Luca 16,1-9

Ps. 24 *(23)

Psalmistul notează că Dumnezeu e Domnul creației și al istoriei. E bine ca noi să ne deschidem, adică să eliminăm mecanismele noastre de apărare, pentru a ne deschide intrării milei, primirii și împărtășirii.

În ultima cateheză am terminat de explicat capitolul al cincisprezecelea, care de fapt, este o singură parabolă, în trei acte. Apogeul a fost pilda Tatălui milostiv. Această ultimă pildă este „Evanghelia în Evanghelie”: ne ajută să înțelegem cine e Dumnezeu și cine suntem noi. Dumnezeu nu e milostiv, ci este Milă! Esența lui Dumnezeu-Tatăl e să fie Mamă, care mereu primește (găzduiește), nu judecă, nu condamnă, dar întotdeauna iartă.

Această pericopă e centrul Evangheliei după Luca, căci tema fundamentală a acesteia e v. 36 din cap. 6 unde se spune „deveniți materni ca Tatăl”. Tatăl este „matern”, căci milostiv sau matern este aproape același lucru. Și întreaga Evanghelie e o variațiune pe această temă.

Capitolul al cincisprezecelea cuprinde împlinirea decisivă a acestei teme: este acea pildă pe care Isus o adresează drepților, pentru a-i ajuta să înțeleagă că ceea ce ne mântuiește nu e bunătatea noastră, ci mântuirea este iubirea Tatălui, care e Maică, față de noi. Iar iubirea Sa e gratuită, nu putem să o câștigăm. Căci dacă vrem să o câștigăm nu este iubire, ci Îl distrugem pe Dumnezeu…

Păcatul dreptului este cel de a gândi că trebuie să merite iubirea lui Dumnezeu, căci altfel Dumnezeu l-ar pedepsi, l-ar osândi… Această mentalitate este jignirea cea mai gravă adusă lui Dumnezeu; este imaginea satanică despre Dumnezeu, pe care toate religiile o au… Religiile s-au născut tocmai pentru a-L ține bun pe Dumnezeu… Dar nu acesta e adevăratul Dumnezeu!

Înțelegerea acestui adevăr înseamnă convertirea dificilă de la Lege la Evanghelie, care durează întreaga noastră viață… Convertirea de la sprijinirea pe propria aroganță (prezumție), la faptul de a pricepe că trăim prin har… Dacă nu, viața ar fi o nenorocire.

Iar harul este iubirea, gratuitatea, frumusețea, darul, mila, bucuria,

Temele din ultima cateheză sunt dezvoltate în Lc. 16, 1-17,10, versete care ne arată ce înseamnă noua viață spirituală…

Centrul noii vieți este mila… Dacă noi cunoaștem mila Tatălui – dacă El ne iubește așa – ce raport trebuie să avem cu lucrurile?

Astăzi ne vom opri asupra raportului nostru cu lucrurile, pentru că viața spirituală este foarte materială…

Noi trăim viața spirituală în trup, în special în relațiile noastre cu lucrurile… Prin lucruri noi mediem (formăm) raportul nostru cu alții: devenim frați, dacă împărțim lucrurile între noi… sau, ne ucidem reciproc, din dorința de a poseda cât mai multe lucruri…

În cateheza noastră vom răspunde întrebării: cum putem trăi mila, pornind de la raportul nostru cu lucrurile… Apoi vom vedea cum trebuie trăită mila, în raport cu persoanele; apoi în raportul cu săracul și cu cel care păcătuiește… Așadar, vom vedea felul în care trebuie să trăim mila în toate aspectele vieții…

Se citește Lc. 16,1-9

1 Și le-a mai spus discipolilor: „Era un om bogat care avea un administrator. Acesta a fost denunțat că i-ar risipi averea. 2 El l-a chemat și i-a spus: «Ce aud despre tine? Dă cont de administrația ta, căci de acum nu mai poți fi administrator». 3 Atunci administratorul și-a spus în sine: «Ce voi face, pentru că stăpânul îmi ia administrația? Să sap, nu pot; să cerșesc, mi-e rușine. 4 Știu ce voi face pentru ca oamenii să mă primească în casele lor atunci când voi fi dat afară din administrație». 5 Și, chemându-i pe debitorii stăpânului său, unul câte unul, i-a spus primului: «Cu ce ești dator stăpânului meu?» 6 Acesta i-a spus: «Cu o sută de măsuri de untdelemn». El i-a răspuns: «Ia-ți chitanța, așază-te repede și scrie cincizeci». 7 După aceea, i-a spus altuia: «Tu, cât datorezi?» Acesta a răspuns: «O sută de măsuri de grâu». El i-a spus: «Ia-ți chitanța și scrie optzeci». 8 Stăpânul l-a lăudat pe administratorul necinstit pentru că a lucrat cu înțelepciune; pentru că fiii veacului acestuia, în generația din care fac parte, sunt mai înțelepți decât fiii luminii. 9 Iar eu vă spun: Faceți-vă prieteni din mamona nedreaptă, pentru ca ei să vă primească în corturile veșnice atunci când veți duce lipsă.

