Luca 15,11-32

Ps. 132 (133)

Un Psalm care exprimă faptul de a sta împreună. Face referire la paternitatea lui Dumnezeu, care garantează un raport fratern.

În această cateheză vom sublinia raportul patern al lui Dumnezeu față de noi, căruia îi urmează – ca rod – relațiile fraterne dintre noi.

Am descris pericolele păstorului și ale femeii. Păstorul care face un lucru prostuț: abandonează cele 99 de oi în deșert pentru a merge să caute singura oaie pierdută. Înseamnă că este dispus să piardă toate celelalte oi, dar să nu o piardă pe cea rătăcită; ceea ce înseamnă că fiecare dintre noi este unic, reprezintă o valoare absolută pentru Dumnezeu. Păstorul nu vrea să ne piardă pe niciunul, el fiind simbolul regelui și imaginea lui Dumnezeu care se ocupă de fiecare dintre noi ca fiind unici.

Luca ne prezintă pilda femeii și a bănuțului, care reprezintă plata pe o zi, fiind economia care-i permite să trăiască. Și întoarce pe dos toată casa pentru a-l căuta. La fel, Dumnezeu „întoarce pe dos întreaga lume” pentru a căuta comoara Sa, care este fiecare dintre noi.

Acum vom trata pilda fiului risipitor, dar titlul este greșit. Pilda este a Tatălui și nu este adresată fiului risipitor, ci fratelui mai mare. Țineți seama de contextul cap. 15: Isus mănâncă cu toți păcătoșii și fariseii, iar cărturarii murmură împotriva lui pentru că sărbătorește cu păcătoșii. Atunci Isus povestește pericopa păstorului care sărbătorește… pentru că a aflat oaia pierdută. Este Dumnezeu, care sărbătorește pentru păcătosul pocăit. A femeii care sărbătorește pentru că și-a aflat comoara. Este Dumnezeu care sărbătorește pentru păcătoșii aflați, și acum Tatăl sărbătorește pentru reaflarea fiului mai mic, care este păcătosul, cel pe care-l numim pierdutul. Și fiul mai mare vrea să rămână afară pentru că are convingerea că nu este drept.

Acest text este atât de important, încât este numit „evanghelie” în Evanghelie. Dacă am pierde întreaga Evanghelie, dar ar rămâne numai această pagină, știind despre ce vorbește – și este destul de ușor să știm – am înțelege cine este Dumnezeu și cine suntem noi.

Sensul acestui text este convertirea cea mai radicală care ar putea exista. Nu este convertirea păcătosului, nu are nevoie să se convertească, este convertirea dreptului, chemat să se convertească de la dreptatea sa la milă/îndurare. Este ceea ce pentru Pavel reprezintă trecerea de la lege la Evanghelie.

Noi credem că Dumnezeu ne mântuiește pentru că suntem buni, cunoaștem legea, deci trebuie să o respectăm și să mergem la Liturghie și să facem multe rugăciuni, posturi… căci altfel Dumnezeu ne pedepsește. Așa se spune și așa gândesc mulți. Așa gândește și fiul cel mic și atunci zice: mai bine să plec de acasă, decât să trăiesc astfel o viață întreagă fără libertate și plăcere. Este acel Dumnezeu pe care toate religiile îl predică, acel Dumnezeu care-l ține sclav pe om și-l obligă să-și facă datoria.

Fiul cel mic se răzvrătește, cel mare îl slujește ca sclav.

În realitate, cei doi frați reprezintă „falsa imagine despre Dumnezeu” a omului care se comportă ca un bun creștin și a celui care se răzvrătește. Explic: satana a sugerat tuturor că Dumnezeu este stăpân peste toți și peste toate; că este legislator – care este și Judecătorul care „te vede” și-n inimă – și te condamnă la iad, dacă nu respecți legea pe care El a stabilit-o. Aceasta este imaginea despre Dumnezeu, pe care toate religiile o au. Și religia prosperă în baza acestei imagini despre Dumnezeu.

Ateul și rebelul neagă această imagine despre Dumnezeu, pe care religiile o propun, o sprijină. Dacă Dumnezeu este așa, eu vreau libertatea mea pentru a trăi o viață umană, și nu de sclav.

Evanghelia ne prezintă modul în care să scăpăm și de ateism și de această religie/convingere falsă (a legii, a slujirii ca sclav) pentru a ajunge la libertatea fiilor lui Dumnezeu și la religia iubirii. Fapt pentru care singura lege este iubirea care este lege sieși și totodată libertate.

Această convertire durează întreaga viață. Și tot VT este pregătirea către această convertire. Și este convertirea dificilă a lui Pavel. Și Isus – în timpul Evangheliei – nu a reușit să convertească niciun fariseu. Numai după moarte reușește să convertească unul.

Pericolul constant al creștinilor – care îl observăm în scrisorile lui Pavel (cf. Rm. și Gal.) este acela de a uita de Evanghelie și de a spune: eu respect poruncile și sunt bine. Și noi – care le respectăm – suntem cei buni, ceilalți trebuie uciși, pentru că sunt răi. Așa facem cruciadele, așa apărăm legea noastră, așa apărăm lucrurile noastre la toate nivelele prin putere și prin toate mijloacele. Și așa suntem buni, pentru că-i eliminăm pe cei răi prin unele cruciade. Și așa credem că vom triumfa… făcând binele…

Această pildă ne arată cum să ne îndepărtăm de această religiozitate comună tuturor și falsă, ajutându-ne să înțelegem esența Evangheliei.

