedeon să-i trimită să bea apă din rău. După ce au băut toți, Domnul îi spune lui Ghedeon să le ceară celor curajoși, care s-au aruncat cu capul în jos, să se pună de o parte, iar fricoșii, 300, care au luat apă cu mâna, de altă parte. În final, îi cere să rămână doar cu cei 300 de fricoși, care nu erau mari luptători… Și-i cere să atace astfel: oamenii să aibă într-o mână o trâmbiță, iar în cealaltă o făclie… Dar cum vor reuși?

Învățătura este că bătălia nu se câștigă folosind armele dușmanului!

Dacă eu vreau să-l înving pe satana, a cărui strategie este bogăția, puterea, orgoliul, stăpânirea, nu înseamnă că dacă voi avea mai multă putere, orgoliu, stăpânire și influență în politică,voi învinge mai clar și voi construi Împărăția lui Dumnezeu… Nu! Ci voi construi împărăția satanei, în numele lui Dumnezeu… Fapt care e și mai grav… Sunt precum unul care are tricoul sportivului de la Dinamo dar joacă pentru Steaua… Tocmai pentru că folosim armele dușmanului, întârziem venirea Împărăției lui Dumnezeu.

În 1Sam. 17 avem lupta dintre Goliat și David… Saul îi dă lui David armele sale, însă David nu reușește să se miște cu ele. Prin urmare, David renunță la toate armele și ia doar o praștie și niște pietre cu care merge să-l înfrunte pe Goliat. David nu se bazează pe armele sale, ci iese în întâmpinarea lui Goliat, în numele Domnului și astfel îl învinge pe Goliat, semn al răului.

Dacă tu ai zece mii de soldați, dar trebuie să te lupți cu unul care are douăzeci de mii, ce faci? Închei un tratat de pace cu dușmanul. Altfel spus, faci un tratat de pace cu satana… „Să nu ne luptăm, căci eu am numai zece mii, însă tu ai douăzeci de mii. Și eu sunt cineva… Încă nu sunt atât de puternic, dar dacă mă ajuți, și eu voi deveni puternic, la fel ca tine…”… Cu alte cuvinte, încheiem un tratat de pace dăunător, căci facem pace cu egoismul și cu răul care-i în noi și nu ne mai luptăm împotriva răului…

Altfel spus, pricepem că nu reușim să fim puternici, pentru că există cei care sunt mai puternici decât noi, însă reușim să avem sfera noastră de putere, pe care ne-o apărăm cu gelozie… Aceasta este pacea dăunătoare, pe care o încheiem cu egoismul din noi.

v. 33

33 Tot astfel, fiecare dintre voi care nu renunță la tot ceea ce are, nu poate fi discipolul meu.

În sfârșit, se spune condiția pentru a fi discipolul lui Isus: „Știi ce-ți lipsește pentru a fi ucenicul Meu? Îți lipsește un lucru: faptul că ai prea multe lucruri!”

Altfel spus, trebuie să renunți la ceea ce ai. Puterea ta de ucenic sta în sărăcie. Și este puterea iubirii… Săracul se dă pe sine: Dumnezeu Se dă pe Sine…

Singurul calcul pe care trebuie să-l faci este cel de a nu avea nimic. Pentru că dacă ai câte ceva, te aperi. Deci folosești armele dușmanului, dar nu-l învingi…

Textul se referă și la sărăcia spirituală, adică la faptul de a înțelege că eu nu reușesc să-L iubesc pe Domnul cu toată inima, nu reușesc să-mi urăsc viața, în sensul de a mi-o dărui, nu reușesc să-mi duc crucea… Sunt sărac, nu reușesc…

Bine! Exact aceasta este condiția pentru a fi discipol… Dacă tu nu reușești, pricepi că a fi discipol este un dar al lui Dumnezeu! Așadar, cere-l și ți se va da… Este harul pe care el ți-l oferă, dacă ești sărac… Dacă nu ești sărac, înseamnă că ești acel hidropic, care nu intră prin ușa strâmtă…

Dar dacă te descoperi sărac, șchiop, orb vei intra prin ușa strâmtă… În capitolul următor vom vedea că, dacă ne descoperim păcătoși, intrăm fără probleme în Împărăția lui Dumnezeu, pentru că acceptăm iertarea… Însă dacă ne credem drepți, niciodată nu intrăm în Împărăție…

„Ușa strâmtă”, adică mila lui Dumnezeu prin care cei drepți nu intră, este foarte largă… Toți putem intra prin ea, cu condiția să nu avem nimic, să fim săraci, să știm că suntem păcătoși și să știm că trăim prin harul Său… Aceasta este „haina de nuntă” care, în Evanghelia după Matei, li se cere să o aibă cei care intră la ospăț…

Pavel a renunțat la perfecțiunea sa și a considerat-o gunoi, „înaintea sublimității cunoașterii lui Cristos Isus, Domnul meu, care m-a iubit și s-a jertfit pe Sine pentru mine. Și trăiesc în baza acestui fapt. Și m-a cucerit. Iar acum îl urmez și alerg și eu pentru a-L cuceri… Iar viața mea este un răspuns dat cuceririi Sale…” (cf. Fil. 3).