Este cea mai incomodă pildă din Evanghelie, pentru că este lăudat un om necinstit… Titlul dat în Biblie este: „Administratorul necinstit”. Însă, în text, în nici un loc nu este scris că el este necinstit! Ci-i un administrator care administra, căutând să câștige cât mai mult posibil… Iar în final este numit: „administratorul înțelept”, căci Domnul l-a elogiat. Cum de l-a lăudat, deoarece un om care se comportă așa, trebuie criticat…

Mai întâi îi fură toate bunurile, ca să și le însușească, apoi i le cheltuiește, dându-le altora… Cum de-l laudă? Ce fel de stăpân este acesta? Acest stăpân este la fel ca tatăl din ultima cateheză.

Cel din ultima cateheză nu este un tată oarecare, ci este Tatăl. La fel, în pilda noastră nu-i vorba despre un domn bogat, ci despre Domnul care-i bogat în sărăcia Sa, pentru că El dă totul, Se dă pe Sine.

Această pildă ne irită. În notă unii caută să argumenteze că stăpânul nu-l laudă pe acest administrator, ci în spate se află un alt lucru…

Să încercăm să înțelegem că este o pildă minunată, asemănătoare cu cea a lucrătorilor din ultimul ceas din Evanghelia după Matei, care ne lasă „cu gura căscată”. Există oameni care merg la muncă dis de dimineață, înțelegându-se pentru un dinar, care e salariul drept. Dar stăpânul caută alți lucrători, la ceasul al nouălea, apoi la amiază și la cinci după masă, iar munca se încheie la ora șase după masă. Și începe să dea salariul tuturor, începând cu cei din urmă, care au muncit doar un ceas. Tuturor le dă un dinar. Toți concluzionăm că nu este cinstit.

Domnul răspunde: „Ți-am promis un dinar și ți l-am dat. Tu te mânii, pentru că eu sunt bun?”

Pe atâta s-au înțeles… Dacă El vrea să dea altora mai mult…

În spate avem misterul despre care am vorbit în cateheza anterioară…

Cu multă probabilitate la originea acestei pilde povestite de Isus se afla o știre scandaloasă… Existau proprietarii bogați care locuiau la Roma, iar în teritoriu aveau administratorul. Fiecare om administrează, ca să câștige cât mai mult… Apoi acesta a fost denunțat… I se cere socoteala, iar administratorul se întreabă: „Ce voi face?”. În acest moment își schimbă strategia. Dacă mai înainte strângea tot mai mult pentru el, lucruri care nu erau ale sale, pentru că erau ale stăpânului său, acum începe să le dea…

Substanța pildei este următoarea: nimeni dintre noi nu-i stăpân pe bunurile lumii… Singurul proprietar este Dumnezeu!

Ce face Dumnezeu – care este Tată – cu bunurile Sale?

Le dă fiilor Săi.

De ce?

Pentru ca primindu-le ca dar, să intre în comuniune de iubire cu El, care le dăruiește și să-I mulțumească. Apoi, dăruindu-le fraților, să intre în comuniune cu frații, deci să devină egali cu Tatăl care dăruiește.

Tocmai în bunurile lumii noi trăim ființa noastră de fii ai lui Dumnezeu și de frați.

Altfel spus, Raiul și Iadul se decid în baza folosirii bunurilor. Toate războaiele, luptele, nedreptățile, minciunile și subjugările care există pe lume se datorează modului de folosire a bunurilor. Noi vrem să fim stăpâni. Noi credem că Dumnezeu este stăpân peste toate și peste toți, prin urmare noi vrem să avem totul în mâinile noastre, dorind să fim ca acel dumnezeu din mintea noastră…

Însă adevărul este că Dumnezeu este exact opus față de felul în care ni-L imaginăm noi. Dumnezeu îl laudă pe acest administrator, după ce mai întâi i-a spus că nu se face așa, pentru că El nu-i un stăpân care fură, deci nici iconomul nu trebuie să fure. Dăruiește așa cum fac Eu! Pentru că bunurile le folosesc pentru a le împărți. Acest adevăr este fundamentul tuturor Evangheliilor, al Faptelor apostolilor și al Bisericii. Dacă noi nu suntem frați și nu aplicăm principiul fraternității în folosirea bunurilor, înseamnă că este o minciună, faptul că Dumnezeu este Tată… Înseamnă că doar ne folosim de Tatăl pentru a stăpâni lumea, pentru a-i exploata pe alții, pentru a crea mizerie și nedreptate… Și acest fapt îl numim libertate!? O libertate în care-i ucidem pe alții, în numele lui Dumnezeu…

Această mentalitate cere răzbunare de la Dumnezeu!

Adevărata libertate este să ne folosim de creație, astfel încât lucrurile din lume să ne ajute să fim în comuniune cu Dumnezeu și pentru a-I mulțumi că ni le dă, și pentru a fi în comuniune cu alții, împărțind lucrurile lumii în mod fratern… În acest fel ne procurăm viața veșnică…

În pilda noastră ni se spune că viața spirituală este legată de felul în care folosim bunurile pământului, lucrurile materiale… Pentru că noi suntem trup, suntem materie… Prin urmare, dimensiunea spirituală o trăim în trup. Relația cu Tatăl o trăim în raportul cu frații.