Cei doi frați fac aceeași greșeală: au o imagine greșită despre Dumnezeu. Și Isus va muri pe cruce pentru că ne prezintă acest alt Dumnezeu pe care-L vom descrie pornind de la această pildă. Prezintă un Dumnezeu care este Tată, care în realitate este… mamă …

Se citește Lc. 15,11-32

11 Apoi le-a spus: „Un om avea doi fii. 12 Cel mai tânăr dintre ei i-a spus tatălui: «Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine». Iar el le-a împărțit averea. 13 Și, nu după multe zile, fiul cel mai tânăr și-a adunat toate și a plecat de acasă într-o țară îndepărtată. Acolo și-a risipit averea într-o viață de desfrâu. 14 După ce a cheltuit toate, a venit o mare foamete în țara aceea, iar el a început să ducă lipsă. 15 Atunci s-a dus și s-a aciuat la unul dintre cetățenii acelei țări care l-a trimis la câmp să păzească porcii. 16 Și ar fi dorit să se sature cu roșcovele pe care le mâncau porcii, dar nimeni nu-i dădea. 17 Atunci, venindu-și în fire, a spus: «Câți zilieri ai tatălui meu au pâine din belșug, iar eu mor aici de foame! 18 Mă voi ridica, mă voi duce la tatăl meu și-i voi spune: «Tată, am păcătuit împotriva cerului și înaintea ta; 19 nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău. Ia-mă ca pe un zilier al tău». 20 Într-adevăr, s-a ridicat și a mers la tatăl său. Pe când era încă departe, tatăl l-a văzut, i s-a făcut milă și, alergând, l-a îmbrățișat și l-a sărutat. 21 Atunci, fiul i-a spus: «Tată, am păcătuit împotriva cerului și înaintea ta; nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău». 22 Însă tatăl a spus către servitorii săi: «Aduceți repede haina cea dintâi și îmbrăcați-l! Dați-i un inel în deget și încălțăminte în picioare. 23 Aduceți vițelul cel îngrășat și tăiați-l: să mâncăm și să ne bucurăm, 24 căci acest fiu al meu era mort și a revenit la viață, era pierdut și a fost găsit». Și au început să sărbătorească. 25 Însă fiul lui mai mare era la câmp. Când a venit și s-a apropiat de casă, a auzit cântece și jocuri. 26 Atunci a chemat pe unul dintre servitori și l-a întrebat ce este aceasta. 27 El i-a spus: «Fratele tău a venit, iar tatăl tău, pentru că l-a recăpătat sănătos, a tăiat vițelul cel îngrășat». 28 Dar el s-a mâniat și nu voia să intre. Însă tatăl său a ieșit și-l ruga stăruitor. 29 El i-a răspuns tatălui său: «Iată, de atâția ani te slujesc și niciodată n-am călcat porunca ta. Dar mie nu mi-ai dat niciodată măcar un ied ca să mă distrez cu prietenii mei. 30 Însă, când a venit acest fiu al tău care și-a mâncat averea cu desfrânatele, ai tăiat pentru el vițelul cel îngrășat». 31 Atunci, el i-a spus: «Fiule, tu ești cu mine totdeauna și toate ale mele sunt ale tale. 32 Dar trebuia să sărbătorim și să ne bucurăm pentru că acest frate al tău era mort și a revenit la viață, era pierdut și a fost găsit!»”

De douăsprezece ori se spune cuvântul „Tată”. Mai întâi, povestitorul zice „un om”, apoi se înțelege că este „tată”. Fiul mai mic îl numește „tată”. Toți slujitorii și sclavii îl numesc „tată”. Fratele mai mare niciodată nu-l numește „tată”. Îl va numi tată doar atunci când va înțelege că „acest fiu al tău”, adică rebelul, este fratele său. Nu-l consideră un frate, ci-i spune „acest fiu al tău”, „acesta”.

Problema constă în relația tatălui cu fiii și a fiilor cu tatăl: sunt două relații foarte diferite. Aici fiii au o relație precisă cu tatăl. Cel mai mic spune: este imposibil să mai trăiesc așa, mă răzvrătesc și fac ceea ce-mi place; cel mai mare zice: este imposibil să trăiesc așa, dar mai devreme sau mai târziu va muri și totul va rămâne al meu și dacă și fratele a plecat, totul îmi va rămâne mie.

Dacă primul alege strategia libertății și a plăcerii, al doilea o alege pe cea a datoriei, astfel încât să poată sta în casă și să aibă moștenirea. Așa gândesc ei despre tatăl.

Ce crede tatăl despre ei? Din text vom vedea că-i permite celui mic să plece liniștit; ar fi vrut ca și cel mare să fi plecat. Vom vedea…

Apoi cel mare nu vrea să intre-n casă, pentru că se sărbătorește, pentru că-i primit cel mic fără ceartă sau pedepsească. Și cel mare se mânie și tatăl trebuie să iasă din casă. În cazul celui mic n-a ieșit din casă, decât doar când l-a văzut că vine. În cazul celui mare, tatăl trebuie să iasă, dar textul nu ne spune că mai apoi s-a întors în casă, pentru că acesta nu vrea să intre la ospăț (care înseamnă mântuirea, deci iubirea gratuită a tatălui).