Pavel s-a plâns Domnului că are un spin în trup și L-a rugat să i-l scoată, ca să fie un apostol mai bun… Domnul i-a răspuns: „Îți este îndeajuns harul Meu”. Iar Pavel spune: „Am înțeles: când sunt slab, atunci sunt tare”… Sunt puternic prin puterea lui Dumnezeu… Când sunt puternic prin puterea mea, puterea mea imediat dispare…

Așadar, singura condiție este slăbiciunea noastră; păcatul nostru devine locul harului, al puterii lui Dumnezeu, al milei pe care o primim și pe care apoi, în măsura în care o primim, o trăim și o transmitem…

vv. 34-35

34 Sarea este bună; dar dacă și sarea își pierde gustul, cum și-l va mai recăpăta? 35 Nu mai este bună nici pentru pământ, nici pentru gunoi: se aruncă afară. Cine are urechi pentru a asculta să asculte!”

Sarea dă gust și face hrana comestibilă. Sarea este și simbolul înțelepciunii, dă gust vieții… Fără sare, viața este searbădă.

După ce ne-a îndemnat să ne eliberăm de toate, ne spune că sarea este bună. Pentru că sarea, înțelepciunea, rodul discernământului, înseamnă a înțelege faptul că condiția necesară pentru a învinge războiul împotriva răului și pentru a construi turnul este tocmai sărăcia noastră, neputința noastră, păcatul nostru, care devin locul harului… Aceasta este înțelepciunea adevărată: e înțelepciunea săracului.

De fapt, imediat după Fericiri, în Evanghelia după Matei (5, 13) Isus spune: „Voi sunteți sarea pământului”, adică, dacă trăiți fericirile „Fericiți voi cei săraci, căci a voastră este Împărăția cerurilor”, înseamnă că deja ați câștigat, căci deja Împărăția este a voastră… Aveți puterea lui Dumnezeu… Înțelepciunea noastră constă în a vedea sărăcia noastră și a ne baza pe ajutorul lui Dumnezeu… Maria subliniază că Dumnezeu „a privit sărăcia slujitoarei Sale”. Fericirea Mariei constă în faptul că a priceput că este săracă… Din această cauză ea este mare… Ea i-a permis lui Dumnezeu să lucreze în ea. La fel trebuie să facem și noi, dacă ne simțim săraci… Să primim harul Său. Acest fapt înseamnă sarea.

Dacă nu avem înțelepciunea, care este conștientizarea sărăciei noastre, suntem sarbezi. O sare stricată nu mai poate fi întrebuințată pentru a săra, a da gust. Nu poate fi întrebuințată nici ca îngrășământ, pentru că arde pământul… La fel, creștinul care vrea să fie o persoană bună, perfectă, dar care apoi îi critică pe alții și nu trăiește prin milă, nu este creștin, ci a pierdut înțelepciunea lui Dumnezeu, nu mai este fiu și nici frate… Ci este un fariseu, un hidropic… El se folosește de bine pentru a-i condamna pe alții, pentru a se război cu un rău pe care îl vede mereu numai în alții, și nu-și dă seama că tocmai comportamentul său lipsit de milă, dar critic, este răul cel mare… Răul este a face rău altora motivând că alții sunt răi…

E important să pricepem că răul este în interiorul nostru. Doar atunci accept mântuirea gratuită a lui Dumnezeu care a murit pentru mine! Aceasta este mântuirea.

„Cine are urechi de auzit să audă”… Evanghelistul simte nevoia să repete această frază, pe care Isus o spune după Pilde, pentru că tocmai textul nostru este Pilda vieții noastre… Și cu cât vom înainta în viață, cu atât mai mult vom înțelege că trăim prin har și prin mila Domnului față de noi; trăim prin dar și prin iertare… Și ceilalți din jurul meu pot trăi, în măsura în care experimentează logica darului și a iertării… Chiar cu ajutorul meu, dacă eu deja am experimentat valoarea darului și a iertării…

Numai așa putem deveni creștini. Altfel am fi o sectă de integraliști, chiar mai răi decât alții, căci cu cât este mai bună propunerea ideologică, cu atât este mai rea corupția propunerii…

– Sunt destul de bun pentru a fi creștin?

– Dacă știu că nu sunt bun, sunt destul de potrivit pentru a fi creștin…

Mulți se străduiesc să fie tot mai buni…

Însă a fi creștini înseamnă să recunoaștem că nu suntem potriviți (adecvați) să fim creștini buni, adică să recunoaștem limitele noastre, păcatele noastre, și să facem din acestea locul harului și al milei Domnului față de noi… În acest fel devenim creștini: când înțelegem că Domnul a murit pentru păcătoși, adică pentru mine, nu pentru alții… Dacă nu a murit pentru mine, păcătosul, înseamnă că eu nu sunt creștin…

Dacă înțeleg acest adevăr, pot avea o viață divină, pentru că trăiesc prin iubirea gratuită a lui Dumnezeu și încep să mă iubesc pe mine, să-L iubesc pe El și pe toți, cu aceeași iubire… Aceasta este viața nouă: este trecerea de la religie la Evanghelie.

Texte utile:

  • Ps. 24 (23); Ps. 16 (15);
  • Jud. 7;
  • 1Sam. 17;
  • Lc. 9, 57-61;
  • Fil. 3;
  • 2Cor. 11; 12, 10.
  • Gal. 6, 14-17.
Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Ioan Moldovan