Întreaga Biblie are ca temelie acest adevăr!

În anul 2000 am celebrat Jubileul. Dar ce este Jubileul? Cred că am înțeles câte ceva, cerându-ne iertare prin gura Sfântului Părinte, cred că am înțeles că trebuie să facem dreptate și să trăim ca frații. Dacă nu, distrugem lumea și raportul nostru cu Tatăl…

Jubileul este fundamentul legislației în Israel: toate sunt ale lui Dumnezeu, iar noi suntem fii. Prin urmare trebuie să le împărțim toate în mod frățesc. Deoarece, în mod inevitabil, apar nedreptăți, atunci trebuie să restabilim fraternitatea, cea concretă, la toate nivelurile, chiar și la cel global… Nu trebuie să aprobăm lucrurile (nedreptățile) abominabile pe care le vedem în jurul nostru, care se pretind creștine…

A fi creștini este un lucru serios. Cel puțin să nu ne folosim de numele lui Cristos pentru a face răul, pentru a face nedreptăți, pentru a-i subjuga pe alții… Toate nedreptățile pe care le facem în numele lui Isus sunt jigniri directe, aduse lui Dumnezeu.

Această pildă este clară…

Evanghelia după Luca are ca temă fundamentală întrebarea: „Ce să fac?” Botezătorul predică pocăința, iar mulțimile, soldații și vameșii îl întreabă: „Ce să facem?” Isus, în discursul Său inaugural, la Nazaret, proclamă Jubileul: El a venit să aducă vestea bună săracilor! În sfârșit putem trăi ca fii și ca frați. Acesta e Jubileul.

Faptele apostolilor – al doilea volum al lui Luca în care arată că, ceea ce Isus a început să spună și să facă și noi începem să spunem și să facem – ne descriu prima comunitate, care trăiește după condițiile necesare pentru a rămâne în pământul făgăduinței… Cu alte cuvinte, niciunul nu consideră ceea ce are, ca fiind proprietatea sa, ci tot ceea ce are îl împarte cu frații. În acest fel Îl preamărește pe Dumnezeu. În acest fel Dumnezeu este Tată, iar noi suntem frați…

Acest adevăr nu-i o utopie, ci-i singurul mod posibil de a privi lucrurile, pentru a nu distruge pământul și omenirea; și este singurul mod pentru a trăi ca oamenii și nu ca animalele…

Este adevărat că această pildă ne poate irita, mâhni… Mulți comentatori falsifică titlul pildei, schimbă traducerea textului ei, numindu-l administrator „șmecher” și nu înțelept… „Șmecher” este cel care înșală; iar înțelept este Dumnezeu…

Să cerem ajutor de la Dumnezeu, ca să înțelegem această pildă și să o trăim… Evanghelia a fost scrisă pentru a fi trăită.

Această pildă este relatată numai de Luca. Evanghelistul ne spune că bunurile sunt bune, dacă se împart cu frații, dar, dacă sunt un motiv de separare și luptă, bunurile sunt izvor de osândă.

vv. 1-2

1 Și le-a mai spus discipolilor: „Era un om bogat care avea un administrator. Acesta a fost denunțat că i-ar risipi averea. 2 El l-a chemat și i-a spus: «Ce aud despre tine? Dă cont de administrația ta, căci de acum nu mai poți fi administrator».

Această pildă a fost scrisă pentru discipoli, pentru noi. Se vorbește despre acest om bogat. Această pildă este opusă pildei în care se vorbește despre un alt om bogat (cf. Lc. 12, 1), numit proprietarul nebun. Omul din pilda noastră este numit iconom „înțelept”; celălalt este numit „nebun” pentru faptul că-i proprietar.

Omul bogat din pilda noastră este Dumnezeu și e amintit în text de patru ori cu titlul de „Domn”. Domn este atributul lui Dumnezeu. „Patru” este semnul totalității. Dumnezeu este stăpânul cerului și al pământului, al fiecărui lucru, căci toate sunt ale Sale.

Însă Dumnezeu nu-i stăpân în felul în care-L cugetăm noi, căci El nu ține toate pentru Sine, nici nu se străduiește să strângă tot mai multe… Ci Dumnezeu este Cel care dă totul, până la a Se da pe Sine, pentru că Dumnezeu este iubire.

Greșeala fundamentală a omului stă în imaginea sa falsă a Dumnezeului-stăpân, iar omul vrea să-l imite pe acest dumnezeu fals…

Însă Dumnezeu este Iubire, iar iubirea dă totul, până la a se da pe sine. Iar viața trăită în iubire este singura posibilă. Cealaltă este viața nedreptăților, a războaielor, a lumii care ne este prezentată la știri, a lumii cu care ne-am obișnuit și ni se pare că ar fi cea normală, dar care este ceva abominabil, făcând ca viața să fie imposibil de trăit…

Dacă un om crede că această lume ar fi cea adevărată, l-aș ruga să meargă în periferia orașelor mari (sau în Africa), să vadă ce priveliști află, iar apoi să-mi spună dacă-și păstrează părerea… Și, totuși, aceasta este lumea pe care ne-am construit-o noi, căci lumea nu a căzut din cer… Economia este o realitate globală, deci ea depinde de noi…

Să ne gândim la toți oamenii care merg în Occident, ca să muncească pentru occidentali și sunt tratați nedrept… Dacă ne deschidem ochii, vom începe să devenim umani.