Textul vrea să descopere ambilor fii că tatăl nu este așa cum ei îl cred, așa cum ei gândesc, fiind cu totul altceva. Dumnezeu nu este așa cum noi îl gândim sau credem, așa cum noi ni-L imaginăm! Este exact opusul. Nu este Dumnezeul legii și al religiilor pe care ateii îl neagă, ci este acel Dumnezeu care este iubire și libertate, iertare și milă absolută. Și nu este antagonistul omului.

vv. 11-16

11 Apoi le-a spus: „Un om avea doi fii. 12 Cel mai tânăr dintre ei i-a spus tatălui: «Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine». Iar el le-a împărțit averea. 13 Și, nu după multe zile, fiul cel mai tânăr și-a adunat toate și a plecat de acasă într-o țară îndepărtată. Acolo și-a risipit averea într-o viață de desfrâu. 14 După ce a cheltuit toate, a venit o mare foamete în țara aceea, iar el a început să ducă lipsă. 15 Atunci s-a dus și s-a aciuat la unul dintre cetățenii acelei țări care l-a trimis la câmp să păzească porcii. 16 Și ar fi dorit să se sature cu roșcovele pe care le mâncau porcii, dar nimeni nu-i dădea.

În aceste versete, toate cuvintele sunt forte importante, astfel încât asupra fiecăruia ne-am putea opri foarte mult timp. Fiecare cuvânt este o fereastră care ne ajută să ne deschidem către infinit. Noi vom sintetiza.

„Un om avea doi fii”. Înseamnă că el este tatăl acestor fii. Nu este numit „tată” pentru că niciunul dintre cei doi nu-l vrea ca tată. Și acești doi fii reprezintă întreaga omenire, care se împarte în două categorii: cei care sunt păcătoși – ca fiul cel mic – și cei care se cred drepți, ca fiul mare. Toți suntem cuprinși în imaginea celor doi frați. Diferența este: cine greșește nu este o mare problemă, însă cine se crede drept creează o mare problemă, deoarece nu acceptă ca Dumnezeu să fie iubire și milă.

Fiii au aceeași imagine despre tatăl. Cel mare va spune acest lucru în mod clar: „te-am slujit. Ți-am fost sclav întreaga viață și niciodată nu mi-ai dat nimic”. Îl percepe ca pe un tată exigent, care trebuie slujit, la fel ca pe Dumnezeu, cu toate poruncile, ordinele, interdicțiile. Cel mai mic se răzvrătește. Trăiască Dumnezeu! Și-l numește tată. „Tată, dă-mi partea de avere care mi se cuvine”. Ce i se cuvine fiului?

Dacă un fiu i-ar cere aceste lucruri unui tată în viață, ce i s-ar cuveni fiului? O palmă, un picior în fund. Așa învață ce este viața. Este la fel ca oaia care se pierde. Las-o să fie pierdută. Sau dacă o găsești, rupe-i piciorul, că așa învață ca pe viitor să nu se mai piardă. Însă păstorul abandonează totul și merge să o caute.

În acest text, tatăl face un lucru ciudat. Mai înainte de toate, acest fiu îl numește tată. El ar vrea să fie ca tatăl. Cum este tatăl? Tatăl are totul, este liber, face ce-i place, se bucură de viață. Este plinătate de bucurie și de viață. Și eu vreau să fiu așa. În sine, cererea fiului mic este justă. Este greșită imaginea pe care o are despre tatăl, dar ceea ce vrea de la tatăl este just. Vrea viața, plinătatea, libertatea și toate acestea tatăl trebuie să i le ofere. Dacă nu i le oferă, ce fel de tată este? E un tată care ucide.

Deci cererea lui este corectă. Ce face tatăl? Împărți viața sa, substanța vieții sale (așa este scris în greacă) „între ei”. Înseamnă că tatăl dorește ca și celălalt să plece. Ca și fiul mai mare să dorească libertatea și viața și să nu se oprească în casă ca un sclav. Fără să-i fie cerută, el o împarte. Vrea ca ambii să plece.

Ce face cel mai mic? „Nu după multe zile”. Mai întâi, trebuie să-și adune toate lucrurile sale „a emigrat într-o țară îndepărtată”. Eu vreau să mă bucur de viață, să-mi satisfac toate plăcerile, libertatea mea. Așa trebuie să trăim viața. Dacă nu, ce fel de viață avem? Dacă este o viață alcătuită din durere, din lipsuri și sclavie, nu este frumoasă.

Și de ce trebuie să emigreze într-o țară îndepărtată pentru a trăi astfel? Dacă în casa tatălui nu se poate trăi, pentru că Dumnezeu este atât de exigent, este un tată-patron, vrea să-i domine pe toți, ne ia libertatea și este antagonistul/dușmanul meu. Eu plec și pe bună dreptate. Și din această cauză, în mod just Dumnezeu respectă libertatea noastră și atunci când greșim, lăsâdu-ne să plecăm. E mai bine să facem toate greșelile, decât să facem eroarea cea mai mare, de a-i lua libertatea omului, de a-l face sclav. Anulezi esența sa, pentru că este necesar ca fiii să iubească și să fie liberi. Fără acestea, devin sclavi.