Dumnezeu este stăpân peste toate, dar se comportă exact în modul opus al celui în care ne comportăm noi… Domnul nu stăpânește nimic! El dă totul, pentru că este Tatăl care dă totul fiilor Săi… Și tot ceea ce există am primit de la Dumnezeu, pentru că pământul nu l-am făcut noi, nici țițeiul, nici fierul… și nu ne-am creat nici pe noi înșine… Toate câte le avem, le-am primit…

Dacă toate câte le primesc, eu spun că „sunt ale mele”, mă separ de Cine mi le-a dat. Fapt pentru care adevăratul ateu în Biblie, este cel care se crede proprietar, stăpân…

Există atei nebuni care spun: „Dumnezeu nu există”, dar această afirmație este o prostie, pentru că Dumnezeu există, chiar dacă tu spui că nu există… Însă ateul șmecher este cel care spune: „Eu sunt dumnezeu! Eu sunt egal cu El. Mai mult, eu sunt stăpânul”… Și-și inventează un dumnezeu după chipul și asemănarea sa, pentru a-i stăpâni pe alții. În Biblie acesta este adevăratul ateu; acei atei pe care noi îi numim credincioși…

Și ce făcea acest stăpân? Avea un iconom… De șapte ori se repetă cuvântul „iconom”, administrator.

Noi, toți, suntem administratori, pentru că toate câte le avem le-am primit. Nu sunt ale noastre: le avem în posesie (administrare), dar nu le avem ca proprietate!

Proprietatea este a lui Dumnezeu.

Noi suntem oaspeți în lume, nu stăpâni. Căci dacă ne credem stăpâni, distrugem lumea. Suntem oaspeți… Însă întreaga lume este la dispoziția noastră…

De ce este la dispoziția noastră? Ca să ne-o însușim, lipsindu-i pe alții de bunurile necesare? Ca să luptăm împotriva altora și să distrugem lumea și oamenii?

Nu! Căci dacă ar fi așa, ne-am folosi de darurile lui Dumnezeu pentru a distruge lumea.

Binele și răul se află în modul în care folosim bunurile pământului, nu în bunuri ca atare. Bunurile nu sunt un bine sau un rău… Dacă vrei să ți le însușești și astfel te separi de alții, bunurile devin un rău, iscând războaie și nedreptăți, toate relele pe care le vedem în lume… Și care ni se par că-i maxima justiție, dreptate. Aceasta este imbecilitatea semantică, care-i cel mai rău lucru care există pe lume…

Dacă noi vrem să trăim, trebuie să știm administra, având în minte o nouă imagine despre Dumnezeu și despre om; altfel spus, a primi darurile și a le trăi ca atare. Căci viața umană este dată de comuniunea dintre persoane, care creează solidaritate, fraternitate și nu luptă pentru separare, subjugare, exploatare, marginalizare, discriminare. Adică nu creează toate relele pe care mereu le facem, de care ar trebui să ne fie rușine… Căci noi, creștinii, facem toate aceste rele…

„Risipește, delapidează bunurile”… În ce fel putem delapida bunurile lui Dumnezeu?

Un bun este delapidat (risipit) când nu aduce profit… Iar dacă tu începi să distrugi acel bine… De fapt, noi distrugem lumea…

Lumea, darurile pe care Dumnezeu ni le oferă, în loc să aducă profit în viața frățească, la ce ne folosesc? Pentru a ne certa unii cu alții! Dar în acest caz, ar fi fost mai bune dacă nu ar fi existat…

Dacă ne comportăm astfel, distrugem și darurile Sale, bunurile, pentru că posedându-le, se strică… Și așa ne comportăm cu bunurile pământului.

Pilda ne prezintă istoria felului în care noi ne folosim de bunuri, care oricum, nu ne aparțin… Căci bunurile lumii nu sunt ale noastre. Ar trebui să înlăturăm din mintea noastră acest delir…

Ar fi bine să pricepem că toate le-am primit, că toate sunt frumoase, dacă vom începe să le trăim bine, ca fiind dar primit. Prin urmare să mulțumim, să avem un raport de iubire cu Tatăl. Lucrurile să le vedem ca fiind un dar de împărțit cu frații, care devine har, milă, iubire, comuniune, solidaritate… Și nu motiv de separare, așa cum sunt de obicei…

Creștinismul nu-i decis de ideologii, nici de ideologiile religioase, și nici pentru că Isus a fost osândit ca fiind un hulitor tocmai de teologii vremii. Așadar, nu putem folosi ideologiile religioase ori teologice pentru a-L înțelege pe Isus. Creștinismul se decide în viața concretă, în fraternitate. Numai astfel înțelegem că Dumnezeu este Tată…

Aceasta este prima scenă.

Ce face Dumnezeu, acest stăpân?

La un moment dat ne cheamă și ne spune: „Ce este aceasta, ce aud despre tine? E imposibil ca tu să te comporți astfel”! Altfel spus, Dumnezeu nu crede că ne comportăm astfel… Nu-i posibil ca tu să fii așa… Ce aud despre tine? Din ziare am aflat că voi faceți toate relele… Dar nu se poate să cred așa ceva…

Prin urmare, „Dă-Mi socoteala de iconomia ta, căci nu mai poți să fii iconom”! (Dă-Mi socoteală de administrarea ta, căci nu poți administra mai departe).

Ce înseamnă aceste cuvinte?

Toți avem o chemare. Și dacă am fi inteligenți, am înțelege acest adevăr, chiar mai înainte de a ajunge la vârsta de 80 de ani…

Știm că avem o chemare… Știm că lumea nu-i a noastră, că viața nu-i a noastră. Omul este singurul animal conștient că va muri. Dar atunci, de ce am venit pe lume, de ce trăim pe lume? Ca să distrugem lumea și să ne distrugem și pe noi? Sau viața are un alt sens? Altfel spus, în ce fel trebuie să administrăm această lume, știind că suntem limitați și muritori?

Ori cădem în delirul atotputerniciei, îi invadăm pe toți, dorind să posedăm totul, pentru a deveni la fel ca Dumnezeu (acest fel de dumnezeu este satana), ori viața are o altă semnificație? În ce fel trebuie să ne administrăm viața?

Tocmai înaintea morții ne punem întrebarea despre sensul (semnificația) vieții: de ce ne aflăm pe lume? De ce trăim pe lume, dacă suntem limitați? Pentru ca să strângem tot mai multe bunuri, pentru ca apoi se vor certa fiii noștri, pentru a le împărți între ei și a se separa între ei? Dacă am făcut așa, înseamnă că în timpul vieții noastre noi ne-am separat de frați și am ucis jumătate din lume și am risipit bunurile…

Ce sens are această viață?

Isus ne explică adevărul prin această pildă. Comportamentul acestui iconom este un pretext bun pentru ca Isus, să ne explice ce trebuie să facem cu bunurile…

Isus îl cheamă, nu atât să-I dea socoteală de felul în care a administrat, cât să se examineze pe sine, să-și dea seama de responsabilitățile sale

v. 3

3 Atunci administratorul și-a spus în sine: «Ce voi face, pentru că stăpânul îmi ia administrația? Să sap, nu pot; să cerșesc, mi-e rușine.

Atunci când un om înțelege că este administrator, responsabil, liber, dar trebuie să dea socoteală și are o dată limită, adică este muritor, se întreabă ce sens are viața sa… Oare viața constă în a risipi bunurile, în a se separa de alții, în a deveni tot mai bogat și mai puternic, distrugând lumea, adică lucrurile care nici măcar nu sunt ale sale? Oare viața înseamnă a trăi mereu în acest delir, din cauza fricii de moarte, căutând să fie diferit de alții, pentru că se simte aproape nemuritor, în afara „turmei”?

„Iar iconomul a zis în sine: Ce voi face dacă stăpânul meu ia iconomia de la mine?” Altfel spus, înaintea morții, înaintea faptului că toate bunurile din această lume se încheie – și cu cât ai mai multe, cu atâta este mai rău – ce voi face?

Omul este singurul animal care se întreabă: „Ce să fac?”… Celelalte animale nu au nevoie, pentru că sunt ghidate de instinct… Însă omul se întreabă: „Ce voi face?” Ce proiect de viață am?

Nu se întreabă atât despre ce altă acțiune trebuie să facă, ci se întreabă cu privire la sensul vieții sale: în ce fel înțelege sensul vieții… Nu se întreabă cu privire la un lucru de făcut, ci cu privire la sensul, la direcția, la semnificația viețiiCe sens voi da vieții mele, ce cale voi alege?

Iar problema sensului vieții și-o pune, pentru că i-a fost luată administrarea. Adică aceste bunuri dispar, nu le va mai avea, cu siguranță… După ce voi trece de 90, 100 de ani, sunt sigur că nu voi mai avea aceste bunuri pământești…

Așadar, omul se întreabă: oare viața este o înșelăciune? De ce am aceste bunuri? Ce trebuie să fac cu ele, dacă mai apoi le voi pierde?

Aceste bunuri au o mare importanță!

Se încheie administrarea bunurilor, dar felul în care tu le-ai administrat este fundamental!