„Și-a adunat toate lucrurile sale și a plecat într-o țară îndepărtată”. Crede că numai departe de Dumnezeu va afla fericirea, la fel cum a făcut Adam. Este aceeași poveste: voia să fie ca Dumnezeu și se răzvrătește față de El, pentru a fi ca El.

Dacă Dumnezeu este viață… departe de El ce se întâmplă? Aflu moartea. Dacă Dumnezeu este plinătatea, departe de El aflu golul. Dacă Dumnezeu este bucurie, departe de El aflu lipsurile, sărăcia. Dacă Dumnezeu este libertate, departe de El aflu sclavia.

Pilda prezintă omul care crede că realizarea sa se împlinește numai dacă pleacă departe de Dumnezeu. Însă este necesar să meargă departe de Dumnezeu. De ce? Pentru că inima sa deja este departe de Dumnezeu. Dacă cineva gândește că tatăl este exigent și îți fură libertatea, trebuie să pleci. Dacă îți vrea binele, te lasă să pleci și apoi te primește. Dacă însă tu te adaptezi sclaviei, nu ești fiu. Dacă tu crezi că tatăl nu te iubește și rămâi în casă, faci rău. Pleacă! Și apoi vei vedea dacă te iubește sau nu.

Și acest fiu – care căuta libertatea – până la urmă pierde totul. Este istoria omului. Noi suntem chip și asemănare a lui Dumnezeu și departe de El pierdem realitatea noastră. Experimentăm golul, sărăcia, limitele noastre… Dorea libertatea… merge să hrănească porcii, simbolul idolilor. Omul care se răzvrătește față de Dumnezeu până la urmă idolatrizează, absolutizează toate lucrurile sale relative plăcerilor sale, idolilor săi, devenind sclavul acestora.

Apoi ar vrea să mănânce, dar nu poate, pentru că idolul nu-ți dă viață, nu te satură, ci îți ia viața. Tu îl hrănești, indiferent că idolul tău este prestigiul, puterea, stăpânirea… îi sacrifici viața, dar el nu-ți dă nimic. Îți ia/distruge viața ție și celor din jurul tău.

Dorea să mănânce „roșcovele”, hrana porcilor, dar nimeni nu i le dădea. De ce nu le lua? (1) Pentru că omul nu este făcut pentru hrana porcilor. Este fiu. (2) Singurătatea absolută. Nimeni nu-ți dă. Dacă mi-ar da cel puțin roșcovele porcilor… Și nici măcar nu exista un singur om care să i le dea… El care a pornit să caute libertatea, bucuria, viața… se află în singurătatea absolută.

Te face să trăiești cu ceea ce alții îți dau și nu ceea ce tu iei în vreun fel. Viața o primim în dar.

Este pilda omului, a lui Adam, a fiecărui om, care merge să caute libertatea și viața, pe bună dreptate! Se îndepărtează de Dumnezeu – care este libertate și viață – deoarece crede că Dumnezeu este împlinirea datoriei și a legii, adică moartea. La urmă află golul, lipsa de sens, sclavia față de idoli (azi suntem sclavii tehnicii, ai bunăstării), și la urmă nu mai are nimic… Nihilismul.

Dar există ceva: fiind fiu… își amintește. Și atunci nevoia îl face să se gândească. Este procesul psihologic al unei convertiri. Cu siguranță există o intrare în sine.

vv. 17-19

17 Atunci, venindu-și în fire, a spus: «Câți zilieri ai tatălui meu au pâine din belșug, iar eu mor aici de foame! 18 Mă voi ridica, mă voi duce la tatăl meu și-i voi spune: «Tată, am păcătuit împotriva cerului și înaintea ta; 19 nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău. Ia-mă ca pe un zilier al tău».

Nevoia îl face să-și „revină în sine” și începe să se gândească. Nu s-a căit, ci doar îi este foame. Și afirmă „Câți argați ai tatălui meu au pâine în abundență”. Omul are nevoie să trăiască. Apoi: „iar eu pier aici de foame. Ce voi face? Mă voi scula, voi merge la tatăl meu și-i voi spune…”.

Ce vrea să facă? Vrea să se întoarcă acasă și să încerce și el să se comporte ca fratele mai mare. Își dă seama că nu mai este demn să fie numit fiu. Mai înainte se considera un pic fiu. Aștepta numai să moară tatăl… pentru a avea moștenirea. „Acum nu mai sunt vrednic să mă numesc fiu, voi fi un sclav, dar cel puțin voi avea ce mânca”.

Nu vrea să se întoarcă acasă pentru că a înțeles că tatăl său îi vrea binele, că îl iubește… ci pentru că-i este foame. Nu sunt vrednic să mă numesc fiu, dar numai acasă aflu de mâncare. Există ceva greșit. A fi un fiu. Nu putem merita să fim fii. A fi fiu este un dar pe care mi l-au făcut părinții. Nu trebuie să plătesc pentru a fi acest dar. Dacă trebuie să-mi plătesc părinții pentru că mi-au dat viața… este mai bine să nu mă fi născut. Viața mea nu este a plăti datoria celor care mi-au dat-o pentru toată viața. A o plăti cu dobândă, prin suferințe… Nu!

El încă are în minte falsa imagine despre Dumnezeu. Nu sunt vrednic să fiu un fiu, deci mă voi mulțumi până când reușesc să fiu bun și apoi voi pleca din nou. Clar!

Istoria acestui fiu mai mic o cunoaștem toți: când greșim, ne comportăm identic… Apoi mergem să ne spovedim și ne întoarcem cu un păcat în plus, cerând să fim repuși în drepturi pentru că suntem sau că ne-am spovedit, și nu pentru că L-am întâlnit pe Tatăl și ne-am reîntors să fim fii (ne-am reprimit demnitatea de fii).

Inițiativei fiului mai mic îi urmează cea a tatălui.

vv. 20-24

20 Într-adevăr, s-a ridicat și a mers la tatăl său. Pe când era încă departe, tatăl l-a văzut, i s-a făcut milă și, alergând, l-a îmbrățișat și l-a sărutat. 21 Atunci, fiul i-a spus: «Tată, am păcătuit împotriva cerului și înaintea ta; nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău». 22 Însă tatăl a spus către servitorii săi: «Aduceți repede haina cea dintâi și îmbrăcați-l! Dați-i un inel în deget și încălțăminte în picioare. 23 Aduceți vițelul cel îngrășat și tăiați-l: să mâncăm și să ne bucurăm, 24 căci acest fiu al meu era mort și a revenit la viață, era pierdut și a fost găsit». Și au început să sărbătorească.

Reîntoarcerea acasă este scena centrală. Tatăl „îl vede” încă pe când fiul era departe. „I s-a făcut milă”. Și ce face? „Fuge”. Are aceeași atitudine a samariteanului milostiv. Fiul nu fuge… că-i lipsește condiția fizică. Tatăl, care e mai bătrân, e mai sprinten decât el. Tatăl fuge. „Cade pe grumazul lui și-l sărută”.

Imaginați-vă că acolo ar fi prezentă mama. Ce ar zice? Nu se face așa. Partea aceasta o fac eu. Tu fă-ți datoria ta de tată. Că altfel acest fiu va fugi din nou. Un tată atât de absurd este la fel ca păstorul care lasă cele nouăzeci și nouă de oi pentru a o căuta pe singura pierdută. Tatăl ar trebui să-l ajute să-și înțeleagă greșala. În lume, deja preoții tuturor religiilor se preocupă să învinovățească lumea… Dumnezeu a murit pe cruce. A fost ucis de drepți pentru a ne elibera pe toți de vină. „Dacă drepții mă ucid, cel puțin nu mă omorâți voi!”

„Fuge, îi cade pe grumaz și-l sărută”. În greacă: „l-a sărutat intens”! O scenă absurdă. Nu se face așa. Însă tatăl vrea să arate întreaga sa iubire: este bucuros că fiul este liber; că vrea viața. Singura greșală a fiului este că el crede că tatăl îi vrea răul, deci, fuge de el. Acum, că se întoarce la el, tatăl se arată așa cum este: îi vrea binele. Nu-l ceartă. Nu-i face niciun reproș.

Fiul își reproșează de-a lungul drumului și-și pregătește discursul: „Mă voi scula, voi merge la tatăl meu și-i voi spune: am păcătuit, nu sunt vrednic”. De fapt, fiul repede își începe discursul: „Tată am păcătuit la cer și înaintea ta, nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău”. Apoi discursul ar trebui să continue „Fă-mă ca pe unul dintre argații tăi”.

Dar tatăl nu-l lasă să-și termine discursul. El cheamă pe unul dintre slujitori (acea casă fiind plină de servitori și de sclavi). Este tragedia lui Dumnezeu: că toți, toate persoanele din casa Sa – pioase și devotate – sunt slugi și sclavi. Niciunul nu-L iubește. Niciunul nu se simte iubit. Sunt toate persoane legate de datoria lor, subordonate datoriei: toți sunt sclavi și slujitori. În toate religiile. Este trecerea de la lege la Evanghelie, pe care o aflăm în Iona în mod clar.

Cât de urât este pentru un tată ca toți oamenii din casa Sa, care sunt fiii Săi, să creadă că El este teribil, că-i pedepsește, că le ia viața, că niciodată nu le dă libertate, că nu-i lasă să respire și-i împiedică să se bucure, interzicându-le să se distreze. „De ce m-a născut, atunci?” Aceasta este tragedia lui Dumnezeu, această imagine falsă despre Dumnezeu pe care o avem. Și Evanghelia vrea să ne spună că un asemenea Dumnezeu este satana. Evanghelia vrea să îndepărteze imaginea noastră satanică despre Dumnezeu pentru a ne da libertatea fiilor care să se simtă iubiți de Tatăl, astfel încât să poată să-L iubească. Și-L vor iubi… dacă îi iubesc pe frați.

Nu-l lasă pe fiu să-și termine discursul în care-i spune „că nu este vrednic” și îi cere să-l primească ca pe un sclav. Nu! Decât așa, mai bine stai departe. Am deja casa plină de lume care mă urăște. Cel puțin ție, cât ai fost departe, cred că ți-a fost dor de mine. Și, de fapt, era adevărat. După cum și mie îmi este dor de tine. Pe aceștia… chiar nu-i suport!