Dacă le-ai administrat ca un patron, posedându-le, te-ai separat de Tatăl și de frați, și ți-ai procurat iadul ție și celorlalți. Se numește Iad, dacă unul își deschide ochii și vede situația din lume…

În schimb, dacă tu ai administrat aceste bunuri, trăindu-le în sens euharistic – ca dar al Tatălui, și le-ai împărțit cu frații – atunci ai trăit viața veșnică… O viață pe care o trăiești în bunurile concrete… Tu trăiești iubirea față de Tatăl și față de frați, și deja trăiești viața veșnică în viața ta concretă de zi cu zi… Și nu mă refer numai la bunurile materiale, ci și la cele intelectuale, culturale, umane… Cu alte cuvinte, toate câte le ai, ori le folosești pentru a-i stăpâni pe alții, te separi de alții și înnebunești și tu, și ești un prost; ori le folosești pentru a intra în comuniune cu Tatăl care ți le-a dat, mulțumindu-I, și cu alții, pentru a colabora; astfel se naște o lume frumoasă… Și toate câte le ai și tot ceea ce ești devin viață veșnică…

Întrebarea „Ce voi face?”, privește sensul vieții: „Ce voi face cu toate câte le am și cu tot ceea ce sunt, văzând că se termină și le pierd?” Atunci nimic nu are sens în viață? Atunci trebuie să mă bucur de viață până când o am – trebuie să trăiesc momentul – că totul este o înșelăciune? Sau această lume are sens: ce voi face?

Mai întâi își pune două întrebări: „Să sap, nu pot (nu am putere)?”… Și înseamnă: viața îmi este luată și o pierd pe toată, dar eu sunt dorință după viață. Așadar, ce trebuie să fac pentru a avea viață? Niciun efort de al meu nu-mi prelungește viața, ci dimpotrivă, mi-o scurtează… Așadar, este inutil să depun efort la infinit… Căci nu am putere să sap și să cultiv viața veșnică… A doua întrebare este: „Să cerșesc?” care-i alternativa la efort… Sau îmi vor cădea lucrurile de sus, din cer? Nu pot, căci mă rușinez. Am demnitatea mea…

Pe de o parte, există pretenția de a se realiza singur, iar pe de alta, faptul că se predă… Însă avem calea de mijloc: însușirea responsabilității care devine un proiect al vieții, ghidat de Evanghelie

Această pildă dacă am citi-o separat de Evanghelie, ar fi indicativă, la fel ca pilda Tatălui milostiv…/// Dar dacă o citim în contextul Evangheliei după Luca, notăm că – atât în Evanghelie, cât și în faptele apostolilor – evanghelistul vrea să ne ajute să trăim viața creștină în istorie, pentru că toate relațiile noastre cu alții sunt bazate pe muncă, pe administrarea lucrurilor, pe schimbul reciproc, pe muncă, pe folosirea darurilor pe care le avem (ne referim și la toate relațiile de la locul de muncă, între prieteni, deși acestea din urmă nu sunt evaluate în baza profitului material). Altfel spus, orice relație este mediată de darurile pe care le ai: de la cele economice, la cel morale și culturale…

Ce să fac cu toate aceste daruri? Îmi folosesc pentru a stăpâni lumea și pentru a-i înșela pe toți? Dar la urmă, și eu voi fi înșelat… Sau aceste daruri au un alt sens?

Întrebarea este: de ce suntem pe lume? Care este sensul acestei lumi? Suntem fericiți că ne putem întreba, pentru că cealaltă parte a lumii – care este lipsită de toate – nu-și poate pune întrebarea: „Ce voi face?” Cu alte cuvinte, responsabilitatea de a ne întreba este a noastră… Cei săraci nu pot face nimic, decât să moară…

Cei care ucid trebuie să se întrebe: „E just să ucid?” Cine e ucis, e ucis, nu mai are întrebări, sărăcuțul…

vv. 4-7

4 Știu ce voi face pentru ca oamenii să mă primească în casele lor atunci când voi fi dat afară din administrație». 5 Și, chemându-i pe debitorii stăpânului său, unul câte unul, i-a spus primului: «Cu ce ești dator stăpânului meu?» 6 Acesta i-a spus: «Cu o sută de măsuri de untdelemn». El i-a răspuns: «Ia-ți chitanța, așază-te repede și scrie cincizeci». 7 După aceea, i-a spus altuia: «Tu, cât datorezi?» Acesta a răspuns: «O sută de măsuri de grâu». El i-a spus: «Ia-ți chitanța și scrie optzeci».

Întrebarea „Ce voi face?” și-a pus-o și omul bogat căruia i-a rodit țarina… „Ce voi face, pentru că bunurile pe care le am nu-mi mai încap în hambare?”… Evanghelistul nu ne spune ce răspunde, ci imediat ne prezintă acțiunea sa: dărâmă hambarele pe care le are, le mărește, ca să încapă în ele mai multe bunuri… „Și voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani; odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te” (Lc. 12, 19).

Dumnezeu i-a răspuns: ” Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Și cele ce ai pregătit ale cui vor fi?” (Lc. 12, 20). Episodul a început cu cei doi frați care se certau pentru a-și împărți moștenirea…

Ceea ce ai făcut constă în faptul că tu ai „murit” sacrificându-ți viața strângerii bunurilor, iar fiii tăi se vor ucide între ei, pentru moștenirea pe care tu ai lăsat-o…

Omul din pilda noastră spune „Știu”. Celălalt nu știa și de aceea este numit nebun… Acest iconom, în acest loc, știe. După pilda Tatălui milostiv, după ce-și dă seama că este doar un administrator, după ce a înțeles că el risipește, după ce a înțeles că administrarea bunurilor se încheie, căci nimeni nu duce nimic cu sine din această lume, ci duce cu sine numai lucrurile pe care în această viață le-a dat, nu cele pe care le-a luat… Cele pe care le-a luat, îl îngreunează…

În acest loc, iconomul spune: „Știu ce voi face”… Din această cauză este înțelept…

Ce face?