Gândiți-vă ce tragedie este să trăiți în casă cu fiii care vă urăsc și așteaptă să muriți, ca să pună ei mâna pe moștenire. Din veșnicie, de la Adam până la noi, toți așteaptă și se răzvrătesc împotriva lui Dumnezeu, pentru că este înspăimântător, teribil, „mă caută să mă pedepsească, eu m-am ascuns imediat, chiar în prima mea zi de viață. Și toată viața: sau mă ascund, sau caut să par bun. Căci dacă nu, cine știe ce mi se întâmplă…”. Săracul Dumnezeu! Înțelegeți pentru ce a trebuit să moară pe cruce? Pentru drepți, și nu pentru păcătoși. Pentru că adevăratul păcat este falsa imagine pe care noi o avem despre Dumnezeu. Celelalte sunt păcate, care sunt „nimic” față de marele păcat: a nu accepta iubirea gratuită a lui Dumnezeu.

Tatăl zice: „Aduceți repede haina cea dintâi și îmbrăcați-l”. Care era cea dintâi haină a lui Adam? Era gol. Haina lui este „să fie chip și asemănare a lui Dumnezeu”; „să fie fiu”. Aceasta este haina noastră. Realitatea noastră de „a fi fii” se verifică întotdeauna lângă Tatăl, căci El mereu ne e tată. Aceasta este haina, demnitatea, identitatea noastră.

Și apoi, un inel pe deget. Inelul era ca semnătura la bancă. Avea pe el sigiliul. Fiului nu i se cuvine o parte din ceea ce eu am, i se cuvine totul. Este fiu, egal cu mine. Tot ceea ce Dumnezeu este prin natură, noi suntem prin har. Suntem fii. Dumnezeu nu este Cel care ne ia ceva sau care vrea ceva, ci este Cel care ne dă totul! Până a ni se dărui pe Sine. Nu-ți dă doar o parte, îți dă dreptul de semnătură în bancă, îți dă totul, inelul însemnând toate acestea.

„Sandalele în picioare”. Nu este sclav. Sclavii erau desculți. Sandalele simbolizează omul liber. Acum el este fiu.

Apoi, aduceți – fiți atenți la text. În greacă spune: „vițelul de grâu”. Folosește cuvântul grâu. Apoi cuvintele „a sacrifica”, „a mânca” și „a sărbători” pentru fiul mort, care a fost reaflat. Vă amintește de ceva „grâul”, marea sărbătoare pentru fiul mort care învie? Este celebrarea euharistică. Este centrul credinței noastre.

Fiul care moare și învie este Isus: Fiul întâi născut, care s-a făcut ultimul dintre oameni, s-a făcut blestem și păcat. Și-n învierea lui Isus deja ultimul dintre oameni este salvat, mântuit, deci și toți ceilalți, deoarece ultimul este El.

Noi, în Euharistie celebrăm sărbătoarea faptului că toți oamenii sunt mântuiți, pentru că Dumnezeu a murit pentru toți păcătoșii… dar și pentru drepți. Însă drepții mai trebuie să înțeleagă acest mister.

Este mântuirea universală pe care o celebrăm în Euharistie, în misterul morții și învierii lui Isus, Fiul mort, pierdut și reaflat, care a pătruns în toate pierzaniile lumii, în blestemul crucii, a fost ucis de mine – tâlharul, blestemătorul – pentru ca orice răufăcător, orice abandonat de Dumnezeu și orice disprețuit să poată fi fiul lui Dumnezeu. Pentru că toți suntem fiii lui Dumnezeu. Și facem răul numai pentru că ignorăm iubirea Sa pentru noi. Cine nu se simte iubit, nu știe să iubească și este nefericit. Și cine-i nefericit, își face rău sieși și altora.

„Și au început să sărbătorească, să se veselească”. A început atunci și sărbătoarea nu se va mai sfârși niciodată. Și este acea sărbătoare pe care Isus o face împreună cu păcătoșii.

Acum atenția se mută pe fiul mare și pe tatăl.

vv. 25-28

25 Însă fiul lui mai mare era la câmp. Când a venit și s-a apropiat de casă, a auzit cântece și jocuri. 26 Atunci a chemat pe unul dintre servitori și l-a întrebat ce este aceasta. 27 El i-a spus: «Fratele tău a venit, iar tatăl tău, pentru că l-a recăpătat sănătos, a tăiat vițelul cel îngrășat». 28 Dar el s-a mâniat și nu voia să intre. Însă tatăl său a ieșit și-l ruga stăruitor.

Reacția celui mai mare. În greacă, „cel mai bătrân” este „presbitero” (preot).

Cel mai mare era la câmp să muncească. Pe bună dreptate, pentru că viața este muncă, este datorie, este o obligație pentru el. În timp ce pentru fiul mic viața este doar plăcere și libertate.

Există 613 porunci: 365 negative, adică 365 de interdicții. Deci o interdicție pe zi pentru a întări că nu trebuie să greșești în nicio zi din an. Apoi 248 pozitive, care simbolizează numărul oaselor. Adică intimul tău, până la os trebuie să fie pătruns total de respectarea legii, a Cuvântului lui Dumnezeu. Și este un lucru corect, dar înțeles într-un alt sens.

Era pe câmp. Seara se întoarce să mănânce, căci noaptea nu putea lucra. Se apropie de casă și aude „cântece și dansuri”. Putea crede că tatăl său a înnebunit. Dreptul nu presupune că în Dumnezeu există cântece, dansuri, sărbătoare și bucurie. Pentru el Dumnezeu este datorie, obligație, interzicere și pedeapsă dacă încalci poruncile… și atât.