Mai întâi ne spune scopul (motivul ultim) al comportamentului său: „Ca să mă primească în casele lor, când voi fi scos din iconomie” (v. 4). Așa cum Tatăl îl primește pe fiul risipitor… Noi suntem nevoie de a fi primiți în casă…

Ce strategie aplică?… Să nu uităm că și el a fost chemat… Deci…

„Și chemând la sine, unul câte unul, pe datornicii stăpânului său” (v. 5). Datoria altora nu-i față de noi, ci e față de Domnul, pentru că toate sunt ale Sale…

Dacă mai înainte lua ce nu era al său, acum începe să dea ceea ce nu este al său… E clar?

Toate câte există pe lume ne sunt dăruite de Tatăl, nu sunt ale noastre, ci sunt un dar al Tatălui… și ne sunt date ca să le împărțim cu alții. Și toate câte le împart cu alții mă ajută ca eu să fiu primit în viața veșnică. Pentru că deja acum eu trăiesc viața veșnică, prin faptul că mă comport la fel ca Tatăl care-i primește pe alții, căruia îi este milă de alții, adică îi iartă… În textul nostru se vorbește despre „datorie”: „A zis celui dintâi: Cât ești dator stăpânului meu?”

Dacă credem că acest iconom – care mai înainte s-a comportat rău – acum se comportă și mai rău, greșim, pentru că Domnul îl laudă. Înseamnă că e bine să se comporte așa

Mai întâi acest iconom își însușea, acum începe să ierte…

Mai întâi îl întreabă pe datornic: „Cât datorezi?”

„100”.

„Ia-ți zapisul și, șezând, scrie degrabă cincizeci”.

De ce nu anulează întreaga datorie? Căci ar fi putut…

Noi ne dăm seama că ne este greu să iertăm… Dacă iertăm jumătate din jignirile căpătate, deja am iertat mult…

Mila este un drum, care e tot mai greu. Pentru că celui de al doilea, care datora 100, îi iartă numai 20…

Mereu suntem zgârciți în a ierta… Iar bunurile n-au fost ale noastre… cel puțin a început să ierte…

„Ce voi face?” Înseamnă că este deschis să ierte în viitor

Datoria privește uleiul, grâul, adică lucrurile fundamentale ale vieții. Toate sunt un dar… Totuși, ce să fac: „Și ne iartă nou, așa cum și noi iertăm datornicilor noștri”… Dar în realitate sunt datornicii Săi. Iar El ne iartă nouă…

Să ne amintim pilda celui care avea o datorie de 10000 de talanți (cinci kilometri de camioane pline cu aur)… E datoria pe care o avem față de Dumnezeu care ne-a dat totul, ni s-a dat și pe Sine… L-am aruncat, iar El ne-a făcut din nou darul de Sine… Iar Dumnezeu ne iartă toată datoria… Însă, îndată ce iese din casa stăpânului, a Domnului, află unul care-i datora 100 de dinari (salariul pe trei luni)… Nu-l iartă, ci-l pune în temniță… Și el va fi pus în închisoare până când nu va plăti cei 10000 de talanți, o datorie pe care niciodată nu va reuși să o plătească…

Când putem plăti datoria noastră față de Dumnezeu? Când înțelegem că nu este o datorie, ci este un dar, un dar gratuit… Și atunci încep, și-n raportul cu alții, să nu-l mai consider o datorie, ci datoria pe care altul o are față de mine este locul în care eu devin ca Dumnezeu, adică îmi este milă de datornicul meu…

Noi avem puterea de a ne condamna pe noi și pe cel de lângă noi, căci ambii stau în închisoare (și cel care datorează 100 de dinari stă în închisoare până când va plăti). Dacă nu ne însușim mentalitatea milei, dacă nu ne gestionăm viața într-un mod nou: „Acum știu ce voi face cu viața mea, cu tot ceea ce am și cu tot ceea ce sunt. Adică voi încerca să-mi folosesc darurile pe care le am pentru a nu-mi însuși pe nedrept darurile altora, ci pentru a-i ajuta pe alții… Măcar câte puțin: măcar 20% sau chiar 50 %”. Căci ajutarea altora este singura parte bună din viața mea. Dacă m-aș dărui în totalitate, întreaga viața ar fi frumoasă, dar cel puțin o parte să fie frumoasă… Cu alte cuvinte, partea din viața noastră – care-i mântuită – este cea pe care am investit-o în iubire. Cealaltă parte este în totalitate pierdută, căci este pur egoism. Iar egoismul este pierzanie: ne face rău nouă și dăunează altora…

v. 8

8 Stăpânul l-a lăudat pe administratorul necinstit pentru că a lucrat cu înțelepciune; pentru că fiii veacului acestuia, în generația din care fac parte, sunt mai înțelepți decât fiii luminii.