A chemat pe una dintre slugi să se informeze. Această casă este plină de slugi și sclavi. „Ce se întâmplă?” Celălalt îi explică: „Fratele tău s-a întors” și „Tatăl tău” a înjunghiat vițelul de grâu, pentru că l-a primit sănătos.

Este clar. Îl iubește. În sfârșit s-a întors acasă, tatăl sărbătorește pentru „fratele tău”. Și el, în loc să sărbătorească, s-a mâniat, pentru că nu-i drept, nu-i corect. „Fratele meu nu merită. Eu merit”.

A merita iubirea, a plăti iubirea se numește „meretricio”. Păcatul dreptului este că-L tratează pe Dumnezeu ca pe o prostituată. Vrea să cumpere iubirea lui Dumnezeu. Acesta e păcatul tuturor religiilor: a-L cumpăra pe Dumnezeu cu faptele bune. Nu-L cumperi pe Dumnezeu cu faptele tale bune. Eventual le faci pentru că ești iubit și răspunzi prin iubirea ta. Și acesta este un alt lucru. Însă Dumnezeu nu se poate cumpăra.

Adevărata perversiune e falsa imagine despre Dumnezeu, adică faptul că trebuie să cumpărăm și să merităm iubirea Sa. Nu! Fiul nu trebuie să merite iubirea părinților. Dacă părinții îl iubesc gratuit, fiul va ști să iubească. Dacă îl constrâng să-i merite iubirea, vor fi nefericiți toată viața, pentru că niciodată nu vor fi iubiți. Iubirea nu se poate merita. Ori este gratuită, ori nu există.

Acest drept neagă esența lui Dumnezeu. Este la fel ca Iona care-l ceartă pe Dumnezeu că i-a iertat pe niniviteni. Iona era nervos. Dumnezeu îl întreabă: „Ți se pare corect să fii nervos?” „Da, e just ca eu să fiu nervos, pentru că știu că ești un Dumnezeu «îndelung-răbdător și mult-milostiv și îți pare rău de fărădelegi»” (Iona 4,2). Ce Dumnezeu ești? Trebuie să-i arzi în foc pe toți acești răi. Și să ne premiezi pe noi, cei buni. Premiul nostru este să-i vedem pedepsiți pe alții. Nu? Iona, acest mare drept, arată „o mare iubire” pentru frați și o mare idee despre tatăl?!

Dumnezeu a venit să ne mântuiască de iad, și nu să ne trimită-n iad. Noi suntem cei care ne gândim deja să activăm iadul.

„S-a mâniat și nu a vrut să intre”. Înțelegeți pentru ce niciun drept nu se mântuiește? Nu vrea să intre la ospăț, la mântuire. Și mântuirea și ospățul sunt iubirea gratuită a tatălui. Tatăl îl iubește pe fratele mai mic, la fel cum îl iubește și pe el… cu aceeași iubire… nici mai mult, nici mai puțin.

Fiul cel mare e mai nenorocit și nefericit: cel puțin cel mic are libertatea de a se răzvrăti, deci este mai mulțumit, și apoi se reîntoarce. Față de fiul mai mare, tatăl se vede constrâns să iasă afară din casă. Tatăl „fuge” (se îndepărtează) din casă, pentru a-i ieși în întâmpinare și a-l invita. Intră și tu înăuntru și fii împreună cu fratele tău. Căci și tu ești fiu la fel ca el. Dacă-l recunoști pe el ca frate, atunci mă recunoști pe mine ca tată și pe tine ca fiu. Dacă nu-l recunoști ca frate, ca frate geamăn, mai mult, egal cu tine, căci adevăratul păcat îl faci tu, nu el; adică tu ești cel care mă urăște pe mine.

Și Dumnezeu este mereu afară, lipsește de la banchet, pentru că până când există un singur drept, Dumnezeu este mereu afară pe cruce, așteptând ca dreptul să se convertească.

Tatăl, ieșind, nu atât îl roagă, ci-l consolează. În singurătatea și-n recele egocentrism al acestui om, Dumnezeu îl mângâie.

vv. 29-32

29 El i-a răspuns tatălui său: «Iată, de atâția ani te slujesc și niciodată n-am călcat porunca ta. Dar mie nu mi-ai dat niciodată măcar un ied ca să mă distrez cu prietenii mei. 30 Însă, când a venit acest fiu al tău care și-a mâncat averea cu desfrânatele, ai tăiat pentru el vițelul cel îngrășat». 31 Atunci, el i-a spus: «Fiule, tu ești cu mine totdeauna și toate ale mele sunt ale tale. 32 Dar trebuia să sărbătorim și să ne bucurăm pentru că acest frate al tău era mort și a revenit la viață, era pierdut și a fost găsit!»”

După consolarea tatălui. Fratele mai mare răspunde „eu de muți ani sunt sclavul tău”. „Nu am încălcat nicio poruncă de-a ta, și tu nu mi-ai dat niciun ied să mă veselesc cu prietenii”. Acest om descrie drama sa: este sclav, respectă toate poruncile la fel ca Pavel (Fli. 3,6: „Eram fără greșală în respectarea legii”, care este Cuvântul lui Dumnezeu, și era cel mai bun dintre toți. E greu să se convertească un asemenea om).