Acesta este elogiul surprinzător pe care Domnul îl face acestui iconom, pe care Biblia îl numește „iconom necinstit”… Însă traducerea este „administrator al nedreptății”… Ce înseamnă? Înseamnă că noi administrăm bunuri, dar bunurile pe care le avem sunt rodul nedreptății, pentru că le-am tot adunat și le administrăm greșit…

Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Bunurile pe care le ai sunt rodul furtului, dacă nu al tău, al părinților tăi”… Dacă nu, cel puțin le-am furat lui Dumnezeu, pentru că toate câte avem sunt de împărțit cu alții, căci dacă nu…

Deci stăpânul l-a lăudat pe acest iconom…

Noi suntem administratorii nedreptății, pentru că lumea nu am creat-o noi, ci conține deja aceste relații… Iar dacă un om vrea să fie curat, cred că n-ar mai putea nici să inspire aerul, nici să aprindă lumina, nici să folosească ochelarii… Așadar, în ceea ce avem este cuprinsă întreaga lume, chiar și cea a nedreptății. Bine… În această lume a nedreptății, stăpânul l-a lăudat „căci a lucrat înțelepțește”.

Ce a făcut? A început să ierte datoriile, cel puțin 50%, 20 %… A început să-și inverseze tendința comportamentului: nu mai căuta să posede, ci să dea… Să devină ca Tatăl, să stabilească relații fraterne… Măcar câte puțin… Căci dacă ar fi fost ca Tatăl, ar fi dat (iertat) totul… Atunci devin frați. Frații sunt cei care într-adevăr trăiesc ca frații.

Cel puțin a început: „Ce voi face?”… Și trebui să continue pe această linie… Iar linia trasată pentru lume, pentru ca să poată trăi, este linia fraternității, a împărțirii. Aceasta se numește libertate. Cealaltă linie este o înșelare, căci ne distrugem unii pe alții, pentru a poseda bunurile care nu sunt ale noastre, care distrug viața noastră și a lumii…

Ce voi face?

„Căci fiii veacului acestuia sunt mai înțelepți în neamul lor decât fiii luminii”. Cel puțin înțeleg avantajele lor… Evanghelia ne cere ca și noi să înțelegem avantajele noastre… Ce ne avantajează până la urmă în folosirea bunurilor? Ne avantajează să le folosim bine…

v. 9

9 Iar eu vă spun: Faceți-vă prieteni din mamona nedreaptă, pentru ca ei să vă primească în corturile veșnice atunci când veți duce lipsă.

„Și Eu zic vouă”, adică ne vorbește nouă, ucenicilor…

„Faceți-vă prieteni”… Noi ni-i facem dușmani pe cei de lângă noi, pentru că ne certăm cu ei, pentru a avea noi bunurile… Și frații devin dușmani când există probleme de moștenire…

„Faceți-vă prieteni cu bogăția nedreaptă”… Începeți să iertați câte puțin, să împărțiți , astfel încât din dușmani să deveniți prieteni.

Prietenia și dușmănia, toate luptele se datorează posedării bunurilor. Fraternitatea sau lupta se trăiește în folosirea bunurilor.

Faceți-vă prieteni cu bogăția nedreaptă, ca atunci când veți părăsi viața (când bunurile le vom lăsa)… Pentru că toate bunurile le vom lăsa… Nimeni nu duce nimic cu sine din toate câte are. „Gol am ieșit din sânul maicii mele, și gol mă voi întoarce…”. Dar atunci de ce am trăit pe pământ? Pentru a mă chinui (distruge) întreaga viață și pentru a-i chinui pe alții?

Nu! Ci am trăit pentru a trăi ca fiu al lui Dumnezeu și ca frate. Și atunci voi fi primit „în corturile cele veșnice”.

Corturile ne amintesc de Șekina, de mărirea lui Dumnezeu. Altfel spus, trăind astfel trăim ca fii ai lui Dumnezeu și intrăm în mărire. Atunci viața noastră are sensul gloriei, al frumuseții lui Dumnezeu, pe care deja o trăim pe pământ în comunitate și-n fraternitate.

„Să vă primească ei”. Cine sunt acești ei: e Dumnezeu sau sunt aceste persoane care deja se află în mărire?

Vom avea răspunsul la sfârșitul capitolului… Cine ne primește? Când dai săracului. Săracul e Dumnezeu. Săracul ne mântuiește, nu noi salvăm săracii… Orice lucru pe care l-ai făcut acestora mai mici, Mie Mi-ai făcut…

Texte utile:

  • Ps 24 (23).
  • Ps. 48 (47).
  • Lev. 25.
  • Deut. 8,7-20.
  • Lc. 12, 13.
  • Lc. 16, 19-31.
  • Lc. 19, 1-10.
  • F.Ap. 2, 42-48 e 4,32-37.
  • 2Cor. 8,9.
Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și pr. drd. Mirel Demian