„Însă, când a venit acest fiu al tău care și-a mâncat averea cu desfrânatele, ai tăiat pentru el vițelul cel îngrășat”. Nu e posibil!

Acest fiu mai mare crede că Dumnezeu este tiran, iar este sclav. Nu poate încălca nicio poruncă. Nu poate nici să-și ia un ied. Dumnezeu îi ia bucuria de a trăi. Îl face numai să muncească și să se ostenească. Ce așteaptă acest frate mai mare? Ca tatăl, ca Dumnezeu să moară, pentru ca el să fie liber. Îl urăște. La fel cum îl urăște și pe fratele său. Mai mult, când a plecat fratele, s-a bucurat că-i va rămâne lui totul. Urăște pe tatăl și pe fratele lui, pentru că se consideră sclav… Sclav al datoriei, al obligației. Nu înțelege că Dumnezeu este libertate, bucurie, iubire, dar și iertare.

Adevărata greșală nu este „a greși”. Toți greșim. Dar nu faceți marea greșală să gândiți că Dumnezeu ne ia/fură libertatea, bucuria de a trăi, că e exigent, patron, judecător și că ne pedepsește. Acesta nu este Dumnezeu. Dumnezeu este acela care a murit pe cruce pentru păcătoși. Pe cruce este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu. Celălalt Dumnezeu se numește satana. Și satana înflorește în inimile noastre.

Când nu mai putem, procedăm la fel ca fiul mic, care pleacă. Atunci când vedem că plecând departe de Dumnezeu nu ne aduce mari avantaje, pentru că idolii nu ne umplu de bucurie, de sens și nu ne satisfac, ci ne lasă goi, atunci decidem să ne reîntoarcem și să devenim pioși, devotați… ne vom întoarce să lucrăm. Ne vom comporta ca fratele mai mare. Apoi, văzând că nu reușim să respectăm toate legile, ne vom întoarce din nou să ne comportăm ca fratele mai mic.

În această viață oscilăm în mod constant între fiul cel mic și fiul cel mare până când înțelegem cine este Dumnezeu: e Tatăl care ne iubește, și noi suntem fii.

De fapt, tatăl îi spune „fiule”. În greacă nu este cuvântul fiu, ci „tecnon” (generat). Eu te-am generat, și dacă tu nu vrei să fii fiul meu, eu îți sunt tată. Și nu pot să nu-ți fiu tată și nu pot să nu te iubesc, pentru că eu ți-am dat viață. Ai crezut că eu îți voi lua lucrurile tale? Toate ți le-am dat eu. Și viața ți-am dat-o din iubire gratuită, pentru ca tu să fii liber. Dar de ce tu ai ales să trăiești așa? Vino și tu să sărbătorești cu fratele tău pentru că adevăratul păcătos ești tu, și nu el.

Dacă tu accepți că acesta este fratele tău, înseamnă că accepți și ca tu să fii fiu. Adică să fii iubit gratis, la fel ca el. Căci adevăratul păcat îl faci tu, care m-ai urât toată viața ca pe un patron teribil și m-ai slujit ca un sclav, așteptând ca eu să mor. Cel puțin celălalt mi-a cerut libertatea și Eu i-am dat-o, și a înțeles ceva. Tu nu ai înțeles nimic. E posibil?!

Voiai un ied. Dar totul era al tău, de ce nu l-ai luat?

„Trebuia să sărbătorim”… Dacă reușești să înțelegi că și tu trebuie să participi la sărbătoarea fratelui tău, vei pricepe că ești ca el, iubit infinit și vei deveni fiu, dacă accepți să te faci fratele celui pe care tu îl critici și-l condamni.

Această pildă Isus a spus-o pentru cărturarii și fariseii care-L criticau pentru că El sărbătorea cu păcătoșii. Mesajul lui Isus este: dacă și voi începeți să sărbătoriți împreună cu păcătoșii, și voi începeți să fiți mântuiți. Dacă nu, sunteți în afara harului lui Dumnezeu. Căci îi criticați pe alții, nu-i recunoașteți ca frați, nu știți să iertați.

Este o pildă care – în sinteză – redă întregul mesaj creștin și combate religiile sclaviei și ateismul care se răzvrătesc față de acest tip de religie.

Textul sintetizează toate elementele din VT care „se revarsă” în libertatea fiilor lui Dumnezeu, adică în Evanghelie, adică Dumnezeu este cel care a murit pe cruce, Fiul, deoarece cunoaște iubirea Tatălui și a murit pentru toți oamenii păcătoși, omorât de drepți, pentru că era considerat un blestemător. Pentru ei un astfel de Dumnezeu este un blestem, pentru că Dumnezeu trebuie să fie stăpânul tuturor, îți ia libertatea, trebuie să-L slujești ca sclav, căci El este legislator și judecător și te condamnă. Nu! Nu așa este Dumnezeu!

Dumnezeu va fi condamnat, judecat și ucis de drepți, pentru că nu este așa cum ei Îl văd.

A fi botezat înseamnă a înțelege acest text biblic și a trăi harul, darul și iubirea fiilor lui Dumnezeu. A înțelege că Dumnezeu a murit pentru păcătoși, „dintre care cel dintâi sunt eu”, spune Pavel, care era foarte drept.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Fratila